Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2024
Asupra conflictului negativ de competenţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Circumstanţele cauzei
Obiectul acţiunii deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Cluj la data de 16.08.2023 sub nr. x/2023, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Senatul şi Secretarul General al Senatului, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă emise pentru fiecare dintre reclamanţi; obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi şi în continuare lunar, pentru fiecare dintre reclamanţi; obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale către fiecare reclamant calculată de la data emiterii ordinelor atacate şi până la data efectivă a plăţii, precum şi actualizarea sumelor datorate cu rata inflaţiei; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârile care au generat conflictul de competenţă
Prin sentinţa civilă nr. 218/01.02.2024, Tribunalul Cluj a admis excepţia necompetenţei teritoriale invocată din pârâta Camera Deputaţilor şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Senatul şi Secretarul General al Senatului, în favoarea Tribunalului Bucureşti - sectia a VIII - a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Cluj a reţinut că drepturile ce fac obiectul litigiului sunt drepturi de pensie ale reclamanţilor, foşti parlamentari, şi având în vedere că nu există prevederi speciale care să reglementeze competenţa de soluţionare a unor astfel de cereri, aceasta se va stabili prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ce constituie dreptul comun în materie.
Prin sentinţa civilă nr. 4173 din data de 03.06.2024 pronunţată în dosarul nr. x/2023 a Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia necompetentei materiale şi teritoriale a Tribunalului Bucureşti, invocată din oficiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul Bucureşti a reţinut că indemnizaţia pentru limită de vârstă reglementată de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor, republicată nu are natura unui drept de asigurări sociale.
Tribunalul Bucureşti a apreciat că prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Normele metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 (aprobate prin Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016), potrivit cărora acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, respectiv respingerea cererii de acordare a indemnizaţiei se stabilesc prin ordin al secretarului general al Camerei Deputaţilor sau Senatului, după caz.
Prin urmare, actul juridic care conduce la acordarea/încetarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă, respectiv la respingerea cererii de acordare a indemnizaţiei este un act ce are natura juridică a unui act administrativ cu caracter individual emis de o autoritate publică centrală.
Aşadar, în ceea ce priveşte emitentul ordinelor atacate, Tribunalul constată că este vorba de o autoritate publică centrală, respectiv Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Parlamentul României – Senatul, Secretariatul General, iar ordinele contestate întrunesc condiţiile prevăzute de art. 2 lit. c) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, fiind emis în executarea Legii nr. 7/2021 pentru modificarea Legii nr. 96/2006, în regim de putere publică, prin care se sting raporturile juridice în baza cărora reclamanţii aveau dreptul, iar Camera Deputaţilor/Senatul avea obligaţia de plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă în condiţiile stabilite de lege.
Prin urmare, fiind în prezenţa unor acte administrative cu caracter individual emise de o autoritate publică în regim de putere, procesul are toate caracteristicile unui litigiu în contencios administrativ, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Pentru stabilirea competenţei materiale, dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 instituie două criterii: cel al rangului autorităţii care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecăţii, în sistemul organelor administraţiei publice şi, respectiv, criteriul valoric, în cazul de faţă, fiind aplicabil criteriul rangului autorităţii emitente a actului administrativ contestat.
Aşadar, fiind vorba despre un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, în aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cererii prin care se solicită anularea acestui act revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.
Prin sentinţa civilă nr. 357 din data de 17.10.2024, Curtea de Apel Cluj – secţia a III –a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – secţia a VIII –a contencios administrativ şi fiscal.
Totodată, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării acestuia.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Cluj a reţinut că drepturile ce fac obiectul litigiului sunt drepturi de pensie ale reclamanţilor, foşti parlamentari, şi având în vedere că nu există prevederi speciale care să reglementeze competenţa de soluţionare a unor astfel de cereri, aceasta se va stabili prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, ce constituie dreptul comun în materie. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanţii au invocat prevederile art. 139 din Legea nr. 127/2019 privind sistemul public de pensii însă, în raport de pretenţiile formulate, aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile. Articolul 139 din Legea nr. 127/2019 reglementează competenţa de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva deciziilor emise de casele teritoriale de pensii, or prezenta cauză nu are un astfel de obiect.
În speţă, instanţa Curtea de Apel Cluj a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 152 din Legea 263/2010, potrivit cărora, jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel. Conform art. 153 din acelaşi act normativ, tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: (….) l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi.
Aşadar, competenţa în primă instanţă aparţine secţiilor/completelor specializate de conflicte de muncă şi asigurări sociale din cadrul tribunalelor.
3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2, art. 134 şi art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează să pronunţe regulatorul de competenţă în raport de obiectul cauzei şi dispoziţiile legale incidente pricinii.
Obiectul demersului judiciar iniţiat de reclamanţi îl constituie anularea ordinelor de încetare la plată a indemnizaţiei pentru limita de vârstă, emise de pârâţi în privinţa acestora şi obligarea pârâţilor la plata indemnizaţiilor pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023 la zi şi în continuare lunar, pentru fiecare dintre reclamanţi.
Problema care a generat conflictul de competenţă între cele două instanţe priveşte stabilirea competenţei materiale procesuale, din perspectiva obiectului cauzei deduse judecăţii şi în raport cu prevederile legale incidente în materie.
Astfel, Tribunalul Bucureşti a apreciat că ordinele de încetare a plăţii indemnizaţiilor pentru limita de vârstă, emise de pârât, au natura juridică a unor acte administrative unilaterale, cu caracter individual, fiind emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, astfel cum acesta este definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, motiv pentru care litigiul intră în sfera contenciosului administrativ.
În schimb, Curtea de Apel Cluj a reţinut că natura indemnizaţiei pentru limită de vârstă de care au beneficiat reclamanţii este cea a unui drept de asigurări sociale, iar verificarea legalităţii şi temeiniciei ordinelor prin care s-a dispus încetarea plăţii acestei indemnizaţii nu poate intra decât în sfera de competenţă a instanţei de drept comun cu competenţă în soluţionarea litigiilor având ca obiect asigurările sociale.
Constată Înalta Curte că reclamanţii au dedus judecăţii o acţiune în anularea Ordinelor de încetare a plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023, emise în privinţa acestora, precum şi obligarea pârâţilor Parlamentul României - Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor, la repunerea în plată a indemnizaţiei pentru limită de vârstă începând cu data de 01.07.2023.
În fapt, au arătat că au exercitat o funcţie de demnitate publică în Parlamentul României şi că, odată cu încetarea mandatului de deputat şi îndeplinirea condiţiilor legale cu privire la vârsta de pensionare, au dobândit dreptul la indemnizaţia pentru limită de vârstă, astfel cum este prevăzută la art. 49 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Aşadar, se reţine că reclamanţii nu au învestit instanţa cu o contestaţie ce vizează exerciţiul mandatului de deputat, ci, au solicitat anularea ordinelor prin care s-a dispus încetarea plăţii indemnizaţiei pentru limită de vârstă, astfel încât, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei este important a se clarifica natura indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzută de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În speţă este de observat faptul că, deşi sunt emise de către o autoritate publică, ordinele contestate nu sunt emise în regim de putere publică, pentru a fi calificate ca fiind acte administrative ce pot fi atacate în faţa instanţei de contencios administrativ.
De asemenea, calitatea emitentului ordinelor de respingere a cererii de acordare a indemnizaţiei nu este de natură a atrage de plano competenţa instanţei de contencios administrativ, întrucât o astfel de competenţă specială intervine doar în cazurile şi în condiţiile în mod expres prevăzute de legiuitor.
În plus, se observă că norma specială reglementată de Legea nr. 96/2006 nu face trimitere la legea contenciosului administrativ.
Ca urmare, Înalta Curte constată că litigiul pendinte este unul de asigurări sociale, întrucât reclamanţii au supus controlului instanţei de judecată modalitatea în care emitentul ordinelor a aplicat prevederile referitoare la stabilirea pensiilor din Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor.
Faptul că indemnizaţia pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale rezultă şi din dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Hotărârea Birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului nr. 1/2016 de aprobare a Normelor Metodologice privind acordarea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzute de Legea nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor republicată, potrivit cărora: "Deputaţii şi senatorii care au valorificat perioadele de mandat la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006 privind Statutul funcţionarului public parlamentar, republicată cu modificările şi completările ulterioare, nu pot valorifica aceleaşi perioade de mandat şi pentru a solicita indemnizaţia pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, republicată".
Ca atare, perioadele de mandat de parlamentar se valorificau, fie la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006, fie pentru stabilirea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006.
Or, împrejurarea că legiuitorul a recunoscut deputaţilor şi senatorilor posibilitatea de a valorifica perioadele de mandate, fie la stabilirea pensiei de serviciu conform Legii nr. 7/2006, fie la stabilirea indemnizaţiei pentru limită de vârstă prevăzută de Legea nr. 96/2006, conduce la concluzia că indemnizaţia pentru limită de vârstă are caracterul unui drept de asigurări sociale.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (1) din Legea nr. 96/2006, deputaţii şi senatorii care îndeplineau condiţiile vârstei standard de pensionare sau ale vârstei standard reduse, prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, aveau dreptul, la încetarea mandatului, la indemnizaţie pentru limită de vârstă, dacă nu erau realeşi pentru un nou mandat, data de la care se acorda un astfel de drept fiind, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol, cea a acordării drepturilor de pensie pentru limită de vârstă, dar nu mai devreme de data încetării mandatului aflat în derulare.
Astfel cum rezultă din dispoziţiile anterior citate, indemnizaţia cuvenită deputaţilor şi senatorilor pentru limita de vârstă era asimilată, sub imperiul prevederilor art. 49 din Legea nr. 96/2006, drepturilor de asigurări sociale, fiind datorată şi, totodată, condiţionată de data la care titularilor acestei indemnizaţii li se acordau drepturile de pensie pentru limită de vârstă.
Un argument suplimentar în susţinerea opiniei potrivit căreia indemnizaţia pentru limită de vârstă are o natură juridică asemănătoare cu cea a unei pensii de serviciu, îl constituie şi faptul că persoanele alese în funcţie de demnitate publică au fost excluse din categoria funcţionarilor publici, conform art. 382 lit. e) din Codul administrativ, rezultând astfel fără putinţă de tăgadă că această indemnizaţie se încadrează în categoria drepturilor asimilate asigurărilor sociale.
De altfel, legiuitorul însuşi a calificat indemnizaţia pentru limită de vârstă ca fiind o "pensie de serviciu", în contextul în care, prin prevederile O.U.G. nr. 59/2017 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu, a reglementat în cuprinsul art. VI, la fel ca în ipoteza altor drepturi privind pensiile speciale, modificările normative aduse modului de determinare a indemnizaţiei prevăzute de art. 49 din Legea nr. 96/2006.
În acest context, întrucât competenţa de soluţionare a cauzei trebuie determinată prin raportare la natura concretă a indemnizaţiei pentru limită de vârstă, faptul că un astfel de demers de încetare a plăţii este stabilit prin ordinele Secretarului General al Camerei Deputaţilor nu este în măsură a atrage competenţa instanţei de contencios administrativ, deoarece, în planul litigiilor de asigurări sociale nu este relevantă natura actului prin care se concretizează aceste drepturi, ci conţinutul acestuia.
Cu alte cuvinte, având în vedere că obiectul litigiului îl constituie drepturile de pensie ale reclamanţilor, care au exercitat o funcţie de demnitate publică în Parlamentul României, şi ţinând cont că nu există reglementări speciale sub acest aspect, competenţa de soluţionare a cauzei este reglementată de prevederile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.
Pe cale de consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 152 din Legea nr. 263/2010 potrivit cărora "jurisdicţia asigurărilor sociale se realizează prin tribunale şi curţi de apel", a dispoziţiilor art. 153 alin. (1) lit. l) din acelaşi act normativ, potrivit cărora: "tribunalele soluţionează în primă instanţă litigiile privind: (....) l) alte drepturi şi obligaţii născute în temeiul prezentei legi", precum şi a prevederilor art. 95 din C. proc. civ., litigiul va fi soluţionat în primă instanţă de tribunal, în complet specializat de asigurări sociale.
Faţă de considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa soluţionării cauzei privind reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J., în contradictoriu cu pârâţii Camera Deputaţilor şi Secretarul General al Camerei Deputaţilor şi Senatul şi Secretarul General al Senatului în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale .
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 12 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.