Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024
Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele litigiului:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 8 august 2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 6701 din 4.07.2022, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2875/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003, obligarea intimatei la emiterea unei noi decizii, prin care să invalideze Hotărârea nr. 2875/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi să stabilească valoarea despăgubirilor, respectiv a imobilului din Basarabia, Oraş Bălti, str. x, care a făcut obiectul cererii nr. x/22.10.2003.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1731 din 12 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel:
Prin decizia nr. 1510A din 16 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta–reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1731 din 12 decembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata–pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 1510A din 16 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În cuprinsul cererii de recurs, după expunerea situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material reprezentate de art. 9 din Legea nr. 290/2003, în forma în vigoare la momentul emiterii actului contestat şi art. 4 din Legea nr. 164/2014.
Cu titlu prealabil, recurenta-reclamantă a arătat că problema dovedirii deţinerii de către autorii săi a dreptului de proprietate asupra întregului imobil situat în Basarabia, oraş Bălti, str. x, nu reprezenta o problema definitorie pentru analiza legalităţii deciziei nr. 6701 din 04.07.2022, întrucât despăgubirea fost respinsă pentru un motiv diferit, privind nedovedirea continuităţii dreptului.
Analizată individual, nedovedirea dreptului de proprietate asupra întregului imobil nici nu ar fi putut determina o respingere integrală a cererii de despăgubire, ci doar, cel mult, o admitere parţială a acesteia în legătura cu cota de 3/5 din drept.
Chiar daca nu prezintă relevanţă directă în evaluarea legalităţii deciziei nr. 6701/04.07.2022, modul în care instanţele de fond şi apel au dezlegat această problema prezintă în continuare interes, întrucât s-ar putea impune cu putere de lucru judecat în eventualitatea admiterii cererii de chemare în judecată şi a reevaluării/resoluţionării cererii de despăgubire.
Pe fondul soluţiei, recurenta-reclamantă a arătat că argumentul principal pe care l-a invocat atât în fond, cât şi în apel, s-a bazat pe efectele art. 9 din Legea nr. 290/2003, în forma de la momentul emiterii actului contestat, potrivit căruia "în cazul în care despăgubirile băneşti sunt solicitate de mai mulţi moştenitori ai aceleiaşi persoane, precum şi dacă, după adoptarea hotărârii de către comisia competentă şi rămânerea definitivă a acesteia, apar persoane având vocaţie succesorală, conform art. 5 alin. (1) şi (2), raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluţionează potrivit dreptului comun".
Instanţa de apel a înlăturat de plano efectele normei, pe considerentul că, la data de 03.07.2023, art. 9 a fost abrogat de articolul 13 Capitolul IV din Legea nr. 188 din 28 iunie 2023, publicată în MO nr. 599 din 30 iunie 2023.
Apreciază că soluţia este greşită întrucât analiza legalităţii deciziei nr. 6701/04.07.2022 trebuia făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acesteia, atunci când art. 9 din Legea nr. 290/2003 nu era abrogat şi producea efecte.
În ceea ce priveşte posibilitatea aplicării mutadis mutandis a art. 9 din Legea nr. 290/2003 pentru situaţia coproprietarilor, concluzia instanţei de apel este de asemenea greşită întrucât, în realitate, între natura juridică a comoştenitorilor şi cea a coproprietarilor există numeroase asemănări juridice.
Astfel, atât în cazul coproprietarilor cât şi în cazul comoştenitorilor cărora le-au fost stabilite calitatea şi cotele de moştenire, se pune în discuţie o formă de coproprietate asupra unuia sau mai multor bunuri. Regimul juridic al coproprietarii este acelaşi, iar obligaţiile dintre coproprietari şi comoştenitori sunt asemănătoare.
În măsura în care raporturile juridice dintre comoştenitori şi cei care au formulat cererea de despăgubire se soluţionează potrivit dreptului comun, nu exista niciun impediment ca în acelaşi mod, potrivit dreptului comun, să fie soluţionate şi raporturile juridice dintre coproprietari.
Practic, nu exista niciun impediment pentru aplicarea mutadis mutandis şi în cazul coproprietarilor aceluiaşi bun, a dreptului de acrescământ recunoscut comoştenitorilor, întrucât acolo unde există aceeaşi raţiune, se aplică acelaşi drept (ubi eadem ratio, ubi idemjus).
O altă critică face referire la faptul că decizia recurată a fost pronunţată cu nesocotirea, respectiv interpretarea şi aplicarea greşită a art. 4 din Legea nr. 164/2014.
Cu relevanţă directă atât în problema dovedirii existenţei dreptului de proprietate, cât şi în cea a dovedirii continuităţii acestuia, art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede următoarele: "cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".
În aprecierea recurentei-reclamante, instanţa de apel a interpretat greşit aceste prevederi, reţinând ca declaraţiile martorilor nu ar putea fi folosite în completare, decât atunci când se face dovada imposibilităţii obiective de dovedire a existenţei dreptului prin înscrisuri.
Modalitatea greşită de interpretare rezultă, în primul rând, din faptul că instanţa a adăugat la lege şi a condiţionat aplicarea acesteia de îndeplinirea unei cerinţe pe care legea nu o prevede. Sub acest aspect, este important de observat că posibilitatea de completare a înscrisurilor cu declaraţiile de martori a fost reglementată tocmai în considerarea situaţiei juridice complicate şi a perioadei semnificative de timp care a trecut de la momentul exilului şi până la momentul formulării cererii de despăgubire.
Impunând cerinţa de a dovedi în mod obiectiv ceea ce legiuitorul a prezumat deja ca fiind dovedit (imposibilitatea de a proba dreptul de proprietate exclusiv prin înscrisuri), instanţa a deturnat norma legală de la scopul pentru care a fost adoptată.
În al doilea rând, caracterul greşit al modalităţii în care instanţa a aplicat norma, rezultă din împrejurarea că, în realitate, în cauză a dovedit imposibilitatea procurării unor înscrisuri prin care să dovedească dreptul de proprietate.
Recurenta-reclamantă precizează că, deşi s-a adresat Primăriei Oraşului Bălti, singurele documente pe care le-a putut obţine în legătură cu proprietatea şi continuitatea proprietăţii autorilor săi sunt certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 şi certificatul nr. 11.976 din 1 octombrie 1943.
Faptul ca din contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notarul Public din Oraşul Bălti sub nr. x din 23 august 1933 nu rezultă proprietatea asupra întregului imobil, iar din certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 şi certificatul nr. 11.976 din 1 octombrie 1943 nu rezultă în mod clar continuitatea, respectiv deţinerea dreptului la nivelul anului 1944, nu prezintă nicio relevanţă întrucât aceste documente au fost completate prin declaraţiile autentice ale martorilor.
În condiţiile în care legea specială admite inclusiv dovada cu martori, în cauză sunt aplicabile şi prezumţiile judiciare prevăzute de art. 329 C. proc. civ.
Or, întrucât certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 emis de Primăria Oraşului Bălti confirmă că imediat anterior refugiului din anul 1944, domiciliul numitului B. era în imobilul din str. x, Oraşul Bălti, exista o prezumţie logică, judiciară că imobilul nu a fost înstrăinat.
Sub un aspect pe care instanţa de apel nu l-a mai analizat, recurenta-reclamantă menţionează că a făcut dovada calităţii de succesoare în toate drepturile soţilor D. şi B., bunicii săi, iar nu doar o dovada parţială, limitată la drepturile preluate de la tatăl său, dezvoltând argumentele pentru care apreciază că nu există niciun temei pentru limitarea dreptului la despăgubire.
5. Apărările formulate în cauză:
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare în termen legal, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (8 august 2022), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 4711 a alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a rămas în pronunţare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată, a supus judecăţii instanţelor de fond acţiunea formulată de reclamanta A. de anulare a deciziei nr. 6701 din 4 iulie 2022 emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care a fost validată hotărârea nr. 2875/19.04.2021 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 şi a Legii nr. 290/2003 şi, subsecvent, stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii pentru un imobil situat în Basarabia, pe care autorii reclamantei au fost obligaţi să îl părăsească în anul 1944.
Prima instanţă a respins ca nefondată acţiunea reclamantei, reţinând, în esenţă, faptul că nu s-a făcut dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra imobilului.
Soluţia primei instanţe a fost confirmată de curtea de apel, prin decizia atacată reţinându-se că reclamanta nu a reuşit să probeze existenţa dreptului de proprietate cu acte doveditoare, certificate de autorităţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 164/2014, declaraţiile de martor nefiind suficiente, atâta timp cât nu s-a făcut dovada imposibilităţii de a procura înscrisuri. S-a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte dovada continuităţii dreptului de proprietate, Legea nr. 290/2003 impune dovada dreptului de proprietate prin raportare la momentul refugiului, astfel încât apelanta avea obligaţia să depună înscrisuri din care să reiasă că la momentul refugiului definitiv, în anul 1944, imobilul notificat se afla în patrimoniul autorilor săi.
Prin cererea de recurs, într-o primă critică, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a înlăturat de plano efectele art. 9 din Legea nr. 290/2003, în forma de la momentul emiterii actului contestat, pe considerentul că, la data de 03.07.2023, art. 9 a fost abrogat de articolul nr. 13 Capitolul IV din Legea nr. 188 din 28 iunie 2023, publicată în MO nr. 599 din 30 iunie 2023. Apreciază că soluţia este greşită întrucât analiza legalităţii deciziei nr. 6701/04.07.2022 trebuia făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acesteia, atunci când art. 9 din Legea nr. 290/2003 nu era abrogat şi producea efecte.
Raportând aceste susţineri ale recurentei la circumstanţele particulare ale cauzei, Înalta Curte constată că cererea formulată de E. privind acordarea despăgubirilor pentru bunurile deţinute de autorii săi, D. şi B., a fost înregistrată în anul 2003 la Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, sub nr. x/2003.
Prin hotărârea nr. 2875 din 19 aprilie 2021, Comisia a respins cererea pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 164/2014, Legea nr. 290/2003 şi H.G. nr. 1120/2006, respectiv pentru lipsa dovezii continuităţii dreptului de proprietate asupra bunurilor. Hotărârea nr. 2875 din 19 aprilie 2021 a Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost validată prin decizia nr. 6701 din 4 iulie 2022 emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, hotărâre contestată în cauză.
Aşadar, cererea de acordare a compensaţiilor băneşti a fost depusă spre soluţionare la Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 în anul 2003, fiind soluţionată definitiv la 4 iulie 2022, prin decizia de validare nr. 6701. De la data depunerii cererii şi până la data emiterii deciziei, Legea nr. 290/2003 a fost modificată succesiv, prin mai multe alte normative, astfel încât la data emiterii deciziei contestate era în vigoare forma adoptată prin Legea nr. 164/2014, aplicabilă din 18 decembrie 2014.
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi."
Prin această normă, legiuitorul a stabilit care este legea aplicabilă procedurii iniţiate în baza Legii nr. 290/2003, cererile nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 fiind supuse acestui act normativ.
Din această categorie face parte şi cererea defunctei E. (continuată de recurentă), care, la momentul adoptării Legii nr. 164/2014, nu fusese soluţionată, fiind incidentă o situaţie juridică în curs de constituire – facta pendentia, o hotărâre definitivă asupra acesteia fiind dată abia la 4 iulie 2022, prin decizia nr. 6701 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Faţă de aceste considerente, apare ca fiind legală soluţionarea litigiului din perspectiva acestui act normativ, instanţa de apel argumentând în considerentele deciziei recurate motivul pentru care a procedat la examinarea cererii în baza Legii nr. 164/2014, în acest sens arătând că, prin raportare la art. 3 alin. (1), dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 coroborate cu cele ale art. 2 alin. (4) şi alin. (5) din H.G. nr. 1120/2006 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante care fac trimitere la faptul că legalitatea actelor administrative se analizează în raport de normele în vigoare la data emiterii lor, analiza legalităţii deciziei nr. 6701/04.07.2022 nu trebuia făcută prin raportare la cadrul normativ în vigoare la momentul emiterii acesteia, atunci când art. 9 din Legea nr. 290/2003 nu era abrogat şi producea efecte. Astfel cum anterior s-a evidenţiat, legiuitorul a stabilit care este legea aplicabilă procedurii iniţiate în baza Legii nr. 290/2003, cererile încă nesoluţionate la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014 fiind supuse acestui act normativ.
Prin cea de-a doua critică dezvoltată în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, pe de o parte, pentru că, la momentul formulării notificării, dreptul de proprietate putea fi dovedit numai cu declaraţiile martorilor, fără a fi necesar ca aceste declaraţii să fie coroborate cu înscrisuri certificate de autorităţi. Pe de altă parte, recurenta a susţinut că decizia curţii de apel este nelegală, întrucât, astfel cum reiese din actele dosarului, deşi s-a adresat Primăriei oraşului Bălţi, singurele documente pe care le-a putut obţine în legătură cu proprietatea şi continuitatea proprietăţii autorilor săi sunt certificatul de onorabilitate nr. x din 24 iulie 1943 şi certificatul nr. 11.976 din 1 octombrie 1943.
În aprecierea recurentei-reclamante, instanţa de apel, adăugând la lege, a interpretat greşit aceste prevederi, reţinând că declaraţiile martorilor nu ar putea fi folosite în completare decât atunci când se face dovada imposibilităţii obiective de dovedire a existenţei dreptului prin înscrisuri.
Critica este nefondată.
Fără a proceda la o reanalizare a probelor administrate în cauză, fapt nepermis instanţei de recurs, Înalta Curtea constată că, prin decizia recurată, s-a reţinut că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada cu înscrisuri certificate de autorităţi, care să poată fi completate cu declaraţii de martori, în privinţa dreptului de proprietate a C., autorii acesteia, asupra bunurilor în litigiu.
Referitor la declaraţiile de martori depuse la dosarul de fond, instanţa a reţinut că acestea, singure, fără a fi coroborate cu alt material probatoriu, impus expres de prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014, nu pot dovedi dreptul de proprietate al autorilor recurentei-reclamante asupra întregului imobil.
Verificând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la aplicarea prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziţii legale, susţinerile recurentei-reclamante fiind nefondate.
Astfel cum anterior s-a arătat, în mod corect a constatat instanţa de apel că, în speţă, raportat la situaţia concretă de fapt reţinută la data emiterii hotărârii nr. 6701 din 4 iulie 2022, sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, care prevăd: "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."
Aceasta întrucât, la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2014, cererea de acordare a despăgubirilor fusese depusă (în termen legal) şi nu fusese încă soluţionată, iar, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014, dispoziţiile acestui act normativ referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică "cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a făcut aplicarea în speţă a prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, reţinând că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor recurentei-reclamante asupra bunurilor în litigiu, în conformitate cu aceste prevederi legale, respectiv cu "înscrisuri doveditoare certificate de autorităţi", care să poată fi completate cu declaraţii de martori, completare care operează în condiţiile prevăzute de lege, respectiv "în situaţia imposibilităţii dovedite de a procura aceste acte".
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a adăugat la lege şi nu a condiţionat aplicarea acesteia de îndeplinirea unei cerinţe pe care aceasta nu o prevede, dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 290/2003, redate elocvent în considerentele deciziei recurate, fiind clare în ceea ce priveşte forţa probantă şi valorificarea probelor ce fac dovada dreptului de proprietate.
Cât timp recurenta-reclamantă nu a făcut dovada imposibilităţii de a procura înscrisuri care să ateste faptul că autorii săi ar fi deţinut în proprietate şi restul cotelor din imobilul notificat, declaraţiile martorilor nu sunt suficiente pentru a proba dreptul de proprietate. De asemenea, susţinerea recurentei, în sensul că în cauză sunt aplicabile şi reglementările dispoziţiilor art. 329 C. proc. civ. vizând prezumţiile judiciare, nu îşi găseşte suport legal în textele art. 4 şi 5 din Legea nr. 290/2003.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate de recurenta-reclamantă referitoare la valoarea probantă a înscrisurilor depuse în susţinerea acţiunii, în sensul că acestea ar atesta existenţa dreptului la despăgubiri, precum şi cele referitoare la imposibilitatea de a procura acte certificate de autorităţi pentru motivele arătate în cererea introductivă şi în calea de atac a apelului, Înalta Curte constată că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, întrucât vizează netemeinicia hotărârii instanţei de apel şi nu nelegalitatea acesteia, iar reanalizarea probelor administrate de instanţele de fond nu este permisă în etapa recursului, această cale extraordinară de atac urmărind să supună analizei conformitatea hotărârii recurate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1510A din 16 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 noiembrie 2024.