Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 31 ianuarie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta:
1. la plata sumei de 7.464,87 RON (6.273 RON fără TVA) reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.02.2019-31.12.2021;
2. să încheie autorizaţii/licenţe neexclusive cu A. pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual pentru spaţiile administrate;
3. la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349 şi urm. C. civ., Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe modificată, completată şi republicată, Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 şi Decizia O.R.D.A. nr. 60/2019, ca norme de aplicare.
Prin sentinţa civilă nr. 997 din 10 iunie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 112 C din 08 iunie 2023, Tribunalul Bihor, secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a A., excepţii invocate de către pârâtă; a admis în parte acţiunea civilă introdusă de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., având ca obiect drept de autor şi drepturi conexe; a obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlul de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică în scop comercial în spaţiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual suma de 2.091 RON reprezentând echivalentul remuneraţiilor ce ar fi fost datorate în perioada 01.02.2019 - 31.12.2021; a obligat pârâta să încheie cu reclamanta A. o convenţie pentru obţinerea unei autorizaţii sau licenţe neexclusive pentru comunicarea publică, în scop comercial în spaţiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual; a respins, ca neîntemeiate, restul pretenţiilor; a obligat pârâta să achite reclamantei cu titlul de cheltuieli de judecată suma de 1.000 RON, din care 100 de RON reprezentând taxă de timbru şi 900 de RON onorariu avocaţial.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în apel:
Prin decizia civilă nr. 496 Ap din 10 mai 2024, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a respins apelul formulat de către apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L.; a admis apelul formulat de către apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 112 C din 08 iunie 2023, pronunţate de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6.273 RON pentru repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică în scop comercial în spaţiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, sumă reprezentând triplul remuneraţiei ce ar fi fost datorate în perioada 01.02.2019 - 31.12.2021; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate ce nu contravin acestei decizii.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 496 Ap din 10 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta S.C. B. S.R.L.
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 26 iulie 2024, sub nr. x/2022, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 09 august 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenta-pârâtă datorează taxa judiciară de timbru în cuantum de 200 RON.
II.1. Motivele de recurs:
Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, cu cheltuieli de judecată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că prin decizia atacate au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, făcând trimitere la dispoziţiile art. 14 alin. (4) şi (5) şi art. 22 alin. (6), art. 224 şi art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a analizat argumentele invocate de pârâtă cu referire la reglementarea distinctă a gestionării (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe, care nu este totuna cu dreptul de a acţiona în instanţă, confom Legii nr. 8/1996, republicată; triplarea despăgubirilor - daunele punitive sunt un mijloc utilizat în Common Law (dreptul anglo-saxon), de sancţionare a relei-credinţe nu există în dreptul românesc sau continental, invocată în întampinarea la apelul de către A.; triplarea despăgubirilor încalcă art. 1349 alin. (2) lit. b) şi Directiva 2004/4S, Acordul Organizaţiei internaţionale a comerţului C., Hotărârea CJUE din 10 aprilie 2014, cauza C-435/12, par. 53; art. 5 C. civ. şi art. 4 C. proc. civ. prevăd aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene; terasa exterioară este deschisă total şi se poate folosi anual doar în perioada 01.05-30.09.
Un alt aspect neanalizat de către instanţa de apel se referă la durata în care pensiunea a fost închisă datorită interdicţiilor legale şi efectuării lucrărilor de renovare, făcând trimitere la fişa contabilă privind veniturile aferente perioadei 01.01.2019-05.02.2019 din care rezultă inexistenţa veniturilor, iar pentru perioada 01.12.2020-01.04.2021 a obţinut venituri doar pe durata a 5 zile, deoarece pensiunea a fost deschisă doar în weekend, conform documentelor ataşate la dosar pe care instanţa nu le-a analizat.
Invocând jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului sub aspectul nemotivării hotărârii judecătoreşti, recurenta-pârâtă a menţionat că se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, soluţia casării fiind justificată prin aceea că instanţa de apel, nemotivându-şi soluţia pronunţată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.
Recurenta-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei atacate şi din perspectiva respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a A., cu invocarea eronată a art. 145, art. 146 şi art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu normele din deciziile O.R.D.A. nr. 10/2016 şi nr. 120/2016.
Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel nu a analizat apărările ce vizau faptul că gestionarea (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe nu este totuna cu dreptul de a acţiona în instanţă. Titlul III - Gestiunea şi apărarea dreptului de autor şi a drepturilor conexe din Legea nr. 8/1996, republicată, reglementează distinct cele 2 aspecte, capitolul I din Titlul III se referă la gestiunea drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor conexe, iar capitolul III din acelaşi titlu se referă la măsuri de protecţie, proceduri şi sancţiuni, iar Secţiunea a II-a Proceduri şi sancţiuni din Capitolul III reglementează condiţiile exercitării acţiunii în instanţă, care se exercită de titular, sau de organism, pe bază de mandat.
Dispoziţiile art. 145, art. 146 şi art. 162, cuprinse în capitolul I din Titlul III, se referă doar la dreptul de gestiune şi nu stabilesc calitatea procesuală activă, dreptul de a acţiona în instanţă al A.-lui, ci calitatea de organism de gestiune, condiţie cumulativă necesară, alături de mandatul titularului, pentru a acţiona în instanţă, articolele respective neaplicându-se tuturor categoriilor de drepturi conexe.
A menţionat că Metodologiile din deciziile O.R.D.A. nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată, A.-ul nu are calitatea de reclamant, ci titularii drepturilor conexe, conform art. 36 raportat la art. 40 alin. (1) C. proc. civ., lipsind identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, fiind necesară indicarea datelor de identificare ale titularilor, conform art. 194 lit. a) C. proc. civ., aceştia fiind cei care acţionează în instanţă, potrivit art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată.
Cu privire la lipsa dovezii calităţii de reprezentant a A.-ului, recurenta-pârâtă a arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a invocat art. 145 pentru a justifica reprezentarea în instanţă, deşi aceste articol se referă doar la activitate de gestiune, pe când mandatul extins se referă doar la comunicarea publică a operelor muzicale şi la sfera titularilor, incluzând pe cei care nu au acordat mandat, nu se referă la formularea acţiunii în instanţă.
Totodată, a precizat că, în cazul pretenţiilor pretinse, titulare ale drepturilor pot fi persoane juridice române sau străine, conform art. 94 din Legea nr. 8/1996, republicată, iar prin decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că cererea de chemare în judecată şi reprezentarea convenţională a persoanei juridice în faţa instanţelor de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică, nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urmă.
A mai arătat că, în cazul oricăror persoane fizice sau juridice, titulare ale pretenţiilor pretinse, A.-ul este doar mandatar al titularilor drepturilor conexe, conform art. 188 alin. (1) teza 2 din Legea nr. 8/1996, republicată, iar reprezentarea acestora pe toată durata şi în orice stadiu al procesului civil se face prin mandatar cu procură specială, potrivit art. 189 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, ceea ce în speţă nu s-a dovedit.
A mai precizat că instanţa a ignorat mai multe apărări ale recurentei, încălcând astfel dreptul său la un proces echitabil, inclusiv principiul interpretării conforme a dreptului U.E., în sensul că nu se poate plăti de 2 ori pentru fonograme.
În mod eronat, instanţa a apreciat că avea obligaţii faţă de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, A. şi Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - UPFR, interpretarea gramaticală şi logico-sistematică a instanţei limitându-se exclusiv la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, excluzând din analiză art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE care prevede remuneraţie echitabilă unică pentru artişti şi producători de fonograme.
A susţinut că prin primul capăt de cerere s-au pretins despăgubiri atât pentru comunicare publică a fonogramelor, (diferenţiat pe tipuri de spaţii), cât şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual (Anexa 6 la acţiune), iar tabelele de calcul se referă la remuneraţie audio şi audiovizuală.
A precizat că nu utilizează fonograme, ci doar televizoare la care rulează programe TV, astfel că nu datorează remuneraţie pentru comunicarea de fonograme, context în care instanţa a considerat în mod eronat că difuzarea de programe muzicale la televizoare echivalează cu difuzarea de fonograme, în contradicţie flagrantă cu definiţia fonogramei din legislaţia internă şi internaţională, făcând trimitere la art. 104 alin. (1) şi la art. 65 (fost 64) din Legea nr. 8/1996, la art. 3 lit. b) din Convenţia internaţională de la Roma pentru protecţia artiştilor interpreţi sau executanţi, a producătorilor de fonograme şi a organismelor de radiodifuziune, 1961, ratificată prin Legea 76/1998, la Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016.
A menţionat că a efectuat o plată nedatorată către UCMR, aceasta profitând de ignoranţa recurentei în domeniul legislaţiei proprietăţii intelectuale, că are în administrare Cabana "D." 3 stele, situată în judeţul Bihor, cu 10 camere, salon mic dejun (50 mp), sala de biliard (50 mp) şi terasă deschisă (80 mp), iar A. a pretins despăgubiri pentru comunicare publică în scop ambiental a fonogramelor în scop comercial şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual prin intermediul aparatelor TV, pe perioada 01.02.2019-31.12.2021, adică plata sumei de 6.273 RON către artiştii interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor şi a prestaţiilor artistice.
A precizat că varianta subsidiară prevăzută de art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 contravine art. 1349 alin. (2) lit. b), art. 13 alin. (1) lit. b) şi paragrafelor 17 şi 26 din Directiva 2004/48, jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (hotărârea din 1984, cauza von Colson şi Kamann, cauza 14/83, şi hotărârea din 2004, Ffeiffer ş.a, cauza C-397/01-C-403/01), deoarece nu are la bază prejudiciul real şi nici valoarea revedenţelor care ar fi fost datorate. A invocat Acordul Organizaţiei internaţionale a comerţului C., art. 8 alin. (2), art. 3 alin. (2) din Directivă, par. 53 din hotărârea din 10 aprilie 2014, cauza C-435/12.
A învederat că instanţa de apel a încuviinţat plata triplă a remuneraţiei cu titlu de despăgubire, în baza art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, reiterând aspectul că în dreptul civil român şi continental nu există daune punitive, acestea sunt un mijloc utilizat în Common Law (dreptul anglo-saxon), de sancţionare a relei-credinţe şi nu au un rol compensator, ci punitiv, ci scopuri generale constând în pedepsirea, descurajarea autorului faptei ilicite (prevenţia specială) şi a altor persoane tentate de anumite conduite ilicite (prevenţia generală). În sistemul anglo-saxon nu există un principiu general al răspunderii civile delictuale, ci există diverse delicte specifice consacrate jurispudenţial, în dreptul englez contemporan, acordarea daunelor punitive este restrictivă.
Însăşi reclamanta a recunoscut în apel că raţiunea introducerii acestor prevederi în metodologie este tocmai aceea de a sancţiona un astfel de comportament şi de a descuraja pe viitor astfel de acţiuni din partea celorlalţi utilizatori.
A precizat că motivarea instanţei, chiar raportată la art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, este greşită câtă vreme consecinţele economice negative nu puteau fi decât lipsa remuneraţiilor contractuale. Beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor nu puteau fi altele decât cele realizate şi în cazul plăţii remuneraţiei, iar acestea nu constituiau, nici în această ipoteză din urmă, profit al reclamantei. Beneficiile puteau fi, teoretic, atragerea unui număr mai mare de clienţi, fapt ce nu profita, oricum, reclamantei.
A menţionat că daunele morale cauzate titularului dreptului ar fi trebuit solicitate expres şi cuantificate, dovedită existenţa şi valoarea lor, criteriile invocate de instanţă, legate de utilizarea acestor fonograme, sunt în realitate criterii concrete, singurele obiective şi determinabile.
Jurisprudenţa recentă a instanţei supreme privind răspunderea instituită de art. 188 din Legea nr. 8/1996, invocată de instanţa de apel, nu este indicată concret pentru a cunoaşte motivarea acesteia, astfel că nu are nicio valoare argumentativă.
Ideea că răspunderea instituită de art. 188 din Legea nr. 8/1996 este o aplicaţie particulară a răspunderii civile delictuale în material drepturilor de autor este eronată, cu încălcarea C. civ., a daunelor punitive neprevăzute în dreptul civil român.
Caracterul specific al drepturilor de proprietate intelectuală, dificultatea reală în stabilirea prejudiciului concret rezultat din folosirea fără drept a acestor bunuri necorporale, cât şi frecvenţa folosirii acestora în spaţiile cabanei, sunt argumente eronate în justificarea triplării plăţii.
Şi în cazul încheierii de contracte pentru autorizaţii/licenţe neexclusive pentru comunicarea publică, numărul difuzărlor de către utilizator este nelimitat, nu contează frecvenţa. Astfel, nici în cazul inexistenţei unui contract nu contează frecvenţa difuzării, aceasta fiind dată de frecvenţa difuzării de către televiziuni.
Concluzia instanţei de apel este complet eronată şi aduce ipoteza unei reglementări legale strict teoretice, fără aplicabilitate practică, în consecinţă, în materia drepturilor de proprietate intelectuală în general şi a dreptului necorporal protejat în prezentul litigiu în mod special, stabilirea în concret a prejudiciului efectiv prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) nu este posibilă.
Alt argument eronat invocat de instanţa de apel este acela că dovedirea întinderii exacte a prejudiciului reprezintă o veritabilă probatio diabolica, fiind aproape imposibil de cuantificat număr încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală prin folosirea fără licenţă neexclusivă a fonogramelor în spaţiile cabanei.
Or, numărul încălcărilor nu contează, fiind o faptă continuă/continuată, iar în cazul existenţei contractului numărul difuzărilor este nelimitat. În speţa de faţă nu sunt întrunite cumulativ condiţiile impuse de legiuitor în vederea antrenării răspunderii civile delictuale: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia.
Astfel, prejudiciul nu este cert în speţă, faptă ilicită nu există, întrucât nu a fost informată corect, iar pretenţiile sunt abuzive. În plus, A.-ul, în mod eronat, a inclus ca faptă şi comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial; nu există intenţia (dolul) debitorului, recurenta fiind de bună-credinţă; nu există raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi nu există vinovăţia.
Scopul denaturat al acţiunii de îmbogăţire fără just temei este justificat de comisionul de gestiune de 15% reţinut autorilor sau titularilor de drepturi din veniturile obţinute, invocând art. 169 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 8/1996, republicată, comisionul crescând odată cu pretenţiile.
II.2. Apărările formulate în cauză:
La data de 12 septembrie 2024, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea deciziei atacate ca fiind legală, obligând recurenta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că prin apărările prezentate într-o altă formă, recurenta a reiterat aceleaşi argumente asupra cărora instanţa de apel s-a pronunţat, motivând pe larg în pagina 9 a deciziei recurate modalitatea în care se calculează prejudiciul, cu indicarea textelor de lege aplicabile care prevăd acordarea triplului remuneraţiilor în cazul în care nu este autorizată/licenţiată comunicarea publică în scop ambiental, regăsindu-se şi celelalte argumente invocate de recurentă ce privesc natura juridică a gestiunii colective obligatorii, chestiunile legate de mandatul acordat organismului de gestiune colectivă, calitatea intimatei-reclamante de a sta în faţa instanţei de judecată, etc.
Instanţa de apel nu era obligată să răspundă tuturor criticilor formulate, ci numai acelora care dezleagă problema juridică dedusă judecăţii, analizând pe larg modalitatea în care recurenta îşi desfăşoară activitatea, spaţiile pentru care a fost solicitată remuneraţie, durata de funcţionare, precum şi actele contabile depuse la dosarul cauzei.
A precizat că A.-ul reprezintă toţi artiştii interpreţi sau executanţi fie că au acordat mandat, fie că nu, pe această sursă de colectare, făcând trimitere la conţinutul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, la art. 5 alin. (3) din Statutul A. cu privire la obiectul de activitate ce vizează printre altele şi apărarea drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi pe care îi reprezintă, la art. 6 alin. (1) lit. i) din Statutul A. în temeiul căruia organismul de gestiune colectivă poate formula cereri de chemare în judecată împotriva oricăror persoane fizice sau juridice care datorează remuneraţii artiştilor interpreţi sau executanţi pe care îi reprezintă sau pentru care acţionează în baza unui mandat legal extins, conform art. 1231 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
Legat de aspectul dovedirii perioadei în care a avut loc activitate, a arătat că susţinerile recurentei nu au fost probate în sensul pretins, aspect reţinut de instanţa de apel şi susţinut şi de intimată, prin notele scrise depuse la dosar.
Pentru a putea concluziona în sensul lipsei activităţii pentru o anumită perioadă, era necesar a fi depuse la dosarul cauzei de către recurentă raportul casei de marcat pentru fiecare lună din perioada dedusă judecăţii, respectiv aşa-numitul "Z", precum şi balanţa analitică pentru fiecare lună în parte din perioada dedusă judecăţii.
Împrejurarea că motivarea instanţei de apel nu este mulţumitoare pentru recurentă nu înseamnă că aceasta este contrară legii sau că argumentele sale nu au fost analizate în concret.
Tot legat de perioada avută în vedere pentru calculul remuneraţiei, a arătat că instanţa de apel a constatat că intimata nu a inclus în calculul remuneraţiei datorate perioada pentru care a fost declarată stare de urgenţă în România.
A precizat că fişa de cont depusă pentru perioada 01.01.2029-05.02.2019 depăşea perioada dedusă judecăţii, întrucât pretenţiile formulate de A. erau pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, cu excepţia a 4 zile din luna februarie a anului 2019, iar fişa de cont depusă pentru perioada 01.12.2020-01.04.2021 era semnată electronic de către prezentantul convenţional, însă, în lipsa unei delegaţii exprese care să-l împuternicească în acest sens, nici înscrisurile anterior menţionate nu puteau susţine teza probatorie expusă de recurentă, nefiind documente contabile asumate de aceasta şi opozabile terţilor.
În ceea ce priveşte actele de comunicare publică, cu trimitere la cauza 162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd împotriva Irlandei şi alţii, a menţionat că instalarea televizoarelor în camerele unui spaţiu oferit spre închiriere, care au capacitatea de a recepţiona semnalul de cablu reprezintă un act care se circumscrie noţiunii de comunicare publică în scop ambiental, remuneraţia fiind datorată atât pentru fonograme, cât şi pentru prestaţii artistice din domeniul audiovizual.
Nu în ultimul rând, recurenta a recunoscut că are licenţă/autorizaţie neexclusivă eliberată de UCMR-ADA. Împrejurarea că aceasta a încheiat autorizaţii/licenţe neexclusive cu un alt organism de gestiune colectivă, nu înseamnă altceva decât că aceasta a recunoscut indirect obligaţia de plată şi către artiştii interpreţi sau executanţi, motiv mai mult decât suficient pentru a aprecia că soluţia instanţei de apel este corectă.
Recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. nu a depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 26 iulie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 23 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 10 decembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres menţionate de legiuitor, calea extraordinară de atac a recursului urmărind să supună instanţei de control judiciar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, întrucât instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele administrate, rezultă că modul în care instanţele de fond au interpretat probele administrate şi au stabilit, pe baza acestora, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac.
Cu alte cuvinte, în soluţionarea cauzei în recurs nu se reanalizează nici mijloacele de probă şi nici modul în care acestea au fost evaluate de instanţa de apel, nefiind permisă o devoluare a fondului pe acest aspect în sensul că nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, ci doar legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţa de apel.
Astfel, în dezvoltarea criticii relative la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în ipoteza nemotivării hotărârii, recurenta-pârâtă a pretins, deopotrivă, încălcarea principiului contradictorialităţii şi a rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, prevăzute de art. 14 alin. (4) - (5) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 224 C. proc. civ. referitoare la obligaţia instanţei, în orice proces, de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, în sensul că instanţa de apel nu a analizat argumentele prin care partea a relevat următoarele aspecte: reglementarea distinctă a gestionării (obligatorie sau nu) a drepturilor conexe nu este totuna cu dreptul de acţiona în instanţă, conform Legii nr. 8/1996, republicată; triplarea remuneraţiilor - daunele punitive nu sunt prevăzute de dreptul românesc sau continental şi încalcă art. 1349 alin. (2) lit. b) C. civ. şi Directiva 2004/48, Acordul Organizaţiei internaţionale a comerţului C., hotărârea CJUE din 10 aprilie 2014, pronunţată în cauza C-435/12, par. 53; art. 5 C. civ. şi art. 4 C. proc. civ. prevăd aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene.
Totodată, recurenta-pârâtă a adus în discuţie omisiunea instanţei de apel de a analiza înscrisurile depuse în probaţiune cu referire la durata în care pensiunea a fost închisă datorită interdicţiilor legale şi a lucrărilor de renovare.
Analizând sub aceste aspecte decizia recurată, în privinţa susţinerii prin care recurenta-pârâtă a indicat normele de procedură nesocotite de către instanţa de apel prin decizia recurată, susceptibilă de încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că această critică a fost invocată în mod formal, întrucât argumentele ce au susţinut-o au vizat în mod exclusiv nemotivarea hotărârii, urmând a fi analizate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte reaminteşte faptul că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Obligaţia pe care art. 6 din Convenţia Europeană o impune instanţelor naţionale de a-şi motiva decizia nu presupune însă existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument. Aşa cum a arătat instanţa europeană, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă naţională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuşi, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).
Din această perspectivă, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanţa de apel a argumentat soluţia de respingere a apelului, a examinat legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate de pârâtă, prin raportare la faptele imputate acesteia în conţinutul cererii de chemare în judecată, analizând criticile deduse judecăţii căii ordinare de atac în raport de dispoziţiile legale aplicabile speţei şi de materialul probator administrat în cauză.
Cum cerinţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun ca judecătorul să răspundă fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de parte în actele procedurale întocmite, acesta are posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept expuse, putând să răspundă prin considerente comune.
De aceea, chiar dacă în motivarea hotărârii recurate nu se regăsesc toate susţinerile invocate de recurenta-pârâtă, hotărârea nu este susceptibilă de reformare pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din moment ce cuprinde considerentele esenţiale pentru care a fost adoptată soluţia de respingere a apelului declarat de pârâtă, respectiv de admitere a apelului declarat de partea adversă, cu consecinţa modificării sentinţei primei instanţe în ceea ce priveşte cuantumul sumei acordate cu titlu de daune pentru repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică în scop comercial în spaţiile administrate de pârâtă a fonogramelor, a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, fiind posibil controlul de legalitate în privinţa modului de aplicare a normelor de drept material la situaţia de fapt stabilită.
Astfel, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 145, art. 146, art. 162 şi art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, instanţa de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al criticilor referitoare la lipsa calităţii procesuale active şi la lipsa calităţii de reprezentant ale reclamantei A., al cărei obiect de activitate constă în colectarea şi repartizarea remuneraţiilor cuvenite titularilor de drepturi, artişti interpreţi sau executanţi, români şi străini, ale căror prestaţii sunt utilizate pe teritoriul României, iar în recuperarea remuneraţiilor datorate de utilizatori nu este necesară depunerea mandatelor din partea titularilor drepturilor recunoscute şi protejate de lege, întrucât în cazul gestiunii colective obligatorii, cum este cea din speţă, legea instituie un mandat legal extins.
Cu privire la plata triplului remuneraţiei datorate de apelanta-pârâtă pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, instanţa de apel a făcut trimitere la Deciziile O.R.D.A nr. 120/2016 şi nr. 60/219, în baza cărora se colectează tarifele fixe lunare pe sursa ambiental pentru utilizatorii în categoria cărora se înscrie şi pârâta, la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, prin care se instituie obligaţia utilizatorului de a obţine autorizaţii neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii acestei activităţi, în schimbul plăţii unei remuneraţii, indiferent de durata efectivă a comunicării publice, la noţiunea de fonogramă definită de art. 104 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum şi la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, pentru stabilirea prejudiciului reclamat în cauză.
În consecinţă, în baza acestor considerente, instanţa de apel a admis apelul reclamantei şi a modificat sentinţa atacată în sensul obligării pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 6.273 RON pentru repararea prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică în scop commercial a fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, suma reprezentând triplul remuneraţiei datorate artiştilor interpreţi şi executanţi, pentru perioada 01.02.2019-31.12.2021, calculată în baza art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu aplicarea art. 3.12. din Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016.
Instanţa de apel, în operaţiunea de determinare a despăgubirilor, a avut în vedere înscrisurile depuse în dosarul de fond, precum şi aspectul că activitatea operatorilor economici a fost suspendată, în special în perioada stării de urgenţă, iar mai apoi aceasta a fost restricţionată pe perioada stării de alertă în ceea ce priveşte spaţiile închise de luat masa şi sălile de jocuri, excluzând, astfel, din calcul sumele datorate pentru salonul mic dejun şi sala billiard, pe perioada 01.04.2020-01.09.2020, şi pentru terasă, pe perioadele 30.09.2019-01.06.2020 şi 30.09.2020-01.06.2021.
Totodată, a apreciat că afirmaţiile pârâtei referitoare la nedatorarea sumelor pentru perioada cât unitatea a fost închisă pentru renovare nu au fost dovedite cu probe.
În contextul raţionamentului juridic expus prin decizia recurată - a cărui legalitate urmează a fi cercetată pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin prisma criticilor formulate -, nu se confirmă ipoteza nemotivării la care se referă motivul de recurs în discuţie, ţinând cont şi de împrejurarea că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, iar considerentele deciziei atacate, redate anterior, nu relevă omisiunea nejustificată a instanţei de control judiciar de a analiza efectiv una sau mai multe dintre apărările în forma expusă de către recurenta-pârâtă.
Argumentul inserat în cadrul criticii ce evidenţiază neraportarea instanţei de apel la probatoriul administrat în cauză, exprimă, de asemenea, nemulţumirea părţii faţă de modalitatea în care a fost evaluat probatoriul şi, în raport de acesta, a fost stabilită situaţia de fapt, iar nu o nemotivare propriu-zisă a deciziei atacate supuse controlului judiciar.
Cum recursul nu permite reevaluarea situaţiei de fapt şi a probelor pe baza cărora aceasta a fost determinată, fiind o cale de atac rezervată controlului de nelegalitate asupra deciziei instanţei de apel, această critică nu poate forma obiect de analiză în această etapă procesuală, după cum s-a arătat în cele ce preced.
În consecinţă, criticile deduse judecăţii recursului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.
Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care reglementează posibilitatea casării unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a invocat eronat prevederile art. 145, art. 146 şi art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu normele (metodologiile) din deciziile O.R.D.A. nr. 10/1996 şi nr. 120/2016, de vreme ce articolele menţionate, a căror reglementare se găseşte în Capitolul I din Titlul III al Legii nr. 8/1996, nu stabilesc calitatea procesuală activă, dreptul de a acţiona în instanţă, al A.-ului, ci calitatea de organism de gestiune, condiţie cumulativă necesară alături de mandatul titularului, pentru a acţiona în instanţă, iar metodologiile din deciziile O.R.D.A. nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată.
Ca atare, calitatea de reclamant o au titularii drepturilor conexe, nu A.-ul, conform art. 36 raportat la art. 40 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, lipsind identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, context ce implică şi indicarea datelor de identificare ale titularilor, conform art. 194 lit. a) C. proc. civ.
Un alt aspect reliefat de către recurenta-pârâtă se raportează la lipsa dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei, reiterând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 145 din Legea nr. 8/1996 în sensul că mandatul extins se referă doar la comunicarea publică a operelor muzicale şi la sfera titularilor, incluzându-i pe cei care nu au acordat mandat, nu la etapa acţiunii în instanţă, făcând trimitere la art. 94, art. 188 alin. (1) teza a II-a şi art. 189 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, la decizia nr. 9/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Criticile relevate sunt nefondate.
Înalta Curte reţine că prin acţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză, reclamanta A. a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei S.C. B. S.R.L. ca urmare a săvârşirii faptei ilicite constând în comunicarea publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora şi de prestaţii artistice din domeniul audiovizual, în scop ambiental, în perioada 01.02.2019-31.12.2021, pentru cele 4 unităţi administrate de pârâtă, respectiv cabana "D.", situată în judeţul Bihor, clasificată cu 3 stele, având 10 camere, salon mic dejun (sub 50 mp), sală biliard (sub 50 mp) şi o terasă deschisă, fără obţinerea în prealabil a unei autorizaţii-licenţă neexclusivă din partea organismului de gestiune colectivă şi fără plata remuneraţiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către reclamantă.
Prima instanţă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei calităţii de reprezentant ale reclamantei A., invocate de pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că reclamanta este organism de gestiune colectivă înfiinţat în temeiul Legii nr. 21/1924 privind asociaţiile şi fundaţiile, abrogată prin O.G. nr. 26/2000, care funcţionează pe piaţă încă din anul 1996, conform dispoziţiilor Legii nr. 8/1996, cu avizul O.R.D.A. materializat prin Decizia nr. 4/1997, al cărei obiect de activitate constă în colectarea şi repartizarea remuneraţiilor cuvenite titluarilor de drepturi conexe dreptului de autor, artişti interpreţi sau executanţi, români sau străini, ale căror prestaţii artistice sunt utilizate pe teritoriul României. Calitatea recunoscută reclamantei, de organism de gestiune colectivă, justifică dreptul şi calitatea procesuală de a acţiona în numele tuturor artiştilor afiliaţi, nefiind nevoie de un mandat individual pentru fiecare demers judiciar, făcând trimitere în acest sens şi la dispoziţiile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 8/1996.
Această soluţie a fost confirmată prin decizia recurată, în urma analizei motivelor de apel prin care pârâta a reclamat nelegalitatea hotărârii primei instanţe sub aspectul considerentelor evidenţiate anterior, instanţa de apel apreciind în mod corect că reclamanta A. justifică atât calitatea procesuală activă, cât şi interesul în promovarea acţiunii introductive, în considerarea calităţii de organism de gestiune colectivă şi a obiectului său de activitate, raportându-se în acest sens la prevederile art. 145, art. 146 şi art. 162 din Legea nr. 8/1996, republicată, coroborate cu cele ale Deciziilor O.R.D.A. nr. 10/2016 şi nr. 120/2016.
Înalta Curte reţine că dreptul de comunicare publică a operelor este un drept patrimonial de autor, distinct şi exclusiv, astfel cum prevede art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi are conţinutul reglementat prin prevederile art. 20 alin. (1) din acelaşi act normativ, iar pentru dreptul de comunicare publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora, gestiunea colectivă este obligatorie, conform art. 145 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 8/1996.
Dispoziţiile art. 145 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 reglementează dreptul la remuneraţie echitabilă recunoscut artiştilor interpreţi şi producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică şi radiodifuzarea fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora. Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat (alin. (2).
Obligaţiile organismelor de gestiune colectivă sunt enumerate în art. 162 din acelaşi act normativ, constând, printre altele, în: acordarea de autorizaţii neexclusive utilizatorilor; elaborarea de metodologii pentru domeniile lor de activitate, cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite; încheierea de contracte generale cu utilizatori anume prevăzuţi de legiuitor; încheierea de contracte de reprezentare cu organismele similare din străinătate; colectarea sumelor datorate de utilizatori şi repartizarea lor între titularii de drepturi, potrivit prevederilor din statut.
Rezultă, aşadar, din dispoziţiile legale menţionate anterior, că organismul de gestiune colectivă (A.) justifică legitimarea procesuală activă, întrucât acesta acţionează în sensul exercitării drepturilor patrimoniale în numele membrilor săi în baza mandatului de gestiune colectivă, spre deosebire de gestiunea individuală, care presupune exercitarea drepturilor de însuşi titularul, fie personal, fie prin mandatar.
Cu alte cuvinte, fiind în prezenţa unei gestiuni colective obligatorii, în cazul formulării unei acţiuni privind recuperarea remuneraţiilor datorate de utilizatori, în cazul A.-ului, nu este necesară depunerea mandatelor din partea titularilor drepturilor recunoscute şi protejate de lege, pentru reprezentarea acestora în instanţă, din moment ce legea recunoaşte organismului de gestiune colectivă legitimarea procesuală active, în baza unui mandat legal extins.
De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel a indicat şi argumentul legal decurgând din conţinutul art. 188 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în privinţa justificării calităţii de reprezentant al titularilor în discuţie, potrivit cărora: "Titularii drepturilor recunoscute şi protejate prin prezenta lege pot solicita instanţelor de judecată sau altor organisme competente, după caz, recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat. Aceleaşi solicitări pot fi formulate în numele şi pentru titularii de drepturi de către organismele de gestiune, de către asociaţiile de combatere a pirateriei sau de către persoanele autorizate să utilizeze drepturi protejate prin prezenta lege, conform mandatului acordat în acest sens."
Totodată, a amintit şi dispoziţiile art. 145 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 8/1996, conform cărora: "(2) Pentru categoriile de drepturi prevăzute la alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat. (3) Dreptul de comunicare publică a operelor muzicale este supus gestiunii colective extinse. În acest caz, organismul de gestiune colectivă reprezentativ îi reprezintă şi pe autorii şi titularii de drepturi care nu au acordat mandat".
În consecinţă, instanţa de apel a reţinut în mod judicios, prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 8/1996, că intimata-reclamantă din prezenta cauză are calitate procesuală activă şi calitatea de reprezentant al titularilor în numelor cărora a promovat demersul judiciar, iar excepţiile invocate de recurenta-pârâtă sub acest aspect au fost corect respinse de către tribunal.
Nu se justifică nelegalitatea deciziei recurate nici prin prisma criticii prin care recurenta-pârâtă a susţinut că metodologiile nu pot completa Legea nr. 8/1996, republicată, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996, cu modificările ulterioare, şi ale metodologiilor incidente (Deciziile O.R.D.A. nr. 120/2016 şi nr. 60/2019).
Potrivit art. 112 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996 (Capitolul V - Dispoziţii comune autorilor, artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de înregistrări sonore şi audiovizuale): "pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă", iar "cuantumul acestei remuneraţii se stabileşte prin metodologii."
Metodologiile, în conformitate cu prevederile art. 163 alin. (2) şi (3) şi art. 164 alin. (1) din acelaşi act normativ, se negociază de către organismele de gestiune colectivă cu: reprezentanţii structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor, la nivel naţional, şi câte un reprezentant al primilor 3 utilizatori majori, stabiliţi pe baza cifrei de afaceri, cu condiţia ca acestea să fie declarate la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, pe propria răspundere; câte un reprezentant al structurilor asociative reprezentative ale utilizatorilor la nivel local sau, în lipsa acestora, a reprezentanţilor a 2 utilizatori locali notificaţi de organismele de gestiune colectivă şi care depun la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor acordul de participare în respectiva comisie.
Conform procedurii reglementate de art. 165 din Legea nr. 8/1996, înţelegerea părţilor cu privire la metodologiile negociate se consemnează într-un protocol care se depune la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
În cazul în care părţile nu pot stabili metodologii prin negociere, acestea pot recurge la mediere, iar în situaţia în care părţile nu au convenit asupra metodologiei prin negociere sau mediere, pot să se adreseze instanţei de judecată.
Astfel, raportat la dispoziţiile legale anterior evocate, Înalta Curte reţine că metodologiile, astfel elaborate (potrivit procedurii legale prevăzute de Legea nr. 8/1996), au natura juridică a unei convenţii încheiate între părţile prestabile prin legea dreptului de autor şi a drepturilor conexe, guvernând raporturile juridice dintre acestea şi stabilind drepturi şi obligaţii pentru toate părţile cărora li se adresează.
În consecinţă, obligaţia de plată a remuneraţiei datorate pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual îşi are izvorul în Legea nr. 8/1996, iar metodologiile nu fac altceva decât să pună în aplicare dispoziţiile acestui act normativ, prin organizarea activităţii de autorizare şi colectare a remuneraţiilor, fiind opozabile tuturor utilizatorilor din domeniul pentru care s-a negociat, conform art. 165 alin. (9) din Legea nr. 8/1996, republicată, nefiind posibil ca metodologia să deroge de la prevederile legale cu forţă juridică superioară.
Nu poate fi primită nici critica prin care recurenta-pârâtă a invocat aprecierea eronată a instanţei de apel cu privire la îndeplinirea obligaţiilor ce vizează drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi în raport de fiecare dintre organismele de gestiune colectivă, respectiv A. şi U.P.F.R., prin raportarea la art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 160/2016, excluzând din analiză art. 8 alin. (2) din Directiva 2006/115/CE cu referire la remuneraţia echitabilă unică pentru artiştii şi producrătorii de fonograme.
Potrivit art. 112 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, "pentru utilizarea directă sau indirectă a fonogramelor publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora prin radiodifuzare sau prin orice modalitate de comunicare către public, artiştii interpreţi sau executanţi şi producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică echitabilă."
Prevederile art. 1 pct. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 statuează că: "utilizatorii care comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora, precum şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual au obligaţia ca înaintea oricărei utilizări să obţină autorizaţia-licenţă neexclusivă din partea organismelor de gestiune colectivă abilitate, în schimbul remuneraţiilor prevăzute în tabelele din prezenta metodologie. Utilizatorul are obligaţia de a obţine din partea organismelor de gestiune colectoare ale drepturilor artiştilor interpreţi sau executanţi - A.., respectiv ale producătorilor de fonograme Uniunea Producătorilor de Fonograme din România - U.P.F.R., conform reglementărilor legale în vigoare, autorizaţii-licenţe neexclusive pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, anterior începerii activităţii de comunicare publică a fonogramelor de comerţ/fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora şi/sau a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în schimbul plăţii unei remuneraţii, indiferent de durata efectivă a comunicării publice."
În atare condiţii, nu poate fi valorificată apărarea recurentei-pârâte în sensul că prin încheierea autorizaţiei-licenţă neexclusivă cu UCMR, nu mai poate fi obligată la plata remuneraţiei către intimata-reclamantă, dispoziţiile legale anterior redate reglementând obligaţia încheierii unor astfel de contracte cu fiecare dintre organismele de gestiune colectivă şi nu un drept discreţionar al utilizatorului de a cere încheierea licenţei sau de a utiliza fonogramele în mod neautorizat, în condiţiile în care UPFR gestionează drepturile de autor ale producătorilor de fonograme, în timp ce A. gestionează drepturile conexe cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi, astfel că ne aflăm în prezenţa unor categorii diferite de titulari de drepturi pentru care remuneraţiile se datorează distinct.
Deţinerea unei autorizaţii-licenţă neexclusivă din partea unuia dintre organismele de gestiune colectivă nu exonerează de obligaţia obţinerii unui act similar şi din partea celorlalte organisme, atât timp cât prin acţiunea utilizatorului sunt comunicate public fonograme asupra cărora mai multe categorii de persone au drepturi patrimonaiel de autor sau conexe. Aşadar, fiind vorba, în cauză, de categorii diferite de titulari de drepturi, remuneraţiile se datorează în mod distinct, îndeplinirea obligaţiilor faţă de unul dintre aceste organisme nu este de natură a stinge obligaţia faţă de celălalt, întrucât ar echivala cu lipsa de protecţie a unei categorii de titulari de drepturi, în cauză a drepturilor artisţilor interpreţi sau executanţi, în aprecierea corectă a instanţei de apel.
Aşa cum a reţinut instanţa devolutivă a fondului în cadrul situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator, adică, în sensul metodologiei (art. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016), persoana care realizează acte de comunicare publică.
Or, prin comunicarea publică a fonogramelor nu sunt utilizate doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci şi drepturile de proprietate intelectuală aferente artiştilor interpreţi sau executanţi, ale căror prestaţii sunt fixate pe fonograme. De aceea, pe lângă remuneraţia datorată UCMR-ului, pentru comunicarea publică a fonogramelor, recurenta-pârâtă datorează şi remuneraţie către artiştii interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile acestora fixate pe fonograme, remuneraţii ce sunt colectate prin intermediul intimatei-reclamante din prezenta cauză.
Pe de altă parte, dispoziţiile Directivei 2006/115/CE privind dreptul de închiriere şi de împrumut şi anumite drepturi conexe dreptului de autor în domeniul proprietăţii intelectuale, la care s-a raportat recurenta-pârâtă, au fost transpuse în legislaţia naţională, astfel cum prevede art. 209 lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată.
În acest context al analizei, nu poate fi reţinut argumentul recurentei-pârâte potrivit căruia a efectuat o plată nedatorată către UCMR, aceasta din urmă profitând de ignoranţa părţii în domeniul legislaţiei proprietăţii intelectuale, de vreme ce instanţa de apel a reţinut că intimata-reclamantă a procedat la notificarea pârâtei cu privire la obligaţiile pe care le are în condiţiile art. 163 lit. f) din Legea nr. 8/1996, prin adresa nr. x/27.10.2021, aspect necontestat de către pârâtă, iar dispoziţiile art. 1 pct. 3 din Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016 prevăd încheierea autorizaţiei-licenţă neexclusivă cu cele 2 organisme de gestiune colectivă, aşa cum s-a reţinut supra, terminologia folosită de acest articol fiind una clară, iar actele normative incidente speţei sunt aduse la cunoştinţa destinatarilor prin publicarea lor în Monitorul Oficial, acestea regăsindu-se şi pe paginile de internet ale organismelor de gestiune colectivă A. şi UFPR, dar şi pe pagina de internet a Oficiului Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), recurenta-pârâtă putând lua oricând cunoştinţă de prevederile actelor normative, cu atât mai mult cu cât tuturor subiectelor de drept le este aplicabil, cu valoare de prezumţie legală absolute, principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem).
Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine poziţia contrară celor afirmate anterior de către recurenta-pârâtă, prin alegaţiile redate în cuprinsul criticii cu referire la aprecierea eronată a instanţei de apel în sensul că difuzarea de programe muzicale la televizor nu echivalează cu difuzarea de fonograme, prin raportare la definiţia fonogramei din legislaţia internă [art. 65 şi art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/199, Decizia O.R.D.A. nr. 120/2016] şi internaţională (Convenţia de la Roma), câtă vreme chiar partea a recunoscut utilizarea televizoarelor şi, implicit, a actelor de comunicare publică a fonogramelor prin plata remuneraţiei către UCMR-ADA.
Recurenta-pârâtă a contestat şi modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor cuvenite intimatei-reclamante prin raportare la motivarea greşită a instanţei de apel sub aspectul incidenţei art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, cu reiterarea în prima parte a criticii a argumentelor expuse în cererea de apel, la pct. 1 din paginile 3 şi 4, susţinând, pe de o parte, că, în cauză, consecinţele economice negative puteau consta doar în lipsa remuneraţiilor contractuale, beneficiile realizate pe nedrept erau doar în cazul plăţii remuneraţiilor şi nu constituiau în ipoteza normativă reţinută în motivare profit al reclamantei, daunele morale trebuiau solicitate expres şi cuantificate, dovedită existenţa şi valoarea lor.
Pe de altă parte, a menţionat că respectivele criterii abstracte, invocate de instanţă, legate de utilizarea acestor fonograme sunt în realitate criterii concrete, singurele obiective şi determinabile.
Critica în forma expusă este nefondată.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, găsind întemeiate argumentele apelantei-reclamante vizând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, a apreciat că stabilirea în concret a prejudiciului produs prin fapta ilicită a pârâtei, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 nu este posibilă, neputând fi cuantificat numărul încălcărilor drepturilor de proprietate intelectuală prin folosirea fără licenţă neexclusivă a fonogramelor în spaţiile cabanei.
Dispoziţiile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 instituie modalitatea de stabilire a despăgubirilor de către instanţa de judecată, pentru repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului de autor sau a drepturilor conexe, prin utilizarea unor criterii, cum ar fi consecinţele economice negative, în special câştigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor şi, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului [art. 188 alin. (2) lit. a)]; şi, în mod subsidiar, atunci când nu se pot aplica criteriile mai sus enumerate, prin acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite [art. 188 alin. (2) lit. b)].
De altfel, Înalta Curte are în vedere faptul că prevederile art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 reprezintă transpunerea în legislaţia internă a dispoziţiilor Directivei 2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. În conformitate cu art. 13 din această directivă, "la stabilirea daunelor-interese, autorităţile judecătoreşti: a) iau în considerare toate aspectele necesare, cum ar fi consecinţele negative suferite de partea prejudiciată, inclusiv câştigul nerealizat, orice beneficiu fără justă cauză realizat de contravenient şi, dacă este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi prejudiciul moral cauzat titularului dreptului prin încălcarea drepturilor sale" - [reglementare identică cu cea cuprinsă în art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996], sau, ca alternativă, "b) pot hotărî, dacă este cazul, să fixeze o sumă forfetară pentru daunele-interese, pe baza unor elemente cum ar fi cel puţin valoarea redevenţelor sau a drepturilor care ar fi fost datorate în cazul în care contravenientul ar fi cerut autorizaţia de a utiliza dreptul de proprietate intelectuală respectiv" - [similar art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996].
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, potrivit căreia un titular de drepturi patrimoniale de autor încălcate poate impune autorului faptei ilicite să îl despăgubească pentru prejudiciul cauzat prin plata unei sume echivalente cu dublul valorii unei redevenţe/taxe ipotetice, în cazul în care legislaţia naţională aplicabilă prevede o astfel de posibilitate. S-a reţinut că, în cazul în care a fost încălcat un drept de proprietate intelectuală, simpla plată a unei redevenţe/taxe ipotetice nu poate garanta despăgubirea pentru întreg prejudiciul real suferit, dat fiind faptul că plata redevenţei respective nu ar asigura, în sine, rambursarea niciunui cost legat de cercetarea şi identificarea eventualelor fapte de încălcare, despăgubirea pentru posibilul prejudiciu moral sau plata de dobânzi pentru sumele datorate (hotărârea din 25 ianuarie 2017, pronunţată în cauza C-367/15 - Stowarzyszenie "Oławska Telewizja Kablowa împotriva Stowarzyszenie Filmowców Polskich, paragrafele 26, 30 şi 32, hotărârea din 17 martie 2016, pronunţată în Cauza C-99/15 - Christian Liffers împotriva Producciones Mandarina SL şi a Mediaset Espana Comunicación S.A., paragraful 18).
De asemenea, s-a reţinut că utilizarea metodei forfetare înseamnă, în mod inerent, că este posibil ca daunele-interese astfel stabilite să nu fie exact proporţionale cu prejudiciul real suferit şi că cerinţa de cauzalitate nu trebuie interpretată şi aplicată într-o manieră excesiv de strictă în această privinţă.
Modalitatea de despăgubire prevăzută de art. 188 alin. (1) lit. a) din lege este similară celei reglementate de dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale, în acest sens art. 1385 C. civ. instituind principiul reparării integrale a prejudiciului, prin luarea în calcul a pierderii efectiv suferite, a beneficiului nerealizat, precum şi a cheltuielilor pe care victima faptei ilicite le-a făcut în îndeplinirea obligaţiei legale de a evita sau limita prejudiciul.
În situaţia în care acordarea despăgubirilor este solicitată, în numele şi pentru titularii de drepturi, de către organismele de gestiune colectivă, indicarea şi dovedirea în concret a câştigului sau a beneficiilor realizate pe nedrept de făptuitor pe seama artiştilor pe care organismul îi reprezintă constituie o sarcină excesivă, chiar imposibil de realizat, dat fiind numărul mare al celor pentru care aceste organisme acţionează şi ale căror drepturi urmăresc să le protejeze.
Din acest motiv, atunci când nu se pot aplica criteriile de evaluare cuprinse la lit. a) iar prejudiciul nu poate fi cuantificat, instanţa de judecată ia în considerare modalitatea subsidiară de evaluare a acestuia, reglementată de lit. b) a art. 188 alin. (2) din lege, procedând la acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
Este şi cazul speţei de faţă în care se solicită antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual aparţinând artiştilor interpreţi, fără a deţine autorizaţie-licenţă exclusivă şi fără a achita remuneraţiile echitabile cuvenite acestora prin lege, faptă ce s-a perpetuat în timp, la nivelul unităţii administrate de pârâtă, pentru perioada nedeclarată, fiind evident că o cuantificare a prejudiciului concret suferit de reclamantă, prin raportare la criteriile reglementate de art. 188 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996, este imposibil de realizat.
În aceste circumstanţe, este pe deplin justificată instituirea unei despăgubiri pentru repararea prejudiciului reclamat în cauză, apelând la criteriul redevenţei legale datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 prin raportare la dispoziţiile art. 3.12 din Decizia O.R.D.A. nr. 10/2016, potrivit cărora: "Pentru spaţii şi/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial sau reproduceri ale acestora şi/sau prestaţii artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obţine în prealabil autorizaţia- licenţă neexclusivă, acesta are obligaţia de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi şi ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinut autorizaţia-licenţă neexclusivă. În situaţia în care cuantumul remuneraţiei care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remuneraţiei plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeaşi categorie".
Aşadar, pentru ipoteza faptei ilicite descrisă în norma citată, a fost adoptată forma despăgubirii constând în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deţinută autorizaţia-licenţă neexclusivă.
Câtă vreme conduita recurentei-pârâte de a nu achita remuneraţiile datorate este cea care a generat prejudiciul pe care, în final, îl percep cei îndreptăţiţi a încasa aceste sume de bani, iar obligarea acesteia la plata triplului remuneraţiei care ar fi fost legal datorate reprezintă un criteriu prevăzut de legiuitor pentru asigurarea reparării prejudiciului cauzat artiştilor interpreţi sau executanţi, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu conscrare expresă în dispoziţiile art. 188 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi metodologia aplicabilă speţei.
Prin urmare, instanţa de apel nu putea apela la o altă modalitate de stabilire a despăgubirii decât cea reglementată de lege astfel că, şi din această perspectivă, decizia instanţei de apel este legală, normele de drept material fiind corect aplicate în cauză.
Critica prin care recurenta-pârâtă a pretins neîntrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale impuse de legiuitor reprezintă o reluare ad litteram a argumentelor expuse la pct. a) din paginile 4-5 ale cererii de apel, aşa încât pentru formularea unui veritabil motiv de recurs referitor la acelaşi aspect, partea avea îndatorirea de a susţine eventuale motive de nelegalitate luând în considerare judecata realizată în apel, precum şi faptul că instanţa de recurs exercită un control de legalitate a acesteia, din perspectiva motivelor susţinute de titularul căii de atac, prin această critică practice tinzându-se la a provoca o rejudecare a apelului în etapa procesuală a recursului.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând legalitatea hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 496Ap din 10 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere a recursului, va obliga pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON, către intimata-pârâtă A., reprezentând onorariu avocaţial, conform extrasului bancar nr. x din 12 septembrie 2024, eliberat de E., Sucursala Bucureşti, aflat la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 496Ap din 10 mai 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.
Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON, către intimata-pârâtă A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.