Obligaţia de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Principiul proporţionalităţii în aplicarea penalităţilor prevăzute de Directiva 2003/87/CE[1], în lumina hotărârii pronunţate în cauza C-148/14

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Alte materii

Index alfabetic:

- Obligaţia de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră;

- Obligaţie legală;

- Caz fortuit;

- Penalităţi;

- Principiul proporţionalităţii;

- Jurisprudenţa CJUE

 

H.G. nr. 780/2006; art. 18 alin. (2);

Codul civil; art. 1351;

Dispoziţiile HG nr. 780/2006 ce reglementează sistemul de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, reprezintă implementarea la nivel naţional a prevederilor Directivei 2003/87/CE, care în art. 16 dispune inclusiv cu privire la sancţiunile aplicabile operatorilor care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior.

 Or, în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (3) al Directivei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-148/14 Bundesrepublik Deutschland împotriva Nordzucker AG, în sensul că: „Articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 octombrie 2004, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate și verificate conform articolului 15 din această directivă, în cazul în care se dovedește, în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea națională competentă după expirarea termenului de restituire, că s‑a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient. Revine statelor membre sarcina să stabilească sancțiunile care pot fi impuse într‑o astfel de situație conform art. 16 alineatul (1) din Directiva 2003/87, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101”.

În considerarea caracterului obligatoriu al jurisprudenței Curții, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite susținerile potrivit cărora obligația de calcul a penalității și de emitere a deciziei de impunere pentru cuantumul rezultat din aplicarea formulei de calcul determinate prin lege nu ar putea fi, sub nicio formă, supusă propriei aprecieri, fiind indiferent comportamentul operatorului economic debitor, buna credință a acestuia ori demersurile întreprinse în scop de conformare.

În realitate, în aplicarea principiului proporționalității, autoritatea publică era ținută la a evalua în mod efectiv argumentele expuse de recurenta reclamantă în dovedirea eforturilor întreprinse de aceasta în scop de conformare, precum şi a evenimentelor cu care s-a confruntat şi care au contribuit la neîndeplinirea obligației de plată, cu consecința determinării efectelor pe care le-ar putea produce asupra modului de stabilire a cuantumului penalității.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4293 din 2 octombrie 2024

 

1.Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanța la data de 04.01.2023, reclamanta A. S.A., în reorganizare judiciară, reprezentată prin administrator judiciar B. S.P.R.L. şi prin administrator special, doamna C., a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor - Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală, Direcţia de evidenţă şi colectare, anularea Deciziei nr. 42 din data de 04.07.2022 (de respingere a plângerii prealabile) şi implicit a Deciziei de impunere nr. 11/6.05.2022 şi a sancţiunii ce o cuprinde, respectiv penalitatea de întârziere de în valoare de 44.471.451 lei, stabilită de către pârât în temeiul art. 9 alin.1. lit. ş din O.U.G. nr.196/2001, raportat la situaţia de fapt concretă şi la particularităţile care o caracterizează, precum şi raportat la conduita de bună credinţă a reclamantei.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 91 din 18 mai 2023 Curtea de Apel Constanţa - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată privind pe reclamanta A. SA, reprezentată prin administrator judiciar B. SPRL şi prin administrator special C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor - Administraţia Fondului pentru Mediu - Direcţia Generală de Administrare Fiscală - Direcţia de Evidenţă şi Colectare.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A. - prin administrator special C. şi administrator judiciar B. SPRL, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului s-a arătat, după expunerea situaţiei de fapt relevante, că reclamanta intră sub incidenţa prevederilor HG nr.780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, iar în funcţie de cantitatea de combustibil consumată în anul 2021 a rezultat o cantitate de emisii de gaze cu efect de seră de 147.011 tone C02, pentru care avea obligaţia de a achiziţiona şi de a restitui restituie un număr de 147.011 certificate de emisii de gaze cu efect de seră, până la data de 30.04.2022. Din totalul de 147.011 certificate de emisii de gaze cu efect de seră, Electrocentrale Constanţa S.A. a avut alocate cu titlu gratuit un număr de 25.784 certificate C02 (în conformitate cu prevederile H.G. nr.287/2021) care se regăsesc în Registrul Unic European, privind Gazele cu efect de seră (RUEGES) si un număr de 29.679 certificate C02 alocate gratuit pentru anul 2022 utilizate pentru conformarea aferentă anului 2021.

A arătat recurenta că pentru îndeplinirea integrală a obligaţiei de conformare, a achiziţionat restul de certificate în baza contractului de operaţiuni la data de 27.04.2022 (5.000 certificate C02, în valoare de 2.008.448,50 lei), la data de 28.04.2022 (5.450 certificate C02, în valoare de 2.205.061,28 lei). Prin urmare, la data de 29.04.2022, societatea a transmis/restituit în contul din RUEGES un număr de 65.913 certificate C02, diferenţa de 81.098 certificate fiind restituită integral în RUEGES, în perioada imediat următoare, peste termenul limită de 30 aprilie 2022, respectiv: la 04.05.2022 şi 06.05.2022 câte un nr. de 20.000 de certificate, iar la 10.05.2022 restul de 41.098 certificate.

Aşadar, la data de 10.05.2022 s-a îndeplinit integral obligaţia legală de restituire/transmitere a numărului total de 147.011 certificate C02.

Recurenta a invocat faptul că s-a aflat în imposibilitate obiectivă de a achiziţiona în bloc numărul de certificate necesar conformării, din cauze neimputabile societăţii (situaţie care ilustrează un adevărat caz fortuit ce nu poate atrage răspunderea sau sancţionarea sa, având în vedere că a depus toate diligentele posibile si necesare pentru obţinerea fondurilor aferente achiziţionării restului de certificate de CQ2. În acest sens, încă din data de 14.04.2022, anticipând lipsa lichidităţilor datorată faptului că principalul beneficiar al energiei termice, D. S.R.L., nu a achitat sumele restante datorate, a transmis către Guvernul României, Ministerul Energiei si Primăriei Municipiului Constanta un memoriu prin care a informat asupra necesităţii achiziţionării unui număr de 121.227 certificate C02, până la data limită de conformare, 30.04.2022.

Memoriul întocmit atestă buna credinţă, dar si lipsa culpei, dat fiind că au fost informate punctual autorităţile centrale şi locale (Primul Ministru, Ministrul Energiei şi pe Primarul Municipiului Constanţa) că A. S.A. se află în situaţia de imposibilitate obiectivă de a asigura resursele financiare necesare pentru îndeplinirea obligaţiei de achiziţie de certificate CQ2 si că neconformarea va atrage aplicarea unei penalităţi de 100 euro/certificat nerestituit.

Cu adresa nr.3166/29.04.2022 înaintată intimatei Administraţia Fondului de Mediu aceasta a fost informată despre situaţia de fapt, despre existenţa cazului fortuit şi lipsa culpei sale în neîndeplinirea obligaţiei solicitând prelungirea cel puţin cu 5 zile a termenului limită de conformare, motivat de aceea că UAT - Municipiul Constanţa urma să aloce sume către D. S.R.L., pentru achitarea creanţelor curente, sumele urmând a fi utilizate exclusiv pentru achiziţia de certificate C02, aspect consemnat în Convenţia de plată încheiată între D., A. si E.

Acelaşi demers a fost întreprins şi faţă de Municipiul Constanta, sens în care a fost emisă adresa nr.91358/29.04.2022, transmisă Administraţiei Fondului de Mediu.

Cu toate acestea însă, fără a se tine cont de situaţia descrisă, AFM-Direcţia Generală de Administrare Fiscală/Direcţia de Evidenţă şi Colectare) a emis Decizia de impunere nr.l 1/06.05.2022, care în mod nelegal a fost menţinută de instanţa de fond.

În susţinerea criticilor de nelegalitate, recurenta a arătat că instanţa de fond a analizat şi a concluzionat în mod nelegal asupra existenţei cazului fortuit.

În realitate, toate condiţiile reglementate de lege pentru incidenţa cazului fortuit sunt îndeplinite.

În acest sens, condiţia imprevizibilităţii constă în lipsa disponibilităţilor băneşti, dat fiind că încă din 14.04.2022, anticipând lipsa lichidităţilor, reclamanta a transmis către Guvern, Ministerul Energiei şi Primăriei Municipiului Constanţa, Memoriul nr.2897/14.04.2022 prin care a informat cu privire la imposibilitatea obiectivă, neimputabilă, în care se află.

Demersurile întreprinse atestă faptul că nu a rămas în pasivitate, promovând acţiuni în justiţie în contradictoriu cu debitoarea D. SRL, în vederea recuperării debitelor restante, de natură a-şi asigura lichidităţile necesare acoperirii propriilor obligaţii legale. Ulterior, au fost depuse demersuri pentru informarea Administraţiei Fondului pentru Mediu cu privire la situaţia de fapt, dar şi cu privire la lipsei culpei sale, solicitând, într-o primă etapă, suspendarea pe durată determinată a obligaţiei de conformare în RUEGES, iar, ulterior, acordarea unui termen de 5 zile, peste data limită impusă de lege, având în vedere că A. SA nu se putea încadra în termenul legal, dar cu certitudinea că va primi banii necesari achiziţionării în vederea restituirii, a diferenţei de certificate C02.

Situaţia imprevizibilă este aşadar probată cu înscrisurile administrate în cauză, astfel că devin aplicabile prevederile art. 1351 lin.(3) Cod civil. În mod nelegal instanţa de fond a apreciat că normele speciale, respectiv prevederile HG 780/2006, aplicabile cu prioritate, nu prevăd posibilitatea de exonerare.

In speţă, norma cu caracter derogatoriu este cea prevăzută de art. 1351 lin.(3) Cod civil, motiv pentru care sentinţa atacată este nelegală.

4.  Apărările formulate de intimat

Prin întâmpinare, intimata Administraţia Fondului pentru Mediu (A.F.M.) a solicitat anularea recursului pentru nemotivare şi, în subsidiar, respingerea ca nefondat a acestuia.

A arătat intimata că prin Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 13 octombrie 2013 s-a implementat la nivelul Uniunii Europene un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii, pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un mod rentabil şi eficient din punct de vedere economic, actul fiind implementat la nivel naţional prin H.G. nr. 780/2006 privind stabilirea schemei de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră, sancţionarea abaterilor fiind reglementată prin O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu.

Referitor la apărările reclamantei cu privire la existenţa cazului fortuit şi a îndeplinirii integrale a obligaţiei legale de restituire a întregii cantităţi de certificate de C02, a arătat intimata că potrivit art. 3 lit. b) din H.G. nr. 780/2006, certificatul de emisii de gaze eu efect de seră este definit ca „titlul care conferă dreptul de a emite o tonă de dioxid de carbon echivalent într-o perioadă definită, valabil numai pentru îndeplinirea scopului prezentei hotărâri si care este transferabil în condiţiile prevăzute de prezenta hotărâre ". Potrivit art. 18 alin. (2),. Operatorul fiecărei instalaţii are obligaţia de a restitui, până cel târziu la data de 30 aprilie a fiecărui an, un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu cantitatea totală de emisii de gaze cu efect de seră provenite de ia instalaţia respectivă în anul calendaristic anterior, altul decât numărul de certificate pentru aviaţie, verificate potrivit dispoziţiilor art. 22, iar aceste certificate se anulează ulterior. "

Ţinând cont de prevederile art. 28 alin. (1), care reglementează aplicarea unei penalităţi de 100 Euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă pentru care operatorul sau operatorul de aeronave nu a restituit certificatele de emisii de gaze cu efect de seră, Administraţia Fondului pentru Mediu s-a conformat obligaţiilor reglementate de lege procedând la stabilirea şi impunerea penalităţii pentru nerestituirea certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră.

În mod legal instanţa de fond a statuat că susţinerile reclamantei privind aplicarea penalităţii sunt nefondate şi nu au la bază prevederi legale care să le susţină, în condiţiile în care textul legii este clar ţi în mod imperativ impune ca obligaţia de restituire să fie îndeplinită până la termenul limită din 30.04.

Referitor la adresa recurentei, prin care a solicitat prelungirea cu 5 zile a termenului limită pentru restituirea integrală a certificatelor de C02 de către A., s-a arătat că A.F.M a adus la cunoştinţă că recurenta trebuia să se adreseze Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Mediului.

În ceea ce priveşte formula de calcul, aceasta este una corectă, fiind cea reglementată art. 63 din Metodologia de calcul a contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, aprobată prin Ordinul nr. 578/2006. Recurenta reclamantă nu a luat în considerare raportul dintre indicele anual armonizat al preţurilor de consum aferent anului în care se aplică penalitatea (2021) şi indicele anual armonizat al preţurilor de consum aferent anului 2012.

Administraţia Fondului pentru Mediu a avut în vedere la calcul penalităţii valoarea indicelui anual armonizat al preţurilor de consum aferent anului 2021, respectiv 108,82 şi valoarea indicelui anual armonizat al preţurilor de consum în anul 2012, respectiv 98,19, aşa cum rezultă din extrasul Eurostat de pe site-ul http://appsso.eurostat.ec.europa.eu.

În ceea ce priveşte susţinerile din cererea de chemare în judecată, referitoare la încălcarea principiului legal al proporţionalităţii, s-a arătat prin întâmpinare că acestea sunt nefondate, în condiţiile în care nu a fost indicat un text de lege în temeiul căruia acest principiu să devină aplicabil. Penalitatea a fost stabilită prin acte normative care au transpus legislaţia U.E., H.G. nr. 780/2006 transpunând în legislaţia internă dispoziţiile Directivei Parlamentului European şi a Consiliului 2003/87/CE din 13 octombrie 2003 privind stabilirea unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii, care modifică Directiva 96/61/CE privind prevenirea şi controlul integrat al poluării, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.U.E.) nr. L275/2003, şi Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/101/CE privind modificarea Directivei 2003/87/CE privind stabilirea unei scheme de comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră în cadrul Comunităţii, cu privire la mecanismele flexibile prevăzute de Protocolul de la Kyoto, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (J.O.U.E.) nr. L338 2004.

Aşadar, penalitatea a fost reglementată la nivel naţional pe baza legislaţiei UE., iar aceasta nu a indicat vreo reglementare din această legislaţie care să  permită o dozare - în temeiul principiului proporţionalităţii - a penalităţii stabilite conform art. 9 alin (I), lit. ş) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu.

În mod corect a apreciat instanţa de fond lipsa caracterului abuziv al sancţiunii, aceasta fiind întemeiată pe dispoziţii legale clare şi previzibile.

În ceea ce priveşte existenţa unui caz fortuit rezultat din imposibilitatea de a achiziţiona certificatele din cauza lipsei încasărilor şi disponibilităţilor băneşti, s-a arătat prin întâmpinare faptul că dispoziţiile legale aplicabile nu prevăd posibilitatea exonerării de la îndeplinirea obligaţiilor de achiziţionare a certificatelor verzi aferente emisiilor de C02.

La termenul de judecată din 19.09.2024, Înalta Curte, din oficiu, a pus în discuţie incidenţa în cauză a dezlegărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-148/14, sub aspectul proporţionalităţii sancţiunii aplicate prin decizia de impunere, în considerarea faptului că aceste critici au fost formulate de recurentă inclsiv în faţa instanţei de fond şi ele au legătură cu aplicarea normelor de drept european şi a dezlegărilor obligatorii ale instanţelor europene în legătură cu acestea.

5.  Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă A. SA a invocat incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr. civilă sub aspectul nelegalei interpretări şi aplicari a dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) Cod civil, ce defineşte cazul fortuit, precum şi sub aspectul greşitei aprecieri asupra modului de evaluare a demersurilor întreprinse în scopul îndeplinirii obligaţiei legale de restituire a certificatelor şi a lipsei culpei în neîndeplinirea acestei obligaţii.

În legătură cu aceste critici, precum şi în considerarea faptului că în faţa instanţei de fond, în considerarea lipsei unei culpe a debitorului şi în raport de caracterul excesiv al sancţiunii, ce trebuia apreciat în funcţie de buna credinţă de care acesta a dat dovadă, reclamanta a invocat inclusiv nerespectarea principiului proporţionalităţii, Înalta Curte la rândul său a pus în discuţie, din oficiu, aplicarea jurisprudenţei obligatorii a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi, în special, a considerentelor Hotărârii pronunţate în cauza C-148/14, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesverwaltungsgericht (Germania), privind interpretarea articolului 16 alineatele (3) și (4) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 octombrie 2004.

Aşadar, în cele ce urmează, vor fi analizate ambele critici de nelegalitate, astfel cum au fost invocate atât de recurenta reclamantă cât şi de instanţă din oficiu, în temeiul art. 489 alin.(2) Cod pr. civilă.

a/ În ceea ce priveşte criticile recurentei-reclamante, referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) Cod civil, Înalta Curte va reţine că acestea sunt neîntemeiate.

Potrivit dispoziţiilor art. 1351 alin. (1) şi (3) Cod civil, „(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forţă majoră sau de caz fortuit. (…) (3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.”

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 1351 alin. (3) Cod civil, în condiţiile în care nu se probează existenţa unui eveniment „care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de cel chemat să răspundă”.

În acest sens, obligaţia de restituire a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră reprezintă o obligaţie legală anuală, reglementată de dispoziţiile art. 18 alin. (2) din H.G. nr. 780/2006, această obligaţie fiind prevăzută de lege sub sancţiunea aplicării unei penalităţi de 100 Euro pentru fiecare tonă de CO2 emisă pentru care nu s-au restituit certificate, atât obligaţia cât şi sancţiunea fiind norme clare, previzibile, ce nu comportă dificultăţi de interpretare şi aplicare.

Pe cale de consecinţă, în scopul conformării, debitorii obligaţiei de restituire sunt ţinuţi să asigure în bugetele proprii fondurile necesare ducerii acesteia la îndeplinire, sursa acestor fonduri neprezentând relevanţă. Totodată, se constată că pentru ducerea la îndeplinire a obligaţiei, legiuitorul a pus la dispoziţie acestor debitori, pe lângă durata de monitorizare permanentă a emisiilor de gaze din cursul anului calendaristic, un interval de timp suplimentar de 4 luni, în care aceştia au posibilitatea asigurării fondurilor necesare restituirii cerificatelor.

Evenimentul pretins imprevizibil, invocat de recurenta-reclamantă în susţinerea incidenţei cazului fortuit, constă în lipsa disponibilităţilor băneşti, rezultată în urma neîndeplinirii de către terţul D. SRL a obligaţiilor de plată restante.

Or, lipsa disponibilităţilor băneşti necesare achitării unor obligaţii legale nu reprezintă situaţie imprevizibilă şi care nu ar fi putut fi împiedicată de recurenta-reclamantă, dat fiind că, odată cu demararea propriei activităţi economice, aceasta a avut cunoştinţă inclusiv de existenţa acestor obligaţii legale, fiind ţinută deci ca, la întocmirea bugetelor să asigure toate fondurile băneşti necesare, ori să îşi calibreze activitatea în scopul asigurării fondurilor necesare. Faptul că partenerii contractuali nu şi-au îndeplinit propriile obligaţii de plată către recurenta-reclamantă, în condiţiile în care aceştia sunt terţi faţă de raportul de drept fiscal în considerarea căruia au fost stabilite debitele contestate, ori dificultăţile financiare cu care se confruntă recurenta-reclamantă, nu constituie evenimente imprevizibile şi care nu puteau fi înlăturate de aceasta, pentru a se reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1351 alin. (3) Cod civil, astfel că în mod legal şi cu corecta aplicare a acestor dispoziţii instanţa de fond a înlăturat argumentele reclamantei privind incidenţa cazului fortuit, ca neîntemeiate.

b/ În ceea ce priveşte aplicarea principiului proporţionalităţii cu ocazia determinării cuantumului penalităţii, Înalta Curte va observa că dispoziţiile HG nr. 780/2006 ce reglementează sistemul de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, reprezintă implementarea la nivel naţional a prevederilor Directivei 2003/87/CE, care în art. 16 dispune inclusiv cu privire la sancţiunile aplicabile operatorilor care nu restituie până la data de 30 aprilie a fiecărui an cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior: „(3)   Statele membre garantează că orice operator care nu restituie, până la data de 30 aprilie a fiecărui an, cote suficiente pentru a-și reglementa emisiile din anul anterior este pasibil de plata unei amenzi pentru depășirea emisiilor. Amenda pentru depășirea emisiilor este de 100 EUR pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emis de instalația respectivă pentru care operatorul nu a restituit cotele. Plata amenzii pentru depășirea emisiilor nu exonerează operatorul de obligația de a restitui un număr de cote egal cu depășirea respectivă de emisii, la restituirea cotelor pentru următorul an calendaristic.”

Or, în legătură cu interpretarea dispoziţiilor art. 16 alin. (3) al Directivei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza C-148/14 Bundesrepublik Deutschland împotriva Nordzucker AG, în sensul că:

“Articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 octombrie 2004, trebuie interpretat în sensul că nu se aplică unui operator care restituie un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră care corespunde emisiilor din anul anterior, astfel cum au fost raportate și verificate conform articolului 15 din această directivă, în cazul în care se dovedește, în urma unei verificări suplimentare efectuate de autoritatea națională competentă după expirarea termenului de restituire, că s‑a raportat o cantitate mai mică a acestor emisii, astfel încât numărul cotelor restituite este insuficient.

Revine statelor membre sarcina să stabilească sancțiunile care pot fi impuse într‑o astfel de situație conform art. 16 alineatul (1) din Directiva 2003/87, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/101”.

Relevante pentru litigiul de faţă sunt, în special, considerentele acestei decizii, prin care Curtea analizează obligația operatorilor de a restitui înainte de data de 30 aprilie a anului în curs, în vederea anulării, un număr de cote de emisie de gaze cu efect de seră egal cu emisiile acestora din cursul anului calendaristic anterior, şi în special rigoarea deosebită cu care se aplică normele ce instituie această obligaţie. Astfel, reţine Curtea:

„(...) 41. Interpretarea domeniului de aplicare al articolului 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 38 din prezenta hotărâre, se impune de asemenea având în vedere principiul proporționalității. (...)

43. Desigur, un operator nu poate exclude posibilitatea ca, după restituirea cotelor de emisie de gaze cu efect de seră, autoritățile competente ale unui stat membru să constate, cu ocazia propriilor controale suplimentare, că raportul său conține o neregulă care afectează numărul cotelor care trebuie restituite. Cu toate acestea, aplicarea automată a amenzii forfetare prevăzute la articolul 16 alineatul (3) din Directiva 2003/87 ar fi disproporționată din moment ce un operator, dacă a fost de bună‑credință, nu poate prevedea cu suficientă certitudine rezultatul unor asemenea controale suplimentare.

44. În schimb, sancțiunile pe care statele membre sunt ținute să le prevadă în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Directiva 2003/87 constituie un instrument adaptat într‑o astfel de situație, întrucât, potrivit textului acestei dispoziții, sancțiunile respective trebuie să fie proporționale cu încălcarea săvârșită. Aceasta implică printre altele faptul că incumbă autorităților naționale competente obligația de a lua în considerare ansamblul împrejurărilor de fapt sau de drept specifice fiecărei spețe pentru a determina dacă o sancțiune trebuie să fie aplicată unui operator și, dacă este cazul, care este acea sancțiune. Această apreciere impune printre altele să se țină seama de comportamentul operatorului, precum și de buna sa credință sau de intențiile sale frauduloase. (…)” [subl. ns.]

 Având în vedere aceste observaţii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi în considerarea caracterului obligatoriu al jurisprudenţei Curţii, vor fi înlăturate aşadar acele susţineri ale intimatei AFM potrivit cărora obligaţia de calcul a penalităţii şi de emitere a deciziei de impunere pentru cuantumul rezultat din aplicarea formulei de calcul determinate prin lege nu ar putea fi, sub nicio formă, supusă propriei aprecieri, fiind indiferent comportamentul operatorului economic debitor, buna credinţă a acestuia ori demersurile întreprinse în scop de conformare.

În realitate, în aplicarea principiului proporționalității, autoritatea publică era ţinută la a evalua în mod efectiv argumentele expuse de recurenta reclamantă în dovedirea eforturilor întreprinse de aceasta în scop de conformare, precum şi a evenimentelor cu care s-a confruntat şi care au contribuit la neîndeplinirea obligației de plată, cu consecinţa determinării efectelor pe care le-ar putea produce asupra modului de stabilire a cuantumului penalităţii.

Procedând la astfel de verificări, în raport de aspectele invocate de recurenta-reclamantă în dovedirea bunei sale credinţe şi a lipsei unei intenţii frauduloase în neîndeplinirea obligaţiei legale de restituire a certificatelor de emisii CO2, Înalta Curte va reţine relevanţa demersurilor justificate cu înscrisurile administrate în fond, constând în formularea de solicitări către Ministerul Energiei, Guvernul României, către autoritatea publică locală, prin care reclamanta a adus la cunoştinţă dificultăţile financiare cu care se confruntă, determinate de comportamentul culpabil al propriilor parteneri contractuali, unii dintre aceştia intrând în insolvenţă, a învederat existenţa unor dificultăți în asigurarea propriilor resurse necesare continuării activităţii, solicitând adoptarea de măsuri care să îi permită îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de HG nr. 780/2006.

De asemenea, recurenta A. SA s-a adresat inclusiv intimatei Administraţia Fondului pentru Mediu, emitenta actului contestat, aducând la cunoştinţa acesteia dificultăţile financiare cu care se confruntă şi solicitând prelungirea termenului limită pentru restituirea diferenţei de certificate aferente anului 2021.

Nu în ultimul rând, înscrisurile administrate în cauză probează demersurile recurentei, realizate în scopul redirecţionării propriilor încasări de la terţi către traderul de certificate de emisii de gaze cu efect de seră E. SRL, în acelaşi scop al îndeplinirii obligaţiilor legale reglementate de HG nr. 780/2006, sens în care la data de 03.05.2022 a fost încheiată Convenţia de plată 3250, între D. SRL, A. SA şi E. SRL (f. 59 dosar fond), prin care s-a convenit plata sumelor datorate de D. SRL direct către traderul de certificate, în scopul achiziţiei de certificate de emisii de gaze cu efect de seră.

Relevant este şi faptul că, în cele din urmă, obligaţia legală a fost integral dusă la îndeplinire, iar întârzierea faţă de termenul legal de scadență a fost de doar 10 zile, la data de 10.05.2022 recurenta restituind întreaga diferenţă de certificate.

Toate aceste dovezi atestă buna sa credinţă, derivând din faptul că a recunoscut în mod constant existenţa obligaţiei de plată, că a întreprins eforturi susţinute în scopul ducerii sale la îndeplinire, astfel că nu se poate aprecia existenţa unei intenţii frauduloase, ori manifestarea unei neglijenţe în îndeplinirea obligaţiilor legale la termen.

În consecinţă, în aplicarea principiului proporționalității, Înalta Curte va aprecia că stabilirea unei penalităţi de 100 euro pentru fiecare tonă de dioxid de carbon echivalent emisă, calculată pentru perioada 01.05.2022 – 10.05.2022, rezultând un debit total în cuantum de 44.471.451 lei, reprezintă o sancţiune excesivă, impunându-se diminuarea sa.

În privinţa proporției în care penalitatea ar putea fi redusă, Înalta Curte va observa totuşi că nu se va putea proceda la o înlăturare integrală a obligaţiei, astfel cum s-a solicitat în recurs, în condiţiile în care, după cum s-a arătat anterior, deşi recurenta nu a manifestat rea-credinţă justificând într-o oarecare măsură întârzierea în restituirea integrală a certificatelor, totuşi aceasta nu poate fi absolvită de orice vină.

Astfel, nu poate rămâne neobservat faptul că recurenta-reclamantă, deşi avea cunoştinţă de Raportul de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră încă din data de 12.01.2022, demersurile întreprinse în scopul respectării integrale a obligaţiilor au fost demarate abia începând cu luna aprilie 2022, ceea ce la rândul său a contribuit la întârzierea cu 10 zile în obţinerea fondurilor şi, implicit, în achiziţionarea restului de certificate neachiziţionate până la data de 31.04.2022.

În concluzie, în aplicarea principiului proporţionalităţii, se va reţine că reprezintă o măsură adecvată diminuarea până la 20.000.000 lei a cuantumului penalităţii (de la suma de 44.471.451 lei stabilită prin decizia de impunere nr. 1/06.05.2022), sens în care, în rejudecare, în temeiul art. 496 Cod pr. civilă, art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rap. la art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite recursul, va casa în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare, va anula în parte decizia nr. 42 din data de 4.07.2022 privind soluţionarea contestaţiei şi decizia de impunere nr. 11/6.05.2022 şi va reduce corespunzător cuantumul penalităţii determinate prin cele două acte administrative.