Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 decembrie 2020 pe rolul Tribunalului Mureş, secţia civilă, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor la plata în solidar a sumei de 1.600.000 de euro cu titlu de daune morale şi la plata sumei de 46.000 de RON cu titlu de daune materiale.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Mureş, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1860 din 21 decembrie 2023, Tribunalul Mureş, secţia civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii F. şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, în sensul obligării pârâţilor, în solidar, să plătească reclamanţilor următoarele despăgubiri: 3.337,87 RON cu titlu de prejudiciu material în favoarea reclamantei A.; 3.337,87 RON cu titlu de prejudiciu material în favoarea reclamantului B.; 100.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei A.; 100.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantului B.; 20.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei C.; 20.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei D.; 20.000,00 de euro cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei E.; a admis cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, în contradictoriu cu pârâtul chemat în garanţie F.; a obligat pârâtul-chemat în garanţie să plătească reclamantei suma de 6.675,74 RON şi suma de 260.000,00 de euro cu titlu de despăgubiri la care aceasta a fost obligat; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, în contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanţie G.; a respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, în apel:
Prin decizia nr. 412A din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâţii F. şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş împotriva sentinţei civile nr. 1860 din 21 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalului Mureş, secţia civilă, pe care a schimbat-o în parte, sub aspectul cuantumului daunelor morale şi, în consecinţă, a obligat pârâţii F. şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, în solidar, să plătească reclamanţilor următoarele despăgubiri: 40.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei A.; 40.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantului B.; 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei D.; 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei C.; 15.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral în favoarea reclamantei E.; a obligă chematul în garanţie F. să plătească pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş suma de 125.000 euro, cu titlu de prejudiciu moral; a menţinut restul dispoziţiilor hotărârii apelate; a respins apelul declarat de reclamanţii A., B., D., C. şi E. împotriva aceleiaşi hotărâri.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 412 A din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi pârâţii Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş şi F..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 29 iulie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 09 august 2024, a constatat că cererile de recurs formulate în cauză îndeplinesc cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar recurenţii-pârâţi au procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în raport de dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. i) şi art. 30 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recursurile sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru.
II.1. Recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E.:
II.1.1. Motivele de recurs:
Recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecinţa menţinerii ca legală şi temeinică a hotărării primei instanţe, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, în referire la soluţia de reducere a cuantumul despăgubirilor acordate reclamanţilor, au susţinut că instanţa de apel s-a rezumat a face doar afirmaţii generale cu privire la modalitatea în care trebuie acordate daunele morale, fără să expună raţionamentul pentru care prima instanţă a stabilit în mod greşit un anumit cuantum al acestora. Simpla afirmaţie că despăgubirile morale stabilite de prima instanţă nu au caracter rezonabil şi nici compensatoriu nu este în măsură să justifice reducerea drastică a acestora.
Or, fără o argumentare solidă a combaterii cuantumului stabilit de prima instanţă concluzia nu poate fi alta decât că despăgubirile morale au fost acordate discreţionar de către instanţa de apel.
Sub semnul întrebării se situează şi respingerea cererii apărătorului reclamanţilor care nu s-a putut prezenta la primul şi, de altfel, şi la ultimul termen de judecată, întrucât alături de această cerere nu a fost depus şi un extras de pe portalul instanţelor din care să rezulte că avea termen de judecată în ziua respectivă la o altă instanţă.
II.2. Recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş:
II.2.1. Motivele de recurs:
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerea cererii formulate de către reclamanţi sau, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale solicitate şi admiterea cererii faţă de intervenientul G., invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a art. 1349, art. 1373 şi 1381 şi urm., art. 1392 C. civ., precum şi a prevederilor referitoare la monitorizarea şi raportarea evenimentelor, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii instituţiei recurente pentru fapta ilicită săvârşită în mod exclusiv de către F., a cărui culpă a fost stabilită prin hotărâre penală definitivă şi nu se indică vreo culpă proprie a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş pentru comiterea faptei ilicite generatoare de eventuale prejudicii sau vreo culpă comună a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş cu pârâtul F..
Prin urmare, răspunderea nu poate fi solidară, răspunderea celuilalt pârât este una proprie, care rezultă din modul defectuos în care a acţionat, fapt care a generat suprimarea vieţii unei persoane.
A precizat că fapta numitului F. a fost încadrată ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru care fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a încheiat acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar instanţa de judecată a constatat că sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege, în baza art. 485 lit. a) C. proc. pen., admiţând acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş cu inculpatul F. şi, în baza art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., a fost condamnat de Judecătoria Reghin la pedeapsa închisorii de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1) şi (2) C. pen., iar în baza art. 91 C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, stabilind un termen de supraveghere de 3 ani, prin sentinţa penală nr. 151/2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019.
Totodată, în ceea ce priveşte aplicarea în cauză a art. 1373 C. civ., recurentul-pârât a susţinut că pârâtul F. deţinea la momentul săvârşirii faptei calitatea de angajat al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş şi se afla în exercitarea atribuţiilor de serviciu, însă această instituţie, reprezentată din punct de vedere legal de către persoanele aflate la conducere, nu i-a dat pârâtului ordine sau directive în legătură cu acţiunile sale sau cu măsurile pe care urma să le ia la faţa locului (în pădurea spre care a fost direcţionat de către şeful de secţie).
Chiar dacă fişa postului sau dispoziţia de încadrare arată că pârâtul are calitatea de angajat al Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş, în virtutea căreia îndeplineşte funcţii sau însărcinări în interesul angajatorului sau al altuia, precum şi ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională, iar din dosarul penal a reieşit că pârâtul nu a respectat dispoziţiile Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, este evident că Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş, prin organele sale de conducere, nu a dat asemenea ordine şi dispoziţii, fapta acestuia neavând legătură cu scopul funcţiilor încredinţate, conform art. 1373 alin. (1) C. civ., pentru a putea fi angajată răspunderea Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş pentru fapta pârâtului F..
Esenţial pentru calităţile de comitent şi de prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre aceştia sau în temeiul legii, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare, născându-se astfel dreptul comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, supraveghea şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă fiind ţinut să urmeze îndrumările primite.
Or, în cauză, nu poate fi angajată răspunderea indirectă a comitentului Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mureş pentru prepusul său, deoarece pentru a se reţine această formă de răspundere este necesar ca, pe lângă condiţiile generale de răspundere pentru fapta proprie să fie întrunite anumite condiţii speciale, şi anume să existe, la data săvârşirii faptei, un raport de prepuşenie, respectiv ca săvârşirea faptei de către prepus să aibă legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de către comitent, însă pârâtul F. a acţionat în baza unor dispoziţii verbale transmise de şeful de secţie G., pentru îndeplinirea unor activităţi dispuse de acesta.
Aşadar, nu a existat o dispoziţie scrisă sau verbală din partea factorilor decizionali din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie, respectiv a şefului de inspectorat sau a adjuncţilor acestuia, pentru ca pârâtul F. să se deplaseze la acea misiune unde s-a petrecut evenimentul soldat cu decesul unei persoane.
În contextul celor relevate, nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei, chiar dacă prejudiciul nu poate fi negat, nu există o faptă ilicită săvârşită de Inspectoratului Judeţean de Poliţie Mure aspect ce face imposibilă analiza legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
În ipoteza în care instanţa va considera că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile legale privitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, raportat la răspunderea civilă delictuală, a solicitat reducerea cuantumului daunelor morale solicitate, întrucât decizia atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material care reglementează acordarea acestor daune.
În această privinţă, cu trimitere la noţiunea prejudiciului în concepţia doctrinei, a susţinut că suma de bani acordată de instanţă este una excesiv de mare, având în vedere că din probele administrate pe parcursul procesului a reieşit faptul că victima era ajutată de părinţi, nu avea ocupaţie, muncea cu ziua, în sat, context în care se impune reducerea cuantumului sumelor acordate cu titlu de daune morale, fiind disproporţionate şi nerezonabile şi pot conduce la o îmbogăţire fără justă cauză a intimaţilor-reclamanţi.
În ceea ce priveşte daunele materiale acordate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel, chiar dacă acestea sunt dovedite cu înscrisuri, recurentul-pârât a considerat că acestea nu sunt cheltuieli de înmormântare propriu-zise, aşa cum se arată în art. 1392 C. civ., ci reprezintă eventuale tradiţii religioase, la plata cărora nu ar putea fi obligaţi pârâţii, acestea neputând fi considerate nici necesare, nici utile, sens în care a solicitat respingerea, ca neîntemeiată, cererea reclamanţilor de obligare a Inspectoratului Judeţean de Poliţie la plata de daune materiale.
În final, a solicitat, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în garanţie a numitului G., întrucât hotărârea s-a dat fără respectarea prevederilor referitoare la raportarea şi monitorizarea evenimentelor, nuanţând faptul că acesta a trimis la locul faptei agenţi de poliţie fără a respecta procedurile interne legate de raportarea evenimentelor pe cale ierarhică, în conformitate cu Ordinul M.A.I. nr. S/61/2010 privind raportarea şi monitorizarea elementelor şi a aspectelor de interes operativ, precum şi a prevederilor Anexei 2 din Dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei Române 123/2012, aspecte pe care a înţeles să le susţină în continuare şi pe care le-a expus şi detaliat în întâmpinarea la acţiune şi în apel, motiv pentru care nu le-a mai reluat pe această cale.
II.3. Recursul declarat de pârâtul F.:
II.3.1. Motivele de recurs:
Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul diminuării sumelor stabilite cu titlu de daune morale, invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu titlu prealabil, a arătat că solicitarea de diminuare a daunelor morale nu constituie obiectul unei reaprecieri a cuantumului deja stabilit în cauză, ci este rezultatul încălcării şi, deopotrivă, al aplicării greşite a normelor de drept material incidente, urmând ca analiza să fie realizată pe tărâmul nelegalităţii şi nu cel al netemeiniciei hotărârii atacate.
În referire la situaţia de fapt dedusă judecăţii şi soluţia pronunţată de instanţa de apel, a considerat că sumele stabilite în favoarea intimaţilor-reclamanţi, chiar şi în contextul reducerii, tind la o îmbogăţire nejustificată a acestora şi nu satisfac, în mod obiectiv, suferinţele morale reale produse de fapta recurentului-pârât.
Pentru a nu tinde către o îmbogăţire fără just temei, trebuie să se ţină seama de suferinţele morale susceptibile, în mod rezonabil, a fi fost cauzate prin fapta recurentului, precum şi de toate consecinţele acesteia.
Or, influenţarea vieţii intimaţilor-reclamanţi poate fi cu uşurinţă dedusă din cuprinsul interogatoriilor acestora, mijloace de probă despre care prima instanţă nu a amintit în hotărârea pronunţată.
Din interogatorii rezultă faptul că victima nu avea şi nici nu a avut vreodată o ocupaţie şi nu producea venit decât ocazional, în general, tot din activitatea ilicită de comercializare a materialului lemnos sustras, după cum reiese din răspunsul tatălui său, B., la întrebarea nr. 3 din interogatoriu, iar familia îl sprijinea financiar la momentul producerii evenimentului, chiar dacă nu mai locuia cu aceasta, aspect ignorat de prima instanţă.
Nu a contestat faptul că intimaţii-reclamanţi au fost prejudiciaţi moral prin acţiunea culpabilă a recurentului-pârât, însă nu în măsura în care să justifice despăgubirile stabilite de prima instanţă în cuantum de 125.000 de euro.
Daunele morale nu au rolul de a asigura suportul material al existenţei intimaţilor-reclamanţi, ci de a compensa durerea pricinuită de pierderea unui membru de familie, astfel încât cuantumul lor trebuie să fie moderat, fără a constitui într-un prilej de îmbogăţire fără justă cauză de pe urma culpei unei persoane, aspecte la care instanţa de apel a făcut referire în hotărârea atacată, însă nu le-a dat eficenţa necesară în sensul stabilirii unui cuantum echitabil al despăgubirilor.
În altă ordine de idei, pentru justa stabilire a despăgubirilor morale, este necesar să se aibă în vedere şi condiţiile de viaţă ale victimei prin comparaţie cu nivelul de trai în acest stat, aspect la care, de asemenea, instanţa de apel nu a facut nicio referire.
Astfel, în considerarea nivelului salariului mediu net pe anul 2023 (potrivit înscrisului depus în probaţiune în acest sens în apel), se observă că pentru a plăti despăgubirile morale stabilite de prima instanţă, este nevoie de o perioadă de aproximativ 13 ani, luând în calcul valoriile integrale ale salariilor lunare, iar dacă raportarea se face la o treime din valoarea salariului mediu net, astfel încât să rămână şi cel obligat la plată cu mijloacele materiale necesare traiului zilnic, aspect ce indică o perioadă de aproximativ 36 de ani pentru acoperirea acestor despăgbiri, ceea ce este în mod evident nerezonabil.
În aceste condiţii, a considerat că despăgubirile stabilite în cauză nu sunt juste şi proporţionale, ţinând cont şi de faptul că victima nu câştiga nici măcar salariul minim, iar nu cel mediu la care s-a raportat în calculele efectuate.
Aşa fiind, faţă de cele ce preced, a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., de vreme ce criteriile amintite anterior conduc la o reevaluare a dimensiunii prejudiciului suferit de intimaţii-reclamanţi sub aspectul diminuării acestuia.
Pe de altă parte, a susţinut că sunt relevante împrejurările în care fapta s-a produs pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere, făcând trimitere la evenimentul care a condus la decesul victimei generat de acţiunea ilegală a acesteia de tăiere şi transport de material lemnos din pădure.
În plus, în desfăşurarea activităţii ilicite erau angrenate mai multe persoane, care aveau asupra lor drujbe şi topoare, iar la intervenţia poliţiştilor, în vădită inferioritate numerică, nu au înţeles să se conformeze dispoziţiilor acestora, împrejurare ce a condus la utilizarea armamentului din dotare.
Cu alte cuvinte, nu se evidenţiază situaţia tipică de apreciere asupra cuantumului daunelor morale cuvenite familiei victimei decedate, deoarece comportamentul ilicit al victimei este cel care a generat situaţia premisă în urma căreia aceasta a suferit leziuni mortale, ceea ce denotă incidenţa prevederilor art. 1371 C. civ., încălcate prin hotărârea pronunţată în apel.
Comportamentul victimei a condus la vătămarea dreptului şi interesului serios şi legitim al recurentului-pârât, în calitate de poliţist aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, de a opri activitatea ilegală aflată în desfăşurare şi de a identifica participanţii la acesta activitate ilegală.
Totodată, a menţionat că faptă culpabilă concurentă a victimei, pe lângă sustragerea de material lemnos, este reprezentată de neconformarea la somaţiile legale ale poliţistului, ceea ce a condus la utilizarea armamentului din dotare şi, implicit, rezultatul produs.
Cu privire la modul de desfăşurare a evenimentelor, despre care instanţa de apel nu a făcut referire în decizia recurată, prima instanţă a reţinut următoarele:
- în ceea ce priveşte împrejurările în care a fost săvârşită fapta, s-a subliniat că organele de poliţie au fost sesizate şi s-au deplasat la faţa locului pentru a identifica (în vederea tragerii la răspundere penală) persoanele care sustrăgeau din pădure material lemnos, context în care aceştia aveau atribuţia stopării unei infracţiuni în derulare (tăiere şi sustragere de arbori, fără drept) şi a identificării participanţilor; cei doi poliţişti, în mod evident, nu cunoşteau persoanele participante, ceea ce exclude nu doar existenţa unui mobil, dar şi susţinerea apărării în sensul că ar fi existat o discriminare, o tratare diferită, fără o justificare obiectivă şi raţională, bazată pe apartenenţa la o minoritate etnică;
- la faţa locului, organele de poliţie (cei doi poliţişti şi cei doi pădurari) au constatat că erau mai multe persoane care desfăşurau activităţi ilicite la regimul forestier (încărcau lemne în căruţă);
- la vederea organelor de poliţie, aceste persoane au avut în continuare o conduită ilicită în sensul că au încercat să fugă, să se sustragă, situaţie în care, conform atribuţiilor de serviciu, cei doi poliţişti trebuiau să acţioneze în vederea opririi acestora, a identificării, în vederea împiedicării sustragerii de la răspundere penală;
- persoanele în cauză au continuat să fugă şi după ce li s-a solicitat să se oprească, fiind încunoştinţate că a sosit poliţia;
- persoanele în cauză au continuat să fugă şi după ce au fost somate verbal în acest sens, fiind avertizate că se vor efectua focuri de armă, cu sintagma "Stai, că trag"; (pag. 16 din hotărâre).
În concluzie, a solicitat ca instanţa de recurs să dea eficienţă prevederilor art. 1371 C. civ. în sensul de a împărţi culpa în producerea prejudiciului între victimă şi recurentul-pârât.
II.4. Apărările formulate în cauză:
II.4.1. Întâmpinarea:
La data de 12 septembrie 2024, prin poştă, în termen legal, recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, prin care au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.
În susţinerea poziţiei lor procesuale, cu privire la excepţia nulităţii recursului, au arătat că nu pot face obiectul unor motive de recurs criticile formulate de recurent cu referire la cuantumul daunelor materiale şi morale, acestea reprezentând chestiuni de fapt care au fost analizate atât în primă instanţă, cât şi în apel.
Subsecvent acestei solicitări, a arătat motivele de nelegalitate invocate de recurent sunt nefondate, întrucât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş este angajatorul pârâtului F. şi, în această calitate exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra activităţii desfăşurate de acesta.
Prin urmare, în persoana juridică a recurentului nu trebuie întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, comitentul având în raport cu victima o răspundere obiectivă.
La data de 12 septembrie 2024, prin poştă, în termen legal, aceleaşi părţi au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul F., prin care au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca nefondată.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului, au arătat că motivele invocate de recurent nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., întrucât aspectele invocate sunt chestiuni de fapt care nu pot face obiect de examinare în faza recursului.
În continuare, sub aspectul netemeiniciei recursului, au susţinut că recurentul a adus afirmaţii jignitoare la adresa fiului lor şi a acestora în sensul că nu muncea şi că era întreţinut de către recurenţii-reclamanţi, însă lipsa ocupării unui loc de muncă calificat s-a datorat sărăciei, aceasta fiind cauza ce a determinat imposibilitatea de a urma cursurile unei şcoli şi de a fi obligat să muncească cu ziua pe la diverse persoane din comună şi din comunele limitrofe pentru a obţine veniturile necesare traiului, venituri din care îi ajuta şi pe recurenţi, ţinând cont că deţinea capacitate de muncă fizică integrală, spre deosebire de restul familiei care era formată din femei, iar tatăl său era o persoana în vârstă.
Nu poate fi primită nici afirmaţia potrivit căreia ar fi fost dovedită fapta de furt de lemne din pădure de către fiul, respectiv fratele recurenţilor, de vreme ce niciuna dintre persoanele care au fost întâlnite în pădure nu a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea vreunei infracţiuni şi nici măcar amendată contravenţional.
La data de 05 decembrie 2024, prin poştă electronică, recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş a depus note scrise la recursurile declarate de celelalte părţi.
La aceeaşi dată (05 decembrie 2024), prin poştă electronică, în termen legal, intimatul-chemat în garanţie G. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată de instanţă asupra cererii de chemare a sa în garanţie, solicitând respingerea acestuia, ca nelegal şi nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii primei instanţe de judecată.
A susţinut că solicitarea recurentului-pârât de a se rejudeca cererea de chemarea a sa în garanţie nu are la bază o motivare concretă în raport cu argumentele în fapt şi în drept ale instanţei de apel, rezumându-se să prezinte în faţa instanţei de recurs, cu trimitere la apelul şi întâmpinarea formulate în cauză, într-un mod simplist şi fără nici o argumentare intrinsecă, aceleaşi motive nereale expuse în cererea de chemare în garanţie, ceea ce relevă nemotivarea şi inadmisibilitatea căii de atac.
Referitor la susţinerea în sensul că ar fi trimis la faţa locului agenţii de poliţie fără să respect procedurile interne legate de raportarea evenimentelor pe cale ierarhică, în conformitate cu Ordinul MAI nr. S/61/2010 şi a prevederilor Anexei 2 din Dispoziţia IGPR nr. 123/2012, intimatul-chemat în garanţie a arătat că nu a trimis la faţa locului agenţii de poliţie, acest aspect fiind confirmat şi de pârâtul F., prin declaraţia de suspect dată imediat după incident prin care arată doar faptul că trebuie să ia legătura cu pădurarul al cărui nume nu-l cunoaşte, întrucât 5 căruţe cu rromi din Apalina au intrat în pădurea Dobron şi fură lemne, de martorul agent de poliţie H. şi, respectiv, de conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, unde se menţionează de către procuror că patrula din cadrul secţiei de Poliţie Rurală nr. 9 Breaza s-a deplasat în pădurea Dobron, în urma sesizării ofiţerului de serviciu din cadrul IPJ Mureş, nu a sa.
Contrar celor susţinute fără nici un suport probator de către IPJ Mureş, OMAI S/61/2010 nu prevede nici o obligaţie de raportare a incidentelor şi nici măcar după confirmarea de la faţa locului a evenimentelor privind tăierile ilegale de arbori, cu atât mai mult cu cât intimatul-chemat în garanţie se afla în timpul său liber, nefiind în exercitarea atribuţiilor de serviciu ce ar implicat obligaţia raportării de la domiciliu a verificării informaţiilor pe care patrula de serviciu urma să le efectueze şi să constate dacă cele sesizate se confirmă sau nu.
Cu privire la afirmaţiile IPJ Mureş în sensul că nu ar fi respectat Anexa nr. 2 din Dispoziţia IGPR nr. 123/2012, intimatul-chemat în garanţie a învederat că Anexa Dispoziţiei în cauză cuprinde dispoziţii stabilite în sarcina şefului de secţie, de raportare a unor evenimente, însă, şi sub condiţia ca acesta, să fi fost în serviciu şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, condiţie neîndeplinită în speţă, deoarece el se afla în timpul liber, împreună cu familia, neavând competenţa de a intervenii în activitatea poliţiştilor pentru a le da dispoziţii (patrulei de poliţie), ori de raportare (dispecerului şi ofiţerului de serviciu pe unitate).
Dispoziţiile legale care stabilesc obligaţiile de serviciu ale patrulei de poliţie aflate de serviciu pe raza secţiei de poliţie (fişa postului, OMAI S/61/2010, Anexa nr. 2 din Dispoziţia IGPR nr. 123/2012) relevă faptul că patrula de poliţie nu are obligaţia ca înainte de a verifica realitatea celor sesizate să solicite această permisiune până la nivelul şefului IPJ Mureş/adjuncţilor acestuia ori a altor şefi direcţi.
Modalitatea în care s-a gestionat situaţia a aparţinut agentului de poliţie care şi-a recunoscut vina pe latură penală cu incidenţă şi pe latura civilă, acesta având toate competenţele, avizele şi instruirea necesară în vederea desfăşurării activităţilor de verificare şi de constatare a delictelor în raport cu cele sesizate.
A mai arătat că afirmaţia agentului de poliţie în sensul că i-ar fi spus să nu-i fie frică să folosească armamentul din dotare este afirmaţia acestuia care, în interesul lui subiectiv a susţinut-o fără nicio dovadă. Conform Codului Deontologic al Poliţistului ce reglmentează conduita generală a poliţistului, răspunderea este personală pentru faptele comise de poliţişti, pârâtul F. recunoscându-şi vinovaţia în faţa instanţei penale.
II.4.2. Răspunsul la întâmpinare:
La data de 03 octombrie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi E., prin care a solicitat admiterea recursului său; respingerea cererii formulate de reclamanţi împotriva acestei părţi sau, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale solicitate; admiterea cererii faţă de intervenientul G., cu cheltuieli de judecată, în cazul în care se vor ivi pe parcursul procesului, reiterând o parte din argumentele expuse prin cererea de recurs.
La data de 09 decembrie 2024, prin poştă electronică, în termen legal, recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-chemat în garanţie G., prin care a solicitat admiterea recursului său, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în garanţie, respingerea acţiunii intimaţilor-reclamanţi, ca neîntemeiată, reducerea cuantumului daunelor morale şi materiale acordate de prima instanţă, cu cheltuieli de judecată, în cazul în care se vor fi necesare pe parcursul procesului.
În referire la inadmisibilitatea recursului, a susţinut că acesta este motivat în fapt şi în drept, solicitându-se casarea deciziei atacate sau, în subsidiar, reducerea cuantumului daunelor morale solicitate pentru motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la art. 1349, art. 1373, art. 1381 şi urm., art. 1392 C. civ. şi la prevederile referitoare la monitorizarea şi raportarea evenimentelor.
II.5. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29 iulie 2024, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 26 septembrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor declarate în cauză la data de 10 decembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Cu privire la recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E.:
Prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat nemotivarea hotărârii atacate sub aspectul diminuării daunelor morale în sensul că argumentele prezentate de către instanţa de apel conţin afirmaţii cu caracter general relative la modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale şi nu justifică măsura reducerii cuantumului acestora în contextul aprecierii lipsei caracterului rezonabil şi compensatoriu al despăgubirilor acordate de prima instanţă.
Cu privire la sfera de incidenţă a acestui motiv de recurs, în ipoteza nemotivării, Înalta Curte reţine că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Motivarea este, aşadar, un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o garanţie a imparţialitătii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale şi de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt corect examinate de către instanţă, care are în mod necesar obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din jurisprudenţa deja consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor unui proces de a-şi prezenta observaţiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor.
Întrucât Convenţia nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observaţii sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales, în sarcina "tribunalului", obligaţia de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor sub rezerva aprecierii pertinentei acestora" (cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hotărârea din 19 aprilie 1994, §59; în acelaşi sens, cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, §30). Obligaţia instanţei de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părţi este justificată, întrucât "numai prin pronunţarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiţiei" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).
Curtea este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiţiei, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hotărârea din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hotărârea din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hotărârea din 1 iulie 2003, § 34).
Curtea apreciază că instanţa nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susţinere a părţilor, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluţionarea cauzei, doar ignorarea completă a acestora echivalează cu lipsirea părţii de un veritabil acces la justiţie.
În contextul reperelor de analiză enunţate supra, Înalta Curte constată că hotărârea recurată respectă rigorile de conţinut a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în sensul că raţionamentul juridic expus în ansamblul considerentelor acesteia reflectă analiza legalităţii şi temeiniciei sentinţei primei instanţe prin prisma jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dar şi a consecinţelor negative suferite de cei în cauză (pe plan fizic şi psihic), a legăturii de rudenie existentă între reclamanţi şi cel decedat şi relaţia concretă existentă în cadrul familiei, a intensităţii suferinţei, modalităţii în care fiecare dintre cei apropiaţi au perceput efectele vătămătoare, respectiv influenţarea vieţii acestora în urma producerii tragicului eveniment.
Din acest punct de vedere, în privinţa stabilirii despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, instanţa de apel a nuanţat aspectul că în lipsa unor criterii obiective precise, cuantificabile a acestor despăgubiri, conscrate la nivel legislativ, prezintă relevanţă cele reliefate în jurisprudenţă şi doctrină, pe baza cărora instanţa face o apreciere subiectivă în funcţie de circumstanţele cauzei.
De asemenea, în ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, a reţinut că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, ci, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă.
În concordanţă cu jurisprudenţa naţională, instanţa de apel a evidenţiat faptul că instanţa de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, prin stabilirea unui cuantum al acestora "comparativ cu condiţiile de viaţă ale victimelor şi cu nivelul de trai existent în acest stat, aşa încât reparaţia bănească să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei a beneficiarilor" iar, prin cuantumul lor, daunele morale să nu fie deturnate de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, acelea de a permite celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Pe de altă parte, a relevat faptul că, în materia daunelor morale, instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere ca sumele de bani pe care le acordă cu titlu de daune morale să aibă efecte compensatorii, respectiv ca aceste sume să nu constituie nici sancţiuni excesive pentru autorii faptelor prejudiciabile şi nici venituri nejustificate victimelor daunelor.
În concluzie, ţinând seama de circumstanţele cauzei şi că despăgubirile stabilite trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, instanţa de apel a obligat pârâţii F. şi Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, în solidar, să plătească reclamanţilor, cu titlu de prejudiciu moral, astfel: câte 40.000 euro în favoarea reclamanţilor A. şi B. şi, respectiv, câte 15.000 euro în favoarea reclamantelor D., C. şi E..
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată cu privire la despăgubirile morale acordate acestora, prin referiri concrete la criteriile jurisprudenţiale în materie în operaţiunea de cuantificare a daunelor morale, identificate şi examinate de către instanţa de apel, precum şi la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar în această etapă procesuală.
Pretinzând, prin motivele de recurs, că instanţa de apel nu a motivat diminuarea despăgubirilor morale acordate de prima instanţă, recurenţii-reclamanţi îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea faţă de concluziile la care a ajuns instanţa de apel cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, însă aceasta nu se circumscrie nemotivării hotărârii în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.
În condiţiile în care instanţa de apel şi-a prezentat argumentele pentru care a considerat că, în raport de elementele de fapt ale cauzei, daunele morale acordate sunt de natură să acopere, din punct de vedere pecuniar, despăgubirile stabilite într-o abordare corelativă şi proporţională care să corespundă scopului reparatoriu, fără să se transforme într-o sursă de îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor, o atare prezentare a elementelor procesului într-o altă manieră decât cea agreată de recurenţii-reclamanţi, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu actele de la dosar şi cu dispoziţiile legale aplicabile litigiului.
Este necesar ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în discuţie în cauza dedusă judecăţii, în principiu, iar gruparea argumentelor este admisibilă cât timp instanţa răspunde acestora, chiar printr-un considerent comun. Or, în cauză, după cum s-a relevat în cele ce preced toate aceste condiţii sunt îndeplinite, decizia recurată întrunind exigenţele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., câtă vreme prezintă cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază şi justifică suficient soluţia reflectată în dispozitiv.
Pe de altă parte, deşi susţin lipsa unei motivări efective a deciziei atacate, în concret, recurenţii nu fac altceva decât să combată considerentele instanţei de apel, opunând acestora propriile lor aprecieri în legătură cu motivarea hotărării, însă o atare comparaţie exclude incidenţa cazului de recurs evocat, în raport de judecata înfăptuită de instanţa de apel sub aspectul diminuării cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciile de ordin moral suferite de reclamanţi, aprecierea în concret a nivelului adecvat al acestora implicând o evaluare a circumstanţelor de fapt ale cauzei, incompatibilă cu structura recursului, instanţei de recurs lipsindu-i argumentul de ordin legal spre a interveni în cenzurarea acestora.
În consecinţă, Înalta Curte constată că argumentele circumscrise motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate, acest caz de casare nefiind incident în cauză şi nejustificând solicitarea recurenţilor-reclamanţi cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Referitor la critica supusă examinării în recurs sub aspectul îndoielii ce planează asupra respingerii cererii apărătorului faţă de imposibilitatea de prezentare la singurul termen acordat în apel, Înalta Curte reţine, prioritar oricărei analize, că susţinerile recurenţilor-reclamanţi vizează încheierea din 04 aprilie 2024, termen la care au avut loc dezbaterile asupra fondului apelului, astfel că aceasta face corp comun cu decizia dată în apel, atacată pe calea prezentului recurs.
Prin încheierea respectivă, faţă de dispoziţiile art. 222 C. proc. civ. ce prevăd că amânarea judecăţii pentru lipsă de apărare poate fi dispusă, la cererea părţii interesate, numai în mod excepţional, pentru motive temeinice şi care nu sunt imputabile părţii sau reprezentantului ei, instanţa de apel a respins cererea de amânare a cauzei formulată de reprezentantul convenţional al apelanţilor-reclamanţi, considerând că nu întruneşte exigenţele textului de lege enunţat prin aceea că nu este dovedită, însă pentru a da posibilitatea reprezentantului părţilor să formuleze concluzii scrise, a amânat pronunţarea în cauză la data de 18 aprilie 2024.
Cu toate acestea, în valorificarea criticii cu acest obiect, maniera în care recurenţii-reclamanţi şi-au expus propria apreciere cu privire la modul în care instanţa de apel ar fi trebuit să procedeze la judecata cererii de amânare a cauzei formulate de apărătorul acestora nu relevă în concret chestiuni ce ţin de încălcarea vreunei norme de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii hotărârii recurate din perspectiva motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aspect ce face imposibil exercitarea controlului judiciar de către instanţa de recurs.
Cu privire la recursul declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş:
În prealabil, examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate enumerate în cuprinsul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.
În conformitate cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, între altele, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar, în conformitate cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text legal, menţiunea privind motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea acestora este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând cererea de recurs formulată de pârât, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi că, deşi, în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, susţinând că în mod greşit s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile legale necesare antrenării răspunderii civile delictuale solidare pentru comiterea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii în mod exclusiv de către o persoană faţă de care nu există un raport de prepuşenie, recurentul-pârât a invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 1349, art. 1373, art. 1381 şi urm., art. 1392 C. civ., ale Ordinului MAI nr. S/61/2010 privind raportarea şi monitorizarea elementelor şi a aspectelor de interes operativ, precum şi a prevederilor Anexei 2 din Dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei nr. 123/2012, chestiuni ce pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept al recursului.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor pârâtului cu privire la situaţia de fapt, analizată în etapele procesuale anterioare, aşa cum susţin recurenţii-reclamanţi, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, reţinând că în cuprinsul cererii de recurs se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
Aceleaşi argumente sunt valabile şi în cazul excepţiei nulităţii recursului declarat de aceeaşi parte, în ceea ce priveşte criticile ce vizează soluţia de menţinere a dispoziţiei hotărârii primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în garanţie a pârâtului G., invocată de acesta din urmă.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş a pretins nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1349, art. 1373 şi art. 1381 şi urm., art. 1392 C. civ., precum şi a prevederilor referitoare la monitorizarea şi raportarea evenimentelor, prin argumente similare celor deduse judecăţii apelului sub aspectul neîndeplinirii condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a comitentului pentru fapta prepusului în raportul juridic dedus judecăţii, răspunderea celuilalt pârât fiind una proprie, pentru fapta ilicită săvârşită, a cărui culpă a fost stabilită printr-o hotărâre penală definitivă.
Critica în forma expusă este nefondată.
Potrivit art. 1373 C. civ., invocat drept fundament juridic al pretenţiilor reclamate în cauză, "(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate". Alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi articol stabilesc că " (2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea ori controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său sau al altuia. (3) Comitentul nu răspunde dacă dovedeşte că victima cunoştea sau, după împrejurări, putea să cunoască, la data săvârşirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acţionat fără nicio legătură cu atribuţiile sau scopul funcţiilor încredinţate".
Rezultă din dispoziţiile legale mai sus citate că răspunderea comitentului pentru prejudiciul cauzat de prepusul sau prepuşii săi, reglementată de art. 1373 C. civ., intervine atunci când prepusul cauzează un prejudiciu unei terţe persoane printr-o faptă ilicită delictuală. Angajarea răspunderii delictuale a comitentului necesită dovada existenţei cumulate a unor condiţii, unele de drept comun şi altele speciale, specifice doar acestei răspunderi.
Condiţiile de drept comun ale răspunderii comitentului sunt condiţiile generale ale răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie, cu excepţia celei privind vinovăţia dovedită a prepusului care a săvârşit fapta ilicită şi prejudiciabilă. Acest lucru rezultă din dispoziţiile explicite ale art. 1373 alin. (1) C. civ., care precizează doar: "comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi (...)".
Astfel, pentru angajarea răspunderii comitentului, potrivit prevederilor C. civ., este necesar să fie întrunite doar 3 dintre condiţiile de drept comun, care sunt în totalitate şi fără deosebire condiţii obiective, respectiv prejudiciul victimei, fapta ilicită a prepusului şi raportul de cauzalitate existent între fapta ilicită a prepusului şi prejudiciul injust suferit de victimă.
Cât priveşte condiţiile speciale, din economia textului art. 1373 C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii comitentului sunt necesare 2 condiţii, care se grefează pe condiţiile de drept comun, şi anume: raportul de prepuşenie dintre autorul faptei ilicite şi prejudiciabile şi persoana chemată să răspundă în calitate de comitent pentru prejudiciul cauzat victimei, respectiv fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu să fie săvârşită de către prepus în legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent.
Aşadar, în speţă, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în baza probatoriului administrat în cauză, a cărei reevaluare nu mai este posibilă în această etapă procesuală, Înalta Curte are în vedere că prin sentinţa penală nr. 151 din 29 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Reghin, s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş cu inculpatul F. şi s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 3 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 192 alin. (1)-(2) C. pen.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa penală a reţinut că fapta inculpatului F., care la data de 22 octombrie 2017, urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 180/2016, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, după ce în prealabil a efectuat 2 focuri de armă în plan vertical, a efectuat un al 3-lea foc de armă, care a dus la uciderea din culpă a victimei B., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă.
Prin decizia penală nr. 398A din 12 octombrie 2020, Curtea de Apel Târgu Mureş a respins, ca nefondat, apelul declarat de persoana vătămată A. şi a menţinut hotărârea atacată, reţinând, în esenţă, săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, în concordanţă cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat.
Potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.
Astfel, hotărârea penală de condamnare pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă are autoritate de lucru judecat în privinţa faptei ilicite (ucidere din culpă) şi a persoanei care a săvârşit-o (pârâtul F.).
În evaluarea condiţiei ca fapta ilicită şi prejudiciabilă a prepusului să fie săvârşită în legătură cu atribuţiile sau funcţiile încredinţate, jurisprudenţa instanţelor naţionale a admis o interpretare extensivă a textului legal, stabilind că această condiţie este îndeplinită atât în situaţiile în care prepusul a acţionat în interesul direct ori la ordinul comitentului, dar şi atunci când prin acţiunile întreprinse deviază de la funcţia sa, îşi depăşeşte atribuţiile sau chiar îşi exercită în mod abuziv funcţia, sub condiţia însă ca fapta să aibă legătură cu atribuţiile sau să fi existat cel puţin aparenţa că acesta acţionează în legătură cu scopul funcţiei pe care o îndeplineşte în interesul comitentului.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţiştilor, "Şefii ierarhici din cadrul Poliţiei Române răspund pentru legalitatea dispoziţiilor date subordonaţilor. Ei sunt obligaţi să verifice dacă acestea au fost transmise şi înţelese corect şi să controleze modul de îndeplinire a lor".
De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, "Poliţistul este obligat să respecte drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, Constituţia şi legile ţării, jurământul de credinţă faţă de România, prevederile regulamentelor de serviciu şi să îndeplinească ordinele şi dispoziţiile legale ale şefilor ierarhici privind activitatea sa profesională".
În interpretarea corectă a acestor dispoziţii legale, dar şi ale celor ale art. 1373 alin. (1) şi (2) C. civ., cu privire la existenţa raportului de prepuşenie, validând raţionamentul primei instanţe, instanţa de apel a reţinut că la momentul săvârşirii faptei ilicite pârâtul F. deţinea calitatea de prepus al pârâtului Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, aspect ce reiese din conţinutul fişei postului deţinut, nr. x, de ajutor şef de post - Postul de Poliţie Crăieşti, secţia 9 Poliţie Rurală Breaza din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Mureş, iar fapta ilicită a fost săvârşită în legătură cu atribuţiile stabilite de comitent, acesta din urmă fiind exclusiv responsabil de modul în care organizează şi implementează strategia de îndeplinire a atribuţiilor privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii publice.
În aceeaşi măsură, comitentul este responsabil pentru disciplina funcţionarilor cu statut special şi pentru modul în care aceştia îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu în structura în care funcţionează, iar orice deficienţe cu privire la organizarea internă a comitentului, indisciplina funcţionarilor publici cu statut special ori modul în care aceştia au înţeles să se conformeze dispoziţiilor ierarhilor nu constituie cauze de înlăturare a răspunderii.
Aşadar, în angajarea răspunderii comitentului nu prezintă relevanţă aspectul privind nerespectarea dispoziţiilor privind modalitatea de folosire a armamentului din dotare, ci esenţială în economia speţei este fapta ilicită săvârşită chiar în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu.
Sub aspectul incidenţei cazului special de înlăturare a răspunderii comitentului prevăzut de art. 1373 alin. (3) C. civ., instanţa de apel a reţinut în mod corect că o astfel de ipoteză nu a fost invocată prin motivele de apel şi nici dovedită în circumstanţele factuale ale speţei.
Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor, pe care recurentul-pârât îl consideră disproporţionat şi nerezonabil, Înalta Curte reţine că această critică este nefondată, având în vedere că, prin considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a argumentat soluţia de acordare a despăgubirilor cu acest titlu, soluţie în sprijinul căreia a avut în vedere consecinţele suportate de intimaţii-reclamanţi în plan personal, social şi psihologic şi, nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat, de asemenea, pe cale jurisprudenţială.
Înalta Curte reaminteşte că, pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terţa persoană păgubită.
Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se ţină cont de importanţa valorilor morale lezate şi de tulburările care au afectat calitatea vieţii intimaţilor-reclamanţi.
Totodată, s-a avut în vedere faptul că acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale nu poate fi disociată de contextul economic şi social în care părţile vătămate se află, ţinând cont de faptul că aceasta nu trebuie să reprezinte o sursă de modificare substanţială a nivelului de trai, în caz contrar scopul avut în vedere de către legiuitor pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale putând fi deturnat de la finalitatea sa, prevăzută de legiuitor.
În acest sens, curtea de apel a aplicat la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, rezultată din ansamblul probatoriului administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situaţii, consacrate de jurisprudenţa naţională, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.
De asemenea, şi criteriul fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, echitatea, a fost pe deplin şi legal respectat de instanţa de apel, care a trebuit să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celor prejudiciaţi anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.
Aşa cum s-a arătat mai sus, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi instanţele naţionale, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat reclamanţii, precum şi consecinţele nefaste pe care acel eveniment tragic le-a avut cu privire la viaţa lor privată, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.
Or, instanţa de apel a avut în vedere toate aceste criterii de apreciere a daunelor morale, aşa cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi europene, dar şi în doctrină. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza evenimentului nefast, care sunt vătămările produse acestora, instanţa făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de faţă (înscrisuri, martori, interogatoriu).
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că prima instanţă de control judiciar, în mod legal, a considerat că sumele la care a dispus obligarea recurentului-pârât cu titlu de daune morale apar ca fiind adecvate reparării prejudiciului moral suferit de către reclamanţi. Aspectele invocate de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând pe deplin interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.
În realitate, prin critica formulată, recurentul-pârât aduce în dezbatere problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial, cu trimitere la probatoriul administrat în cauză. Or, cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de nelegalitate a hotărârii atacate, necenzurabilă în recurs.
Critica prin care recurentul-pârât urmăreşte reevaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare şi stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în cauză, precum şi redimensionarea cuantumului prejudiciului moral reprezintă chestiuni ce nu pot face obiectul prezentei căi extraordinare de atac, în care se cercetează doar conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, analiza aspectelor de netemeinicie fiind atributul exclusiv al instanţelor devolutive.
Înalta Curte reţine caracterul nefondat şi al criticii prin care s-a pretins nelegalitatea deciziei recurate prin prisma încălcării sau aplicării eronate a dispoziţiilor art. 1392 C. civ. sub aspectul acordării daunelor materiale de către instanţa de apel, recurentul-pârât contestând caracterul necesar şi util al cheltuielilor avansate pentru alimente în vederea organizării unor eventuale mese în memoria victimei şi monumentul funerar, susţinând despre acestea că nu reprezintă cheltuieli de înmormântare propriu-zise în accepţiunea textului de lege evocat.
Potrivit art. 1392 C. civ., "Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a prilejuit aceste cheltuieli".
Acest text constituie completarea art. 1390 C. civ., stabilind dreptul la despăgubire pentru cheltuielile ocazionate de îngrijirea sănătăţii victimei sau, în caz de deces al acesteia, pentru înmormântare, în favoarea oricărei persoane, chiar dacă aceasta nu este din categoria celor care, potrivit legii, au dreptul la întreţinere din partea celui decedat. Condiţia este ca respectiva persoană să facă dovada că a făcut cheltuielile pentru îngrijirea sănătăţii sau, în caz de deces, pentru înmormântarea victimei.
Despăgubirile pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune trebuie să constituie o justă şi integrală reparare a daunelor ocazionate. În consecinţă, cheltuielile de înmormântare a victimei infracţiunii, cât şi cele ocazionate de comemorările ulterioare, potrivit tradiţiei religioase a locului, trebuie acordate părţii civile de către cel care se face vinovat de decesul victimei, deoarece între aceste cheltuieli şi infracţiune există legătură cauzală, după cum s-a statuat în jurisprudenţa constantă în materie, avută în vedere de către instanţa de apel în evaluarea criticii cu acest obiect, prin intermediul căreia partea nu a dedus judecăţii apelului aspecte ce ţin de cuantumul acestor despăgubiri civile generate de un atare eveniment.
Nelegalitatea deciziei recurate a fost reclamată şi din perspectiva încălcării sau aplicării greşite a prevederilor Ordinului M.A.I. nr. S/61/2010 privind raportarea şi monitorizarea elementelor şi a aspectelor de interes operativ, precum şi a prevederilor Anexei 2 din Dispoziţia Inspectoratului General al Poliţiei Române nr. 123/2012, în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei primei instanţe, de respingere a cererii de chemare în garanţie formulate în contradictoriu cu pârâtul F., ca neîntemeiată, câtă vreme trimiterea la locul faptei a agenţilor de poliţie s-a făcut cu nerespectarea procedurilor interne legate de raportarea evenimentelor de cale ierarhică.
Înalta Curte observă că recurentul-pârât nu a formulat critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării şi aplicării prevederilor actelor normative evocate.
Nu orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată poate constitui motiv de recurs, instanţa fiind ţinută să examineze numai acele critici privitoare la decizia atacată care pot fi încadrate în prevederile dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte reţine faptul că, recursul nu este o cale devolutivă de atac, fiind date în competenţa instanţei de control judiciar exclusiv aspectele care ţin de legalitatea deciziei atacate, instanţa de recurs nefiind îndreptăţită a reanaliza situaţia de fapt decât în măsura în care o astfel de analiză de impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţilor legale pretinse a fi incidente în cauză.
Or, având în vedere că litigiul a fost supus controlului instanţei de apel, cauza fiind analizată sub toate aspectele, recurentul-pârât nu mai poate beneficia de acest lucru prin promovarea recursului, prezenta instanţă de control judiciar fiind chemată să cenzureze doar aspectele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege.
Din această perspectivă, se observă faptul că nu este posibil în recurs a se reanaliza condiţiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului G., astfel cum sunt prevăzute de art. 1357 C. civ., prin prisma elementelor de fapt, recurentul-pârât fiind dator a indica în concret în ce măsură raţionamentul expus de instanţa de apel reflectă încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor referitoare la raportarea şi monitorizarea evenimentelor şi nu a relua ad literam unele critici expuse în cadrul motivelor de apel (paragraful 6 din pagina 2 al cererii de apel), solicitând practic o nouă devoluţiune a cauzei.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că maniera în care recurentul-pârât a expus critica sa relativă la judecarea cererii de chemare în garanţie în sensul că susţine în continuare "aspectele expuse şi detaliate în întâmpinarea la acţiune şi în apel, motiv pentru care nu le va mai relua pe această cale" nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi cenzurată de către instanţa de recurs.
Or, curtea de apel a răspuns criticii cu acest obiect şi a explicat raţionamentul adoptat, în acord cu constatările primei instanţe, sub aspectul neîndeplinirii condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului G., concluzionând asupra caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş în contextul analizei prejudiciului moral suferit de reclamanţi prin raportare la fapta ilicită - uciderea din culpă, produsă ca urmare a nerespectării de către pârâtul F. a dispoziţiilor Legii nr. 180/2016, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, ce a avut drept consecinţă decesul victimei (fiul, respectiv fratele reclamanţilor).
Cu privire la recursul declarat de pârâtul F.:
Faţă de prevederile art. 248 alin. (1) raportat la art. 499 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului, invocată de recurenţii-reclamanţi, reţinând următoarele:
În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) C. civ., recurentul-pârât a pretins nelegalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte sumele stabilite de către instanţa de apel în favoarea reclamanţilor, chiar şi în contextul reducerii acestora, reluând argumentele dezvoltate în cererea de apel, la pct. 2.1, care privesc omisiunea primei instanţe de a aminti în hotărârea pronunţată despre mijloacele de probă (interogatoriul reclamanţilor) ce evidenţiază sub aspectul influenţei vieţii reclamanţilor faptul că nicio persoană din familie nu depindea financiar de victimă, de rolul daunelor morale constând în compensarea durerii pricinuite de pierderea unui membru al familiei ce implică un cuantum moderat al acestora fără a se constitui într-un prilej de împogăţire fără justă cauză de pe urma culpei unei persoane, de condiţiile de viaţă ale victimei prin comparaţie cu nivelul de trai ţinând cont că aceasta nu câştiga nici măcar salariul minim fapt ce presupune o perioadă nerezonabilă pentru acoperirea despăgubirilor morale stabilite de prima instanţă.
Înalta Curte constată că, deşi, în mod aparent, partea susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, reţinerea criticii arătate ar implica o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă şi o reanalizare a probelor administrate, operaţiune improprie căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., de vreme ce judecata acestuia presupune realizarea controlului judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, aceasta putând fi exercitată doar pentru motivele arătate de lege, iar stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului.
Or, indicarea în mod formal a unor norme juridice pretins încălcate, fără a le susţine în concret prin argumente de nelegalitate a deciziei recurate şi numai ca o consecinţă a criticilor de netemeinicie, nu poate complini lipsurile menţionate, mai ales în situaţia în care chestiuni similare au fost deduse judecăţii apelului în raport de care instanţa de apel şi-a motivat hotărârea sub aspectul diminuării cuantumului daunelor morale acordate reclamanţilor, la care a fost obligat chematul în garanţie F. faţă de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, prin considerente ce reflectă modalitatea de evaluare a despăgubirilor ţinând seama de criteriile reliefate de jurisprudenţa în materie şi doctrină, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, aşa cum au fost evidenţiate în cele ce preced.
Înalta Curte reţine, însă, că recursul, spre deosebire de apel, este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, fiind necesar a fi prezentate în concret criticile aduse deciziei recurate sub sancţiunea nulităţii, nefiind astfel suficientă reiterarea mot a mot a argumentelor prezentate în apel.
În aceleaşi coordonate se încadrează şi criticile prin care recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei atacate prin prisma încălcării dispoziţiilor art. 1371 C. civ., cu trimitere la fapta culpabilă concurentă a victimei şi împrejurările în care a fost săvârşită aceasta, aspecte care au fost expuse în cadrul pct. 2.2 al motivelor de apel şi nu reprezintă argumente suficiente pentru a provoca o analiză de legalitate a hotărârii recurate, câtă vreme criticile reiterate sunt axate pe întinderea prejudiciului, iar analiza acestora este incompatibilă cu atribuţiile instanţei de recurs, pretinsele greşeli săvârşite în legătură cu stabilirea întinderii despăgubirilor reprezentând critici de netemeinicie, neremediabile pe calea recursului.
Dacă s-ar da curs cererii recurentului-pârât, ar însemna a se reevalua situaţia de fapt, prin prisma probatoriului administrat, fiind de observat că finalitatea demersului părţii recurente în această etapă a procesului pe chestiunea supusă discuţiei rezidă în obţinerea unei soluţii de redimensionare a cuantumului daunelor morale acordate reclamanţilor de către instanţa de apel, cu impact asupra celor la care a fost obligat faţă de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, consecinţă a admiterii cererii de chemare în garanţie formulate de acesta din urmă.
În considerarea argumentelor anterior expuse, din care rezultă fără echivoc că, în ansamblu, pretinsele critici formulate de recurentul-pârât F. nu vizează în concret elemente de nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte apreciază că acestea nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat în cererea de recurs - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - şi că prin calea de atac exercitată în cauză se solicită practic instanţei de recurs să decidă cu privire la chestiuni ce ţin eventual de temeinicia deciziei recurate, iar nu de legalitatea acesteia, situaţie nepermisă în contextul reglementării căii extraordinare de atac a recursului, pe cale de consecinţă, devine aplicabilă sancţiunea nulităţii recursului instituită de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş împotriva deciziei nr. 412 A din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă, şi va constata nul recursul declarat de pârâtul F. împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş, invocată de recurenţii-reclamanţi.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii A., B., C., D. şi E. şi de pârâtul Inspectoratul de Poliţie Judeţean Mureş împotriva deciziei nr. 412 A din 18 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia I civilă.
Constată nul recursul declarat de pârâtul F. împotriva aceleiaşi decizii.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.