Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a XI a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr. x/16.06.2020, întocmit de către pârâta Agenţia Naţională de Integritate, solicitând admiterea contestaţiei, anularea raportului şi obligarea ANI la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârea primei instanţe
Prin sentinţa civilă nr. 2066 din 8 noiembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia tardivităţii cererii completatoare.
S-a respins cererea completatoare formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca tardivă.
S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului casarea hotărârii atacate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, în rejudecare, anularea Raportului de evaluare nr. x/16.06.2020 emis de intimata-pârâtă A.N.I, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prima instanţă şi în recurs.
S-a arătat că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 94 alin. (22) din Legea 161/2003, care instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţilor, situaţie în care se încadrează recurenta-reclamantă.
Totodată, sentinţa recurată este nelegală, fiind întemeiată pe norme afectate de incertitudine juridică, cu încălcarea art. 5 alin. (1) şi art. 52 din Constituţie şi a art. 6, alin. (1) şi art. 7 C.E.D.O. şi încalcă principiul proporţionalităţii, principiu general în drept român şi în dreptul Uniunii Europene.
În acest sens, s-a arătat că art. 94 alin. (2)2 din Legea nr. 163/2003 menţionează expres că deţinerea unui astfel de post (membru în echipa de proiect finanţat din fonduri comunitare) nu reprezintă o situaţie de incompatibilitate. Prin acest articol se instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţilor funcţionarului public, excepţie care este de strictă interpretare şi aplicare şi nu poate fi extinsă prin introducerea altor condiţii care nu sunt prevăzute de norma legală care reglementează excepţia (conform art. 10 din C. civ.).
Pe cale de consecinţă, condiţia suplimentară invocată de A.N.I. prin raportul de evaluare şi preluată automat de către prima instanţă prin sentinţa recurată, respectiv că art. 94 alin. (22) se referă exclusiv la situaţia în care funcţionarul public este desemnat de propria instituţie să facă parte din echipa de proiect, este rezultatul unei interpretări extensive, prin raportare la alte prevederi legale, a dispoziţiei incidente.
De asemenea, s-a arătat că modalitatea de a interpreta şi aplica legea a primei instanţe încalcă şi principiul proporţionalităţii. Acesta impune ca restrângerea drepturilor fundamentale să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului urmărit.
Or, atât timp cât scopul urmărit de legislaţia integrităţii - prevenirea corupţiei - poate fi realizat pe deplin în ceea ce priveşte funcţionarii publici încadraţi în cadrul aceleiaşi autorităţi publice, de acelaşi tratament ar trebui să beneficieze şi funcţionarii publici din cadrul altor autorităţi, numiţi în condiţiile legii ca membru în echipele proiectelor finanţate din fonduri europene.
A criticat recurenta – reclamantă sentinţa recurată pentru greşita aplicare a normelor de drept material, instanţa apreciind în mod eronat că actele efectuate de intimata-pârâtă în etapa de evaluare, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/16.06.2020 cu care a fost finalizată această lucrare, nu sunt lovite de nulitate absolută potrivit art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010 (aspect circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).
Din cuprinsul Raportului contestat rezultă că intimata – pârâtă a solicitat şi recepţionat date şi informaţii cu privire la recurenta-reclamantă înainte de această dată, respectiv informaţii de la Ministerul Sănătăţii, de la Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Teleorman, de la Inspectoratul Teritorial de Muncă al municipiului Bucureşti şi Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti
Această "informare iniţială", din data 19.03.2019, nu este o "informare şi invitare" în sensul art. 13 şi 20 din Legea 176/2010, respectiv o aducere la cunoştinţă a faptului că există elemente care conturează încălcarea regimului juridic al incompatibilităţilor şi o acordare a posibilităţii de a se apăra.
A susţinut, de asemenea, că sentinţa recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor privind dreptul la apărare în procedura administrativă în faţa A.N.I., având în vedere ignorarea completă şi evidentă a punctului de vedere exprimat de persoana evaluată prin raport (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).
Aşadar, procedura prin care ANI îi comunică persoanei evaluate faptul că au fost identificate elemente cu privire la nerespectarea de către aceasta a regimului juridic al incompatibilităţilor a fost reglementată astfel încât persoana vizată de evaluare să se poată apăra înainte ca ANI să întocmească raportul de evaluare. În speţă, deşi recurenta-reclamantă a depus un punct de vedere cu privire la pretinsa încălcare a regimului juridic al incompatibilităţilor, intimata-pârâtă l-a ignorat.
Se remarcă faptul că, în cadrul capitolului II din Raport, "Punctul de vedere al persoanei evaluate" intimata - pârâtă nu analizează apărările formulate, astfel cum era datoare, pentru a se da eficienţă dispoziţiilor privitoare la dreptul persoanei evaluate de a se apăra în cadrul acestei proceduri, aspecte tratate superficial de instanţa de fond.
Sentinţa recurată este nelegală din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât prima instanţă a respins cererea de completare a contestaţiei că fiind tardiv formulată, cu greşita aplicare a normelor de drept material.
Prin sentinţa recurată instanţa de fond a reţinut că "cererea completatoare din 13.10.2020 a fost formulată de reclamantă cu depăşirea termenului prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, soluţie nelegală, având în vedere că art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu conţine nicio referire la motivele contestaţiei care ar trebui depuse într-un termen de decădere de 15 zile, sau la imposibilitatea completării motivelor contestaţiei. De asemenea, nici Legea 554/2004 nu conţine vreo normă derogatorie în această privinţă.
Pe cale de consecinţă, având în vedere că Legea nr. 176/2010 (legea specială) nu conţine dispoziţii referitoare la motivarea contestaţiei, în mod evident aceasta se completează cu dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ. (legea generală), care prevăd că recurentul-reclamant poate să modifice/completeze cererea şi să propună noi dovezi până la primul termen de judecată la care este legal citat.
În plus, s-a arătat că atunci când legiuitorul a dorit să introducă o asemenea limitare a dreptului de acces la o instanţă şi a dreptului la apărare, a făcut-o în mod expres, cum este cazul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică.
Interpretarea instanţei de fond încalcă şi principiul general de drept "acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă" (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus).
Pentru aceste motive s-a solicitat casarea sentinţei recurate cu trimitere spre rejudecare la instanţa de fond, o altă soluţie fiind de natură să suprime principiul garantării celor două grande de jurisdicţie, excepţiile fiind analizate pentru prima oară în etapa procesuală a recursului.
În drept, recursul s-a întemeiat pe cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata – pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Contrar susţinerilor recurentei – reclamante, s-a arătat că dispoziţiile art. 94 alin. (22) din Legea nr. 161/2003 instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţilor, însă condiţionat de împrejurarea ca funcţionarul public să fie desemnat de propriul angajator să facă parte din echipa de proiect finanţat din fonduri comunitare nerambursabile.
Or, în ipoteza avută în vedere de legiuitor nu este necesară încheierea unui contract individual de muncă, plata funcţionarului fiind efectuată în temeiul actului administrativ de numire şi în baza art. 16 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care prevăd în mod clar că orice instituţie îşi poate desemnat propriul personal pentru a face parte din echipa de proiect.
S-a arătat că recurenta realizează o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 94 alin. (22) din Legea nr. 161/2003, iar dispoziţia nr. x/02.03.2018 nu se încadrează în situaţia de excepţie, aceasta fiind un act administrativ subsecvent contractului individual de muncă înregistrat sub nr. x/28.02.2018 încheiat între Direcţia de Sănătate Publică Teleorman şi A..
Referitor la motivul de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 13 şi 20 din Legea nr. 176/2010, s-a arătat că, sub un prim aspect dispoziţiile art. 13 nu sunt aplicabile acestei proceduri ci celei de evaluare a averii, iar, pe de altă parte, că autoritatea pârâtă a comunicat recurentului declanşarea procedurii de evaluare, ulterior solicitând informaţii ce pot fi valorificate la elaborarea raportului de evaluare.
În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dreptului la apărare, a arătat intimata – pârâtă că nicio dispoziţie legală nu obligă inspectorul de integritate să combată argumentele expuse în punctul de vedere al persoanei evaluate, activitatea Agenţiei Naţionale de Integritate nefiind una de jurisdicţie, ci administrativă.
Cu privire la soluţia de respingere a cererii de completare a contestaţiei ca tardiv formulate, s-a arătat că soluţia instanţei de fond este temeinică şi legală, completarea fiind făcută cu depăşirea termenului de 15 zile de la primirea raportului de evaluare, prevăzut la art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.
5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Prin cererea depusă la termenul din data de 16 octombrie 2024 recurenta – reclamantă a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu următoarea chestiune de drept:
"În cazul procedurilor de evaluare desfăşurate de Agenţia Naţională de Integritate, dispoziţiile art. 13 raportat la art. 20 din Legea 176/2010 se interpretează în sensul că se opun ca inspectorul de integritate să solicite sau să obţină date, informaţii sau documente cu caracter nepublic (necesare întocmirii Raportului de evaluare) anterior informării şi invitării persoanei cercetate de a formula un punct de vedere cu privire la faptele reţinute în sarcina sa?"
A apreciat apărarea că importanţa interpretării acestor dispoziţii legale rezultă din faptul că acestea reglementează procedura de obţinere de către A.N.I. a datelor şi informaţiilor pe care ulterior le foloseşte la întocmirea rapoartelor de evaluare. Încălcarea procedurii de obţinere a datelor şi informaţiilor reprezintă un motiv de nelegalitate des întâlnit în acţiunile ce au ca obiect anularea rapoartelor de evaluare.
Deşi pârâta A.N.I. invocă în apărare informarea iniţială pe care o trimite la debutul procedurii de evaluare, aceasta nu este o "informare şi invitare pentru de a depune un punct de vedere" în sensul art. 13 şi 20 din Legea 176/2010, respectiv o aducere la cunoştinţă a faptului că există elemente care conturează încălcarea regimului juridic al incompatibilităţi lor şi o acordare a posibilităţii de a se apăra. Informarea iniţială reprezintă o simplă încunoştinţare că va urma o procedură de evaluare, care nu este prevăzută de lege, dar care urmăreşte eludarea garanţiei legale instituite de legiuitor, prin aceea că prelevarea datelor cu caracter nepublic se face fără ca persoana evaluată să-şi exprime punctul de vedere.
S-a arătat că sunt îndeplinite cerinţele de admisibilitate stabilite de art. 519 din C. proc. civ., în condiţiile în care problema de interpretare a dat deja naştere unei practici judiciare neunitare.
Astfel, s-a arătat că, într-o primă interpretare, unele instanţe au decis că în procedura de evaluare a incompatibilităţilor/conflictelor de interese, în situaţia în care inspectorul de integritate a solicitat informaţii şi documente care nu au caracter public, fără ca în prealabil, să respecte cerinţa impusă de dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, devine aplicabilă sancţiunea impusă de legiuitor prin art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010, respectiv nulitatea absolută a raportului de evaluare emis de ANI, în timp ce, într-o a doua interpretare, instanţele au decis în sens contrar, respectiv că în activitatea de evaluare a incompatibilităţilor obţinerea altor date şi informaţii decât cele cuprinse în declaraţiile persoanei evaluate poate fi realizată chiar anterior solicitării unui punct de vedere în cauză, în condiţiile în care din art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.
S-a mai arătat că soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, întrucât litigiul are ca obiect o contestaţie împotriva unui raport de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate -ANI, aspectul fiind reluat şi prin motivele de recurs, prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a raportului în temeiul art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010.
Referitor la noutatea problemei de drept, a arătat că aceasta rezultă şi din soluţiile diferite, de data recentă, pronunţate de ICCJ în speţe similare (deciziile nr. 1047/2024, nr. 2319/20, respectiv, nr. 5159/23 şi nr. 3615/2023).
5. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de sesizare a în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
În prealabil, examinând cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel cum a fost formulată şi motivată de recurenta – reclamantă A., în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, în considerarea următoarelor argumente:
Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.
Aşadar, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia în condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.
Înalta Curte constată că, prin cererea formulată, recurentul – reclamant a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 13 şi art. 20 din Legea nr. 176/2010 în raport de motivul de recurs privind greşita aplicare de către prima instanţă a acestor norme de drept material faţă de solicitarea şi obţinerea de către inspectorul de integritate de informaţii cu privire la persoana verificată de la Ministerul Sănătăţii, Direcţia de Sănătate Publică a judeţului Teleorman, Inspectoratul Teritorial de Muncă al municipiului Bucureşti şi Administraţia Sector 6 a Finanţelor Publice Bucureşti, raportat la natura adresei de comunicare nr. x/12.03.2019.
Reţine Înalta Curte că recurenta - reclamantă nu urmăreşte stabilirea înţelesului sau a conţinutului normei, ci, mai degrabă, pornind de la un anumit rezultat al interpretării dispoziţiilor legale, are în vedere doar aplicarea normei, cu scopul de a identifica soluţia ce trebuie dispusă în cauză.
În plus, pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea, în concret, a aspectelor litigioase aflate pe rolul înstanţelor, în cererea de sesizare trebuie să fie invocată o problemă de drept care să necesite cu pregnanţă lămuriri şi care are caracter de noutate.
Or, nici această condiţie a noutăţii problemei de drept nu este îndeplinită în cauză astfel cum rezultă din jurisprudenţa Înaltei Curţi, şi chiar din practica judiciară depusă de către recurenta – reclamantă, dezlegarea dată, presupus neunitară, fiind generată doar de particularităţile speţelor.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute în dispoziţiile art. 519 C. proc. civ., în considerarea faptului că problema de drept invocată nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept cu caracter de noutate, iar eventuala practică neunitară se va rezolva prin pronunţarea unui recurs în interesul legii, conform art. 514 din C. proc. civ. şi nu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
6. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este întemeiat în parte, pentru următoarele considerente:
6.1. Argumente de fapt şi de drept relevante
Prin raportul de evaluare nr. x/16.06.2020 contestat în cauză, pârâta Agenţia Naţională de Integritate a identificat, în privinţa reclamantei, elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul incompatibilităţilor întrucât, începând cu data de 28.02.2018, a deţinut simultan funcţia publică de conducere de şef serviciu la Inspecţia Sanitară din cadrul Ministerului Sănătăţii cât şi cea de angajat cu contract individual de muncă la Direcţia de Sănătate Publică a Judeţului Teleorman (coordonator naţional formare-cod COR 112029 manager) în cadrul Proiectului "Personal specializat pentru un sistem de sănătate modern (Cod My SMIS 106519)".
Astfel, s-a reţinut că persoana evaluată a încălcat dispoziţiile art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.
6.2. Criticile recurentei – reclamante formulate împotriva raportului de evaluare au vizat nelegalitatea actului emis, în condiţiile în care situaţia de fapt reţinută de inspectorul de integritate este expres exceptată de la regimul incompatibilităţilor potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. (22) din Legea nr. 161/2003.
De asemenea, s-a invocat nulitatea actelor efectuate de pârâtă, inclusiv a raportului de evaluare, pentru încălcarea obligaţiei de informare şi invitare a reclamantei prevăzută de art. 20, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010.
S-a invocat nelegalitatea raportului şi faţă de încălcarea normelor care impun protecţia datelor cu caracter personal, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara şi alţii şi faţă de încălcarea dreptului la apărare prin neluarea în considerare în cuprinsul raportului a apărărilor expuse în punctul de vedere formulat.
Prin cererea completatoare din 13.10.2020 reclamanta a introdus un motiv suplimentar de nelegalitate, respectiv emiterea raportului cu încălcarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, apreciind că activitatea desfăşurată în cadrul proiectului este una cu caracter didactic, împrejurarea care, potrivit dispoziţiilor invocate, se constituie ca o excepţie de la regimul incompatibilităţilor.
În plus, în cauză s-a invocat necesitatea verificării modului de aplicare a sancţiunilor şi interdicţiilor prevăzute de Legea nr. 176/2010 prin prisma principiului proporţionalităţii, în raport de care reclamanta a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi suspendarea dosarului până la pronunţarea Curţii în cauza C-40/21.
6.3. Cu privire la această din urmă împrejurare, instanţa supremă arată că trebuie avut în vedere că hotărârile prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se pronunţă cu privire la interpretarea dreptului Uniunii Europene au un efect retroactiv care operează de la data intrării în vigoare a normei interpretate, precedentul judiciar fiind consacrat prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie; astfel cum s-a reţinut în Hotărârea din 13 ianuarie 2004, Kühne & Heitz NV, C-453/00, punctul 2, interpretarea pe care Curtea Europeană de Justiţie o dă unei norme de drept a Uniunii Europene, "clarifică şi precizează, dacă este necesar, semnificaţia şi sfera de aplicare a acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată încă din momentul intrării sale în vigoare (Hotărârea din 27 martie 1980, Denkavit italiana, 61/79, Rec., p. 1205, punctul 16, şi Hotărârea din 10 februarie 2000, Deutsche Telekom, C-50/96, Rec., p. I-743, punctul 43)."
În raport de aceste dispoziţii, instanţa reţine criticile recurentei - reclamante ca fiind parţial fondate.
Înalta Curte subliniază rolul fundamental al garanţiilor procedurale în litigiile care, precum cel de faţă, produc consecinţe ireversibile de o gravitate deosebită asupra carierei profesionale a recurentei printr-o eventuală constatare a stării de incompatibilitate.
Curtea de apel nu a avut în vedere împrejurările relevante ale cauzei din această perspectivă, antamată în faţa instanţei de fond, respectiv analiza criteriului proporţionalităţii, o cerinţă pe care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţând cauza C-40/21, a apreciat-o ca trebuind a fi avută în vedere în analiza legalităţii raportului de evaluare, de vreme ce o eventuală constatare a legalităţii acestuia este urmată automat de aplicarea unor sancţiuni de o gravitate deosebită.
În acest sens, instanţa europeană a subliniat că aplicarea legislaţiei în materie de incompatibilităţi trebuie să conducă la aplicarea unei sancţiuni adecvate gravităţii încălcării pe care o reprimă, ţinând seama de obiectivul de a asigura integritatea şi transparenţa în exercitarea funcţiilor şi a demnităţilor publice, precum şi de a preveni corupţia instituţională. Această situaţie nu s-ar regăsi atunci când, în mod excepţional, având în vedere obiectivul amintit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul măsurii respective asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a acestei persoane se dovedeşte deosebit de grav.
Dreptul la o cale de atac efectivă presupune printre altele ca titularul acestui drept să poată avea acces la o instanţă competentă să asigure respectarea drepturilor care îi sunt garantate de dreptul Uniunii şi, în acest scop, să examineze toate aspectele de drept şi de fapt pertinente pentru soluţionarea litigiului cu care este sesizată. În speţă, acest drept presupune ca instanţa să poată controla legalitatea raportului de evaluare care o priveşte pe reclamantă şi, dacă este cazul, să anuleze raportul respectiv, precum şi sancţiunile aplicate în temeiul acestuia, inclusiv sub aspectul criteriului proporţionalităţii.
Prin raportare la natura stării de incompatibilitate, faptă ilicită care impune cu necesitate reţinerea atât a existenţei unei acţiuni contrare normelor de drept apărate de legiuitor cu prilejul incriminării, dar şi a vinovăţiei persoanei în cauză, rezultă că instanţa nu a motivat corespunzător modalitatea concretă în care aceste două elemente au fost constatate în cauză în ceea ce o priveşte pe recurenta - reclamantă
Astfel, deşi instanţa fondului a analizat situaţia de incompatibilitate reţinută de Agenţia Naţională de Integritate prin prisma dispoziţiilor art. 94 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 161/2003, raportat la circumstanţele invocate de către recurenta – reclamantă prin cererea de chemare în judecată privind incidenţa dispoziţiilor art. 94 alin. (2)2 din Legea nr. 163/2003, a dispoziţiilor art. 13 şi 20 din Legea 176/2010 şi a încălcării dreptului la apărare, a lăsat însă neantamate eventualele consecinţe pe care reţinerea stării de incompatibilitate le-ar avea din perspectiva criteriul proporţionalităţii, o analiză care se impunea a fi făcută în lumina jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-40/21.
Din perspectiva jurisprudenţei europene mai sus citate, gravitatea consecinţelor reţinerii stării de incompatibilitate interese impune o analiză riguroasă a proporţionalităţii acestor consecinţe cu fapta concretă săvârşită, cu luarea în considerare a întregului său context, a împrejurărilor justificate sau nu în mod obiectiv care au determinat-o.
În aceste condiţii se constată că nu se poate exercita un control de legalitate asupra motivelor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., neputând priva părţile de un grad de jurisdicţie prin rezolvarea lor direct în recurs, motiv pentru care Înalta Curte, coroborând art. 488 alin. (1) pct. 6 cu dispoziţiile art. 497 din C. proc. civ., va casa în parte sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe, care va proceda la rejudecarea cauzei în fond sub toate aspectele reţinute prin raportul de evaluare atacat şi criticile formulate prin cererea de chemare în judecată.
6.5. Cu ocazia rejudecării cauzei după casarea cu trimitere, instanţa de fond va fi ţinută, prin raportare la decizia CJUE C-40/21, să facă o analiză a raportului de evaluare atacat inclusiv din perspectiva principiului proporţionalităţii între eventualele abateri de la regimul incompatibilităţilor şi consecinţele pe care reclamantul-recurent ar urma să le suporte, ţinându-se seama de gradul de vinovăţie al acestuia raportat la circumstanţele concrete ale cauzei. În acest sens, instanţa de fond va analiza cauza din perspectiva tuturor aspectelor mai sus reliefate ca fiind relevante pentru analiza criteriului proporţionalităţii, urmând, de asemenea, să stabilească nu doar latura obiectivă a incompatibilităţii, ci şi vinovăţia, ca element subiectiv al acesteia.
6.6. Sentinţa pronunţată de prima instanţă va fi menţinută sub aspectul modului de soluţionare excepţiei tardivităţii cererii completatoare, motivele de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. fiind nefondate.
Reţine Înalta Curte că potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 176/2010, raportul de evaluare poate fi contestat la instanţa de judecată în termen de 15 zile de la data comunicării sale în termenul legal.
Din dispoziţiile Legii nr. 176/2010, rezultă că Agenţia Naţională de Integritate, autoritate administrativă autonomă, desfăşoară o activitate administrativă pe baza procedurii stabilite de lege, supusă controlului judecătoresc, prin care inspectorii de integritate evaluează situaţia incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din lege, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice.
Plecând de la această ipoteză legislativă, instanţa reţine că actul de procedură (fie că acesta este reprezentat de cererea introductivă de instanţă-contestaţia-fie de o cerere adiţională la acesta), prin care se invocă motive de nelegalitate ale raportului de evaluare, trebuie să fie îndeplinit în intervalul de timp antereferit, sub sancţiunea decăderii.
Astfel, deducerea unor noi motive de nelegalitate cu privire la raportul contestat, prin intermediul unei cereri adiţionale, are, din perspectiva termenului în care aceasta trebuie realizată, o dublă condiţionalitate: aceea a termenului de 15 zile de mai sus, respectiv aceea a primului termen de judecată, prevăzută de art. 204 C. proc. civ.
Deşi din punct de vedere procedural, cererea adiţională a fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 204 din C. proc. civ., formularea unor noi motive de nelegalitate nu mai poate fi primită tocmai din cauza nerespectării termenului prevăzut de art. 22 din Legea 176/2010.
Pe de altă parte, în contextul dat, cererea adiţională este aceea prin care partea reclamantă vine să adauge noi motive de nelegalitate a deciziei. În schimb, actul de procedură, prin care partea aduce noi argumente subsumate motivului de nelegalitate iniţial, nu poate primi aceeaşi calificare, natura acestuia fiind exclusiv una precizatoare.
În aceste condiţii, se constată că prin cererea din data de 13.10.2020 reclamanta a introdus un motiv suplimentar de nelegalitate, respectiv emiterea raportului cu încălcarea dispoziţiilor art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003, apreciind că activitatea desfăşurată în cadrul proiectului este una cu caracter didactic, împrejurarea care, potrivit dispoziţiilor invocate, reprezintă o excepţie de la regimul incompatibilităţilor.
Astfel cum s-a arătat nu suntem în ipoteza unei explicitări sau a unei completări a argumentelor de nelegalitate, ci în ipoteza introducerii unei teze noi, respectiv a calificării activităţii desfăşurate ca fiind una de natură didactică, împrejurare pe care partea putea şi trebuia să o invoce în termenul de 15 zile prevăzut de legiuitor, pentru a se evita tergiversarea procedurii. În plus, recurenta nu poate invoca că aceasta împrejurare nouă a reieşit ca urmare a încălcării vreunui drept de apărare prin neaducerea la cunoştinţă a materialului întocmit de inspectorul de integritate, sau vreo dezlegare de natura celei date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene de natura celei reţinute anterior, sau de către Curtea Constituţională.
Constată astfel instanţa de control judiciar că recurenta –reclamantă era decăzută din dreptul de a mai invoca ipoteza prevăzută la art. 96 alin. (1) din Legea 161/2003 cu privire la inexistenţa stării de incompatibilitate în raport de definirea funcţiei exercitate ca activitate în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice, al creaţiei literar-artistice.
Pentru aceste considerente, văzând şi dispoziţiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că în mod corect prima instanţă a admis excepţia de tardivitate a cererii completatoare.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare, menţinând soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei tardivităţii cererii completatoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept formulată de recurenta – reclamantă A..
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 2066 din 8 noiembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează în parte sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Menţine soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei tardivităţii cererii completatoare.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.