Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25 noiembrie 2020 pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia I civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C., D., E. şi F., pseudonime necunoscute publicului, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:
1. Constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâţi şi obligarea acestora să înceteze încălcarea drepturilor nepatrimoniale aparţinând reclamantei şi interzicerea pe viitor a încălcării acestor drepturi.
2. Obligarea pârâţilor la înlăturarea efectelor negative ale acuzaţiilor mincinoase aduse reclamantei prin: scuze publice, retractarea în mod oficial a declaraţiilor defăimătoare, retragerea de la publicare de pe site-ul www.x.ro a articolelor de presă care fac obiectul acestui litigiu, a oricăror materiale precum şi a comentariilor din mediul online, inclusiv prin solicitarea către compania G. să dispună deindexarea tuturor acestor materiale
3. Obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro reprezentând daune-morale pentru atingerea adusă demnităţii, onoarei, imaginii şi vieţii private a reclamantei A., ca urmare a afirmaţiilor denigratoare regăsite în conţinutul articolelor de presă care fac obiectul cererii.
4. Obligarea pârâţilor la publicarea hotărârii ce va fi dată de instanţa de judecată, pe site-ul www.x.ro timp de o lună de zile, în trei ziare de circulaţie locală şi trei ziare de circulaţie naţională pe cheltuiala lor.
5. Obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată .
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 10 C.E.D.O., ale art. 70 şi urm. C. civ., ale art. 1349 C. civ. şi ale art. 1357 şi urm. C. civ.
Prin încheierea din data de 16 martie 2021, instanţa a luat act de modificarea acţiunii reclamantei în sensul că solicită a se judeca în dosar numai cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D..
Prin încheierea din data de 24 martie 2021, Curtea de Apel Iaşi a admis cererea de strămutare a pricinii formulată de pârâtul C., iar judecata cauzei a fost strămutată de la Tribunalul Vaslui la Tribunalul Iaşi.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 629 din 23 martie 2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a admis în parte cererea având ca obiect obligarea la plata de daune morale şi obligaţie de a face, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D.; a obligat pârâţii, în solidar, să achite reclamantei suma de 5.000 RON daune morale pentru prejudiciul cauzat prin prelucrarea şi publicarea unei fotografii a reclamantei; a obligat pârâţii, în solidar, să retragă de pe site-ul www.x.ro fotografia care o reprezintă pe reclamantă ataşată articolului intitulat "H. dă startul sezonului estival 2020…ş.a.m.d" publicat în forma online din data de 23 mai 2020; a obligat pârâţii să ia măsurile necesare pentru publicarea pe site timp de o lună în fiecare ediţie a publicaţiei a dispoziţiilor de obligare din prezenta hotărâre; a respins pentru prescripţia dreptului material la acţiune cererea reclamantei A., formulată în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., I. şi J., având ca obiect obligarea pârâţilor, în solidar, la plata de daune morale pentru articolul de presă din data de 27 ianuarie 2016; a respins în rest pretenţiile reclamantei A. formulate în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., I. şi J., ca neîntemeiate; a obligat pârâţii, în solidar, să achite reclamantei suma de 4.900 RON cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în apel:
Prin decizia civilă nr. 174 din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca neîntemeiate, apelul principal formulat de apelanţii-intimaţi B. S.R.L. şi C. şi apelul incident formulat de intimata-apelantă A. împotriva sentinţei civile nr. 629 din 23 martie 2023 a Tribunalului Iaşi, secţia I civilă; a obligat apelanţii-intimaţi B. S.R.L. şi C. la plata către intimata-apelantă A. a sumei de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, au declarat recurs pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 05 iulie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 09 iulie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a) şi c) C. proc. civ. cererea de recurs nu îndeplineşte cerinţa impusă de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., întrucât nu este semnată, fiind transmisă prin intermediul poştei electronice, sens în care s-a dispus emiterea unei adrese către recurenţii-pârâţi cu menţiunea de a complini lipsa semnăturii de pe cererea de recurs; în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 24 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recurenţii-pârâţi datorează pentru recurs o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, reţinând că aceştia au o taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON, iar în privinţa achitării diferenţei taxei de timbru de 50 RON a dispus efectuarea unei adrese către recurenţi.
II.1. Motivele de recurs:
Recurenţii-pârâţi au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, aceştia au arătat că instanţa de apel, în mod greşit, a considerat că în prezenta cauză sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 8 şi art. 10 din C.E.D.O., art. 20 şi art. 30 din Constituţia României.
Faptul publicării articolului "H. dă startul sezonului estival 2020...ş.a.m.d" nu constituie o faptă ilicită în sensul prevăzut de lege care să atragă răspunderea civilă delictală, ci reprezintă o manifestare a libertăţii de exprimare, prevăzută de art. 10 din C.E.D.O. şi art. 30 din Constituţia României.
În acest sens, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, iar acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului ei şi priveşte nu numai informaţiile sau ideile apreciate favorabile sau considerate inofensive sau indiferente, dar şi pe cele care contrariază, şochează sau neliniştesc, cum este şi situaţia din prezenta cauză.
Această libertate trebuie exercitată conform art. 10 par. 2 fără ingerinţe din partea autorităţilor publice, întrucât conţinutul oricărui mesaj adresat publicului trebuie să fie liber. Cu atât mai mult, presei îi sunt oferite o serie de garanţii concretizate în absenţa oricărui sistem de autorizare sau cenzură, întrucât presa este "câinele de pază al societăţii".
Au susţinut că fapta reclamată este una licită, comisă în exercitarea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului de a primi şi comunica informaţii, fiind exercitată cu bună-credinţă în considerarea interesului general. Numai exercitarea cu rea-credinţă, deci cu o vădită intenţie directă şi cu scopul clar de a aduce atingere interesului personal al individului ar putea antrena răspunderea civilă delictuală.
Totodată, au arătat că respectiva faptă nu a fost săvârşită cu vinovăţie, ci în exerciţiul unui drept subiectiv, cu bună-credinţă, iar intenţia a fost de protejare a interesului public; numai o exercitare abuzivă a dreptului la exprimare poate fi sancţionată.
Au precizat că, în cauză, au fost respectate dispoziţiile art. 1, art. 2 şi art. 4 din Codul deontologic al ziaristului, întrucât ziaristul a prezentat doar judecăţi de valoare, prin raportare la informaţiile oferite de sursele acestuia, judecăţi ce se bucură de protecţia art. 10 din C.E.D.O., în atare condiţii nefiind vorba de o faptă ilicită şi de vinovăţie.
Au menţionat că, în cauză, nu este îndeplinită nici condiţia producerii unei prejudiciu, iar obligaţia dovedirii acestuia revine reclamantei, conform dispoziţiilor art. 1357 C. civ.. Care ar fi rezultatul dăunător produs, ca urmare a pretinsei încălcări a demnităţii, rezultat care să dea dreptul la reparaţie integrală în sensul prevăzut de art. 1385 C. civ.
Mai mult decât atât, scopul daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale, respectiv daune materiale, cum se urmăreşte în prezenta cauză.
Faptul că se presupune că fiul reclamantei ar avea de suferit de pe urma articolelor, nu conduce în mod automat la concluzia că şi reclamanta este în vreun fel afectată. Minorul nu are calitate procesuală activă în cauză, iar reclamanta a mizat, raportat la probatoriul depus în susţinerea poziţiei sale procesuale, pe presupusele suferinţe ale minorului, însă reclamanta este cea care trebuie să dovedească presupusul prejudiciu cauzat ei, nu copilului său.
Faptul că fiul reclamantei a dezvoltat o stare de stres conform scrisorii medicale din 14 iulie 2022, nu are legătură de cauzalitate cu faptul publicării unor articole, ci aşa cum se reţine în conţinutul acelei scrisori, are la bază divergenţele între părinţi, faptul că aceştia au divorţat, iar familia are custodia împărţită, iar minorul resimte efectele acestei despărţiri.
Nu poate fi primită declaraţia martoriei K. cu referire la aspectele pe care le-a perceput în perioada 2017-2018, fiind o declaraţia dată pro causa, în condiţiile în care a precizat că nu a mai lucrat din 2019 la Consiliul Judeţean, iar în acea perioadă nu 1-a perceput pe minor a fi în mod direct afectat, întrucât acesta nu este o prezenţă constantă în Biroul Consiliului Judeţean, din declaraţia acesteia nu rezultă afectarea reclamantei, ci a minorului raportat tot spuselor reclamantei.
Din interogatoriul luat reclamantei rezultă lipsa de consideraţie în raport de rolul presei şi mai mult decât atât un refuz în a accepta faptul că o imagine publică, atrage şi o ingeriţă permisă de lege în viaţa privată atât timp cât publicul are anumite aşteptări de la o persoană publică, personalitate care implică atât calităţi profesionale, cât şi o moralitate impecabile.
Reclamanta nu a negat faptul că profesia acesteia este de natură publică şi că se bucură de un anumit grad de notorietate atât în virtutea propriei activităţi, cât şi a asocierii sale cu persoana fostului preşedinte al consiliului judeţean.
Chiar din interogatoriul recurenţilor, se deduce faptul că articolele invocate ca atingeri aduse reclamantei sunt fiecare în parte pamflet.
Au menţionat că fotografia ataşată articolului "H. dă startul estival 2020..." aşa cum a fost prelucrată nu lasă loc de dubiu cu privire la faptul că ea ar fi reală, contrar aspectelor reţinute de instanţă, cu atât mai mult cu cât se prevede expres faptul că este un pamflet şi nu reprezintă un atac efectuat cu rea-credinţă şi disproporţionat la intimitatea şi pudoarea reclamantei, de natură să descalifice buna intenţie a jurnalistului.
Potrivit definiţilor dicţionarului explicativ al limbii române, termenii utilizaţi au următorul înţeles: - pamflet, pamflete, s. n. specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc.- din fr. pamphlet. - satiră, satire, s. f. scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societăţii, cu intenţii moralizatoare; p. gener. scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement. Categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violenţă şi caricatural pe cineva sau ceva. [Ace. şi: satiră] - din fr. satire, lat. sat.
Expresiile extrase de către reclamantă din materialul de presă la care face referire în cererea de chemare în judecată nu trebuie interpretat în sensul propriu; fiind fragmente a unei creaţii literare, ele trebuie interpretate în cheie metaforică, în cheia comparaţiei necesare cu stări şi atitudini general umane.
În consecinţă, prin toate cuvintele, expresiile folosite în cadrul pamfletului menţionat, nu s-a făcut referire directă la adresa activităţii profesionale a reclamantei, distincţiilor conferite acestuia de diverse instituţii publice sau private, eventualelor afecţiuni, caracteristici fizice, etc, ci doar am utilizat metafore, figuri de stil şi alte astfel de mijloace, specifice de altfel construcţiei obişnuite a unui pamflet.
Ori dacă s-a făcut menţiune expresă, chiar din titlul articolelor, că este vorba de un "pamflet", cum ar putea fi informat publicul într-un mod eronat şi îndreptăţit să considere adevărate cele expuse în cadrul acestor opere, astfel încât să aducă vreun prejudiciu de orice fel reclamantei.
Este permisă ziaristului recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, cu scopul de a evidenţia trăsăturile de caracter satirizate.
Faţă de aceste aspecte, în cauză îşi au aplicarea dispoziţiile art. 1353 C. civ. care reglementează o cauză exoneratoare de răspundere, respectiv aceea a exerciţiului drepturilor. Astfel că cel ce cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv, însă în cauză fiind vorba de articole-pamflet, raportat acestei modalităţi de expunere, exerciţiul dreptului este unul normal.
Nu trebuie confundate sentimentele negative resimţite de reclamantă la citirea unor articole ce le sunt defavorabile cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă neexistând legătura de cauzalitate între publicarea articolelor şi ceea ce reclamanta pretinde ca prejudiciu moral.
Pentru a putea fi angajată răspunderea unei persoane pentru prejudicii morale în cazul in care demnitatea, onoarea sau imaginea unei persoane au fost afectate, persoana lezată are în sarcina sa îndatorirea de a dovedi în mod neechivoc, pe calea unui probatoriu adecvat, faptul ca drepturile nepatrimoniale i-au fost vătămate.
A interzice unui jurnalist să publice orice articol referitor la o persoană, cu atât mai mult cu cât reclamanta este o persoană publică, iar articolul publicat nu o viza în mod direct, ar însemna condamnarea jurnalişilor să nu mai recurgă la informarea publicului despre aspecte ce interesează colectivitatea ori libertatea presei este categoria de discurs cel mai bine apărată.
Având în vedere scopul reparator, acordarea daunelor morale trebuie să se întemeieze pe o legătură de cauzalitate dovedita între vătămarea pretinsă şi fapta autorului, de natură a produce pretinsa vătămare, sarcina probei aparţinând reclamantei.
Au considerat că articolul respectiv reprezintă o ingerinţă permisă în raport de dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O. care reglementează dreptul la viaţă privată, ingerinţă rezultată din necesitatea protejării interesului public general ce primează în raport de interesul personal al reclamantului, persoană publică.
În analiza articolelor publicate trebuie avută în vedere şi calitatea reclamantului de persoană publică, care implică calităţi profesionale şi o moralitate impecabile. În mod inevitabil, când o persoană îşi asumă o funcţie/calitate publică, respectiva persoana îşi asumă ca atât activitatea sa profesională, cât şi viaţa sa privată să fie în analiza publicului.
Doza de exagerare şi provocare din titlul articolului şi din conţinutul acestuia, este permisă de art. 10 din C.E.D.O. fiind o manifestare pură a libertăţii de exprimare, iar reclamanta nu a uzat de dreptul la replică pentru a-şi exprima punctul de vedere.
În considerarea acestor argumente, singura soluţie corectă aplicabilă în cauză, era cea de respingere a cererii introductive, ca neîntemeiată, şi de admitere a cererii de apel, în conformitate cu art. 1353 C. civ. care reglementează o cauză exoneratoare de răspundere, respectiv cea a exerciţiului drepturilor.
II.2. Apărările formulate în cauză:
La data de 26 iulie 2024, prin poştă, în termen legal, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea soluţiei curţii de apel ca fiind temeinică şi legală, cu acordarea cheltuielilor de judecată.
În susţinerea poziţiei sale procesuale, cu privire la excepţia nulităţii recursului, a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat pur formal, de vreme ce recurenţii şi-au manifestat nemulţumirea cu privire la decizia pronunţată, reiterând criticile formulate în faţa curţii de apel ce reprezintă apărări de fond şi nu mai pot fi invocate şi valorificate în această fază procesuală.
Dacă se va trece peste excepţia nulităţii căii de atac, a susţinut că recurenţii au dezvoltat, prin recursul formulat, dreptul la liberă exprimare, drept prevăzut de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, însă au omis să prezinte şi restrângerile exercitării acestui drept prevăzute în alin. (2) al aceluiaşi articol.
Prin articolele publicate, recurenţii au creat imaginea unei femei care are o carieră clădită exclusiv pe baza unor relaţii extraconjugale, nicidecum pe calităţi intelectuale, atribuindui-se imaginea unei veritabile dame de companie, prin imaginele prelucrate de către recurenţi, fiind transpusă în cadre din filmele pentru adulţi, aduicându-i-se astfel un grav prejudiciu moral şi o înjosire fără limite, fiind privită şi etichetată în societate conform imaginii create de către aceştia.
Astfel, intimata a fost prezentată ca fiind amanta preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui, ca fiind un funcţionar public ce întreţine relaţii intime pentru a obţine anumite favoruri şi avantaje, în acest fel jurnaliştii atentând la viaţa sa privată, afectându-i grav imaginea şi cariera, fiind cu mult depăşite limitele libertăţii de exprimare.
Recurenţii au urmărit să creeze un scandal, o poveste care să determine cetăţenii accesarea site-ului, urmărirea publicaţiilor, etc. Aceştia s-au folosit de imaginea clasică a unei femei care lucrează în subordinea unui bărbat ce are o funcţie înaltă, secretara fiind considerată în mod automat o persoană cu care acesta ar întreţine relaţii intime. Într-o societate dezvoltată în care se garantează egalitatea între persoane, egalitatea de sex, în care femeile benficiază de aceleaşi drepturi şi oportunităţi ca bărbaţii, recurenţii au ţinut să prezinte intimata ca fiind un obiect sexual în mâinile unui bărbat puternic.
Sub masca informării cetăţenilor, sub masca libertăţii de exprimare şi a pamfletului se află realele intenţii de denigrare, de atac adus asupra vieţii private a unei persoane care a îndeplinit o funcţie publică, aspectele prezentate fiind primite uşor de opinia publică, nefiind pusă la îndoială veridicitatea acestor informaţii întrucât simpla idee a unei astfel de relaţii este uşor de prezumat a fi corespunzătoare adevărului.
A precizat că aceste publicaţii au afectat în mod grav viaţa privată a intimatei şi a membrilor familiei sale (ex: fiul intimatei), care au fost expuşi unui val de critici şi de amuzament public din cauza unor publicaţii mincinoase, aspect care rezultă din probatoriul administrat.
Recurenţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. nu au depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 05 iulie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 12 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 10 decembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
II.4.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă A., prin întâmpinare, în concordanţă cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
În conformitate cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererea de recurs formulată de pârâţii B. S.R.L. şi C., din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatei-reclamante că, deşi, în cuprinsul acesteia sunt reiterate în mare parte motivele de apel cu referire la situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, susţinând că în mod greşit s-a reţinut, în cauză, întrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, recurenţii-pârâţi au invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., coroborate cu art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 şi art. 30 din Constituţia României, cu referire, în esenţă, la articolele publicate în presă şi la fotografia ataşată unuia dintre articole, fapta licită comisă în exercitarea dreptului la liberă exprimare şi a dreptului de a primi infirmaţii, buna-credinţă în considerarea calităţii reclamantei de persoană publică, lipsa vinovăţiei, prezentarea doar a judecăţilor de valoare, ingerinţa permisă în viaţa privată din necesitatea protejării interesului general, chestiuni ce pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor pârâţilor deduse judecăţii pe calea apelului ce privesc fondul cauzei, analizate în etapa procesuală anterioară, aşa cum susţine intimata-reclamantă, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează să respingă, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C., aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. au criticat hotărârea instanţei de apel sub aspectul reţinerii eronate a condiţiilor cumulative ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1357 şi urm. C. civ., coroborate cu art. 8 şi art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 şi art. 30 din Constituţia României, susţinând, în esenţă, următoarele: publicarea articolelor de presă incriminate nu îmbracă forma unei fapte ilicite în sensul prevăzut de lege; nu au adus vreun prejudiciu reclamantei; susţinerile din aceste articole vizează fapte reale şi nu au fos depăşite limitele impuse de jurnalistică; nu s-a adus atingere art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; fotografia ataşată articolului "H. dă starul estival 2020…ş.a.m.d." nu reprezintă un atac efectuat cu rea-credinţă şi disproporţionat la intimitatea şi pudoarea reclamantei de natură să descalifice buna intenţie a jurnalistului; este incidentă speţei cauza exoneratoare de răspundere, respectiv cea referitoare la exerciţiul dreptului prevăzut de art. 1353 C. civ.
Înalta Curte reţine că prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor din mass media, prin care reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L., C. şi D., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul ilicit al faptelor săvârşite de către pârâţi în cadrul campaniei de presă defăimătoare derulată la adresa reclamantei prin publicarea în ziarul "B.", în perioada 2019-2020, a articolelor indicate în acţiune în legătură cu activitatea politică a preşedintelui Consiliului Judeţean Vaslui H. şi a reclamantei A., prin care s-a adus atingere drepturilor la viaţa privată, demnitate, onoare, şi repararea prejudiciului adus.
Prin sentinţa apelată, Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea reclamantei şi a dispus obligarea pârâţilor B. S.R.L. şi C., în solidar, la plata sumei de 5.000 RON daune morale pentru prejudiciul cauzat prin prelucrarea şi publicarea unei fotografii a reclamantei, să retragă de pe site-ul ziarului fotografia care o reprezintă pe reclamantă ataşată articolului intitulat "H. dă startul sezonului estival 2020…ş.a.m.d", publicat în forma online din data de 23 mai 2020, precum şi să ia măsurile necesare pentru publicarea pe site timp de o lună în fiecare ediţie a publicaţiei a dispoziţiilor de obligare din prezenta hotărâre, acţiunea fiind respinsă pentru restul pretenţiilor reclamantei, iar pentru articolul de presă din 2016 pentru prescripţie.
Această soluţie a fost menţinută prin decizia recurată, în urma respingerii, ca neîntemeiate, a apelului principal declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C. şi a apelului incident declarat de reclamanta A., instanţa de apel statuând asupra lipsei interesului pârâţilor în susţinerea motivelor de apel ce au vizat conţinutul articolelor de presă pentru care prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând în motivarea sa tocmai aspectele pe care aceştia le-au invocat, acţiunea fiind admisă doar pentru prelucrarea şi publicarea fotografiei intimatei-apelante ataşată articolului de presă "H. dă startul sezonului estival 2020…ş.a.m.d.".
Totodată, instanţa de apel a apreciat asupra caracterului neîntemeiat al motivului de apel referitor la răspunderea solidară a celor 2 pârâţi, raportându-se la dispoziţiile art. 1382 C. civ. şi art. 30 alin. (8) din Constituţia României.
În aceeaşi manieră, a considerat că fiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâţilor în legătură cu prelucrarea şi publicarea fotografiei ataşate articolului de presă "H. dă startul sezonului estival 2020…ş.a.m.d.", intimata-apelantă este îndreptăţită la reparaţia prejudiciului moral cauzat, întrucât, prin prezentarea ca reală a respectivei fotografii, au fost depăşite limitele admisibile ale libertăţii de exprimare şi reprezintă un atac disproporţionat la intimitatea şi pudoarea reclamantei, probele administrate în cauză evidenţiind afectarea vieţii private şi de familie a acesteia.
Referitor la existenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, conform dispoziţiilor art. 1353 C. civ., instanţa de control judiciar a reţinut că aceste dispoziţii nu sunt incidente în cauză, în condiţiile în care exercitarea libertăţii de exprimare s-a făcut cu depăşirea limitelor admisibile şi a afectat dreptul la viaţă privată a intimatei-apelante, fiind vorba de o exercitare abuzivă a dreptului invocat de apelanţii-intimaţi.
În privinţa apelului incident declarat de reclamantă, instanţa de apel a apreciat că, în calitatea sa de funcţionar în administraţia publică, reclamanta şi-a asumat expunerea publică, inclusiv a vieţii sale private, fără ca prin aceasta să-şi fi pierdut dreptul la protejarea reputaţiei, imaginii sau a vieţii de familie.
În acord cu prima instanţă, a considerat că articolele reclamate de către intimata-apelantă sunt fie articole cu caracter informativ (subiecte de interes public sau cu temă politică), fie articole cu caracter pamfletar, primele nefiind de natură să o ofenseze şi să atragă protecţia impusă de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar ultimele, prin conţinutul lor, nu conduc la concluzia că aceasta ar reprezenta un atac disproporţionat la intimitatea şi pudoarea intimatei-apelante, concluzionând că, în cauză, nu a existat o depăşire a limitelor libertăţii de exprimare instituite de art. 10 paragraful 2 din Convenţie şi nici o încălcare a prevederilor art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs, deşi s-a invocat o aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material, argumentele expuse de recurenta-pârâtă reprezintă o reluare a majorităţii susţinerilor relative la raţionamentul primei instanţe invocate pe calea apelului, pe care instanţa devolutivă le-a analizat explicit în sensul celor enunţate anterior, reţinând lipsa interesului în privinţa motivelor de apel ce au vizat conţinutul articolelor de presă incriminate, întrucât acestea au fost avute în vedere de către prima instanţă la pronunţarea soluţiei de respingere a acţiunii promovate de reclamantă.
Câtă vreme statuările jurisdicţionale cu privire la lipsa interesului, expuse în considerentele hotărârii, nu au fost criticate pe calea recursului de către recurenţii-pârâţi, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, aceştia tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.
Astfel, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judiciar eficient numai în măsura în care criticile formulate se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi vizează argumentele instanţei de apel în soluţionarea cauzei. Scopul exercitării căii de atac a recursului este verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile şi nu o rejudecare a procesului.
În privinţa criticii cu referire la împrejurarea că fotografia ataşată articolului "H. dă starul estival 2020…ş.a.m.d." nu reprezintă un atac efectuat cu rea-credinţă şi disproporţionat la intimitatea şi pudoarea reclamantei de natură să descalifice buna intenţie a jurnalistului, Înalta Curte constată că fapta ilicită reţinută în sarcina pârâţilor a constat în publicarea în mediul on-line a fotografiei reclamantei ce a însoţit articolul în discuţie, la data de 23 mai 2020, într-o formă modificată care dădea publicului impresia unei fotografii reale în care apărea corpul reclamantei sumar acoperit de 3 măşti de uz medical şi prezentat într-o poziţie provocatoare, făcând, astfel, notă discordantă cu stilul pamfletar regăsit în articolul publicat.
Cum particularităţile acţiunii în răspundere civilă delictuală fundamentată pe un prejudiciu adus onoarei, reputaţiei şi demnităţii se regăsesc în prevederile art. 72-73 C. civ., Înalta Curte consideră ca fiind imperativ necesară examinarea acestora prin raportare la dispoziţiile art. 75 C. civ., potrivit cărora, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secţiunea din C. civ. referitoare la respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. De asemenea, textul de lege prevede că exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în secţiunea mai sus menţionată.
Drept urmare, în condiţiile în care se aduce atingere reputaţiei, onoarei şi demnităţii unei persoane, dar aceasta atingere este în acord cu legea, cu Constituţia sau cu pactele internaţionale privind drepturile omului, la care România este parte, fapta nu îndreptăţeşte la atragerea răspunderii civile delictuale - considerente faţă de care, în primul rând, trebuie să se cerceteze dacă publicarea fotografiei în discuţie este sau nu în acord cu legislaţia internă, respectiv cu pactele şi convenţiile internaţionale la care România este parte.
Libertatea de exprimare este reglementată de art. 70 C. civ., care, în conformitate cu normele europene, stipulează în mod expres că orice persoană are dreptul la liberă exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 C. civ.
Indubitabil, libertatea de exprimare nu este însă absolută, iar dreptul la liberă opinie şi exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, fără a prejudicia drepturile şi interesele legitime ale altor persoane. Astfel, limitele dreptului la liberă exprimare sunt stabilite, în primul rând, de prevederile art. 30 alin. (1) şi (6) din Constituţia României, potrivit cărora sunt considerate a fi inviolabile libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, fără ca această libertate să prejudicieze, însă, demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine.
De asemenea, art. 10 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare (libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere). La nivel european s-a stabilit, deja, că libertatea de exprimare este un drept fundamental al individului şi este ocrotit de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, din a cărei jurisprudenţă constantă reiese, în acest context, importanţa deosebită a libertăţii presei în societăţile democratice.
Această libertate, cu o aplicaţie specifică în domeniul mass media, nu este însă una absolută, pentru că ea implică unele restricţii generate de necesitatea protecţiei altor valori fundamentale ocrotite - demnitatea, onoarea persoanei, dreptul la reputaţie - astfel încât să se găsească acel echilibru care să garanteze atât libertatea de exprimare, cât şi dreptul la ocrotirea vieţii private.
În acest sens, s-a hotărât, deja, că excepţiile sunt de strictă interpretare şi necesitatea restrângerilor aplicate trebuie să fie stabilită într-un mod hotărâtor (cauza Von Hannover c. Germaniei din 07 februarie 2012), regula privind faptul că libertatea de expresie constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, o condiţie primordială a evoluţiei sale şi a dezvoltării fiecărei persoane fiind valabilă nu numai în ceea ce priveşte informaţiile sau ideile acceptate sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc statul sau orice alt sector al populaţiei (hotărârea Handyside c. Regatului Unit din 07 decembrie 1976).
Chiar dacă nu trebuie să depăşească anumite limite, mai ales în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei, care are un rol esenţial într-o societate democratică (hotărârea Bedat c. Elveţiei din 26 martie 2016), îi revine datoria de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general, publicul având dreptul de a le recepţiona.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului creionează şi o strânsă legătură între democraţie şi libertatea de expresie, cu consecinţa acordării unei protecţii mai mari dreptului de exprimare asupra unor subiecte de interes public, respectiv cu instituirea unei interdicţii, în sensul că nici Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nici instanţelor interne nu le revine sarcina de a se substitui presei în alegerea modului de relatare pe care trebuie să îl adopte într-un anumit caz (hotărârea Von Hannover c. Germaniei din 07 februarie 2012).
Instanţa de apel a fost chemată să dezlege cauza dedusă judecăţii, prin punerea în balanţă a dreptului apelanţilor-pârâţi de a prezenta informaţii ce ţin de viaţa publică a unei persoane care se bucură de notorietate în spaţiul public şi dreptul intimatei-reclamante la viaţa privată, din perspectiva normelor interne, dar şi a celor internaţionale ratificate sau adoptate şi a jurisprudenţei în materia libertăţii de exprimare şi a condiţiilor de exercitare a acesteia.
Verificând, în acest context, dacă limitele libertăţii de exprimare au fost încălcate, dacă s-a adus atingere echilibrului care trebuie să existe între exerciţiul libertăţii de exprimare şi protecţia dreptului la demnitate şi onoare ale reclamantei, prin analiza atitudinii subiective a pârâţilor, în raport atât cu susţinerile acestora, cât şi cu scopul demersului lor jurnalistic, instanţa de apel a conchis în mod corect că maniera în care aceştia au acţionat nu justifică buna-credinţă şi, în consecinţă, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţie referitoare la libera exprimare.
În acest sens, în ceea ce priveşte fapta legată de publicarea unei fotografii în mediul on-line într-o formă prelucrată, de dimensiuni mari, ce expune în mod gratuit, batjocoritor, corpul reclamantei şi sugerează publicului că ar fi reală, în contradicţie cu stilul pamfletar reflectat în conţinutul articolului în care a fost inserată, instanţa de apel a apreciat că respectiva faptă a fost săvârşită în afara limitelor permise exerciţiului dreptului la libera exprimare şi reprezintă un atac disproporţionat la intimitatea şi pudoarea reclamantei, cu impact negativ asupra vieţii private şi de familie, existând din acest punct de vedere o faptă prejudiciabilă şi vinovăţia pârâţilor, cu legătură de cauzalitate, ca elemente ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 C. civ. ce îndreptăţesc intimata-reclamantă la repararea prejudiciului moral cauzat.
Înalta Curte reţine că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, pamfletul este definit ca fiind o specie literară (în versuri sau în proză) cu caracter satiric, în care scriitorul înfierează anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane etc. O altă definiţie arată că pamfletul este o creaţie publicistică (în proză sau în versuri) de proporţii reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din viaţa societăţii.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte satira ca fiind o scriere în versuri sau în proză în care sunt criticate defecte morale ale oamenilor sau aspecte negative ale societăţii, cu intenţii moralizatoare; scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, vehement; categorie estetică din sfera comicului, care critică cu violenţă şi caricatural pe cineva sau ceva. Din aceste definiţii rezultă că satira şi pamfletul folosesc ironia pentru a înfiera anumite tare morale, concepţii politice, aspecte negative ale realităţii sociale, trăsături de caracter ale unei persoane, însă nu şi pentru a ridiculiza aspectul fizic al persoanei în sensul reclamat în speţă.
Dacă în privinţa articolului incriminat, analizat individual şi în ansamblu cu celelalte articole de presă, s-a stabilit în mod definitiv că acesta, fiind grefat pe fapte reale, nu are aptitudinea să ofenseze pe intimata-reclamantă, întrucât subiectul dezbătut este de interes pentru publicul larg, limbajul temperat, raportul dintre judecăţi de valoare şi afirmaţiile factuale echilibrat, nu acelaşi lucru se poate reţine în privinţa fotografiei ataşată acestui articol, de vreme ce trucarea produsă într-o manieră realistă prin înfăţişarea corpului intimatei-reclamante acoperit sumar de 3 măşti de uz medical, într-o poziţie provocatoare, cu scopul vădit denigratoriu la adresa sa, excedează cadrului şi deontologiei profesionale care ar trebui să guverneze activitatea jurnalistică.
Asocierea fotografiei cu o creaţie literară, chiar sub forma pamfletului jurnalistic, nu poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere pentru conţinutul fotografiei, întrucât indiferent de forma de exprimare, chiar şi una artistică, ce poate permite o libertate mai mare de expresie literară, conţinutul nu trebuie să încalce dreptul la intimitate a persoanei, chiar luând în considerare doza de satiră pe care o presupune pretinsa apartenenţă la acest gen literar, care în circumstanţele speţei s-a transformat într-un instrument abuziv de încălcare a drepturilor inerente intimatei-reclamante şi nu justifică atenuarea impactului său negativ asupra imaginii publice, reputaţiei şi demnităţii sale.
Într-adevăr, presa are dreptul de a prezenta exagerat, metaforic şi uneori chiar ofensator anumite aspecte ce ţin de persoana implicată atât timp cât acestea se subsumează rolului de informare a publicului asupra unor subiecte de interes general, însă, în cazul de faţă, fapta săvârşită de către recurenţii-pârâţi în termenii descrişi nu se încadrează într-un demers jurnalistic destinat a servi interesului public de a fi informat, ci exclusiv scopului de a umili, ridiculiza şi ofensa pe intimata-reclamantă, aspect ce conturează o ingerinţă în viaţa sa privată, cum corect a reţinut instanţa de apel, ingerinţă care, deşi este prevăzută de lege, încalcă dispoziţiile legale aplicabile în această materie prin faptul că nu urmăreşte un scop legitim şi constituie o atingere (faptă ilicită) a valorilor care definesc personalitatea umană, situându-se, astfel, în afara bunei-credinţe şi a limitelor convenţionale a libertăţii de exprimare consacrate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În privinţa prejudiciului, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale, este incontestabil că intimata-reclamantă a suferit un prejudiciu moral, acesta constând în efectul negativ pe care recurenţii-pârâţi l-au provocat intenţionat asupra imaginii intimatei-pârâte prin deteriorarea percepţiei celorlalţi asupra acesteia, publicarea respectivei fotografii producând în plan emoţional sentimente profunde de ruşine şi umilinţă atât în viaţa familială, ţinând cont de statutul său de mamă şi fiică, dar şi cea profesională, prin generarea unor discuţii ironice, răutăcioase din partea colegilor.
Dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituţie, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnităţii sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are faţă de el însuşi, cât şi sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul preţuirii morale de care se bucură un om în cadrul societăţii din care face parte şi care se manifestă prin reputaţia, stima, consideraţia şi respectul semenilor săi, acest drept fiind atins prin conţinutul prelucrat al fotografiei publicate, depăşind, astfel, limitele legitime ale libertăţii de exprimare.
Referitor la legătura de cauzalitate dintre acţiunea ilicită şi prejudiciul moral suferit de intimata-reclamantă, obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, fiind evident că atunci când se săvârşeşte o astfel de faptă, legătura de cauzalitate rezultă ex rem din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constituţionale şi internaţionale, în speţă, fiind evident că s-a creat un prejudiciu moral constând în alterarea imaginii intimatei-reclamante de natură a atrage oprobriul public, de vreme ce modalitatea de expunere nu se încadrează în limitele dozei de exagerare şi provocare permisă de art. 10 din Convenţie.
În ceea ce priveşte vinovăţia, în forma intenţiei, aceasta rezultă din modul de săvârşire a faptei ilicite, prin prezentarea aspectului fizic în sens ofensator, denigrator ce avea potenţialul de a umili persoana vizată, nefiind de conceput că recurenţii-pârâţi nu ar fi fost conştienţi de semnificaţia şi impactul negativ al acesteia asupra intimatei-reclamante.
În consecinţă, în mod temeinic şi legal, instanţa de apel a concluzionat în sensul depăşirii limitelor dreptului la liberă exprimare al recurenţilor-pârâţi şi încălcarea de către aceştia a art. 8 din Convenţie, fiind întrunite astfel condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta incriminată, cu consecinţa obligării la compensarea prejudiciului moral pe care l-au cauzat intimatei-reclamante, cuantificat la suma de 5.000 RON.
Aceleaşi argumente sunt valabile şi în privinţa critica referitoare la necesitatea dovedirii prejudiciului cauzat intimatei-reclamante, nu fiului acesteia. În plus, se reţine că reiterarea criticii deduse judecăţii în calea de atac a apelului cu privire la lipsa legăturii de cauzalitate a stării de stres dezvoltate de fiul intimatei-reclamante, conform scrisorii medicale din 14 iulie 2022, cu faptul publicării articolelor (interesând în acest punct doar fotografia în discuţie, ataşată unuia dintre articole), dar şi a declaraţiei date pro causa de către martora K. referitoare la afectarea emoţională doar a minorului, relevă propria viziune a recurenţilor-pârâţi cu privire la forţa probantă a acestor mijloace de probă şi asupra situaţiei de fapt, însă aceste aspecte nu pot forma obiect de analiză în recurs, întrucât ele au ca finalitate un demers de reevaluare a acestor probe, reevaluare care nu este compatibilă cu prezenta cale extraordinară de atac.
Nefondată este şi critica prin care s-a reclamat, în privinţa exercitării dreptului la libera exprimare, incidenţa cauzei exoneratoare de răspundere prevăzută de dispoziţiile art. 1353 C. civ., conform cărora "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv".
Potrivit art. 15 C. civ., "Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe".
Exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalităţii sale, ci cu intenţia de a vătăma o altă persoană sa u contrar bunei-credinţe.
În doctrina juridică română, au fost identificate 4 caractere care se circumscriu noţiunii de abuz de drept, respectiv exercitarea dreptului subiectiv civil (a) prin nesocotirea scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut; (b) cu nesocotirea legii şi moralei; (c) cu rea-credinţă; (d) cu depăşirea limitelor sale.
Caracterul excesiv al modalităţii prin care pârâţii au înţeles să acţioneze în exercitarea dreptului la libera exprimare implică depăşirea limitelor unui raport de proporţionalitate între exerciţiul dreptului de către titulari şi prejudiciul cauzat reclamantei pe această cale. Depăşirea acestui raport de proporţionalitate şi, implicit, situarea dreptului subiectiv în afara limitelor sale, face ca exerciţiul dreptului să fie de natură să atragă răspunderea titularilor.
Doar în ipoteza exercitării dreptului în limitele sale acceptabile ar fi fost incidentă cauza exoneratoare reglementată de art. 1353 C. civ., în aprecierea corectă a instanţa de apel.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, constatând că nu se verifică niciun viciu de legalitate a hotărârii atacate în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C. împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Totodată, reţine că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său".
Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, partea care a câştigat procesul nu poate obţine rambursarea unor cheltuieli, decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. O asemenea concluzie se impune şi în dreptul intern.
Realitatea şi necesitatea cheltuielilor ţin de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia şi au fost privite de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil, spre a obţine serviciul avocatului la calitatea preconizată, ca garanţie a succesului său.
Caracterul rezonabil al cheltuielilor impune ca, în raport cu natura activităţii efectiv prestate, complexitatea, riscul litigiului ori reputaţia celui care acordă asemenea servicii, ele să nu fie exagerate.
Faţă de criteriile legale de apreciere prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că suma pretinsă cu titlu de cheltuieli de judecată de către intimata-reclamantă, în cuantum de 5.000 RON, conform chitanţei nr. 896 din 25 iulie 2024 aflate la dosar, depăşeste limitele rezonabilităţii şi ale proporţionalităţii în raport cu complexitatea cauzei şi activitatea desfăşurată de avocat în etapa procesuală a recursului (redactarea întâmpinării), sens în care va proceda la cenzurarea acesteia, urmând să oblige pe recurenţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, către intimata-reclamantă A..
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C. împotriva deciziei civile nr. 174 din 30 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă pe recurenţii-pârâţi B. S.R.L. şi C. la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2.500 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata-reclamantă A..
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.