Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 30 mai 2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, a solicitat suspendarea executării Ordinului Preşedintelui ANPC nr. 422/23.05.2023, până la până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii de anulare a aceluiaşi act administrativ individual, potrivit dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Reclamanta A. S.A. a formulat cerere precizatoare prin care a menţionat că înţelege să îşi întemeieze cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, solicitând, pe cale de consecinţă, să se dispună suspendarea executării Ordinului Preşedintelui ANPC nr. 422 din data de 23 mai 2023, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2023, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, dosar având ca obiect cererea de anulare a actului administrativ individual a cărui suspendare este solicitată în prezentul litigiu.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 1177 din 27 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea precizată privind pe reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi a dispus suspendarea executării Ordinului Preşedintelui ANPC nr. 422/23.05.2023 până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anulare a acestuia, hotărârea fiind executorie.
3. Recursul exercitat în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 1177 din 27 iunie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs principal pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi recurs incident reclamanta A. S.A.
3.1. Pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a declarat recurs principal, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii ca neîntemeiată şi nefondată a cererii de suspendare formulată de reclamanta A. S.A.
Recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, cu privire la neclaritatea unora dintre măsurile dispuse prin actului administrativ, că instanţa de fond în mod eronat a reţinut acest aspect.
Nu se justifică motivarea instanţei de judecată cu privire la măsurile dispuse prin actul administrativ, câtă vreme acesta oferă posibilitatea legală de a întreprinde demersurile necesare pentru protejarea consumatorilor de practicile intimatei-reclamante.
De asemenea, măsurile au fost dispuse şi pot avea aplicabilitate, acestea fiind adoptate şi prin documentele depuse, inclusiv la dosarul cauzei, de unde rezultă clar faptul că toate calculele sunt efectuate strict în beneficiul operatorului financiar-bancar, iar consumatorii după o perioadă foarte lungă de timp au un sold foarte mare.
Recurenta-pârâta a învederat şi că instanţa de fond oferă argumente contradictorii în motivarea sa în mod inexplicabil, dând dovadă de lipsă de imparţialitate, poziţionându-se în mod neechivoc de partea intimatei-reclamante.
Cu privire la condiţia de fond, respectiv motivarea actului administrativ emis, a considerat îndeplinită şi această condiiţie, întrucât acest Ordin a fost emis în urma propunerii agentului constatator prin Procesul Verbal de Constatare a Contravenţiei şi a faptelor constatate de către agenţii constatatori.
Motivarea Ordinului nr. 463/2023 a fost una destul de amplă şi explicită, având în vedere faptul că la baza emiterii acestuia a stat procesul-verbal de constatare a contravenţiei, dar şi întinderea măsurilor dispuse.
Totodată, principiile din dreptul comun care reglementează forţa obligatorie şi relativitatea efectelor contractului nu pot înlătura de la aplicare legislaţia specială, derogatorie de la dreptul comun, referitoare la sancţionarea, stoparea şi combaterea practicilor comerciale incorecte/înşelătoare. Sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. a), potrivit cărora Legea nr. 363/2007 nu aduce atingere regulilor din dreptul comun referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor, nu este acela de înlăturare de la aplicare a legii speciale în favoarea dreptului comun, ci acela că validitatea, întocmirea şi efectele contractului rămân supuse dispoziţiilor din dreptul comun, cu excepţia situaţiilor în care acestea ar fi expresii ale unor practici comerciale incorecte care le afectează total sau parţial valabilitatea sau efectele.
De asemenea, a mai criticat şi faptul că instanţa ce a soluţionat cererea de suspendare şi-a arondat calitatea instanţei ce urmează să soluţioneze cererea în anulare prin faptul că s-a pronunţat asupra efectelor măsurilor dispuse, în condiţiile în care nu avea prerogative în acest sens, însă a motivat această soluţie mai mult decât a dispus motivarea celor două condiţii impuse de lege.
Nu în ultimul rând, în opinia recurentei-pârâte, criticile aduse de intimata-reclamantă şi reţinute de instanţa de fond nu corespund definiţiei noţiunii de pagubă iminentă, care este reprezentată numai de prejudiciul material viitor şi previzibil, iar în speţă intimata-reclamantă a alegat numai împrejurări care nu constituie prejudicii, ci însăşi executarea actului atacat, în condiţiile în care prejudiciul trebuie să reprezinte doar o consecinţă a executării a actului administrativ atacat.
3.2. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs incident, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, cu consecinţa casării în parte a sentinţei recurate, urmând ca, în rejudecare, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată inclusiv în temeiul următoarelor motive subsumate condiţiei cazului bine justificat:
- există indicii temeinice în sensul că prin emiterea Ordinului atacat se încalcă reglementările din dreptul comunitar şi practica judiciară unională aplicabilă în mod obligatoriu materia obligaţiei de informare ce revine profesionistului în contextul încheierii contractelor de credit;
- Ordinul ANPC atacat a fost emis tardiv, cu nesocotirea termenului legal imperativ reglementat de art. 13 din Legea nr. 363/2007;
- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor art. 32, alin. (3) din O.G. nr. 2/2001;
- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea obligaţiei de motivare, instituită expres de art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007;
- există suspiciuni puternice în sensul că prin executarea măsurilor impuse prin Ordinul atacat se încalcă dispoziţiile legale din materia contractelor de credit (O.U.G. nr. 50/2010 şi O.U.G. nr. 52/2016), precum şi dispoziţiile C. civ.
- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea art. 58 din Legea nr. 24/2000;
- Ordinul atacat a fost emis cu încălcarea competenţelor conferite ANPC prin H.G. nr. 700/2012.
Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că în mod nelegal prima instanţă a considerat că nu poate examina în cadrul prezentei proceduri criticile Băncii privitoare la faptul că există indicii temeinice în sensul că prin Ordinul atacat se încalcă reglementările şi jurisprudenţa comunitare aplicabile în mod obligatoriu în materia obligaţiei de informare ce revine profesionistului în contextul încheierii contractelor de credit, o astfel de soluţie fiind contrară dispoziţiilor art. 11 şi art. 14 din O.U.G. nr. 50/2010, precum şi celor cuprinse în art. 10 din Directiva nr. 2008/48/CE, precum şi dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
În mod nelegal, în opinia recurentei-reclamante, prima instanţă a reţinut că este neîntemeiat argumentul acesteia privitor la emiterea tardivă a Ordinului atacat, cu depăşirea termenului reglementat de art. 131 din Legea nr. 363/2007, întrucât, indiferent de modul de calcul a acestui termen legal (pe zile pline sau pe zile libere), emiterea Ordinului Preşedintelui ANPC nr. 422/23.05.2023 s-a realizat în afara termenului legal de maxim 5 zile lucrătoare de la propunerea agentului constatator, acest element constituind o împrejurare legate de starea de fapt şi de drept, care este de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ atacat, întrunind astfel caracteristicile cazului bine justificat, în sensul reglementării cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.
Totodată, considerentele instanţei de fond cu privire la această critică sunt contradictorii din moment ce aceeaşi primă instanţă a stabilit expres că această condiţie privind paguba iminentă este îndeplinită, este contradictoriu ca judecătorul fondului să afirme că nu a făcut dovada unei pagube generate de emiterea tardivă a Ordinului atacat.
În alţi termeni, din moment ce a stabilit că emiterea actului administrativ atacat îi creează o pagubă iminentă şi, pe cale de consecinţă, a dispus suspendarea executării acestuia, prima instanţă nu poate susţine - în acelaşi timp, în cuprinsul aceleiaşi hotărâri judecătoreşti - că nu a făcut dovada niciunei pagube pe care emiterea actului administrativ i-a produs-o.
Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi că, în mod nelegal prima instanţă a reţinut că este neîntemeiat argumentul privitor la încălcarea dispoziţiilor art. 32 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, apreciind în acest sens că la data emiterii Ordinului, ca efect al suspendării tuturor efectelor Procesului-verbal contravenţional nr. x din data de 15 mai 2023, ca urmare a formulării plângerii contravenţionale de către aceasta, nu mai era îndeplinită condiţia procedurală reglementată expres de art. 131 alin. (1) din Legea nr. 363/2007, respectiv Preşedintele ANPC nu mai era învestit/sesizat în mod valabil cu o propunere de emitere a unui ordin de natura celui atacat.
Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă arătat că în mod nelegal prima instanţă a reţinut că este neîntemeiat argumentul privitor la nemotivarea Ordinului atacat, interpretând şi aplicând astfel greşit dispoziţiile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 363/2007. În speţă, emiterea actului administrativ atacat a fost iremediabil viciată, întrucât autoritatea publică emitentă nu a respectat prevederile art. 12 alin. (2) şi ale art. 13 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 privind motivarea ordinului şi prezentarea, pe această cale, a argumentelor care justifică necesitatea emiterii acestuia.
De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat şi că în mod nelegal prima instanţă a considerat că nu poate examina în cadrul prezentei proceduri criticile Băncii privitoare la faptul că există indicii temeinice în sensul că prin executarea măsurilor impuse prin Ordinul atacat se încalcă dispoziţiile legale din materia contractelor de credit (O.U.G. nr. 50/2010 şi O.U.G. nr. 52/2016), precum şi dispoziţiile C. civ., fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc noţiunea de caz bine justificat.
Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a învederat că în mod nelegal prima instanţă a considerat că sunt nefondate criticile Băncii privind emiterea Ordinului atacat cu încălcarea competenţelor emitentului, considerentele instanţei de fond fiind eronate şi întemeiate atât pe greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 24/2000 şi a H.G. nr. 700/2012, cât şi pe distorsionarea criticilor formulate în concret de Bancă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care sensul criticilor formulate de A. prin cererea de chemare în judecată nu a fost acela că emitentul Ordinului nu era competent să emită un astfel de act administrativ individual, ci aceste critici au avut în vedere faptul că prin intermediul dispoziţiilor din cuprinsul Ordinului, emitentul acestuia şi-a depăşit competenţele legale.
4. Apărările formulate în cauză
Recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului părţii adverse, ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei atacate, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.
Recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident, ca nefondat.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul principal declarant de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Preliminar, Înalta Curte constată că în concret, atât recurenta-pârâtă, cât şi recurenta-reclamantă, sunt nemulţumite de modul în care au fost aplicate de instanţa de fond dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, astfel că, având în vedere similitudinea criticilor formulate de ambele recurente şi care vizează modul în care au fost interpretate şi aplicate în cauză dispoziţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris cazurilor de casare invocate prin cererile de recurs.
Reclamanta A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 suspendarea executării Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale de Protecţie a Consumatorilor (ANPC) nr. 422/2023 de încetare a practicilor comerciale înşelătoare, emis în urma controlului declanşat în vederea verificării respectării prevederilor legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor, până la soluţionarea dosarului nr. x/2023
Prima instanţă a admis cererea reclamantei şi a dispus suspendarea executării actului administrativ contestat până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea acestuia, reţinând că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii impuse de lege, existenţa cazului bine justificat şi producerea unei pagube iminente.
Înalta Curte apreciază că, în speţă, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurente circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.
Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond, iar conform art. 15 din acelaşi act normativ, aceeaşi cerere se poate adresa instanţei competente şi prin cererea de anulare a actului administrativ.
Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantei (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului).
Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, adoptat pe baza şi în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.
Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: (1) cazul bine justificat, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ; (2) paguba iminentă, prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Or, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Criticile recurentei-pârâte aduse hotărârii, grefate în principal pe inexistenţa unui caz bine justificat, motivat de susţinerea că actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea prevederilor legale în vigoare, nu este de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.
Înalta Curte apreciază că prima instanţă a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reţinând existenţa unei îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ atacat, întrucât, ordinul a cărui suspendare se solicită în cauză dispune în sarcina reclamantei anumite obligaţii care au un caracter neclar şi echivoc.
Astfel, deşi una dintre atribuţiile principale ale autorităţii recurente este aceea de a institui procedurile legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte, conform prevederilor art. 3 alin. (1) lit. hh) din H.G. nr. 700/2012 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, fiind imperios necesar ca măsurile dispuse în acest sens să fie clare şi fără echivoc, din cuprinsul ordinului contestat nu reiese cu claritate ce a avut în vedere autoritatea prin măsura impusă, respectiv care este formula de calcul pe care banca ar trebuie să o aibă în vedere la refacerea graficelor de rambursare.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, pe de o parte, nu este clar ce ar trebui să facă banca pentru a-şi alinia comportamentul la cerinţele autorităţii, fără a renunţa însă la modalitatea de rambursare prin rate egale permisă de lege, iar pe de altă parte, neclară este şi măsura de la art. 1 alin. (4), privind luarea "de urgenţă" a unor măsuri în sensul de a veni cu "soluţii optime" în cazul în care se constată depăşirea gradului de îndatorare iniţial al consumatorului, căci nu există niciun element care să permită a deduce ce înţelege autoritatea prin soluţii optime, cât de repede ar trebui luate, dacă, în cazul contractelor în curs de desfăşurare, analiza băncii pentru a determina gradul de îndatorare trebuie să se raporteze la veniturile de la momentul încheierii contractului, cum pare a sugera referirea la gradul "iniţial" de îndatorare, sau la cele de la momentul analizei, cum se procedează în mod curent în practica bancară în caz de restructurare a creditului.
De asemenea, nu poate fi ignorat nici aspectul privind modalitatea în care înţelege autoritatea că ar trebui să se facă aplicarea în timp a măsurilor dispuse, câtă vreme în cuprinsul ordinului se arată că restructurarea ratei lunare va produce efecte retroactiv, de la data încheierii convenţiei de credit, în timp ce încetarea unei practici comerciale incorecte presupune, prin natura sa, producerea de efecte exclusiv pentru viitor, măsurile de remediere la care au dreptul consumatorii afectaţi de asemenea practici fiind reglementate distinct.
De altfel, analizând situaţia concretă dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar constată şi că, după pronunţarea sentinţei atacate, procesul-verbal de contravenţie, temeiul principal al ordinului atacat (după cum rezultă chiar din preambulul său), a fost anulat în primă instanţă, intimata-reclamantă fiind exonerată de obligaţia de plată a amenzii contravenţionale în cuantum de 50.000 de RON, prin sentinţa civilă nr. 5616/15.07.2024, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. x/2023.
Toate acestea creează o puternică îndoială asupra prezumţiei de legalitate a actului administrativ, constituind un argument în sensul existenţei cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să atragă respingerea recursului.
De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, astfel de măsuri de protecţie provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube şi când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.
În aceste condiţii, se constată că susţinerile recurentei-pârâte nu îşi regăsesc un fundament în cele relevate din înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt apte să determine instanţa de control judiciar a aprecia că, în speţă, nu ar fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
În consecinţă, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei-pârâte pe acest aspect, mai cu seamă că îndoiala serioasă reţinută cu privire la actul atacat, a fost decelată printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, în vederea dispunerii unor măsuri provizorii, fără a fi prejudecat în orice mod fondul litigiului.
Pe de altă parte, Înalta Curte constată că restul argumentelor invocate de reclamantă şi reiterate prin cererea de recurs ca fiind critici de nelegalitate fie sunt neîntemeiate, fie necesită o analiză aprofundată a situaţiei de fapt şi a textelor de lege incidente, incompatibilă cu cadrul cererii de suspendare.
Astfel, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.
Este adevărat că tot în practica instanţei supreme s-a statuat că aparenţa de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularităţii procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive care ţin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanţială a actului supus evaluării.
Dar îndoiala serioasă asupra legalităţii actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă printr-o cercetare sumară a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.
Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu poate examina în cadrul acestei proceduri criticile recurentei-reclamante privind privitoare la faptul că există indicii temeinice în sensul că prin Ordinul atacat se încalcă reglementările şi jurisprudenţa comunitare aplicabile în mod obligatoriu în materia obligaţiei de informare ce revine profesionistului în contextul încheierii contractelor de credit, precum şi cele referitoare la existenţa unor indicii temeinice în sensul că prin executarea măsurilor impuse prin Ordinul atacat se încalcă dispoziţiile legale din materia contractelor de credit (O.U.G. nr. 50/2010 şi O.U.G. nr. 52/2016), precum şi dispoziţiile C. civ.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că, procedând de o asemenea manieră, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14, prin raportare la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care definesc noţiunea de caz bine justificat.
Soluţionarea acestor critici ar echivala practic cu o tranşare definitivă a acestor chestiuni, fapt ce este incompatibil cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, aceste motive invocate de recurenta-reclamantă nu pot fi apreciate ca împrejurări legate de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului.
De asemenea, referitor la criticile privind emiterea tardivă a ordinului atacat, în acord cu opinia judecătorului fondului, se reţine că prevederile art. 13 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 nu prevăd şi o sancţiune pentru nerespectarea termenului de 5 zile, astfel că depăşirea acestui termen poate atrage doar o nulitate condiţionată de probarea unei vătămări suferite de subiectul actului atacat, care să nu poată fi înlăturată în alt mod, or această vătămare nu este dovedită în cauză.
În acest context, se constată ca fiind nefondate şi criticile recurentei-reclamante privind motivarea contradictorie a primei instanţe pe acest motiv de nelegalitate, întrucât, pe de o parte, este evident că există o distincţie între vătămarea care condiţionează reţinerea nulităţii şi prejudiciul material viitor şi previzibil, ca şi condiţie pentru paguba iminentă, iar pe de altă parte, atunci când instanţa de fond a reţinut ca fiind îndeplinită în cauză condiţia privind paguba iminentă a avut în vedere alte aspecte decât cele care privesc emiterea ordinului cu depăşirea termenului de 5 zile.
Totodată, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de recurs reţine că ordinul a cărui suspendare se solicită în cauză a fost emis de organul prevăzut la art. 12 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 363/2007, potrivit căruia Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor poate dispune măsuri conform prezentei legi, prin ordin emis de conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau prin decizie emisă de conducătorii unitătilor cu personalitate juridică din subordinea Autoritatii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.
Chestiunea invocată de recurenta-reclamantă potrivit căreia prin emiterea acestui ordin emitentul şi-ar fi depăşit competenţele prevăzute de lege, substituindu-se puterii legislative, reprezintă o veritabilă critică privind neconformitatea măsurilor dispuse cu legea, chestiune care nu poate fi analizată şi, cu atât mai puţin tranşată, în procedura reglementată de art. 14 din Legea nr. 554/2004.
Instanţa de recurs constată de asemenea că judecătorul fondului a analizat şi a răspuns şi argumentelor recurentei-reclamante privind pretinsa nemotivare a ordinului a cărei suspendare se solicită în cauză, în limitele anterior reţinute, fiind fără echivoc că în cuprinsul acestui act administrativ pârâta a prezentat situaţia de fapt, rezultatul controlului efectuat şi analiza documentelor puse la dispoziţie de A. S.A., a detaliat practicile comerciale înşelătoare, precum şi mecanismele de modificare a dobânzilor contractuale, temeiurile de drept relevante şi practica judiciara europeană, efectele prejudiciabile ale practicilor comerciale incorecte asupra consumatorilor, dar şi aplicarea sancţiunii.
Nu în ultimul rând, nu poate fi primită nici interpretarea pe care recurenta-reclamantă o dă prevederilor art. 32 alin. (3) din O.G nr. 2/2001, în condiţiile în care formularea plângerii contravenţională suspendă doar executarea sancţiunilor aplicate prin procesul-verbal de contravenţie, act care însă continuă să producă toate celelalte efecte, sens în care poate constitui temei pentru sesizarea preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor pentru aplicarea măsurilor prevăzute de Legea nr. 363/2007.
În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante referitoare la modul în care instanţa de fond a apreciat motivele invocate prin acţiune cu privire la îndeplinierea condiţiei cazului bine justificat.
Înalta Curte reţine că prima instanţă în mod just a stabilit că şi cerinţa pagubei iminente este întrunită în situaţia concretă a reclamantei, prejudiciul determinat de actul atacat fiind unul material, viitor şi previzibil, punerea în executare a ordinului atacat fiind prejudiciabilă pentru intimata-reclamantă, deoarece în situaţia nesuspendării actului atacat, banca reclamantă ar risca fie să suporte sancţiuni pecuniare, în caz de refuz de executare şi chiar suspendarea activităţii sale în conformitate cu prevederile art. 15 alin. (5) din Legea nr. 363/2007, fie să încalce normele BNR referitoare la gradul maxim de îndatorare ceea ce, de asemenea, ar putea conduce la aplicarea unor sancţiuni.
Aşadar, realizarea modificărilor impuse asupra contractelor existente este susceptibilă de a produce consecinţe importante atât în privinţa activităţii băncii, cât şi asupra clienţilor, care se pot regăsi în situaţia de a depăşi gradul de îndatorare permis, fiind conturată astfel o lipsă de previzibilitate a consecinţelor care ar putea apărea în ipoteza în care Ordinul ar fi aplicat.
În considerarea tuturor acestor argumente, atât recursul principal, cât şi cel incident, apar ca fiind nefondate, criticile formulate nefiind apte să conducă la modificarea soluţiei date de către prima instanţă, care a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 necesare pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ atacat.
Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare a sentinţei prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., ambele împotriva sentinţei civile nr. 1177 din 27 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., ambele împotriva sentinţei civile nr. 1177 din 27 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.