Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29 iunie 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, a solicitat anularea parţială a articolului unic al Hotărârii Guvernului nr. 1046 din 4 decembrie 2020 privind completarea Hotărârii Guvernului nr. 719/2020 pentru aprobarea procedurii de decontare şi de plată a sumelor acordate în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 132/2020 privind măsuri de sprijin destinate salariaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru stimularea creşterii ocupării forţei de muncă, întrucât acestea sunt nelegale.
La data de 12 septembrie 2023 Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a formulat o cerere de intervenţie în interesul pârâtului Guvernul României, iar prin încheierea de şedinţă din data de 17 octombrie 2023 s-a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, formulată de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi s-a introdus în cauză şi s-a menţionat pe citativ în calitate de intervenient accesoriu pe Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 153 din 23 noiembrie 2023, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
- a respins excepţiile lipsei de interes şi a lipsei calităţii procesuale active invocate de pârât;
- a respins acţiunea formulată de către reclamanta A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi a admis cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 153 din 23 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. PFA, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată.
Printr-un prim set de critici, recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei, respectiv nu a procedat la verificarea legalităţii de fond şi formă a hotărârii de guvern, astfel cum a fost investită prin cererea de chemare în judecată.
Prin notele scrise depuse pentru termenul din data de 14 noiembrie 2023 a solicitat verificarea procedurii de elaborare a H.G. nr. 1046/04.12.2020 în raport cu dispoziţiile conţinute de Hotărârile Guvernului nr. 561/10.05.2009 şi nr. 555/2001, precum şi ale Legii nr. 24/2000.
Instanţa a respins cererea de probe pe care a formulat-o considerând că înscrisurile la care se face referire în aceasta nu ar fi pertinente în prezenta cauză, nemotivând această decizie. În consecinţă nu a existat o verificare a procedurii de elaborare a hotărârii de guvern criticate, nefiind supuse controlului judecătoresc înscrisurile obligatorii în elaborarea actelor normative cum ar fi spre exemplu avizele legale emise de autorităţile/instituţiile abilitate, precum şi obligaţia fundamentării, actului normativ în raport cu scopul acestuia, cuantificarea impactului asupra resurselor resurselor bugetare/comunitare.
Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut că în adoptarea soluţiei din sentinţa recurată nu s-a ţinut cont de prevederile legale stipulate de Hotărârile Guvernului nr. 561/10.05.2009 şi nr. 555/2001, ale art. 3, art. 4 şi art. 81 din Legea nr. 24/2000, precum şi ale art. 1, alin. (5), art. 16, alin. (1). art. 53, alin. (2), art. 108, alin. (2) din Constituţia României.
Între prevederile H.G. nr. 1046/2020 şi cele ale art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 132/2020 se evidenţiază o contradicţie neîndoielnică, respectiv ordonanţa de urgenţă statuează o excepţie exclusiv pentru anul 2020, iar hotărârea de guvern transformă excepţia în regulă şi pentru anul 2021, adăugând în acest fel la legea căreia i se subordonează şi pentru a cărei aplicare a fost dată.
De altfel, prin adoptarea O.U.G. nr. 44/2021, respectiv abrogarea H.G. nr. 1046/2020, însăşi legiuitorul admite că excepţia statuată prin O.U.G. nr. 132/2020 în forma valabilă în perioada ianuarie - iunie 2021 putea fi modificată doar printr-un act normativ de aceeaşi putere, respectiv prin ordonanţă de urgenţă, în caz contrar, prevederile O.U.G. nr. 44/2021 nu ar avea obiect, fiind redundante, reglementările statuate prin aceasta, incidente în prezenta cauză, regăsindu-se deja în conţinutul H.G. nr. 1046/2020.
Contrar considerentelor instanţei de fond prin care aceasta constată că nu se poate reţine depăşirea prin hotărârea de guvern a prevederilor legii, hotărârea de guvern dispunând în acord cu limitele tranşate şi a abilitării dispuse prin chiar ordonanţa însăşi, recurenta-reclamantă a apreciat că tocmai aceste limite au fost depăşite întrucât ordonanţa statuează o excepţie pentru o perioadă de timp stabilită în mod explicit care nu poate fi transformată în regulă generală printr-un act inferior care este subordonat actului normativ superior.
Consecvenţa reţinută de instanţa de fond ca argument principal în favoarea legalităţii hotărârii de guvern care face obiectul prezentei cauze nu reprezintă o prezumţie/premisă de legalitate în adoptarea acestui act normativ, în lipsa respectării normelor legale stipulate de H.G. nr. 561/10.05.2009 şi H.G. nr. 555/2001, ale art. 3, art. 4 şi art. 81 din Legea nr. 24/2000, precum şi ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 53 alin. (2), art. 108 alin. (2) din Constituţia României.
Recurenta-reclamantă a mai arătat şi că, faţă de motivele de nelegalitate a H.G. nr. 1046/2020 invocate în acţiune şi în actele procesuale formulate, în conţinutul dispozitivului sentinţei recurate nu se regăsesc motivele pentru care instanţa a adoptat o astfel de soluţie, respingând cererea de chemare în judecată. În concret, referitor la condiţiile procedurale de emitere a hotărârii de guvern nu se evidenţiază în dispozitivul sentinţei considerentele pentru care instanţa de fond nu a procedat la verificarea acestora, cum nu sunt evidenţiate nici considerentele pentru care nu au fost avute în vedere aspectele referitoare la respectarea prevederilor legale incidente menţionate în cererea de chemare în judecată, respectiv ale prevederilor Hotărârilor Guvernului nr. 561/10.05.2009 şi nr. 555/2001, ale art. 3, art. 4 şi art. 81 din Legea nr. 24/2000, precum şi ale art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 53 alin. (2), art. 108 alin. (2) din Constituţia României.
4. Apărările formulate în cauză
Intimatul-intervenient Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.
Intimatul-pârât Guvernul României a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiat a recursului şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. PFA este nefondat, pentru următoarele considerente:
Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă, se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.
Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii, judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.
Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Înalta Curte mai reţine că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, în speţă, instanţa de fond a arătat argumentele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei recurate, fiind respectate dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi ale art. 425 C. proc. civ., iar faptul că recurenta-reclamantă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la concluzia că hotărârea atacată nu este motivată.
Împrejurarea că instanţa de fond nu a încuviinţat cererea de probe formulată prin notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2023 nu este un argument valid pentru a considera că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condiţiile în care controlul de legalitate al actului normativ dedus judecăţii se efectuează, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, din perspectiva analizei conformităţii hotărârii de guvern cu ordonanţa de guvern în aplicarea căreia a fost emisă.
În plus, se constată că instanţa de fond a motivat respingerea cererii de probe formulată de reclamantă prin note de şedinţă ulterioare, iar nu prin acţiunea introductivă, apreciind că înscrisurile la care se face referire nu sunt pertinente, pentru soluţionarea cauzei în limitele cu care instanţa a fost învestită prin cererea de chemare în judecată fiind suficiente înscrisurile existente la dosarul cauzei.
În acest context, instanţa de control judiciar nu poate reţine nici critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de fond nu ar fi procedat la verificarea legalităţii hotărârii de guvern, astfel cum a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, în condiţiile în care recurenta-reclamantă are de fapt în vedere în susţinerea acestei critici motivele şi dovezile invocate prin notele de şedinţă depuse pentru termenul de judecată din data de 14 noiembrie 2023, iar nu cele invocate prin acţiunea introductivă.
Or, instanţa de recurs are în vedere că soluţionarea cauzei trebuie să se realizeze atât cu respectarea rigorilor procedurale ale învestirii instanţei de judecată statuate la art. 204 C. proc. civ. şi cu cele privind administrarea probelor prevăzute la art. 254 C. proc. civ., cât şi cu respectarea principiului disponibilităţii, care guvernează procesul civil şi care consacră limitele în care poate acţiona instanţa de judecată.
În atare situaţie, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de apărările evocate în faţa acesteia, în recurs neputând fi schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi, astfel că, în analiza legalităţii sentinţei recurate va avea în vedere exclusiv criticile de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă în legătură cu cele formulate şi prin acţiunea introductivă.
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.
Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză.
Astfel, prin cererea de chemare dedusă judecăţii, reclamanta A. PFA, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi cu intervenientul accesoriu Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale, a solicitat anularea parţială a articolului unic al Hotărârii Guvernului nr. 1046 din 4 decembrie 2020 privind completarea Hotărârii Guvernului nr. 719/2020 pentru aprobarea procedurii de decontare şi de plată a sumelor acordate în baza Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 132/2020 privind măsuri de sprijin destinate salariaţilor şi angajatorilor în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, precum şi pentru stimularea creşterii ocupării forţei de muncă, întrucât acestea sunt nelegale.
Prin sentinţa recurată, acţiunea privind anularea hotărârii de guvern contestate a fost respinsă, reclamanta reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.
Preliminar, Înalta Curte reaminteşte că legalitatea actului administrativ presupune ca actul să fie emis de autoritatea competentă în limitele competenţei sale şi să fie conform cu Constituţia, legile şi actele normative în vigoare.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1 alin. (2), "Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept", iar principiul ierarhiei actelor normative prevăzut de art. 4 impune ca actele normative să se elaboreze în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte, iar cele date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului să se emită în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
În cauză, controlul de legalitate presupune, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, verificarea concordanţei hotărârii de guvern, ce instituie normele metodologice pentru O.U.G. nr. 132/2020, cu cele ale ordonanţei înseşi.
Potrivit art. 3 alin. (1) şi (5) din O.U.G. nr. 132/2020, relevante în cauză, în forma publicată în Monitorul Oficial din 10 august 2020, s-a statuat:
"(1) În cazul reducerii timpului de muncă, determinată de situaţiile prevăzute la art. 1 alin. (1), pe perioada stabilită potrivit prevederilor art. 1 alin. (1), profesioniştii, astfel cum sunt reglementaţi de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi persoanele care au încheiate convenţii individuale de muncă în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, beneficiază, la cerere, în baza declaraţiei pe propria răspundere, de o indemnizaţie lunară de 41,5% din câştigul salarial mediu brut prevăzut de Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2020 nr. 6/2020, cu modificările şi completările ulterioare.
(5) Durata efectivă de aplicare a măsurii prevăzute la alin. (1), categoriile de profesionişti, precum şi procedura de plată a indemnizaţiei se stabilesc prin hotărârea Guvernului prevăzută la art. 1 alin. (5). Prin excepţie, în anul 2020, beneficiază de indemnizaţia prevăzută la alin. (1) profesioniştii şi persoanele care au încheiate convenţii individuale de muncă în baza Legii nr. 1/2005, care au beneficiat de indemnizaţia prevăzută la art. XV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 59/2020, cu completările ulterioare."
Pentru anul 2021, fiind prelungită starea de alertă şi după decembrie 2020, prin H.G. nr. 1046/2020 (publicată în Monitorul Oficial din 09 decembrie 2020) pentru completarea H.G. nr. 719/2020, în acord cu dispoziţiile art. 3 alin. (5) prima teză din ordonanţă, prin care a fost abilitat guvernul de a proceda în acest sens, s-a procedat la reglementare prin identificarea categoriilor beneficiari şi a perioadei de acordare a indemnizaţiei, prin introducerea în H.G. nr. 719/2020 a unui nou articol, articolul 7, cu următorul cuprins:
"(1) Măsurile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 3 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă se aplică până la data de 30 iunie 2021.
(2) În perioada 1 ianuarie 2021-30 iunie 2021, măsura prevăzută de art. 3 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt reglementaţi de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., precum şi persoanelor care au încheiate convenţii individuale de muncă în baza Legii nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, care au beneficiat de indemnizaţia prevăzută la art. XV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul protecţiei sociale în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 59/2020, cu modificările şi completările ulterioare."
Aşadar, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de recurs reţine că nu se poate aprecia că articolul contestat adaugă la lege, în condiţiile în care dispunerea prin hotărâre de guvern în sensul identificării categoriilor de beneficiari a avut loc în acord cu dispoziţiile art. 3 alin. (5) prima teză din O.U.G. nr. 132/2020, anterior citate, prin care s-a dispus abilitarea guvernului de a proceda în acest sens, situaţia de excepţie fiind pentru anul 2020, pentru care beneficiarii au fost stabiliţi, prin excepţie, direct prin ordonanţă, dar în aceleaşi condiţii.
Totodată, relevant pentru a constata consecvenţa legiuitorului este şi faptul că soluţia legislativă introdusă de hotărârea de guvern pentru anul 2021, este aceeaşi cu cea care a funcţionat şi pentru anul 2020, beneficiarii fiind definiţi identic astfel cum s-a făcut şi prin ordonanţă, inclusiv cu privire la condiţia de a fi beneficiar anterior de indemnizaţia prevăzută la art. XV alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2020, astfel că nu face decât să fie aplicabile şi pentru 2021, aceleaşi proceduri şi criterii care s-au aplicat şi pentru anul 2020.
În ceea ce priveşte evoluţia legislativă a dispoziţiilor contestate, se confirmă că, ulterior, în iunie 2021, art. 7 introdus prin H.G. nr. 1046/2020 în H.G. nr. 719/2020, ce face obiect al judecăţii, a fost abrogat prin H.G. nr. 677/2021, publicată în Monitorul Oficial din 25 iunie 2021, însă această modificare a intervenit ca efect a modificării actului normativ de bază, respectiv O.U.G. nr. 132/2020.
Astfel, O.U.G. nr. 132/2020 fusese modificată începând cu data de 01 iunie 2021 în acelaşi sens prin O.U.G. nr. 44/2021, respectiv în noua formă a art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 132/2020 prevăzându-se aceeaşi soluţie legislativă relativ la beneficiari, inclusiv cu privire la condiţia criticată în cauză, de a fi beneficiat de ajutorul anterior, care figurase şi anterior în textul ordonanţei, dar în art. 3 alin. (5) teza a doua.
Prin urmare, la momentul emiterii hotărârii de guvern contestate, în vigoare erau dispoziţiile actului normativ primar care statuau în mod obligatoriu cu privire la îndeplinirea condiţiei de a fi beneficiat de ajutorul anterior, astfel că actul normativ de punere în aplicare nu putea distorsiona voinţa legiuitorului primar prin omiterea reglementării şi acestei condiţii.
Aşadar, nu poate fi contrazisă concluzia instanţei de fond referitoare la reţinerea congruenţei între dispoziţiile actului normativ primar, respectiv ordonanţa de urgenţă şi actul normativ emis în aplicarea acesteia, criticile privind caracterul discriminatoriu al acestora neputând fi apreciate decât veritabile critici de neconstituţionalitate ale ordonanţei, care nu pot fi analizate decât de instanţa de contencios constituţional, singura competentă în acest sens.
De altfel, aceste critici privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României au fost reiterate de recurenta-reclamantă şi în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (5) din O.U.G. nr. 132/2020, în forma în vigoare la data de 31 decembrie 2020, pe care aceasta a înţeles să o formuleze în această etapă procesuală, urmând a fi tranşate de Curtea Constituţională.
În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă sunt neîntemeiate, dispoziţiile articolului contestat făcând aplicarea întocmai cum prevederile ordonanţei abilitează şi dispun, soluţia legislativă aceasta fiind opţiunea legiuitorului ce nu poate fi cenzurată în acest cadru procesual, hotărârea instanţei de fond fiind astfel dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. PFA împotriva sentinţei civile nr. 153 din 23 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. PFA împotriva sentinţei civile nr. 153 din 23 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.