Şedinţa publică din data de 13 noiembrie 2024
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal - veche la data de 22 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, a solicitat anularea, în tot, a Deciziei preşedintelui ANCOM nr. 438/21.05.2018 privind cererea de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016 prin care pârâta a respins cererea reclamantei de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016, obligarea pârâtei să emită o nouă decizie privind compensarea costului net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016, precum şi obligarea acesteia la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezenta cauză.
2. Hotărârea atacată în cauză
Prin sentinţa civilă nr. 176 din 11 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal - veche a respins acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 176 din 11 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal - veche, a declarat recurs recurenta-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Printr-un prim set de critici, recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată se bazează pe o greşită apreciere de către instanţă de fond a materialului probator administrat în cauză, precum şi pe preluarea, fără temei legal, a poziţiei pârâtei, astfel cum această poziţie a făcut obiectul referatului de aprobare a proiectului Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii privind cererea de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016.
Obligaţia de menţinere în localităţile cu un număr de peste 1.500 de locuitori a unui punct de prezenţă deservit de personal priveşte activităţile de prezentare, respectiv activităţile de introducere în reţeaua publică poştală a trimiterilor poştale ce fac obiectul serviciilor incluse în sfera serviciului universal pentru care a solicitat compensarea costului net în temeiul dispoziţiilor art. 22 din O.U.G. nr. 13/2013, cu modificările şi completările ulterioare.
Contrar opiniei exprimate de instanţă de fond, menţinerea punctelor de prezenţă deservite de personal nu este şi nu poate fi asociată cu activitatea de distribuire a trimiterilor poştale, ci exclusiv cu activitatea de prezentare, respectiv de introducere în reţeaua publică poştală a trimiterilor poştale incluse în sfera serviciului universal, soluţie ce se impune cu necesitate în raport de dispoziţiile art. 8 din O.U.G. nr. 13/2013.
De asemenea, în opinia recurentei-pârâte, în mod greşit instanţa de fond a înlăturat răspunsul expertului contabil la primul obiectiv al expertizei ce a vizat determinarea gradului de acoperire a teritoriului naţional şi al densităţii punctelor de acces fixe deservite de personal din reţeaua poştală publică utilizată de furnizorul de serviciu universal CNPR.
În acest context, recurenta-pârâtă a învederat şi că instanţa de fond, în mod nejustificat, a evocat prevederile sentinţei civile nr. 5042/19.12.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti faţă de acţiunea în contencios administrativ introdusă de societatea reclamantă împotriva deciziei de necompensare a costului net aferent exerciţiului financiar 2015, întrucât profitabilitatea sau neprofitabilitatea reţelei poştale reprezintă un fenomen dinamic, supus unor parametri de ajustare anuali determinaţi, în egală măsură, de traficul poştal aferent punctelor de prezenţă deservite de personal şi de factori de natură obiectivă cum ar fi salariul minim pe economie, nivelul de taxare al muncii, costul carburanţilor şi al celorlalte utilităţi, etc.
Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că "reclamanta s-a folosit pentru cererea aferentă anului 2016 de date pe care le prezentase şi în anul 2015, date ce fuseseră analizate de instanţa de judecată şi nu conduseseră la anularea deciziei de acordare a costului pentru anul 2015, curtea considerandu-le neîntemeiate şi nu va analiza în detaliu susţinerile reclamantei relative la ajustările făcute de ANCOM în privinţa punctelor de acces..." (pag. 33, par 2 din sentinţă), întrucât datele aferente fiecărui punct de acces deservit de personal sunt sau nu sunt relevante pentru calcularea costului net strict prin raportare la elementele de profitabilitate sau neprofitabilitate care rezultă din exerciţiul financiar pentru care se solicita costul net. De aceea, soluţia instanţei de fond întemeiată pe "constatarea ANCOM ca find neeligibilă din perspectiva profitabilităţii sumei de 2.861.758 RON aferentă costului de compensare pentru cele 956 de subunităţi sunt neîntemeiate şi vor fi înlăturate" (pag. 33 par. 4 din sentinţă) este lipsită de suport juridic în accepţiunea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Un alt raţionament juridic operat de instanţă de fond în cadrul sentinţei atacate, apreciat ca fiind deficitar de recurenta-pârâtă este reprezentat de înlăturarea argumentelor legate de regimul de taxare aplicabil contractului încheiat cu Ministrul Muncii şi Solidarităţii Sociale. Contrar raţionamentului instanţei de fond bazat pe argumentul că începând cu anul 2017 distribuirea taloanelor mov reprezintă un serviciu din afara serviciului universal şi deci, purtător de TVA, împrejurare care, în opinia instanţei de fond ar justifica diminuarea veniturilor obţinute de aceasta în cadrul scenariului alternativ, recurenta-pârâtă a învederat că tariful aferent acestui serviciu este stabilit prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat şi că un scenariu alternativ în care acest serviciu devine purtător de TVA doar pentru scopul unui demers de recalculare al beneficiilor rezultate din pierderea calităţii de furnizor de serviciu universal desemnat nu poate fi luat în considerare întrucât în cadrul legislaţiei nu este definit un scenariu alternativ care să pornească de la o modificare a legislaţiei primare, ci exclusiv de la o abordare bazată pe un comportament al utilizatorilor de servicii poştale într-un scenariu alternativ bazat pe pierderea de către societatea noastră a calităţii de furnizor de servicii poştale incluse în sfera serviciului universal. Pentru exerciţiul financiar 2016 nu există niciun element în baza căruia, în scenariul alternativ, tariful stabilit prin lege pentru distribuţia taloanelor mov să poată face obiectul unei ajustări de natura celei reţinute de ANCOM şi validate în mod greşit de instanţa de fond în cadrul sentinţei.
Printr-un alt set de critici, recurenta-pârâtă a arătat că în mod greşit instanţa de fond a validat punctul de vedere exprimat de intimata-pârâtă cu privire la caracterul "nereprezentativ" al studiului efectuat de A. în baza căruia societatea reclamantă şi-a fundamentat scenariul alternativ pe considerentul că acest "studiu unificat nu respectă marja de eroare acceptată de +/- 5% (marja fiind de +/-6%)...", întrucât o astfel de "concluzie" nu se bazează pe niciun text de lege identificabil. În realitate, instanţa de fond s-a folosit doar de o afirmaţie a pârâtei-intimate cuprinsă în cadrul referatului de aprobare la proiectul Deciziei preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii privind cererea de compensare a costului net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016 potrivit cu care "dacă" se ia în calcul o probabilitate de garantare a rezultatelor de 95%, aceasta s-ar putea situa în jurul valorii de ±6% în cazul persoanelor juridice, valoare care o depăşeşte pe cea maximă "universal acceptată" în domeniu, de ±5%. (pag. 35 par. 2 din referat).
De altfel, însăşi pârâta ANCOM, în cadrul acestui document cu caracter preliminar evită să fie tranşantă în ceea ce priveşte aserţiunea cu privire la marja de eroare pe care o foloseşte ca argument de nesocotire a rezultatelor studiului de piaţă pe care societatea reclamantă şi-a fundamentat scenariul alternativ, întrucât nici la nivelul legislaţiei primare şi nici la nivelul legislaţiei secundare nu există o prevedere legală care să indice nivelul de acurateţe cerut pentru validarea unui studiu statistic în materia determinării costului net în materia serviciilor poştale.
Recurenta-pârâtă a concluzionat că şi sub acest aspect silogismul avut în vedere de instanţa de fond este unul profund deficitar în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii sentinţei recurate ca temeinică şi legală.
II. Soluţia şi considerentele instanţei de recurs
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:
Controlul judiciar declanşat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A. are ca obiect verificarea legalităţii Deciziei ANCOM nr. 438/21.05.2018, prin care a fost respinsă cererea formulată de reclamanta Poşta Română pentru compensarea costului net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016, constatându-se că nu constituie o sarcină injustă pentru CNPR costul net de 14.204.766 RON, aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016 .
La baza emiterii deciziei a stat Referatul de aprobare (parte integrantă a deciziei) prin care instituţia pârâtă a stabilit că valoarea costului net înregistrat de CNPR în anul 2016 ca urmare a obligaţiilor ce decurg din calitatea de furnizor de serviciu universal, inclusiv beneficiile intangibile, a fost de -6.815.295 RON, precum şi faptul că acest cost net nu a reprezentat o sarcină injustă pentru CNPR în anul 2016 .
Atât decizia cât şi referatul de aprobare au fost comunicate reclamantei prin adresa x/21.05.2018, înregistrată la CNPR cu nr. 3172/21.05.2018.
Reclamanta Compania Naţională Poşta Română S.A. a solicitat invalidarea raţionamentului Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii, iar prima instanţă a confirmat soluţia autorităţii administrative, reţinând, printre altele că Deciziile ANCOM nr. 1658/10.12.2014 şi nr. 327/19.04.2017, prin care au fost respinse cererile reclamantei de compensare pentru anul 2013, respectiv 2015 au fost menţinute de instanţele de contencios administrativ prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2015 (definitivă), respectiv dosarul nr. x/2017 (în primă instanţă).
Preliminar, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a înţeles să critice prin cererea de recurs considerentele avute în vedere de instanţa de fond la soluţionarea criticilor formulate de aceasta prin cererea de chemare în judecată referitoare la depăşirea atribuţiilor de către ANCOM, urmare a comandării de studii de piaţă pentru scenariul alternativ şi la emiterea de către pârâtă cu exces de putere a deciziei atacate în cauză, soluţionarea acestor critici intrând astfel sub autoritatea lucrului judecat.
Pentru a răspunde criticilor ce fac obiectul recursului, Înalta Curte reţine că, într-adevăr, instanţa de fond a procedat la aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (2)1 din Decizia preşedintelui ANCOM nr. 541/2013 prin raportare la o situaţie de fapt care nu era pe deplin lămurită.
Potrivit prevederilor art. 14 alin. (2)1 din Decizia preşedintelui ANCOM nr. 541/2013, cu modificările şi completările ulterioare, costul net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal constituie o sarcină injustă dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:
a) nivelul rentabilităţii capitalului mediu angajat înregistrat din furnizarea serviciilor din sfera serviciului universal ca urmare a îndeplinirii obligaţiilor legale se află sub valoarea costului mediu ponderat al capitalului stabilit de ANCOM;
b) valoarea costului net stabilit de ANCOM depăşeşte pragul de materialitate de 3% din valoarea veniturilor înregistrate de furnizorul desemnat de serviciu universal din furnizarea serviciilor din sfera serviciului universal.
Astfel, dacă prima condiţie privind nivelul rentabilităţii capitalului mediu reprezintă un aspect necontestat de părţi, în analiza îndeplinirii celei de a doua condiţii, în mod greşit instanţa de fond nu s-a raportat exclusiv la indicatorul economic din anul 2016, respectiv anul pentru care reclamanta a formulat cererea de compensare care face obiectul cauzei deduse judecăţii.
Fără a avea în vedere că situaţia de fapt variază de un an la altul şi că reţeaua publică poştală şi volumul acesteia de activitate care generează costul net aferent unui exerciţiu financiar anual au un caracter dinamic, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că reclamanta s-a folosit, pentru cererea de compensare formulată pentru anul 2016, de date prezentate şi în cererea pentru anul 2015, date care făcuseră deja obiectul analizei instanţei de judecată în dosarul nr. x/2017.
Astfel, în dezacord cu opinia primei instanţe, instanţa de recurs reţine că datele aferente fiecărui punct de acces deservit de personal sunt sau nu relevante pentru calcularea costului net, strict prin raportare la elementele de profitabilitate care rezultă din exerciţiul financiar pentru care se solicită costul net.
Aşadar, în mod greşit a apreciat instanţa de fond că nu se impune analiza în detaliu a susţinerilor reclamantei relative la ajustările făcute de ANCOM în privinţa punctelor de acces deservite de personal, a eligibilităţii costurilor invocate de CNPR, precum şi a argumentelor reclamantei relative la neprofitabilitatea reproiectării reţelei de subunităţi poştale.
Totodată, în dezlegarea criticilor privind regimul de taxare aplicabil contractului încheiat de reclamantă cu Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, atunci când în cadrul scenariului alternativ ANCOM a identificat o pierdere de 8,5 milioane RON, instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că doar începând cu anul 2017 distribuirea taloanelor mov este un serviciu în afara serviciului universal, deci purtător de TVA.
Relevant este şi faptul că deşi instanţa de fond trebuia să verifice îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (2)1 din Decizia preşedintelui ANCOM nr. 541/2013 prin raportare la situaţia specifică a reclamantei din anul 2016 şi la cadrul legal aplicabil la nivelul acelui an, prima instanţă face trimitere la dispoziţii legale care au intrat în vigoare începând cu data de 01 ianuarie 2017, odată cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor art. I pct. 8 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 3/2013 privind serviciile poştale, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 238/2016.
Procedând de o asemenea manieră, instanţa de fond nu a procedat la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.
Prin urmare, Înalta Curte constată că în considerentele sentinţei recurate criticate prin cererea de recurs nu se regăsesc argumente care să dezlege problemele de drept cu care a fost învestită instanţa de fond şi, implicit, care să susţină soluţia pronunţată.
Cu alte cuvinte, hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanţa la soluţia pronunţată şi care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc pe aspectele criticate.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară şi constituie o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.
Întrucât legiuitorul prevede cu titlu imperativ obligaţia motivării hotărârilor judecătoreşti într-un mod care să corespundă exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi exigenţelor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care să facă posibil controlul de legalitate a hotărârii recurate de către instanţa de recurs, Înalta Curte constată că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.
Or, analiza îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (2)1 din Decizia preşedintelui ANCOM nr. 541/2013 pentru cererea formulată de reclamanta Poşta Română pentru compensarea costului net aferent furnizării serviciilor poştale din sfera serviciului universal în anul 2016, prin raportare la situaţia de fapt şi la cadrul legal aplicabil pentru alţi ani decât pentru cel care face obiectul cauzei, nu poate fi considerat că răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile în care aceasta nu poate răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru se impune casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Constată instanţa de control judiciar că o asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentinţe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond urmează, aşadar, să răspundă criticilor subsumate chestiunii privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 14 alin. (2)1 din Decizia preşedintelui ANCOM nr. 541/2013, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv să procedeze la analiza cadrului legal incident la nivelul anului 2016 raportat la situaţia de fapt de la acel moment, astfel încât să fie respectat dreptul la un proces echitabil al părţilor, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă acestora.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională Poşta Română S.A. împotriva sentinţei civile nr. 176 din 11 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal - veche.
Casează sentinţa civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Definitivă.
Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 13 noiembrie 2024.