Şedinţa publică din data de 17 octombrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21 octombrie 2022, sub nr. x/2022, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, a solicitat anularea Rezoluţiei de clasare nr. 1541, emisă de Inspecţia Judiciară – Direcţia de inspecţie pentru judecători, în lucrarea nr. 22-2462 din 23.08.2022, precum şi a rezoluţiei inspectorului-şef în lucrarea nr. C22-1396/27.09.2022.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 783 din 04 mai 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.
3. Cererea de recurs declarată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 783 din 04 mai 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, cu consecinţa dispunerii completării verificărilor în dosarele cu care a fost sesizată Inspecţia Judiciară.
Recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond nu răspunde niciuneia dintre criticile argumentate pe care le-a formulat împotriva doamnei judecător B., făcând doar aprecieri exclusiv formale, fără nicio legătură cu cauza şi cu cele învederate prin cererea de chemare în judecată.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea hotărârii recurate, ca fiind temeinică şi legală.
II. Soluţia instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători în data de 22 iulie 2022, reclamanta A. a criticat modul de exercitare a atribuţiilor de către judecătorul care a instrumentat şi soluţionat dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Bistriţa.
În urma verificărilor efectuate, prin rezoluţia din data de 23 august 2022, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, s-a dispus clasarea sesizării reclamantei, întrucât nu au fost evidenţiate indicii privind săvârşirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată.
Ca urmare a plângerii formulată împotriva rezoluţiei de clasare, a fost emisă rezoluţia Inspectorului - şef al Inspecţiei Judiciare nr. C22-1396 din data de 27 septembrie 2022, prin care a fost respinsă plângerea formulată de recurenta-reclamantă din prezenta cauză dedusă judecăţii.
În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care a solicitat desfiinţarea rezoluţiei inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare şi a rezoluţiei de clasare.
Nemulţumită de soluţia instanţei de fond de respingere a cererii de chemare în judecată, reclamanta A. a declarat recurs, formulând critici ce se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., pe care instanţa de recurs le va respinge, constatând că motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.
Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.
Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată că judecătorul fondului a apreciat în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, aceasta fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea judicioasă.
În acest sens, Înalta Curte constată că, prin modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată, respectiv prin argumentele reiterate prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă tinde să supună verificării întreaga situaţie de fapt calificată în drept ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2020 al Judecătoriei Bistriţa.
Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.
În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret legalitatea şi temeinicia măsurilor dispuse şi a soluţiilor pronunţate de instanţa de judecată învestită cu soluţionarea dosarului nr. x/2020
Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, or, interpretarea dată de recurentă atât în faţa intimatei-pârâte, cât şi în faţa primei instanţe, nu a fost validată de acestea.
O interpretare contrară, în sensul verificării raţionamentului avut în vedere de judecătorii care fac obiectul sesizării la Inspecţia Judiciară, ar constitui un element obiectiv care poate pune în discuţie chiar imparţialitatea judecătorului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.
Cu alte cuvinte, cerinţa respectării principiului independenţei judecătorului este impusă de necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil, sens în care s-a pronunţat, după cum s-a reţinut inclusiv de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Hirschhorn împotriva României, Hotărârea din data de 26.07.2007, definitivă la 26.10.2007).
Înalta Curte aminteşte totodată că cercetarea disciplinară a magistraţilor se poate realiza doar în condiţiile Legii nr. 317/2004, în vigoare în perioada de referinţă, care reglementează atât competenţa Inspecţiei Judiciare şi atribuţiile inspectorilor judiciari, cât şi procedura cercetării disciplinare, rezultând că inspectorii judiciari, desfăşurându-şi activitatea în mod independent nu sunt ţinuţi de încadrarea juridică dată de către petenţi faptelor sesizate, fiind esenţial ca aceştia să stabilească, în raport de chestiunile din sesizare, dacă există indiciile săvârşirii de către magistraţi a vreunei abateri disciplinare, iar nu dacă încadrarea juridică din sesizare ori diversele aspecte nerelevante pentru constatarea existenţei/inexistenţei elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare se confirmă sau nu.
Or, prin rezoluţia contestată, realizând verificările în aceste limite, în mod corect inspectorul judiciar a reţinut că soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Judecătoriei Bistriţa a fost criticată de recurenta-reclamantă pentru aspecte de nelegalitate şi netemeinicie, iar aceasta nu poate fi supusă verificărilor de natură administrativă, efectuate pe această cale, în caz contrar, încălcându-se principiul independenţei judecătorului, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României.
Nu în ultimul rând, trebuie avut în vedere că, întrucât răspunderea disciplinară este personală, iar raportul juridic disciplinar se leagă doar între magistrat şi angajator, recurentul nefiind parte a acestui raport de drept, nu există un drept al autorului sesizării la Inspecţia Judiciară de a declanşa cercetarea disciplinară a unui magistrat, cu tot ceea ce presupune procedura prevăzută de art. 46 din Legea nr. 317/2004, ci un drept de a supune analizei autorităţii competente săvârşirea unei fapte care ar putea face obiectul unei abateri disciplinare, titulara acţiunii judiciare fiind Inspecţia Judiciară, având în vedere competenţele acesteia date prin lege.
Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.
Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:
"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."
Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.
În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.
Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.
În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 783 din 04 mai 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 17 octombrie 2024.