Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2024
Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Hotărârea recurată
Prin decizia nr. 1700 din 23 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 679 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Instanţa de revizuire a constatat în esenţă că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind îndeplinită condiţia hotărârilor definitive potrivnice, care presupune existenţa triplei identităţi de elemente care definesc cele două pricini - părţi, obiect şi cauză juridică - şi nici nu s-a încălcat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 431 din C. proc. civ.. De asemenea, instanţa de revizuire a mai arătat şi că revizuirea este inadmisibilă dat fiind faptul că s-a solicitat retractarea unei decizii pronunţate în calea recursului, ce cuprinde deja o soluţie statuată şi în valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti anterioare celei ce formează obiectul litigiului de faţă.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menţionate la pct. 1, revizuentul A. a formulat recurs, înregistrat la Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub dosar nr. x/2024, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, anularea deciziei nr. 679/2022 pronunţate la 31 mai 2022 de Curtea de Apel Ploieşti şi anularea, în parte, a sentinţei nr. 575/2021 pronunţate de Tribunalul Buzău şi, în mod corespunzător, retrimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri anterioare: i) încheierea din 17 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Buzău, definitivă după încheierea Curţii de Apel Ploieşti de la 03.05.2022 în dosarul nr. x/2020, ii) încheierea Curţii de Apel Ploieşti din data de 03.05.2022 prin care se constată încheierea din 17 martie 2021 pronunţată de Tribunalul Buzău din dosarul nr. x/2020, iii) încheierea Curţii de Apel Ploieşti din 03.05.2022 prin care s-a constatat că respingerea excepţiilor invocate de către pârâtul MAE prin sentinţa nr. 575/2021 de Tribunalul Buzău este hotărâre definitivă în dosarul nr. x/2020, iv) sentinţa nr. 8 din 13 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2019, v) încheierea din 13 mai 2021 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2018.
Prin cererea de recurs, recurentul-revizuent invocă incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul reproşează instanţei de revizuire că aceasta nu a soluţionat critica referitoare la invocarea autorităţii de lucru judecat şi că în mod greşit a soluţionat cererea de revizuire prin raportare la puterea de lucru judecat.
Prin urmare, învederează că prin decizia nr. 1700 din 23 martie 2023 au fost preluate considerentele din decizia nr. 679/2022 care au ca temei dispoziţiile vechiul C. civ. şi ale vechiul C. proc. civ.. Or, susţine recurentul că prin cererea de revizuire a invocat încălcarea autorităţii de lucru judecat, respectiv neaplicarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat prevăzut de dispoziţiile art. 430, art. 431, art. 432 din C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţine că hotărârea atacată nu conţine motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, nu este inteligibilă, nu este clară şi precisă, este contradictorie şi nu se referă la probele administrate în cauză, fiind refuzată administrarea unor probe.
Cu privire la incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de revizuire nu s-a pronunţat cu privire la incidenţa autorităţii de lucru judecat invocată în deciziile arătate prin cererea de recurs prin raportare la încheierea din 17 martie 2021, fiind încălcat principiul securităţii raporturilor juridice.
Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că atât decizia nr. 1700/2023, cât şi decizia nr. 679/2022 au fost pronunţate cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept civil deoarece, în mod greşit, au fost aplicate dispoziţiile vechiul C. civ. şi vechiul C. proc. civ. de la 1865 referitoare la puterea de lucru judecat.
Intimatul Ministerul Afacerilor Interne nu a depus întâmpinare.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători
Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010, republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].
Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.
Recursul este nefondat.
Contrar celor susţinute de către recurentul-revizuent, instanţa de recurs constată că decizia pronunţată asupra cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal este conformă dispoziţiilor procedurale incidente.
În concret, instanţa arată că acele critici aduse deciziei civile nr. 1700 din 23 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022, au fost subsumate de recurentul-revizuent A. cazurilor de casare/nelegalitate reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.
Înalta Curte mai precizează că, fiind învestită cu soluţionarea unui recurs, iar nu cu judecarea unei cereri de chemare în judecată, criticile formulate de recurentul-revizuent sub aspectul problemei autorităţii de lucru judecat se analizează prin intermediul motivelor de casare/nelegalitate referitoare la hotărârea atacată, iar nu sub forma unei excepţii de autoritate de lucru judecat. De altfel, în raport de dispoziţiile art. 245 C. proc. civ., o excepţie procesuală ar avea un efect defavorabil mecanismului procesual declanşat de partea recurentă, tinzând la invalidarea sa, în timp ce scopul urmărit de recurentul-revizuent este unul contrar. Fiind astfel înlăturată confuzia reieşită din conţinutul cererii de recurs, Înalta Curte subliniază că prin referirile părţii recurente la «excepţia autorităţii de lucru judecat» în realitate sunt formulate critici sub aspectul unui motiv de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau toate motivele sunt străine de natura cauzei.
Lecturând atent decizia atacată, Înalta Curte constată existenţa raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de instanţa de revizuire sunt în legătură cu soluţia pronunţată.
Astfel, judecătorul nu este obligat legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.
Altfel spus, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că acele motive sunt contradictorii sau străine de natura cauzei.
Or, decizia respectivă conţine motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, iar acele considerente nu prezintă caracter contradictoriu, ci reprezintă argumentele instanţei de revizuire pentru a susţine inadmisibilitatea căii respective de atac, neputându-se susţine în mod rezonabil nici că hotărârea Înaltei Curţi ar expune numai motive străine de natura cauzei, câtă vreme se analizează calea de atac şi apărările părţilor.
În esenţă, instanţa de revizuire s-a raportat la problema revizuirii prin prisma motivului invocat, a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 din C. proc. civ., astfel că decizia atacată conţine elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac. Motivarea, deşi succintă, cuprinde argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.
De altfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut. Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului-revizuent, hotărârea recurată nu este viciată sub aspectul nemotivării, astfel că va fi înlăturat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.
Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă.
Art. 20 C. proc. civ. prevede că "Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.", iar potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.".
Recurentul-reclamant pretinde în esenţă că în mod greşit instanţa de revizuire s-a referit la «puterea de lucru judecat», soluţionând astfel cauza eronat prin prisma dispoziţiilor vechiul C. civ. şi ale C. proc. civ. de la 1865, deşi solicitarea sa privea «încălcarea autorităţii de lucru judecat».
Critica recurentului-revizuent este lipsită de temei, din moment ce din analiza deciziei nr. 1700 din 23 martie 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, rezultă referiri exprese ale instanţei de revizuire la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., inclusiv sintagmele «autoritate de lucru judecat» şi «efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat».
În aceste condiţii, faţă de menţiunile explicite ale deciziei recurate atât cu privire la norma noului C. proc. civ., cât şi la terminologia sa specifică, nu este relevant faptul că în considerentele acelei decizii a fost reţinută şi sintagma «putere de lucru judecat», întrucât aceasta din urmă a fost utilizată într-un sens echivalent celei de «autoritate de lucru judecat», iar nu în scopul aplicării vechiul C. civ. ori a C. proc. civ. de la 1865.
Cât despre menţiunile din considerentele altor hotărâri judecătoreşti, acestea nu prezintă utilitate sub aspectul motivului de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece acesta trebuie să fie în legătură cu conduita procesuală a instanţei care a pronunţat hotărârea judecătorească atacată cu recurs. Aşadar, orice aspect de pretinsă nelegalitate procesuală invocat de recurentul-reclamant şi care nu priveşte calea de atac a revizuirii în care a fost pronunţată decizia nr. 1700 din 23 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ este lipsit de utilitate pentru cazul de casare/nelegalitate analizat, deoarece instanţa de recurs efectuează control de legalitate cu privire la respectiva decizie.
În aceste condiţii, existând o raportare corectă a instanţei de revizuire la conţinutul căii de atac deduse spre soluţionare şi la reglementarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., nu poate fi reţinută vreo încălcare sau aplicare greşită a art. 24 şi urm. din C. proc. civ.
Cât despre o pretinsă încălcare a art. 235 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că norma legală nu se referă la vreo «hotărâre prealabilă» în exprimarea recurentului-reclamant, ci la «încheieri preparatorii şi interlocutorii», iar în proces prezintă relevanţă pentru controlul judiciar decizia nr. 1700/2023.
De asemenea, Înalta Curte arată că potrivit art. 513 alin. (3) C. proc. civ. "Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care se întemeiază". Altfel spus, simplul fapt că revizuentul pretinde că situaţia descrisă se circumscrie unui anumit motiv de revizuire nu obligă instanţa învestită să realizeze în fond analiza indicată de partea revizuentă, dacă acea cerere de revizuire nu este admisibilă. Or, tocmai aceasta este situaţia din acest proces, dat fiind că a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire.
În acest din urmă sens, prin decizia nr. 1700 din 23 martie 2023 s-a arătat în mod legal de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal că motivul de revizuire pe care şi-a întemeiat A. cererea sa presupune existenţa unei/unor hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior celei a cărei revizuire se solicită, în raport de care să se verifice existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, astfel încât autoritatea de lucru judecat consfinţită în hotărârile anterioare să se poată opune faţă de ultima hotărâre, nemaiputând fi obţinută, prin urmare, o nouă judecată asupra chestiunilor anterior dezlegate, respectivă că, în decelarea condiţiilor care trebuie verificate pentru a stabili incidenţa acestui motiv de revizuire asupra unei hotărâri judecătoreşti ce formează obiectul unei astfel de cereri, doctrina juridică a stabilit că invocarea autorităţii de lucru judecat în faţa instanţei de recurs şi examinarea, de către acea instanţă, a excepţiei ridicate în cursul soluţionării acestei căi extraordinare de atac fac imposibilă reluarea acestei chestiuni în calea de atac a revizuirii, care, altfel, s-ar transforma dintr-o cerere de retractare a unei hotărâri judecătoreşti, într-una de reformare, specifică recursului, fapt nepermis de normele procedurale care definesc instituţia revizuirii şi împiedică promovarea mascată a unui nou recurs la un recurs deja soluţionat.
Tot prin decizia nr. 1700/2023, în legătură cu verificarea pretinsă de partea revizuentă, Înalta Curte a reţinut că autoritatea de lucru judecat invocată în revizuire a fost invocată şi dezlegată în recurs, prin decizia nr. 679 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, iar, într-un astfel de context, posibilitatea de înlăturare din ordinea juridică a unei hotărâri nu este însă permisă în situaţia în care deja, la pronunţarea sa, instanţa de recurs a valorificat dezlegările anterioare ale chestiunii litigioase care se regăseşte şi în cauza de faţă. Astfel, a se fi dat posibilitatea să se reevalueze caracterul definitiv al unei hotărâri înseamnă a depăşi în mod evident premisele care au fundamentat voinţa legiuitorului la momentul reglementării acestui caz de revizuire şi a afecta în mod grav securitatea juridică a unei hotărâri definitive, lipsind-o de efectele sale fireşti. În consecinţă, verificând cerinţele impuse de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut caracterul inadmisibil al cererii de revizuire, dat fiind faptul că s-a solicitat retractarea unei decizii pronunţate în calea recursului ce cuprinde deja o soluţie statuată şi în valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti anterioare celei ce formează obiectul litigiului de faţă.
De asemenea, instanţa de revizuire a mai învederat şi că nu putea opera cazul de revizuire invocat de revizuent, nefiind îndeplinită condiţia hotărârilor definitive potrivnice, care presupune existenţa triplei identităţi de elemente care definesc cele două pricini, anume părţi, obiect şi cauză juridică.
În acest context, instanţa de recurs reţine că art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. permite revizuirea unei hotărâri definitive atunci când există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Raţiunea reglementării revizuirii prin art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se regăseşte în necesitatea de a se înlătura încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat.
Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat este consacrat de art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., care prevede că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect". În schimb, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat este reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă". În timp ce efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, efectul pozitiv implică existenţa unei chestiuni litigioase definitiv tranşate între aceleaşi părţi, ce nu mai poate fi repusă în discuţie într-un proces ulterior.
Revizuirea constituie o cale extraordinară de atac ce permite remedierea acelor erori comise în activitatea de judecată care se înscriu în cazurile punctuale şi motivele specifice admise de legiuitor. O extindere a acestor cazuri şi motive dincolo de domeniul lor de aplicare nu se înscrie în voinţa legiuitorului, îndepărtându-se de la principiul securităţii juridice întrucât deschide căi de desfiinţare a hotărârilor judecătoreşti definitive acolo unde legiuitorul nu a făcut-o.
Având în vedere că litigiul de bază a fost înregistrat pe rolul primei instanţe la 18 decembrie 2020, modificările aduse C. proc. civ. prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1074 din 18 decembrie 2018, sunt aplicabile în cauză.
Anterior acestei modificări, ca şi în contextul vechiul C. proc. civ. s-a stabilit că acest caz de revizuire oferă un remediu doar în cazul încălcării efectului negativ al autorităţii de lucru judecat, înlăturând hotărârile pronunţate asupra unui litigiu deja soluţionat irevocabil/definitiv de către instanţele judecătoreşti într-o cauză anterioară. În acest caz era necesară întrunirea triplei identităţi de obiect, părţi, cauză.
Câtă vreme soluţia prevăzută iniţial de lege în cazul admiterii unei asemenea revizuiri era anularea celei de-a doua hotărâri pronunţate cu nesocotirea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, trebuia demonstrată existenţa triplei identităţi, inclusiv sub aspectul obiectului cererii.
Deşi doctrina relevantă şi jurisprudenţa constantă şi îndelungată au recunoscut autoritatea de lucru judecat a considerentelor sub denumirea comună de "putere de lucru judecat" şi în contextul vechilor coduri, aceasta va fi consacrată în mod expres doar prin art. 430-431 din noul C. proc. civ., cu prilejul reglementării unitare a instituţiei autorităţii de lucru judecat.
Ulterior, prin modificarea adusă art. 513 alin. (4) din C. proc. civ. prin intermediul Legii nr. 310/2018 s-a recunoscut în mod expres extinderea acestui caz de revizuire şi la situaţia încălcării efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, coroborat cu instituirea soluţiei subsecvente de trimitere a cauzei spre rejudecare în cazul admiterii unei revizuiri în acest caz şi anulării hotărârii iniţial pronunţate în al doilea dosar, pentru a permite soluţionarea acestuia cu respectarea autorităţii de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârii din anteriorul litigiu. Pentru această ipoteză se au în vedere situaţiile în care o chestiune litigioasă dintre părţi a fost deja tranşată definitiv de instanţe de judecată într-o cauză anterioară conform art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., având autoritate de lucru judecat într-un litigiu ulterior dintre părţi, chiar fără a avea acelaşi obiect, dar în care aceasta este relevantă soluţionării cauzei. În acest caz, identitatea de părţi între cele două litigii şi existenţa unei chestiuni litigioase comune pot constitui premise suficiente pentru promovarea căii extraordinare de atac.
Or, instanţa de control judiciar observă că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, aşa cum a reţinut şi instanţa de revizuire, că autoritatea de lucru judecat pretinsă a exista prin cererea de revizuire fusese invocată şi în etapa anterioară a recursului şi dezlegată în recursul respectiv prin decizia nr. 679 din 31 mai 2022 a Curţii de Apel Ploieşti – secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2020.
În acest sens, din verificarea considerentelor deciziei nr. 679/2022 reiese că, în legătură cu motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Curtea de Apel Ploieşti s-a raportat în mod expres la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., respectiv la încheierea din 17 martie 2021 a Tribunalului Buzău, la sentinţa nr. 4741/11.06.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin decizia nr. 5628 din 10 decembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti – secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, dar şi la hotărârea Curţii de Apel Ploieşti nr. 8 din 13 februarie 2020 şi încheierea din 13 mai 2021 a Curţii de Apel Ploieşti pronunţată în dosarul nr. x/2019.
În aceste condiţii, cum corect a reţinut şi instanţa de revizuire, decizia nr. 679/2022 a valorificat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor la care s-a referit în mod repetat partea revizuentă, în condiţiile în care Curtea de Apel Ploieşti a verificat expres incidenţa autorităţii de lucru judecat în raport de alte litigii purtate între aceleaşi părţi.
Prin cererea sa de revizuire, iar ulterior prin recursul formulat în dosarul de faţă, recurentul-revizuent s-a întemeiat în mod speculativ, dar greşit, pe o inadvertenţă terminologică identificată în considerentele deciziei Curţii de Apel Ploieşti, anume menţiunea «puterea de lucru judecat», deşi atât din referirile judecătorilor la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., respectiv din considerentele dezvoltate rezulta cu puterea evidenţei că analiza privea exact aspectul litigios pretins de recurentul-reclamant, anume problema autorităţii de lucru judecat prin prisma efectelor sale specifice reieşite din dispoziţiile noului C. proc. civ.
De asemenea, în mod eronat pretinde recurentul-revizuent că ar exista posibilitatea procedurală a reverificării dezlegărilor date în recurs în dosarul nr. x/2020 şi prin intermediul revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri, astfel cum s-a formulat în dosarul nr. x/2022 înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Este corectă soluţia primei instanţe în sensul inadmisibilităţii revizuirii în care se invocă o pretinsă contrarietate de hotărâri, în condiţiile în care au fost examinate excepţia autorităţii de lucru judecat şi efectul pozitiv al lucrului judecat în cel de-al doilea dosar, anume de către Curtea de Apel Ploieşti în recurs, întrucât, odată verificată această chestiune, calea revizuirii urmăreşte în realitate să supună unei alte instanţe discutarea aceloraşi aspecte cu privire la care o instanţă anterioară s-a pronunţat deja, ceea ce ar conduce la o încălcare a autorităţii de lucru judecat a considerentelor reţinute prin hotărârea a cărei revizuire s-a solicitat.
De asemenea, nu este admisibilă exercitarea simulată a unui recurs împotriva unei decizii definitive pronunţate în recurs, prin care partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească încearcă de fapt să obţină desfiinţarea acelei hotărâri, uzitând de mecanismul invocării unui motiv de revizuire pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a acestei căi extraordinare de atac.
Cum scopul revizuirii întemeiate pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este acela de a înlătura din ordinea juridică o hotărâre pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, atunci când acestea sunt potrivnice, admisibilitatea unei asemenea cereri este condiţionată de împrejurarea ca judecătorul cauzei care a pronunţat cea de-a doua hotărâre să fi omis să se pronunţe asupra autorităţii de lucru judecat ce a fost invocată în cel de-al doilea dosar, condiţie care, aşa cum s-a arătat, nu este îndeplinită în cauză.
Întrucât toate cerinţele de admisibilitate a căii extraordinare de atac trebuie îndeplinite în mod cumulativ, absenţa uneia determină pronunţarea unei soluţii de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate de dl. A..
De altfel, cerinţa ca a doua instanţă să nu se fi pronunţat ea însăşi asupra autorităţii de lucru judecat izvorăşte chiar din natura juridică a instituţiei revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare şi nu o cale de reformare, instanţa de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă în faţa căreia s-a invocat acest aspect.
Cu alte cuvinte, instanţei de revizuire nu îi este permis să cenzureze modalitatea în care judecătorul s-a pronunţat în recurs cu privire la valorificarea autorităţii de lucru judecat.
În aceste condiţii, nu poate fi primit nici motivul de casare/nelegalitate dezvoltat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este aplicabil atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.
Or, din moment ce revizuentul formulase o cerere de revizuire inadmisibilă, un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident, deoarece instanţa de revizuire nu a procedat ea însăşi la verificarea întrunirii cerinţelor specifice autorităţii de lucru judecat, fie sub efect negativ, fie sub efect pozitiv, ci, observând considerentele deciziei atacate, a constatat că prin hotărârea atacată Curtea de Apel Ploieşti analizase deja criticile dlui. A. în legătura cu problema autorităţii de lucru judecat.
În final, nu este pertinent nici motivul de casare/nelegalitate invocat prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, un control sub aspectul cerinţelor specifice efectului negativ sau efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu se circumscriu acestuia, iar, pe de altă parte, însuşi controlul solicitat din nou de recurentul-revizuent prin cererea sa de revizuire este inadmisibil, deoarece aspectul pretins fusese verificat în conţinutul deciziei nr. 679/2022, atacată în revizuire, după cum s-a arătat anterior.
Cât despre problema litigioasă ce a făcut obiectul cererii de chemare în judecată şi al analizei instanţei de fond, Înalta Curte arată că excedează verificării ce poate fi efectuată în cadrul căii de atac a recursului declarat împotriva unei soluţii de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire.
Faţă de cele arătate în precedent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 5 judecători constată că hotărârea ce formează obiectul recursului este legală, nefiind identificate motive de casare/nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. prin prisma criticilor dezvoltate de recurentul-revizuent, astfel că, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, inclusiv cererea accesorie a recurentului-revizuent de acordare a cheltuielilor de judecată, revenindu-i culpa procesuală pentru formularea recursului analizat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva deciziei nr. 1700 din 23 martie 2023 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2022.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 9 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ.