Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la 3 iulie 2018 sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin administrator Ministerul Educaţiei Naţionale, Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Sebeş, Municipiului Sebeş, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Grădiniţa cu program prelungit nr. 3 Sebeş prin Şcoala Gimnazială nr. 2 Sebeş, Ministerul Economiei şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, să se dispună, în principal, următoarele:
- să se constate că este proprietara asupra imobilelor înscrise în CF nr. x Sebeş, nr. top x, corp clădire P +2 - creşă-grădiniţă, centrală termică, spălătorie - în suprafaţă de 444 mp şi cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte, respectiv că deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului;
- să fie obligaţi pârâţii să predea şi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul clădire situat administrativ în municipiul Sebeş, str. x, înscris în CF nr. x Sebeş cu nr. top x, compus din corp clădire P +2 - creşă-grădiniţă, centrală termică, spălătorie - în suprafaţă de 444 mp şi cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafaţă totală de 1194 mp;
- să se constate că procesul-verbal de predare al imobilului înscris în CF x Sebeş cu nr. top x încheiat între pârâtul ISJ Alba şi Consiliul Local al Municipiului Sebeş a rămas fără obiect şi să se dispună evacuarea pârâţilor din imobil.
În subsidiar a solicitat următoarele:
- obligarea pârâţilor în solidar la plata unei despăgubiri în cuantum de 200.000 euro pentru exproprierea în fapt a imobilului clădire situat administrativ în Municipiul Sebeş, str. x, înscris în CF nr. x Sebeş cu nr. top x, compus din corp clădire P +2 - creşă-grădiniţă, centrală termică, spălătorie - în suprafaţă de 444 mp şi cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafaţă totală de 1194 mp;
- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 645, art. 480 - 482 din C. civ. de la 1864, art. 20 alin. (2) şi art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României, Convenţia europeană a drepturilor omului, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 15/1990, Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, H.G. nr. 1254/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
La 12 septembrie 2018, reclamanta a precizat acţiunea astfel: nr. top corect al imobilului înscris în CF x este x şi nu y cum greşit s-a scris în capetele 1 şi 2 din acţiune; cuantumul despăgubirilor solicitate este de 200.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plăţii, sub rezerva majorării acesteia în urma evaluării prin expertiză judiciară. Suma solicitată la data formulării acţiunii este 926.500 RON - la cursul BNR din de 3 iulie 2018.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 2102 din 28 iulie 2021, Tribunalul Alba, secţia I civilă a respins excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Educaţiei, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiul Sebeş, Grădiniţa cu program prelungit nr. 3 Sebeş prin Şcoala Gimnazială nr. 2 Sebeş, Ministerul Economiei şi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului şi, în consecinţă, a respins acţiunea în revendicare precizată, formulată de reclamanta A. S.A. împotriva acestor pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba şi Municipiul Sebeş prin primar.
A respins excepţia autorităţii de lucru judecat în raport cu dispoziţiile sentinţei civile nr. 66 din 11 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2004.
A respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
A respins acţiunea precizată formulată de reclamanta A. S.A. împotriva pârâţilor Municipiul Sebeş prin primar şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba, ca neîntemeiată.
A admis în parte acţiunea civilă, precizată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi, în consecinţă a fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantei suma de 1.990.359 RON, cu titlu de despăgubire.
A fost obligat acelaşi pârât la plata a sumei de 30.958 RON în favoarea reclamantei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia civilă nr. 3542 din 21 decembrie 2023, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a admis apelul declarat de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, împotriva sentinţei civile nr. 2102 din 28 iulie 2021 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia I civilă.
A schimbat, în parte, sentinţa apelată, doar în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi plata cheltuielilor de judecată, şi, rejudecând între aceste limite a dispus următoarele:
A respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de către reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
A înlăturat obligaţia pârâtului privind plata despăgubirilor în cuantum de 1.990.369 RON şi a cheltuielilor de judecată.
A menţinut, în rest, soluţia instanţei de fond.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 3542 din 21 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs reclamanta A. S.A..
În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, următoarele aspecte, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.:
Subsumat ipotezei prevăzute de la pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind încălcat principiul disponibilităţii, consacrat de prevederile art. 9, coroborate cu dispoziţiile art. 22 din acelaşi act normativ. Instanţa de apel a schimbat în mod nejustificat cauza capătului de cerere referitor la obligarea intimaţilor la achitarea unor despăgubiri, acest aspect conducând la pronunţarea unei soluţii nelegale cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Instanţa de apel a analizat temeinicia excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune prin raportare la despăgubirile pe care Guvernul le poate acorda prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 84/1995, iar nu prin raportare la temeiurile de drept indicate de reclamantă în acţiune, cum în mod corect trebuia să se realizeze această analiză. Cu alte cuvinte, cauza cererii de chemare în judecată avută în vedere de către instanţă la momentul pronunţării soluţiei cu privire la prescripţia extinctivă este reprezentantă de dreptul reclamantei de a obţine despăgubiri în temeiul art. 166 alin. (31) şi (32) din legea menţionată. Acest aspect este confirmat şi de susţinerile instanţei conform cărora: "O astfel de situaţie nu poate justifica însă, formularea unei noi acţiuni în despăgubiri cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 1 din Decretul-lege nr. 167/1958. Faptul că de această dată despăgubirile nu au mai fost solicitate de la Guvernul României, ci de la Statul Român (prin Ministerul Finanţelor), împiedică constatarea autorităţii de lucru judecat, însă nu împiedică admiterea excepţiei prescripţiei."
Din punctul de vedere al instanţei de apel, singurul impediment în reţinerea autorităţii de lucru judecat este reprezentat de lipsa unei identităţi între pârâţii din prezenta cauză şi pârâtul din cadrul dosarului nr. x/2005, în care A. S.A. a solicitat obligarea Guvernului la emiterea unei hotărâri privind acordarea unei juste despăgubiri în temeiul art. 166 din Legea învăţământului nr. 84/1995. Aşadar, în aprecierea instanţei de control judiciar celelalte două condiţii prevăzute de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. (obiect şi cauză) sunt îndeplinite. Prin urmare, strict cu privire la cauza cererii de chemare în judecată este evident că instanţa de apel s-a raportat la despăgubirile şi procedura prevăzută de Legea nr. 84/1995 când a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Cu toate acestea, prin acţiunea formulată s-a solicitat ca, în măsura în care acţiunea în revendicare este respinsă, instanţa că constate că în cauză a operat o expropriere de fapt a imobilelor, care nu a fost dublată de achitarea unei juste despăgubiri din partea instituţiilor statului, motiv pentru care se impune obligarea intimatelor la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea imobilelor. Temeiurile de drept indicate de către recurentă pentru obţinerea acestor despăgubiri sunt reprezentate de prevederile art. 20 alin. (2) şi art. 44 alin. (1) - (3) din Constituţia României şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, coroborate cu normele juridice aplicabile în materia exproprierii.
Prin urmare, recurenta susţine că nu a precizat în niciun moment în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că despăgubirile sunt solicitate în baza prevederile art. 166 alin. (3), (31) şi (32) din Legea nr. 84/1995, prevederi în temeiul cărora instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei extinctive. Fundamentul juridic pe baza căruia a fost întemeiat ultimul capăt de cerere al acţiunii (cauza cererii de chemare în judecată) este diferit de cel avut în vedere de către instanţa de apel la momentul analizei excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, motiv pentru care şi soluţia cu privire la excepţia invocată de intimate este una eronată. Faptul că Legea nr. 84/1995 prevede o procedură de acordare a unor despăgubiri în cazul în care baza materială a învăţământului este reintegrată în patrimoniul instituţiilor de învăţământ nu poate justifica schimbarea de către instanţă a cauzei cererii de chemare în judecată. Instanţa trebuia să realizeze o diferenţiere clară între cauza acţiunii (care reprezintă scopul introducerii cererii de chemare în judecată) şi cauza cererii de chemare în judecată (fundamentul juridic al dreptului invocat);
Astfel, pe de o parte, cauza prezentei acţiuni este reprezentantă de obţinerea unor despăgubiri. Pe de altă parte, cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de dreptul A.(întemeiat pe prevederile comunitare, constituţionale şi organice prezentate anterior) de obţinere a despăgubirilor pentru exproprierea imobilelor, iar nu de dreptul A. S.A. de obţinere a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 84/1995. Cel din urmă drept a fost refuzat recurentei, dar acest aspect nu împiedică acordarea despăgubirilor pentru exproprierea produsă, faptul că a avut loc un transfer al dreptului de proprietate din proprietatea privată în proprietatea publică fiind de necontestat.
De asemenea, este adevărat că argumentul reţinut în sentinţa nr. 2102 din 28 iulie 2021 pentru care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este dezvoltat în baza prevederilor Legii nr. 84/1995, dar acest aspect nu poate conduce la concluzia că instanţa de apel este constrânsă să verifice temeinicia excepţiei prin raportate la un temei juridic care nu reprezintă, în realitate, cauza cererii de chemare în judecată.
Hotărârea recurată a fost dată şi cu încălcarea prevederilor art. 476 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.. Prin cererea de apel, Statul Român nu a invocat motive suplimentare faţă de cele deja prezentate în cadrul judecăţii fondului, ci a reluat argumentarea expusă prin actele procesuale întocmite în fond, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune precizând doar că "instanţa de fond respinge în mod greşit această excepţie deşi recunoaşte existenţa protocolului de predare preluare a imobilului din data de 28 ianuarie 2004". Astfel, faţă de faptul că apelul nu a fost rezumat doar la unele dintre aspectele prevăzute în sentinţă, instanţa de apel avea obligaţia să statueze cu privire la toate cererile şi apărările asupra cărora a fost învestită, raportat la temeiurile de drept invocate de către părţi.
În măsura în care instanţa avea dubii cu privire la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, dat fiind rolul activ al judecătorului, consacrat de prevederile art. 22 din C. proc. civ., aceasta nu este doar îndreptăţit, ci obligat să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi să efectueze analiza prin raportare la aceasta calificare. Or, dacă instanţa ar fi efectuat o analiză a argumentelor invocate de Statul Român prin raportare la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, ar fi constatat faptul că dreptul A. S.A. de solicitare şi obţinere a despăgubirilor, ca urmare a exproprierii imobilelor, nu este prescris, transferul dreptului de proprietate fiind materializat la data la care Municipiul Sebeş a emis hotărârea de introducere a imobilelor în domeniul public.
Cu privire la incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază hotărârea. Instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către Statul Român, fără însă a preciza care este data de la care termenul de prescripţie a început să curgă şi momentul la care termenul de prescripţie s-a împlinit. Astfel, în soluţionarea excepţiei, instanţa de apel utilizează termeni precum "încă din anul 2004" şi "după aproximativ 14 ani de la pierderea de către reclamantă a proprietăţii şi folosinţei grădiniţei", fără a indica cele două momente de referinţă în calcularea unui termen de prescripţie (data de început şi de împlinire a termenului de prescripţie şi fără a lua în calcul că reclamanta este încă proprietara tabulară a imobilelor pentru care solicită despăgubiri, exproprierea fiind efectuată doar în fapt, nu şi în drept.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată atât cu încălcarea dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., a prevederilor art. 7 alin. (1) şi art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, cât şi cu încălcarea prevederilor art. 166 alin. (3), (31) şi (32) din Legea nr. 84/1995.
Instanţa de apel a aplicat în mod nelegal prevederile Decretului-lege nr. 167/1956 la momentul la care a analizat temeinicia excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deoarece sunt incidente prevederile din Legea nr. 287/2009 privind C. civ.. Termenul de prescripţie pentru obţinerea despăgubirilor solicitate a început să curgă la momentul la care Consiliul Local al Municipiului Sebeş a aprobat Hotărârea nr. 15/2017 privind includerea în inventarul domeniului public al Municipiului Sebeş a imobilului-construcţie - Corp de clădire P+2 format din Creşă, Grădiniţă, Centrală termică şi Spălătorie, situat în Municipiul Sebeş, strada x nr. 13, Judeţul Alba (Hotărârea nr. 15/2017). Începând cu acest moment, dreptul de proprietate al A. S.A. asupra imobilelor, drept rezultat din Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x şi înscris în registrele de carte funciară la momentul adoptării Hotărârii nr. 15/2017, a fost încălcat de către autorităţile statului prin includerea imobilelor în domeniul public al Municipiului Sebeş, fără plata niciunei despăgubiri.
Având în vedere faptul că Hotărârea nr. 15/2017 a fost adoptată la 21 ianuarie 2017, în raport cu prevederile art. 2.523 din C. civ., rezultă faptul că prezenta acţiune a fost introdusă în termenul de 3 ani prevăzut de lege, cererea de chemare în judecată fiind formulată la 3 iulie 2018.
În al doilea rând, chiar şi în cazul în care s-ar aprecia că sunt aplicabile prevederile Decretului-lege nr. 167/1956, instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a), care stabilesc că prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Or, în contextul în care dreptul de proprietate al A. S.A. a fost recunoscut de autorităţi până la 31 iulie 2017, când Municipiul Sebeş a adoptat Hotărârea nr. 15/2017, dreptul recurentei de obţinere a despăgubirilor ca urmare a exproprierii survenite a fost întrerupt.
Termenul de prescripţie nu poate fi considerat împlinit nici dacă s-ar lua în considerare prevederile privind despăgubirile care trebuie acordate în baza art. 166 alin. (3), (31) şi (32) din Legea nr. 84/1995 (prevederi în temeiul cărora instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei extinctive), întrucât nici până în prezent nu s-a constituit comisia de evaluare stabilită la alin. (31) şi nici nu a fost emisă hotărârea de guvern prin care să se acorde despăgubirea aşa cum prevede 166 alin. (3) din Legea nr. 84/1995. Raportat la prevederile legale în temeiul cărora instanţa de apel a admis excepţia prescripţiei extinctive, mai degrabă instanţa de apel ar fi putut respinge cererea de despăgubiri ca prematură, nicidecum ca fiind prescrisă.
Ţinând cont de faptul că există un transfer al unui imobil din proprietatea privată în proprietatea publică, emiterea unui act administrativ prin care să fie acordate despăgubirile (indiferent de temeiul în care este emis) este absolut necesară pentru repararea prejudiciilor produse în patrimoniul recurentei. Or, în contextul în care acest act nu a fost emis de autoritate până la acest moment, dreptul A. S.A. de obţinere a despăgubirilor pentru exproprierea produsă nu este prescris.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba şi Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba au formulat fiecare întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
De asemenea, intimaţii-pârâţi Municipiul Sebeş şi Consiliul Local al Municipiului Sebeş au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia tardivităţii recursului, iar în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat răspuns la întâmpinările intimaţilor-pârâţi Inspectoratul Şcolar Judeţean Alba şi Ministerul Finanţelor, reprezentat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba prin care a cerut admiterea apărărilor acestor părţi şi respingerea recursului ca nefondat.
Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinări.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 31 octombrie 2024, completul de filtru a respins excepţia tardivităţii recursului invocată de către intimaţii-pârâţi Municipiul Sebeş şi Consiliul Local al Municipiului Sebeş prin întâmpinare.
A admis, în principiu, recursul declarat de către reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 3542 din 21 decembrie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
A fixat termen pentru judecata recursului la 12 decembrie 2024, ora 9:00, în şedinţă publică, complet C4, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Printr-un prim motiv de recurs recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, arătând că raţionamentul instanţei de apel are la bază premisa greşită în sensul învestirii primei instanţe cu o acţiune în despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 166 alin. (3), (31) şi (32) din Legea nr. 84/1995.
Se constată, astfel, că prin critica analizată recurenta susţine calificarea eronată pe care instanţa de apel a dat-o cererii de chemare în judecată cu care reclamanta a învestit prima instanţă, petenta arătând explicit că prin capătul subsidiar de cerere a solicitat ca instanţele să oblige pârâţii la plata unei despăgubiri ca urmare a exproprierii în fapt de bunurile imobile constând în clădire situată administrativ în Municipiul Sebeş, str. x, înscrisă în CF nr. x Sebeş cu nr. top x, compusă din corp clădire P +2 - creşă-grădiniţă, centrală termică, spălătorie - în suprafaţă de 444 mp şi cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafaţă totală de 1194 mp.
Recurenta aduce, aşadar, în discuţie raportul dintre îndatorirea judecătorului de a stărui în aflarea adevărului prin stabilirea normei aplicabile şi principiul disponibilităţii părţilor, unul dintre cele mai importante principii ale procesului civil.
În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reţine că, întrucât aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea principiului disponibilităţii, recurenta a încadrat corect aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a cărui incidenţă se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.
Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate dispune atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.
Acest motiv de casare evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din C. proc. civ. cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178 referitoare la regimul juridic al nulităţii şi ale art. 179 care vizează efectele acesteia, ambele din acelaşi act normativ. Nulitatea, ca sancţiune procedurală, se impune a fi analizată în strânsă corelaţie cu actele de procedură pe care instanţa, părţile sau alţi participanţi le-au îndeplinit pe parcursul activităţii judiciare.
Neregularitatea invocată de recurentă presupune încălcarea principiului disponibilităţii părţilor ce guvernează procesul civil, care implică, conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că acestea stabilesc, prin cererile şi apărările lor, obiectul şi limitele procesului.
Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii, autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Pretenţiile sau apărările părţilor se fundamentează întotdeauna pe o stare de fapt, iar aceasta nu trebuie confundată cu pretenţia înseşi şi nici cu ceea ce înseamnă calificarea juridică dată de parte. Pretenţia este obiectul cererii de chemare în judecată, iar starea de fapt reprezintă motivarea pretenţiei, cele două fiind, indiscutabil, legate.
Dacă părţile sunt cele care stabilesc, de regulă, faptele deduse judecăţii, prin cererile şi apărările formulate în proces, calificarea juridică a acestora aparţine întotdeauna judecătorului. În acest sens, Înalta Curte relevă art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că judecătorul soluţionează litigiul potrivit normelor de drept ce îi sunt aplicabile, precum şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul este cel care dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, fiind obligat, desigur, să pună în discuţia părţilor această calificare, pentru a respecta principiul contradictorialităţii, în sensul reglementat de art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ.
În principiu, autoritatea aparţine, aşadar, judecătorului în ceea ce priveşte identificarea, interpretarea şi aplicarea normelor de drept incidente, în cadrul procesual stabilit prin cererile şi apărările cu care a fost învestit de părţi. Aşa fiind, în lipsa unui acord expres al părţilor, dat în condiţiile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., instanţa este cea care dă ori restabileşte calificarea juridică exactă, aceasta însemnând nu doar indicarea normei de drept incidentă, ci şi identificarea naturii juridice reale a cererii, a categoriei sau instituţiei juridice aplicabile.
În cauza de faţă, curtea de apel, ca primă instanţă de control judiciar, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 C. proc. civ., a verificat aplicarea normelor legale de către prima instanţă de fond, în raport de care a constatat că acţiunea formulată în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice este prescrisă, contrar celor statuate de tribunal care respinsese accesaşi excepţie.
Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanţe sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamantă prin capătul subsidiar de cerere.
Obiectul cererii de chemare în judecată subsidiare formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată în scris prin cererea depusă la 12.09.2018 în dosarul Tribunalului Alba, dar şi oral, după cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri dată de tribunal la 2 iunie 2021, priveşte obligarea pârâţilor la plata unei despăgubiri în cuantum de 411.656 euro pentru exproprierea în fapt a imobilului situat administrativ în Municipiul Sebeş, str. x, înscris în CF nr. x Sebeş cu nr. top x, compus din corp clădire P +2 – creşă-grădiniţă, centrală termică, spălătorie – în suprafaţă de 444 mp şi cota parte indiviză din imobilul teren înscris în CF x cu nr. top x curte în suprafaţă totală de 1194 mp.
În drept, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, sub aspectul pretenţiei subsidiare, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 20 alin. (2) şi art. 44 alin. (1)-(3) din Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Protocolul nr. 1 la această convenţie, Legea nr. 33/1994, Legea nr. 15/1990, Decretul - lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, H.G. nr. 1254/1990 şi H.G. nr. 834/1991.
De asemenea, din motivarea acţiunii introductive rezultă că reclamanta a afirmat că a fost prejudiciată prin "ingerinţa autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor, în lipsa unei despăgubiri rezonabile şi efective, ingerinţă care constituie o lipsire de bunuri şi o încălcare a Protocolului 1 art. 1 din Convenţie."
Din perspectiva parcursului procesual al cauzei, cu relevanţă atât asupra limitelor învestirii instanţei de apel, cât şi a limitelor rejudecării procesului de către această instanţă, se reţine că prin sentinţa pronunţată, tribunalul a respins excepţia netimbrării acţiunii, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN ALBA şi MUNICIPIUL SEBEŞ prin PRIMAR, excepţia autorităţii de lucru, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Totodată, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor STATUL ROMÂN prin Ministerul Educaţiei, STATUL ROMÂN prin Consiliul Local al Mun. Sebeş, GRĂDINIŢA CU PROGRAM PRELUNGIT NR. 3 SEBEŞ prin Şcoala Gimnazială nr. 2 Sebeş, MINISTERUL ECONOMIEI şi AUTORITATEA PENTRU ADMINISTRAREA ACTIVELOR STATULUI şi, în consecinţă, a respins acţiunea în revendicare, precizată, exercitată de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva acestor pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
De asemenea, Tribunalul Alba a respins acţiunea precizată formulată de reclamantă împotriva pârâţilor Municipiul SEBEŞ prin primar şi INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN ALBA, ca neîntemeiată.
În fine, prin aceeaşi sentinţă, tribunalul a admis în parte acţiunea civilă, precizată, formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi a obligat acest pârât să plătească reclamantei suma de 1.990.359 RON(echivalentul a 411.656 euro), cu titlu de despăgubire şi cheltuieli de judecată în cuantum de 30.958 RON.
Dintre toate părţile care au figurat în cauză la judecata în primă instanţă, doar STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE a formulat apel împotriva sentinţei tribunalului, apelul vizând exclusiv soluţiile date excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât, excepţiei autorităţii de lucru judecat, excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi celei vizând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor şi a cheltuielilor de judecată.
Cu ocazia judecării apelului, instanţa de apel a analizat doar soluţia dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi a constat că aceasta este eronată, motiv pentru care a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, doar în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi plata cheltuielilor de judecată şi, rejudecând între aceste limite, a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a înlăturat obligaţia pârâtului privind plata despăgubirilor în cuantum de 1.990.369 RON şi a cheltuielilor de judecată, menţinând, în rest, soluţia primei instanţe.
Din cuprinsul cererii de apel cu care pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a învestit instanţa de prim control judiciar se constată că, sub aspectul soluţiei date de tribunal excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, deşi prima instanţă a explicitat motivele pentru care a respins această excepţie, apelantul nu dezvoltă critici, susţinerile sale fiind limitate la afirmaţia că "instanţa de fond a respins în mod greşit această excepţie, deşi recunoaşte existenţa protocolului de predare-preluare a imobilului din data de 28 ianuarie 2004.", apelul apărând astfel ca nemotivat din perspectiva soluţiei dată excepţiei prescripţiei prin sentinţa tribunalului.
În acest context, Înalta Curte subliniază că ceea ce presupune un apel motivat este o combatere argumentată a raţionamentelor în fapt şi în drept ale primei instanţe, într-o manieră punctuală, concretă şi convingătoare. Nu este suficient să se susţină că hotărârea este nelegală şi netemeinică, ci trebuie arătat punctual care aspecte ale situaţiei de fapt au fost reţinute în mod greşit (netemeinic), cu trimitere explicită la probele care au fost ignorate ori interpretate greşit de către prima instanţă. În ceea ce priveşte aspectele de nelegalitate, este necesar a se enunţa concret regulile ori principiile de drept ignorate ori aplicate greşit de instanţă, maniera în care acestea ar trebui interpretate şi nepotrivirea dintre modul de interpretare şi aplicare propus, pe de-o parte, şi raţionamentul în drept al instanţei, pe de altă parte, toate acestea pentru a-i permite intimatului să cunoască motivele(de fapt şi de drept) faţă de care trebuie să se apere.
Pe de altă parte, chiar dacă laconica susţinere a apelantului referitor la soluţia dată de prima instanţă excepţiei prescripţiei ar putea fi considerată o motivare a apelului sub aspectul analizat, se observă că prin aceasta nu se susţin apărări noi.
Prin urmare, faţă de aceste constatări, în considerarea dispoziţiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., cu temei susţine recurenta că instanţa de apel era obligată să analizeze excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pe baza celor invocate de părţi la prima instanţă.
Pentru verificarea împlinirii termenului de prescripţie extinctivă este necesar a se determina întâi dreptul pretins prin cererea de chemare în judecată. Aceasta presupune identificarea obiectului cererii, dar şi complexul faptic care justifică pretenţia formulată, pentru stabilirea normelor de drept aplicabile, adică a cauzei acţiunii.
Aşadar, pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantei, esenţiale sunt motivele acţiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, indiferent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat (dar susceptibil de încadrare şi calificare corectă de către instanţă, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ.).
Mai mult decât atât, în considerarea efectului devolutiv al apelului, prevăzut de art. 476 C. proc. civ., instanţa de apel este în drept să dea ea înseşi cererii de chemare în judecată calificarea juridică exactă, diferită de cea care a fost reţinută de prima instanţă, fără a se putea considera că în felul acesta schimbă cauza cererii de chemare în judecată ori încalcă dublul grad de jurisdicţie. De asemenea, pentru apel, dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ. menţionează că instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant. Totodată, conform art. 478 alin. (2) – 4 C. proc. civ., părţile nu se pot folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, în calea de atac neputându-se schimba, printre altele, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu pot fi formulate pretenţii noi. Părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.
Or, Înalta Curte constată că, în cauză, motivele cererii de chemare în judecată relevă, fără putinţă de tăgadă, că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului prin cererea subsidiară a fost obţinerea unor despăgubiri, pe temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun, pentru prejudiciul cauzat reclamantei ca urmare lipsirii sale de bunurile imobile indicate în cerere fără o dezdăunare adecvată.
Prin urmare, în raport de aceste circumstanţe procedurale, cu temei susţine recurenta că prin analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile art. 166 alin. (3)1 şi 32 din Legea nr. 84/1995, instanţa de apel a ignorat izvorul pretenţiilor reclamantei, nedând eficienţă principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil, determinând astfel incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, deşi în argumentaţia curţii de apel se reţine că nu este justificată "formularea unei noi acţiuni în despăgubiri cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 1 din D-L nr. 167/1958.", considerent ce pare a constitui un alt motiv pentru care s-a apreciat ca fiind prescrisă cererea care face obiectul pretenţiei subsidiare, cu toate acestea instanţa de apel nu explicitează care este fundamentul despăgubirilor şi reperele avute în vedere pentru calcularea termenului de prescripţie de 3 ani reţinut. Altfel spus, instanţa de apel nu identifică natura juridică a cererii şi nici categoria sau instituţia juridică de care aceasta aparţine, pentru a se putea stabili şi verifica mai departe dacă aceasta este prescriptibilă şi în caz afirmativ care este regimul juridic al prescripţiei extinctive incidente.
Or, din această din urmă perspectivă, incident devine şi motivul de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., de asemenea invocat de recurentă prin calea de atac exercitată care face obiect de analiză în cauza de faţă.
Astfel, prin cazul de casare anterior menţionat s-a susţinut, în esenţă, că decizia instanţei de apel este precar motivată arătându-se că, deşi a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, prin hotărârea dată curtea de apel nu a indicat care este data de la care termenul de prescripţie a început să curgă şi momentul la care acest termen s-a împlinit, în considerentele deciziei fiind utilizate expresii generale precum "încă din anul 2004" ori "după aproximativ 14 ani de la pierderea de către reclamantă a proprietăţii şi folosinţei grădiniţei".
Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc sau insuficient motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.
Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în speţa de faţă, este îndeplinită.
Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii, iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc, când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.
Invocând acest caz de casare recurenta susţine că decizia recurată este motivată deficitar pretinzând că soluţia dată de curtea de apel excepţiei prescripţiei dreptului materiale la acţiune nu este suficient justificată în considerentele hotărârii, nefiind indicate explicit momentul de început şi de împlinire a termenului de prescripţie.
În acord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Astfel, urmare examinării deciziei recurate, se constată că în cuprinsul acesteia, atunci când analizează prescripţia cu privire la termenul de 30 de zile prevăzut de art. 166 alin. (3)2 din Legea nr. 84/1995, instanţa de apel a arătat, pe baza propriei analize, care este data pe care o are în vedere ca moment de început pentru calcularea termenului de prescripţie, curtea de apel raportându-se la data încheierii protocolului de predare-preluare a grădiniţei încheiat în anul 2004 între recurentă şi Inspectoratul Şcolar Alba, respectiv 28.01.2004, identificarea acestui moment temporal şi calcularea termenului de 30 de zile fiind uşor accesibilă recurentei, aceasta fiind parte în protocolul menţionat şi beneficiind în proces de asistenţă juridică din parte unui avocat.
Cu toate acestea, după cum mai sus s-a arătat cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., calificarea cererii subsidiare ca fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 166 alin. (3)2 din Legea nr. 84/1995, a fost făcută eronat de către instanţa de apel, astfel încât considerentele acesteia ce privesc analiza prescripţiei extinctive din perspectiva acestui temei legal au rămas fără suport legal.
Pe de altă parte, în ce priveşte considerentul prin care instanţa de apel a reţinut că nu se justifică "formularea unei noi acţiuni în despăgubiri cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 1 din D-L nr. 167/1958", acesta nu are aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic adecvat.
Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esenţială, în sensul că instanţa ignoră total susţinerile sau apărările părţii, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea şi a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta.
Or, în cazul invocat de recurent se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanţa de apel nu s-a preocupat suficient de argumentele părţii şi nici de justificarea rezonabilă a soluţiei dată excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în condiţiile în care acesta a fost motiv determinant, singurul de altfel, pentru care a fost respinsă cererea reclamantei.
Astfel, după cum mai sus s-a arătat, instanţa de apel nu a identificat natura juridică a cererii subsidiare, categoria sau instituţia juridică de care aceasta aparţine, nu a stabilit regimul juridic al prescripţiei extinctive şi nu a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, în raport de materialul probator administrat în cauză, decizia recurată fiind lipsită de elementele esenţiale de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.
Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile care fac obiectul disputei judiciare nu au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată.
În consecinţă, reţinând că hotărârea atacată cu recurs nu respectă cerinţele legale de indicare a argumentelor de fapt şi de drept care au fundamentat soluţia adoptată în cauză, instanţa de prim control judiciar neluând în considerare şi nerăspunzând în mod coerent tuturor apărărilor relevante de reclamantă prin actele procedurale îndeplinite, Înalta Curte constată că susţinerile invocate şi încadrate de recurentă în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, prin care se susţine aplicarea greşită a dispoziţiilor legale referitoare la prescripţia extinctivă, acesta nu va mai fi analizat de către instanţa de recurs.
În acest sens, faţă de argumentele pentru care au fost găsite întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., respectiv greşita calificare a cererii de chemare în judecată subsidiară, ca şi lipsa argumentelor esenţiale din decizia atacată cu referire la prescripţia extinctivă incidentă în raport de calificarea corectă a cererii, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăşi la verificarea modului de aplicare a dispoziţiilor legale relative la prescripţia extinctivă atât timp cât instanţa de apel nu a statuat asupra acestor aspecte.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, din perspectiva motivului de apel vizând excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra calificării cererii subsidiare şi determinarea fundamentului pretenţiei reclamantei din această cerere şi, în continuare, stabilirea regimului juridic al prescripţiei extinctive, respectiv legea aplicabilă prescripţiei, caracterul prescriptibil al cererii, regimul de invocare, termenul de precripţie incident, momentul de început şi de sfârşit al acestui termen etc.
În ce privesc cheltuielile de judecată solicitate de recurentă pentru recurs, având în vedere că soluţia ce se va dispune este de casare a cauzei şi trimiterea acesteia pentru rejudecare la curtea de apel, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluţionării apelului, în raport de soluţia ce se va da pe fondul pretenţiilor reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 3542 din 21 decembrie 2023 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.
Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2024.