Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii deduse judecăţii:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă sub nr. x/2020, reclamanţii A. şi B. S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat între C. şi D. la data de 12 martie 2012, cu încheiere de dată certă nr. 1 din 26 mai 2017 la Societatea Profesională Notarială E., cu sediul în municipiul Tecuci, judeţul Galaţi; desfiinţarea actelor juridice subsecvente şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Iaşi, în primă instanţă:
Prin sentinţa civilă nr. 1051 din 10 mai 2023, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D.; a obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtei D. suma de 26.780 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanţii, în solidar, să plătească pârâtului C. suma de 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, în apel:
Prin decizia nr. 162 din 22 aprilie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi S.C. B. împotriva sentinţei civile nr. 1051 din 10 mai 2023, pronunţate de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă; în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, suma de 11.409,55 RON, pentru care apelantul A. a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata diferenţei taxei judiciare de timbru rămâne în sarcina statului; a obligat apelanţii, în solidar, să plătească intimatei D. suma de 180 euro (echivalent în RON la data plăţii) şi suma de 883,6 RON, cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 162 din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a declarat recurs reclamantul A..
Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 05 iulie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizat computerizat aleatoriu, spre soluţionare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluţia din 09 iulie 2024, a constatat că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, a reţinut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurentul-reclamant datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 14.592,97554 RON, faţă de invocarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la suma împrumutată în cuantum de 2.558.095,1072 RON, respectiv valoarea sumei de 514.004 euro, la cursul valutar de 4,9768 RON/euro din 25 iunie 2024.
II.1. Motivele de recurs:
Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, iar pe fond admiterea acţiunii în sensul constatării nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat între C. şi D. la data de 12 martie 2012, cu încheiere de dată certă nr. 1 din 26 mai 2017 la Societatea Profesională Notarială E. cu sediul în municipiul Tecuci, judeţul Galaţi şi, ca o consecinţă, a constatării nulităţii contractului de împrumut, a solicitat şi desfiinţarea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 26 mai 2017 la E. cu sediul în municipiul Tecuci, judeţul Galaţi, rectificat prin încheierea de rectificare nr. 47/29 mai 2017 la E., invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, cu trimitere la încadrarea eronată a situaţiei de fapt, a arătat că instanţa de apel a preluat raţionamentul juridic al judecătorului fondului considerând că lipsa tradiţiunii obiectului material al contractului în contractele reale nu este prevăzută de legiuitor ca o cauză de nulitate absolută.
Totodată, a reţinut că, în lipsa remiterii sumei de bani obligaţia de restituire a acesteia apare ca lipsită de cauză juridică, însă lipsa cauzei era prevăzută doar sub imperiul C. civ. anterior (1864), dar în prezent, lipsa cauzei atrage doar anulabilitatea contractului, deci nulitatea relativă, iar nu cea absolută (cu referire la art. 1238 C. civ.).
A menţionat că, din probele administrate în cauză, a reieşit faptul că prin contractul de împrumut în discuţie s-a dorit a se concretiza anumite împrumuturi anterioare făcute de către soţul pârâtei D. către C. şi către fratele acestuia, împrumuturi care au fost realizate în anul 2009, anterior şi posterior, ceea ce plasează faptul juridic al împrumutului sub imperiul vechiul C. civ., însă instanţa de apel a nesocotit aceste dispoziţii de drept material, încadrând raporturile juridice dintre părţi sub imperiul noului C. civ., contrar declaraţiilor soţilor D. făcute în cursul urmăriri penale efectuată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, înscrisurilor şi răspunsului la interogatorii şi a martorului audiat în cauză, făcând trimitere şi la art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noul C. civ. [art. 6 alin. (2) noul C. civ..].
În opinia recurentului-reclamant, acest text de lege instituie ca regulă că actele şi faptele trecute (facta praentetia) nu pot genera decât efectele juridice prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii, ori, după caz, al săvârşirii sau producerii lor, fie că este vorba despre efectele produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi - ceea ce se admitea şi în trecut şi este impus de principiul constituţional al neretroactivităţii legii noi - fie că este vorba despre efectele produse după intrarea în vigoare a legii noi.
Dimpotrivă, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Noului C. civ. [art. 6 alin. (5) Noul C. civ..] consacră explicit ideea că legea nouă se aplică doar actelor, faptelor şi situaţiilor juridice viitoare, încheiate, respectiv produse sau săvârşite în viitor, cu precizarea suplimentară că noţiunea de "situaţie juridică" nu semnifică [şi] "efectele juridice viitoare ale situaţiilor juridice trecute", astfel cum se admitea în vechea teorie a aplicării imediate a legii civile noi.
Astfel, textul în discuţie prevede că: "Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa in vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa in vigoare."
Dacă legiuitorul ar fi vrut să spună că efectele viitoare ale situaţiilor juridice (actelor, faptelor) trecute vor fi guvernate de legea nouă, în regulă generală, nu ar fi formulat textul astfel cum a făcut-o, ci ar fi spus explicit acest lucru.
Situaţia juridică la care se referă art. 6 alin. (5) din Noul C. civ. constituie, prin urmare, o împrejurare cu relevanţă juridică nouă, un fapt (în sens larg) generator, modificator sau extinctiv de raporturi juridice nou, un raport juridic nou, etc.
Rezultă, prin urmare, următoarea situaţie: în ce priveşte situaţiile juridice (acte, fapte) ivite în trecut şi care produc efecte succesive, care se prelungesc în timp până la intrarea în vigoare a legii noi, efectele viitoare ale acestor situaţii juridice sunt şi rămân în întregime supuse legii vechi, desigur, sub rezerva unor dispoziţii în sens contrar din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Noului C. civ.
Or, în condiţiile în care raportul juridic de împrumut s-a născut între părţile contractante înainte de intrarea în vigoare a Noului C. civ. (2009), instanţa de apel trebuia să ţină cont de toate dovezile incontestabile şi, astfel, să dea o încadrare corectă atât legii aplicabile, cât mai ales cadrului juridic izvorât din situaţia de fapt.
Nefăcând acest lucru, hotărârea astfel pronunţată este lipsită de substanţă juridică, încadrarea dată în apel normelor de drept substanţial este una greşită, solicitând admiterea recursului şi casarea în totalitate a deciziei atacate.
În referire la motivele invocate în cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a arătat că solicitarea constatării nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat între C. şi D. se sprijină pe împrejurarea că, în fapt, acestui contract îi lipseşte obiectul juridic, ţinându-se cont şi de momentul la care s-au născut raporturile juridice dintre împrumutat şi împrumutăror - anul 2009.
Sub aspectul definiţiei, atât vechiul C. civ. cât şi Noul C. civ. au, în esenţă, aceeaşi reglementare (art. 1576 vechiul C. civ. şi art. 2138 Noul C. civ.), însă elementul comun definitoriu îl constituie remiterea materială a sumei de bani - tradiţiunea bunului, condiţie de validitate sine qua non.
Prin urmare, nerespectarea condiţiilor privind validitatea contractului se sancţionează cu nulitatea absolută a acestuia şi nu cu anulabilitatea acestuia (nulitatea relativă), cum în mod greşit a reţinut judecătorul fondului.
Chiar analizând dispoziţiile art. 1174 pct. 4 Noul C. civ., se observă că în cazul contractului de împrumut dedus judecăţii lipseşte ca şi condiţie predarea/tradiţiunea efectivă a bunului. În aceeaşi logică juridică, sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 1250 din Noul C. civ., sancţiunea nulităţii absolute pentru neîndeplinirea predării bunului fiind un caz prevăzut de lege.
Tot astfel, introducerea în circuitul civil a unui act juridic încheiat cu nerespectarea condiţiilor legale în ceea ce priveşte obiectul contractului, aşa cum este cazul contractului de împrumut dintre pârâţii C. şi D., produce efecte semnificative asupra drepturilor şi obligaţiilor ce izvorăsc din acest act.
În acest sens, caracterul accesoriu al contractului de ipotecă încheiat între aceleaşi persoane îşi are originea tocmai în rambursarea pretinsei sume de bani acordată cu titlu de împrumut; prin contractul de ipotecă s-a stipulat inclusiv o clauză de dare în plată, în sensul art. 1492 C. civ., prin care în situaţia nerestituirii la termen a sumei împrumutate, pârâta D. avea să devină (din nou) proprietara terenului în suprafaţă de 3753 m.p., dar şi a ansamblului de locuinţe ce urma să fie edificat pe acest din urmă teren. Se eludează, în acest mod, prevederile legale referitoare la actele de dispoziţie în vederea transmiterii dreptului de proprietate asupra imobilelor, deschizându-se calea unei astfel de tranzacţii nu ca efect al unui act juridic încheiat între părţi, ci prin intermediul unei executări silite.
Astfel, prin încheierea contractului de împrumut din data de 12 martie 2012, cu dată certă din 26 mai 2017, s-a urmărit transmiterea dreptului de proprietate, în mod fraudulos, în patrimoniul împrumutătorului (D.).
II.2. Apărările formulate în cauză:
II.2.1. Întâmpinarea:
La data de 01 august 2024, prin poştă electronică, în termen legal, intimatul-pârât C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului şi a excepţiei lipsei de interes în formularea cererii de recurs, iar în subsidiar, respingerea căii de atac, ca neîntemeiate, cu consecinţa menţinerii deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 487 alin. (1) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a susţinut că motivele de recurs vizează temeinicia deciziei atacate şi reprezintă o reiterare a motivelor de apel şi apărărilor făcute în cadrul acestui litigiu în faţa instanţei de fond şi apel.
Referitor la excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de recurs, în raport de art. 33 C. proc. civ., a arătat că cererea de chemare în judecată a fost formulată atât de recurentul A., cât şi de societatea B. S.R.L., însă aceasta din urmă nu a declarat recurs împotriva deciziei atacate, precizând, totodată, că recurentul A. a cesionat către reclamanta-intimată B. S.R.L. toate drepturile ce decurg din autorizaţia de construcţie nr. x/2017 prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x din 18 mai 2020, anterior formulării cererii de chemare în judecată, acesta fiind străin de prezenta cauză, iar o soluţie de admitere a recursului şi, pe cale de consecinţă, a acţiunii ar crea premisele unei îmbogăţiri fără justă cauză.
În referire la obiectul cererii de chemare în judecată, la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare, dar şi la motivele de recurs şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., intimatul-pârât a susţinut că respectivul contract de împrumut încheiat la 12 martie 2012 îi sunt aplicabile dispoziţiile Noului C. civ. şi nu este incident niciun caz de nulitate absolută a acestui contract.
În condiţiile în care recurentul A. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.03.2018 la Societatea Profesională Notarială F. şi Asociaţii, iar conform celor înregistrate în cartea funciară la momentul achiziţionării terenului în cauză, acest teren era grevat cu un drept de ipotecă constituit la 26 iulie 2017 pentru garantarea unui împrumut în valoare de 514.004 euro, acesta nu poate susţine faţă de efectele unui act autentic semnat şi asumat în faţa notarului public faptul că l-a cumpărat de la numitul C. cu promisiunea acestuia că va radia ipoteca, însă acest lucru nu s-a întâmplat, iar pe parcursul trecerii timpului, a conştizat că a fost victima unor manopere dintre cele mai oneroase.
Or, la termenul de judecată din 26 ianuarie 2023, în faţa instanţei de fond, recurentul, prin apărător, a precizat faptul că nu solicită şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare din 08 martie 2018, însă nulitatea actelor subsecvente nu poate fi selectivă, de vreme ce prin demersul judiciar s-a urmărit constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut şi desfiinţarea contractului de ipotecă.
Prin modalitatea de expunere a situaţiei de fapt de către apelanţi şi descrierea manoperelor cărora recurentul le-a fost victimă, atunci s-ar fi impus desfiinţarea tuturor actelor subsecvente, inclusiv a contractului de vânzare-cum parare din 08 martie 2018 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin revenirea terenului imobil şi a drepturilor ce decurg din autorizaţia de construire, făcând trimitere şi la considerentele încheierii din 21 septembrie 2022, pronunţată de Judecătoria Tecuci în dosarul nr. x/32 1/2022.
La data de 01 august 2024, prin poştă, în termen legal, intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.
Cu privire la excepţia nulităţii recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., a arătat că motivele invocate în recurs se bazează pe o greşită apreciere a probelor şi nu pe o greşită aplicare a normelor de drept material, ele tinzând la reluarea judecăţii pe fond prin schimbarea concluziilor trase din probatoriu a cărui legală administrare nu a fost contestată în recurs, făcând trimitere la lipsa obiectului contractului, cauza ilicită şi frauda la lege invocate prin acţiunea introductivă, dar şi lipsa cauzei invocată pentru prima dată în apel, care au la bază premisa lipsei remiterii sumelor împrumutate, independent de susţinerile privind aplicabilitatea C. civ. 2009 sau cel din 1864.
Cu privire la motivul de casare invocat de recurentul-reclamant, intimata-pârâtă a susţinut, pe de o parte, că prima instanţă a reţinut în mod corect că aplicabilitatea C. civ. de la 1864, dar şi lipsa cauzei contractului sunt motive invocate pentru prima dată în apel şi reprezintă o modificare a acţiunii introductive, aşa încât nu pot fi luate în analiză, considerent necombătut de către recurent.
Pe de altă parte, argumentele invocate de recurent sunt înlăturate de plano prin clauzele contractului de împrumut unde părţile au confirmat că raporturile juridice pe care au înţeles să le reglementeze sunt supuse dispoziţiilor art. 2158 C. civ., în aceleaşi condiţii şi contractul de ipotecă încheiat prevede aplicabilitatea noului C. civ., contract asumat de recurent.
Contractul de împrumut în discuţie a fost încheiat la data de 12 martie 2012 şi a primit dată certă la data de 26 martie 2017, odată cu încheierea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/26 03.2017, legea aplicabilă contractului fiind Noul C. civ., potrivit dispoziţiilor art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum corect s-a stabilit în primele grade de jurisdicţie.
Câtă vreme părţile contractuale au stabilit aplicabilitatea acestui act normativ prin clauză expresă, nu se poate accepta ca un terţ de contract să impună aplicabilitatea vechiul C. civ. pentru că l-ar avantaja într-o cale de atac, în condiţiile în care el însuşi şi-a asumat atât împrumutul, cât şi ipoteca în momentul cumpărării terenului.
Faţă de susţinerile recurentului în sensul că în analiza cauzelor de nulitate (care privesc încheierea contractului de împrumut), nu trebuie analizat actul juridic (contractul de împrumut), ci faptele juridice sau situaţiile juridice petrecute cu mult timp înainte, însă noţiunea de fapte juridice se referă nu la simple situaţii de fapt, ci la faptele juridice licite generatoare de efecte juridice - gestiunea de afaceri, plata nedatorată sau îmbogăţirea fără justă cauză, intimata-pârâtă a apreciat că niciuna dintre aceste instituţii juridice nu este incidentă în prezenta cauză.
Terminologia de "situaţie juridică" a fost adoptată de legiuitor pentru a acoperi alte situaţii generatoare de efecte juridice, dar care sunt excluse în cazul în care există act sau fapt juridic. Astfel, existenţa unui act juridic, în speţă contractul de împrumut, exclude posibilitatea încadrării obiectul acestui act în noţiunea de situaţie juridică.
Acest raţionament este confirmat de dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 71/2011 care reglementează aplicabilitatea Noului C. civ. în cazul contractelor. Astfel, după reglementarea generală cuprinsă în art. 3 din Legea nr. 71/2011, legiuitorul a stabilit expres, prin reglementarea specială din art. 102, aplicabilitatea noului C. civ. în cazul contractelor încheiate ulterior intrării în vigoare a Noului C. civ., ceea ce înseamnă că, atunci când există contract, nu se mai poate pune problema existenţei unui fapt juridic sau a unei situaţii juridice care să fie supuse reglementării generale prevăzute de art. 3 sau 5 din Legea nr. 71/2011.
În cazul în care părţile înţeleg să califice ele însele un contract încheiat în anul 2012 (care dobândeşte dată certă în 2017), indiferent de faptele anterioare, şi înţeleg să stabilească expres că acesta este încheiat în baza Noului C. civ. şi să stabilească drepturile şi obligaţiile părţilor potrivit acestui act normativ având o predictibilitate clară privind conduita lor viitoare, nu poate fi primită argumentaţia unui terţ în sensul că părţile au dorit ca relaţiile dintre acestea să fie reglementate de alt act normativ, să stabilească alte efecte ale actului contrar predictibilităţii părţilor.
În concluzie, atât timp cât părţile au confirmat în clauzele contractului de împrumut că a fost remisă o sumă de bani, cu titlu de împrumut, au stabilit scadenţa restituirii sumelor, au încheiat şi un contract de ipotecă pentru garantarea împrumutului, toate acestea în temeiul Noului C. civ., iar recurentul a semnat fără nicio obiecţie contractul de vânzare-cumpărare a bunului ipotecat cunoscând clauzele contractului de împrumut şi ale celui de ipotecă, acesta nu poate ataca aceste contracte pe motivele că ar fi lipsite de obiect şi că ar avea o cauză ilicită sau ar fi fost încheiate în frauda sa.
În acest context, a considerat că dovada remiterii sumelor de bani era făcută, cu prisosinţă, prin contractul de împrumut opozabil recurentului care a acceptat existenţa şi efectele acestuia. Cu toate acestea, instanţele au acceptat un probatoriu extins contra unui înscris care nu a făcut altceva decât să dovedească remiterea sumelor împrumutate şi existenţa legală a contractului de împrumut confirmată de recurent prin acceptarea ipotecii care însoţea terenul pe care l-a cumpărat.
II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:
Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinări.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora: "Dispoziţiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la data de 29 mai 2020, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 octombrie 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului declarat în cauză la data de 10 decembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
II.4.1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi C. şi D., prin întâmpinările formulate în cauză, în raport de care s-a susţinut, sub un prim aspect, că motivele de recurs vizează temeinicia deciziei pronunţate în apel şi nu nelegalitatea acesteia, reclamantul reiterând motivele de apel şi apărările făcute în faţa primei instanţe şi a celei de apel, prin care partea şi-a manifestat nemulţumirea cu privire la modul în care a decurs judecata în etapele procesuale anterioare.
Un alt aspect a vizat faptul că motivele de recurs se bazează pe o greşită apreciere a probelor, tinzându-se astfel la o reluare a judecăţii pe fond a cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…)8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".
Totodată, art. 483 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. prevede că: "(3) Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată."
Din interpretarea dispoziţiilor redate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.
Astfel, art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevede obligaţia părţii recurente să indice motivele de casare pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Motivele de casare se identifică la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar analiza în concret a ceea ce înseamnă motiv de casare trebuie să aibă în vedere argumentele dezvoltate, nefiind esenţială indicarea textului legal.
A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.
Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, pe de o parte, că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar în etapa recursului. Pe de altă parte, sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.
Examinând, în acest context, criticile aduse deciziei recurate de către reclamantul A., în ceea ce priveşte respectarea exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte observă că, deşi, în cuprinsul acestora se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator administrat în cauză, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, arătând că instanţa de apel a apreciat în mod greşit asupra legii aplicabile raportului juridic dedus judecăţii şi a nerespectării condiţiilor privind validitatea contractului de împrumut sancţionată cu nulitatea absolută a acestuia, recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului C. civ. [art. 6 alin. (2) noul C. civ..], a art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ [art. 6 alin. (5) noul C. civ..], art. 1576 vechiul C. civ. (art. 2138 noul C. civ.), art. 1174 pct. 4 noul C. civ. şi art. 1250 noul C. civ.
Or, aceste chestiuni pun în discuţie nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat, de altfel, ca temei de drept în promovarea prezentului recursului.
Deşi este real că în mare parte susţineri similare au fost făcute şi în etapa procesuală anterioară, nu poate fi reţinută nulitatea recursului din această perspectivă, criticile formulate, prin raportarea la motivarea deciziei atacate, tinzând spre a combate argumentele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de respingere a apelului promovat de reclamant.
Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, iar nu doar reiterarea susţinerilor cu privire la situaţia de fapt reţinută eronat de către instanţa de apel şi la probele administrate în cauză, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.
În considerarea acestor aspecte, constatând că, în cuprinsul cererii de recurs, se regăsesc şi critici ce pot fi subsumate motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepţia nulităţii recursului declarat de reclamant, invocată de intimaţii-pârâţi, aceasta fiind incidentă numai în situaţia în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speţa de faţă.
II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, prin raportare la actele şi lucrările dosarului precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Prin acţiunea introductivă, reclamanţii A. şi B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii C. şi D., au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut încheiat la data de 12 martie 2012, cu încheiere de dată certă nr. 1 din 26 mai 2017 la Societatea Profesională Notarială E., desfiinţarea actelor juridice subsecvente şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, pentru lipsa obiectului şi a caracterului ilicit al cauzei contractului de împrumut.
Reclamanţii, în răspunsul la întâmpinările pârâţilor, cu privire la excepţiile invocate şi apărările formulate pe fondul cauzei, au întărit faptul că obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie constatarea nulităţii absolute a respectivului contract.
Drept urmare, fiind ţinută, în virtutea principiului disponibilităţii, de temeiul juridic de care s-au prevalat reclamanţi în promovarea acţiunii, în considerarea căruia au fost respinse şi excepţiile procesuale peremptorii ale lipsei de interes, lipsei calităţii procesuale active şi prescripţiei dreptului material la acţiune, prin sentinţa pronunţată, reţinând că, în cauză, nu sunt întrunite condiţiilor legale pentru constarea nulităţii absolute a contractului de împrumut, tribunalul a respins acţiunea.
Prin decizia recurată, cu referire la motivul de apel vizând reţinerea greşită a aplicării în drept a dispoziţiilor Noului C. civ., iniţial, curtea de apel a apreciat că această critică excedează cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe sub aspectul argumentelor cu care a fost sesizată, şi nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală, în considerarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ.
Ulterior, însă, revenind asupra acestui considerent, ţinând cont că discuţia în cauză poartă asupra nulităţii unui act juridic, iar reclamanţii şi-au întemeiat în mod expres acţiunea pe dispoziţiile art. 1225 Noul C. civ., a concluzionat că legea aplicabilă se stabileşte în raport de momentul încheierii actului, neprezentând relevanţă din această perspectivă momentul la care s-a născut datoria reclamată, în lipsa unei solicitări de a se constata caracterul simulat al actului, şi nici conţinutul antecontractului de vânzare-cumpărare al terenului de vreme ce instanţa a fost învestită cu analiza valabilităţii contractului de împrumut.
Pe calea recursului, reclamantul a înţeles să conteste această interpretare, reproşând instanţei de apel, prin argumente similare, interpretarea eronată a situaţiei de fapt şi nesocotirea normelor de drept material în ceea ce priveşte legea aplicabilă contractului de împrumut, cu trimitere la probatoriul administrat în cauză şi la dispoziţiile art. 3 şi art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a Noului C. civ. [art. 6 alin. (2) şi (5) Noul C. civ..].
Prealabil analizării acestei critici, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres menţionate de legiuitor, calea extraordinară de atac a recursului urmărind să supună instanţei de control judiciar examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Prin urmare, întrucât instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua, în acest scop, probele administrate, rezultă că modul în care instanţa de apel a interpretat probele administrate şi a stabilit, pe baza acestora, situaţia de fapt dedusă judecăţii nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac.
Cu alte cuvinte, în soluţionarea cauzei în recurs nu se reanalizează nici mijloacele de probă şi nici modul în care acestea au fost evaluate de instanţa de apel, nefiind permisă o devoluare a fondului pe acest aspect în sensul că nu se verifică temeinicia şi elementele de fapt ale cauzei, ci doar legalitatea soluţiei adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt determinată de instanţa de apel.
Prin urmare, reaprecierea situaţiei de fapt cu trimitere punctuală la probatoriul administrat în cauză excedează verificării instanţei de recurs, astfel încât criticile recurentului-reclamant cu acest obiect vor fi excluse din analiză.
În continuare, Înalta Curte are în vedere că, pentru actul juridic, legiuitorul a stabilit, ca regulă, aplicarea legii în vigoare la data încheierii actului juridic nu numai în privinţa condiţiilor de validitate şi, pe cale de consecinţă, a nulităţii, ci şi pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligaţiilor asumate de părţi, pentru încetarea actului juridic.
Această regulă se desprinde atât din dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) C. civ. (reluate în art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 71/2011), cât şi din cele ale art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora legea în vigoare la data încheierii unui act juridic va reglementa atât efectele trecute, adică efectele care s-au produs sub imperiul ei (principiul neretroactivităţii), cât si efectele viitoare, adică efectele care se vor produce după intrarea în vigoare a legii noi (ultraactivitatea legii vechi).
Sub aspectul aplicării legii civile din punct de vedere temporal, reţinând că, în cauză, se invocă nulitatea unui act juridic, în mod corect, instanţa de apel a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile Noul C. civ., intrat în vigoare în anul 2011, luând ca reper în analiza criticii cu acest obiect, deopotrivă, temeiul juridic avut în vedere de reclamant în justificarea demersului judiciar iniţial şi data încheierii contractului de împrumut (12 martie 2012).
Înalta Curte observă că, în încercarea de a atrage, în cauză, aplicabilitatea vechiul C. civ., recurentul-reclamant a acreditat ideea eronată că analiza cauzelor de nulitate ce privesc respectivul contract se circumscrie faptelor juridice sau situaţiilor juridice petrecute cu mult înaintea încheierii acestuia şi nu contractului în sine.
Procedând în acest mod, în realitate, partea tinde la schimbarea obiectului şi a cauzei cererii de chemare în judecată, cu depăşirea limitelor efectului devolutiv al apelului, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care instanţa de apel nu a valorificat faptele pretinse de recurent, subliniind că nu interesează momentul la care s-ar fi născut datoria intimatului-pârât C., deoarece nu s-a solicitat a se constata caracterul simulat al actului contestat.
Or, prin reiterarea argumentelor referitoare la plasarea faptelor relevante pentru soluţionarea cauzei, sub aspect temporal, anterior încheierii contractului de împrumut şi, implicit, sub imperiul vechiul C. civ., recurentul-reclamant urmăreşte practic invalidarea obiectului şi a temeiului juridic menţionate în cererea introductivă, lucru nepermis în calea de atac a apelului.
În privinţa limitelor controlului judiciar specific căii de atac devolutive a apelului, aşa cum rezultă din coroborarea art. 476 şi art. 478 C. proc. civ., instanţa este ţinută, aşadar, să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate în cererea de chemare în judecată şi în cererea de apel, iar efectele apelului nu se pot răsfrânge decât asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, prin intermediul apelului neputând fi lărgit cadrul procesual, nefiind posibilă nici schimbarea cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată.
În consecinţă, reţinând că motivarea deciziei recurate nu reflectă elemente de nelegalitate în legătură cu aplicarea greşită a legii, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticii relevate.
Nu poate fi primit nici argumentul potrivit căruia instanţa a apreciat în mod greşit asupra sancţiunii aplicabile contractului de împrumut în cazul nerespectării condiţiilor de validitate.
Referitor la situaţia de fapt, pe deplin stabilită în baza probatoriul administrat în cauză, a cărei reevaluare ar fi în contradicţie cu cerinţele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi cu caracterul recursului de cale extraordinară de atac, Înalta Curte reţine următoarele: prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/08.03.2018 de către Societatea Profesională Notarială F., recurentul-reclamant A. a cumpărat de la intimatul-pârât C., terenul în suprafaţă de 3.753 mp situat în judeţul Iaşi.
La momentul achiziţionării terenul era grevat de un drept de ipotecă constituit în data de 26 iulie 2017 de către intimatul-pârât C. în favoarea intimatei-pârâte D. în vederea garantării unui împrumut de 514.004 RON pe care îl contractase de la aceasta.
Suma respectivă nu a fost niciodată înmânată efectiv împrumutatului, iar încheierea contractului de împrumut şi cel de ipotecă a fost menită să garanteze restituirea unor sume primite de intimatul-pârât C. de la soţul intimatei-pârâte D. anterior acestui moment.
Nu au fost dovedite susţinerile apelanţilor-reclamanţi în sensul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare au fost asiguraţi verbal de către vânzător că ipoteca se va transfera asupra unui alt teren proprietatea sa.
Instanţa de apel a apreciat că soluţia de respingere a acţiunii de către judecătorul fondului este justificată în contextul neîndeplinirii cerinţelor legale privind constatarea nulităţii absolute a contractului de împrumut reclamat în cauză.
În acest sens, raportându-se la dispoziţiile art. 1225 C. civ., a considerat că obiectul contractului de împrumut îl constituie operaţiunea juridică a împrumutului, că fiind un contract real neîndeplinirea cerinţei constând în predarea obiectului material al contractului nu este prevăzută de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, cum de altfel nici caracterul simulat al actului, menit să certifice existenţa unei datorii anterioare şi care nu afectează valabilitatea acestuia.
Câtă vreme reclamantul nu a invocat simulaţia, instanţa de fond şi, ulterior, cea de apel, nu erau obligate să analizeze valabilitatea actului prin prisma acestei instituţii, ci a motivului pe care acesta şi-a întemeiat acţiunea, respectiv lipsa obiectului, partea făcând confuzia în această privinţă între obiectul juridic al contractului (operaţiunea juridică a împrumutului) şi obiectul material al contractului (suma de bani în materialitatea sa), aplicând celui din urmă cerinţele impuse de lege primului şi, astfel, reţinând caracterul real al contractului de împrumut, lipsa remiterii efective a sumei de bani ar atrage nulitatea absolută a acestui contract.
Or, potrivit art. 1225 alin. (1) C. civ., obiectul contractului îl reprezintă operaţiunea juridică, precum vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale. Acesta trebuie să fie determinat şi licit, sub sancţiunea nulităţii absolute, conform art. 1225 alin. (2) C. civ.
Astfel, în cazul contractului de împrumut, obiectul este reprezentat de operaţiunea juridică convenită de părţi, adică pretinsul împrumut, pe când suma împrumutată reprezintă obiectul obligaţiei contractate, potrivit art. 1226 alin. (1) C. civ., iar pentru încheierea sa valabilă sunt necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi remiterea bunului care formează obiectul contractului.
Aşadar, remiterea bunului reprezintă o condiţie de validitate a contractului de împrumut, conform art. 1174 alin. (4) C. civ., cunoscut fiind că, în materia contractelor reale, predarea (tradiţiunea) bunului nu ţine de efectele contractului, ci de însăşi naşterea sa valabilă, fiind intrisecă încheierii contractului, concluzie ce se desprinde din chiar formularea art. 2158 alin. (1) C. civ.
În lipsa remiterii materiale a bunului împrumutat, contractul de împrumut este lipsit de cauză, întrucât în privinţa acestuia, contract real, unilateral, cauza se concretizată pentru împrumutat în predarea efectivă, în obţinerea sumei împrumutate, în lipsa căreia obligaţia de restituire a acesteia apare ca lipsită de cauză juridică.
În privinţa cauzei, art. 1238 alin. (2) C. civ. stabileşte că nulitatea absolută a unui contract este determinată numai de cauza ilicită sau imorală care este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.
Or, nepredarea efectivă a sumei de bani cu ocazia împrumutului, cum s-a întâmplat în speţă, nu este de natură să justifice o cauză ilicită, ci o lipsă a cauzei, care atrage anulabilitatea contractului de împrumut, potrivit art. 1238 alin. (1) C. civ.
În plus, din probatoriul administrat în cauză a reieşit că remiterea sumei împrumutate s-a realizat în timp, anterior încheierii contractului de împrumut, astfel că cerinţa tradiţiunii era oricum îndeplinită la acel moment.
În ceea ce priveşte critica prin care s-a reclamat lipsa cauzei contractului de împrumut, Înalta Curte constată că acelaşi argument a fost invocat pentru prima dată în calea devolutivă de atac, în condiţiile în care solicitarea de constatare a nulităţii absolută a contractului de împrumut a fost fundamentată pe lipsa obiectului şi a cauzei ilicite, fiind analizate ca atare de către prima instanţă. Or, fiind o apărare nouă făcută în apel, contrar dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce echivala cu o schimbare a cauzei acţiunii, ea nici nu a fost analizată, de vreme ce obiectul apelului îl constituie nelegalitatea hotărârii ce se atacă, acesta putând fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul examinării instanţei anterioare.
Este de amintit, în acest context, pe de o parte, că instanţa de judecată este ţinută, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că "obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", şi, respectiv, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", de cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, atât în privinţa pretenţiilor deduse judecăţii, cât şi în ceea ce priveşte pârâtul/pârâţii faţă de care reclamantul a înţeles să-şi valorifice aceste pretenţii.
Conform art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept.
Astfel cum prevăd dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil (alin. (2).
Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".
Textul legal citat, care acordă efect devolutiv apelului, exprimat în regula tantum devolutum quantum judicatum, consacră ideea că efectele apelului nu se pot răsfrânge decât numai asupra a ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Aceasta înseamnă că prin intermediul apelului nu se poate lărgi cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Cu alte cuvinte, efectul devolutiv al apelului se răsfrânge numai asupra a ceea ce s-a judecat în prima instanţă, legea instituind principiul inadmisibilităţii formulării unor cereri noi în apel. Regula este că instanţa de apel realizează numai un control judiciar asupra hotărârii atacate, control ce nu poate avea în vedere alte pretenţii sau elemente care nu au format obiectul primei judecăţi, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca în mod grav principiul dublului grad de jurisdicţie.
Pe de altă parte, raţionamentul instanţei de apel cu privire la incidenţa art. 478 C. proc. civ. nu a fost criticat în concret de către recurentului-reclamant, ci acesta a înţeles să reia motivul de apel cu privire la lipsa cauzei contractului de împrumut, însă maniera de expunere nu se circumscrie unei veritabile critici de nelegalitate a deciziei recurate susceptibilă de cenzură din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţi.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 162 din 22 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 decembrie 2024.