Şedinţa publică din data de 12 decembrie 2024
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea la 22 iulie 2022 (ca urmare a declinării competenţei teritoriale de către Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 841 din 31 mai 2022), reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata sumei de 1.012.943,04 RON, actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi la plata beneficiului nerealizat, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată de către prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 399 din 17 noiembrie 2022, Tribunalul Vrancea a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată.
3. Hotărârea pronunţată de către instanţa de apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civilă nr. 45/A din 27 martie 2023, Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, la 1 iulie 2024, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Recurenta-reclamantă a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind dreptul la un proces echitabil, din moment ce nu i-a acordat, în mod real, dreptul de a-şi proba susţinerile privind temeinicia procedurii de angajare a răspunderii Statului. Astfel, instanţa de apel a nesocotit exigenţele dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., în condiţiile în care nu a avut în vedere efectele conjugate ale dispoziţiilor Ordinului nr. 119/2014, ale autorizaţiilor de mediu nr. x/2007 şi nr. y/2018, emise de Agenţia pentru Protecţia Mediului Olt, şi ale hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în cauze cu obiect identic, prin care s-a respectat prezumţia de legalitate de care se bucură autorizaţia de mediu. În acest context, nu a avut parte de o judecată reală şi echitabilă, în contextul analizei probelor, care demonstrau existenţa erorii judiciare evidente.
Recurenta-reclamantă a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Ordinul nr. 119/2014, ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, sens în care a învederat următoarele argumente:
Art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014 prevedea o derogare de la distanţele minime de protecţie sanitară între teritoriile protejate şi unităţile care produc disconfort şi riscuri asupra sănătăţii populaţiei, acestea putând fi modificate în baza studiilor de impact asupra sănătăţii, elaborate de institute specializate, conform metodologiei avizate de către Ministerul Sănătăţii.
Societatea s-a întemeiat, cu bună-credinţă, pe prevederile Ordinului nr. 119/2014 şi a respectat procedura legală ce permitea derogarea de la limitele prevăzute de art. 11, prin studiul de impact fiind autorizată să îşi desfăşoare activitatea la o distanţă mai mică decât cea de 1.500 de metri.
Contrar considerentelor deciziei civile recurate, autorizaţiile de mediu reprezintă acte administrative care se bucură de opozabilitate faţă de orice alt subiect de drept şi care atrag aplicabilitatea prevederilor art. 20 din Ordinul nr. 119/2014, fiind emise de autorităţile competente după proceduri speciale care implică evaluarea impactului asupra mediului şi luarea în considerare a rezultatelor sale în decizie, presupunând totodată asigurarea informării, consultării şi participării publicului la luarea deciziei, dar şi garantarea accesului publicului la justiţie. Instanţa de apel a omis să observe că, atât timp cât autorizaţiile de mediu au fost emise în mod legal, instanţele de judecată ce au soluţionat dosarul nr. x/2016 erau obligate să ţină cont de acestea. Deşi instanţele sunt îndreptăţite să verifice legalitatea actelor administrative, aceasta nu înseamnă că au libertatea de a aprecia, în mod arbitrar, când anume produc efecte juridice astfel de acte. Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât obiectul dosarului nr. x/2016 nu a vizat legalitatea autorizaţiilor de mediu, iar toate acţiunile judiciare ce au avut ca obiect aceste acte administrative fie au fost respinse, fie reclamanţii au renunţat la judecată. O interpretare contrară ar echivala cu ignorarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, din perspectiva efectului de opozabilitate.
Pe de altă parte, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în condiţiile în care, prin probele administrate, s-a demonstrat existenţa unei erori judiciare, deoarece hotărârile pronunţate în dosarul nr. x/2016 nu respectă dreptul societăţii de a beneficia de derogarea prevăzută de art. 20 din Ordinul nr. 119/2014. Astfel, instanţa de apel a continuat acelaşi fir logic eronat al instanţelor care au soluţionat dosarul nr. x/2016, statuând că nu există justificare pentru derogarea invocată, întrucât nu rezultă că ar fi fost integrate, în conţinutul autorizaţiei de mediu, concluziile evaluării impactului asupra stării de sănătate a populaţiei. Or, anexat cererii de apel, au fost depuse hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauze cu obiect identic, în care instanţele au dat prevalenţă prezumţiei de legalitate de care se bucură autorizaţia integrată de mediu.
Instanţa de apel a ignorat faptul că esenţială pentru constatarea incidenţei prevederilor art. 93 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 este tocmai evidenta eroare judiciară, care se prezintă, pe de o parte, sub forma imposibilităţii de executare a dispozitivului sentinţei civile nr. 1394, iar, pe de altă parte, sub forma contrarietăţii soluţiilor pronunţate în dosarul nr. x/2016 şi în alte dosare ale Tribunalului Olt în care se recunoaşte prezumţia de legalitate a autorizaţiilor de mediu. Ca atare, atât sentinţa nr. 1394, cât şi decizia nr. 306 au fost emise cu ignorarea efectelor autorizaţiei de mediu nr. x/2018, precum şi a prevederilor Ordinului nr. 119/2014.
În cauză, sunt întrunite condiţiile legale pentru angajarea răspunderii civile a Statului Român, în temeiul art. 52 din Constituţie şi art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, şi anume eroarea judiciară, prejudiciul, legătura de cauzalitate, lipsa remedierii printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a încălcat normele de procedură privind dreptul la un proces echitabil, din moment ce nu i-a acordat, în mod real, dreptul de a-şi proba susţinerile privind angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru eroare judiciară, nefiind avute în vedere efectele conjugate ale Ordinului nr. 119/2014, ale autorizaţiilor integrate de mediu nr. 43/2007 şi nr. 1/2018 şi ale hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate în cauze cu obiect identic. În acest context, recurenta-reclamantă a învederat că nu a avut parte de o judecată echitabilă, în contextul analizei probelor depuse la dosar, care demonstrau existenţa erorii judiciare.
Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este nefondat, întrucât instanţa de apel nu a nesocotit exigenţele dreptului la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ale art. 21 alin. (3) din Constituţia României republicată, precum şi ale art. 6 alin. (1) din C. proc. civ.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că instanţa de apel nu a soluţionat formal litigiul, ci a analizat, în mod real, motivele de apel, prin care s-a invocat, în esenţă, că, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2016, instanţele au ignorat prevederile art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014 şi prezumţia de legalitate a autorizaţiilor de mediu nr. x/2007 şi nr. y/2018, specifică actelor administrative.
Sub acest aspect, se constată că, pentru considerentele de fapt şi de drept prezentate la paginile 13-15 ale deciziei civile recurate, instanţa de apel a ajuns la concluzia că nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare, în sensul dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, întrucât hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2016 nu este, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate în acel proces.
Nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că nu a avut parte de o judecată echitabilă, având în vedere modul în care instanţa de apel a analizat şi a valorificat probele existente la dosar, întrucât aspectele legate de modul în care au fost interpretate şi coroborate mijloacele de probă administrate nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului. De altfel, dispoziţiile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu, aspect ce nu poate forma obiectul controlului de legalitate.
Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviinţarea şi/sau administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanţei de recurs, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă recurenta-reclamantă nu invocă în cauză încălcarea, de către instanţa de apel, a unor norme de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor, care să fie prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, ci susţine că nu ar fi beneficiat de echitate, în contextul analizei probelor existente la dosar.
Cu alte cuvinte, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu şi modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, reaprecia şi completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanţă de fond, în mod vădit contrar rolului şi funcţiilor căii extraordinare de atac a recursului.
Ca atare, recurenta-reclamantă nu poate critica în recurs, nici măcar prin invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil, modalitatea în care instanţa de apel a analizat probele administrate în cauză, nefiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.
Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat, în sinteză, că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 referitoare la eroarea judiciară, precum şi pe cele ale art. 20 din Ordinul nr. 119/2004 privind derogarea de la distanţele minime de protecţie sanitară în desfăşurarea activităţii, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care definesc actul administrativ.
Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat, întrucât instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, normele de drept material, prin raportare la circumstanţele cauzei.
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţia României republicată: "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă."
Principiul constituţional este reiterat, la nivel legal, în cuprinsul art. 96 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor. Aceste prevederi legale consacră principiul răspunderii obiective a Statului, sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde în cazul erorilor comise în sistemul judiciar, context în care conferirea către Stat - în exclusivitate - a calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa.
Conform dispoziţiilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 (forma în vigoare la 11 decembrie 2018, când a rămas definitivă hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/2016): "Există eroare judiciară atunci când: (...) b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară."
Prin decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 199 din 5 martie 2018 (prin care s-a realizat controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 151 din Legea nr. 242/2018), Curtea Constituţională a statuat că noţiunea de "eroare judiciară" este o noţiune autonomă, care presupune o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea şi aplicarea normelor legale, indiferent că sunt de procedură sau substanţiale, dar care produce consecinţe grave asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Dacă, în privinţa drepturilor absolute, orice abatere produce consecinţe grave, în privinţa altor categorii de drepturi fundamentale, legiuitorul trebuie să circumscrie condiţiile care, întrunite fiind, denotă o încălcare de o gravitate ridicată, aptă să producă, la rândul ei, o vătămare de o anumită intensitate. O abatere neobişnuită/crasă de la modul uzual de desfăşurare a procedurilor judiciare sau de aplicare a normelor de drept substanţial, neremediată în căile de atac sau în procedurile prevăzute de lege, trebuie să aibă drept consecinţă o vătămare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, pentru a putea fi calificată drept eroare judiciară (paragrafele 216-218).
În acest context normativ, se reţine că, în vederea angajării răspunderii patrimoniale a Statului pentru prejudiciul cauzat prin eroare judiciară, trebuie, pe de o parte, să existe o hotărâre judecătorească definitivă, care să fie, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele administrate (fapta ilicită), iar, pe de altă parte, să existe o afectare gravă a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanei, care să nu fi putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară (prejudiciul).
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reţinut că sentinţa civilă nr. 1394 din 21 martie 2018, pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 360 din 11 decembrie 2018 a Tribunalului Mehedinţi, nu este, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt rezultate din probele administrate, nefiind îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii patrimoniale a Statului pentru eroare judiciară.
La baza raţionamentului logico-juridic al instanţei de apel a stat, în conformitate cu dispoziţiile legale precitate, premisa că încălcarea legii sau contrarietatea cu situaţia de fapt care rezultă din probele administrate trebuie să fie una evidentă, fiind esenţial ca instanţa învestită cu o acţiune prin care se urmăreşte angajarea răspunderii patrimoniale a Statutui pentru eroare judiciară să nu exercite un veritabil control judiciar asupra hotărârii judecătoreşti definitive. Aceasta, întrucât un atare control se poate exercita doar prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare, astfel cum prevede art. 129 din Constituţia României republicată, precum şi art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
După cum rezultă din considerentele deciziei civile recurate, instanţa de apel a procedat, prin prisma înscrisurilor depuse la dosar, la propria verificare a aspectelor invocate de reclamantă şi a ajuns la concluzia că nu se poate reţine existenţa unei erori judiciare, argumentele principale fiind următoarele: (i) instanţele care au soluţionat dosarul nr. x/2016 nu au ignorat, ci au analizat dispoziţiile Ordinului nr. 119/2014, reţinând că nu există justificare pentru derogarea prevăzută la art. 20 alin. (1) din acest Ordin, întrucât nu rezultă că în conţinutul autorizaţiei de mediu au fost integrate concluziile studiului de impact asupra sănătăţii populaţiei; (ii) instanţele care au soluţionat dosarul nr. x/2016 au avut în vedere autorizaţia de mediu nr. x/2007, acordul de mediu nr. 2/2016 şi autorizaţia de mediu nr. x/2018, iar împrejurarea că au dat o anumită interpretare materialului probator, inclusiv forţei juridice a autorizaţiilor de mediu, nu poate fi considerată eroare judiciară, întrucât art. 22 şi art. 264 din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forţei probante a materialului probatoriu; (iii) studiul de impact asupra sănătăţii populaţiei, menţionat la pct. 4 din autorizaţia de mediu nr. x/2018 (unde sunt enumerate documentele ce au stat la baza emiterii autorizaţiei), prevede o serie de măsuri şi condiţii, iar verificarea îndeplinirii acestora sau integrării lor în autorizaţia de mediu era în sarcina instanţelor care au soluţionat dosarul nr. x/2016; (iv) nu se poate reţine argumentul că autorizaţia de mediu se impunea instanţelor, fără a putea face obiectul unui control judecătoresc iniţiat, în mod incidental, de terţii care pretindeau încălcarea dispoziţiilor legale privind distanţa dintre ferma de porci şi locuinţe, cu consecinţa cauzării unor prejudicii morale.
Contrar susţinerilor din memoriul de recurs, prin decizia civilă recurată s-a reţinut, în mod corect, că instanţele care au soluţionat dosarul nr. x/2016 nu au ignorat nici efectele autorizaţiilor integrate de mediu nr. 43/2007 şi nr. 1/2018, nici prevederile Ordinului nr. 119/2014 prin care se aprobă Normele de igienă şi sănătate publică privind mediul de viaţă al populaţiei, ci le-au avut în vedere, le-au analizat şi le-au aplicat în cauză.
În acest sens, se constată că, la par. 25 din sentinţa civilă nr. 1394 din 21 martie 2018, Judecătoria Slatina a reţinut următoarele: "Pârâta a mai susţinut că deţine autorizaţie integrată de mediu, motiv pentru care nu poate fi obligată să-şi retragă activitatea la distanţa de 1.500 metri, susţinere care, de asemenea, este neîntemeiată, deoarece art. 11 din Ordinul nr. 119/2014 este de aplicabilitate generală, fără a face distincţie între societăţile de profil care au autorizaţie de mediu şi cele care nu au, tocmai pentru că scopul legiferării este nu protecţia mediului, ci protecţia sănătăţii populaţiei."
De asemenea, la paginile 19-20 ale deciziei civile nr. 360 din 11 decembrie 2018, Tribunalul Mehedinţi a reţinut următoarele: "Critica privind faptul că prima instanţă, în mod nelegal, nu a luat în considerare împrejurarea că distanţa minimă a fost modificată prin intermediul studiilor de impact, conform art. 20 din Ordinul nr. 119/2014, nu poate fi primită. Potrivit art. 20 alin. (1) din acest ordin, distanţele prevăzute la art. 11 alin. (1) pot fi modificate doar pe baza studiilor de impact asupra sănătăţii publice elaborate de persoane fizice şi juridice specializate, certificate conform metodologiei de efectuare a studiilor de impact asupra sănătăţii, aprobată de către ministrul sănătăţii, iar la art. 20 alin. (5) se precizează că toate concluziile evaluării impactului asupra stării de sănătate a populaţiei se integrează corespunzător în raportul privind impactul asupra mediului/bilanţul de mediu/raportul de amplasament elaborat în procedura de evaluare a impactului asupra mediului, procedura de emitere a autorizaţiei/autorizaţiei integrate de mediu şi sunt menţionate în acordul de mediu şi autorizaţia de mediu, autorizaţia integrată de mediu, după caz. Analizând conţinutul autorizaţiei de mediu de care se prevalează apelanta-pârâtă nu rezultă, în niciun fel, integrarea concluziilor evaluării impactului asupra stării de sănătate a populaţiei, pentru a deveni incidente dispoziţiile referitoare la modificarea distanţelor minime ce sunt prevăzute de art. 11 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014."
Date fiind, în mod special, aceste din urmă considerente, este nefondată susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia instanţa de apel ar fi procedat nelegal, atunci când nu a reţinut aplicarea greşită, de către instanţele care au soluţionat dosarul nr. x/2016, a prevederilor art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014, prin care se instituie o derogare de la distanţa minimă de protecţie sanitară de 1.500 m, stabilită prin art. 11 din acelaşi Ordin.
Referitor la argumentele din memoriul de recurs prin care se prezintă situaţia de fapt, inclusiv conţinutul autorizaţiilor în baza cărora societatea recurentă îşi desfăşoară activitatea, acestea nu pot fi analizate, întrucât aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, iar instanţa de recurs nu are competenţa legală de a corobora şi de a interpreta înscrisurile depuse la dosar (fie ele acte administrative cu caracter individual), ci doar de a exercita un control strict de legalitate, prin prisma motivelor de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ.
Lecturând considerentele hotărârii judecătoreşti definitive pronunţate în dosarul nr. x/2016, se constată că instanţa care a soluţionat apelul nu a ignorat înscrisurile depuse la dosar (în special, cele două autorizaţii de mediu şi studiul de impact asupra sănătăţii publice), nu a nesocotit prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu a încălcat principiul separaţiei puterilor în stat şi nici nu a negat prezumţia de legalitate de care se bucură actul administrativ şi caracterul executoriu al acestuia. În realitate, instanţa a apreciat că rămâne aplicabilă regula privind distanţa minimă de 1.500 m, prevăzută la art. 11 din Ordinul nr. 119/2014, întrucât nu au fost integrate concluziile evaluării impactului asupra stării de sănătate a populaţiei în autorizaţia de mediu, astfel cum impune art. 20 alin. (5) din acelaşi Ordin, pentru a putea deveni incidentă derogarea prevăzută de art. 20 alin. (1), această din urmă chestiune reprezentând un aspect de fapt, care nu poate fi verificat de către instanţa de recurs.
În aceste condiţii, nu poate fi primită critica, potrivit căreia instanţa de apel trebuia să constate că, prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2016, s-a produs o eroare judiciară, constând în nerespectarea dreptului de a beneficia, în temeiul unor acte administrative valabile, de derogarea prevăzută de art. 20 alin. (1) din Ordinul nr. 119/2014.
Este de subliniat că instanţa de recurs nu are competenţa legală de a rejudeca dosarul nr. x/2016, ci doar de a verifica dacă instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod corect, prevederile art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004, atunci când a reţinut că nu se poate angaja răspunderea patrimonială a Statului pentru eroare judiciară, întrucât hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2016 nu este, în mod evident, contrară legii sau situaţiei de fapt ce rezultă din probele ce au fost administrate în acel proces.
În considerarea celor expuse, rezultă că instanţa de apel nu a pronunţat decizia civilă recurată cu încălcarea prevederilor art. 96 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 303/2004 ori ale art. 20 din Ordinul nr. 119/2004, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 45/A din 27 martie 2023 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de către reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 45/A din 27 martie 2023 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 decembrie 2024.