Distincţia dintre eroare judiciară tipică şi eroare judiciară atipică. Declanşarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială subsecventă a magistraţilor

Cuprins pe materii: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legi speciale. Cariera magistraţilor (acte emise de CSM)

Index alfabetic:

- Eroare judiciară tipică

- Răspunderea materială a statului

- Răspunderea magistratului

- Condiţiile sesizării inspecţiei judiciare

 

Legea nr. 303/2022, art. 269

Între eroare judiciară tipică (constând într-o privare nelegală de libertate) şi eroarea judiciară atipică (constând într-o privare de libertate injustă) există o diferenţă clară de regim juridic, astfel că, deși ambele tipuri de erori trebuie să fie constatate prin acte ale organelor judiciare, astfel cum acestea sunt menționate la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în cazul erorii judiciare tipice, odată angajată răspunderea materială a statului, Consiliul Superior al Magistraturii (pe baza raportului întocmit în acest sens de Inspecția Judiciară) trebuie să stabilească dacă eroarea judiciară este rezultatul relei-credințe sau a gravei neglijențe a magistratului care a dispus aceste măsuri, pe când în cazul erorii judiciare atipice, unde răspunderea se oprește la nivelul statului, prin Ministerul Finanțelor, Consiliul Superior al Magistraturii nu are abilitare legală să intervină în această procedură, neaflându-se în ipoteza normei care se referă doar la eroarea materială tipică.

Hotărârea definitivă dată de instanța penală, de achitare, este suficientă prin ea însăși pentru aprecierea asupra acordării de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală, aspect validat prin Decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Instanţele civile nu au competenţa de a stabili caracterul injust, nedrept al măsurilor preventive, ci au doar competența de a judeca acţiunile având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat. Astfel, instanţele civile au reţinut că reclamantul a fost achitat, hotărârea penală servind drept dovadă a luării faţă de acesta a unor măsuri preventive privative de libertate în mod legal, însă conferindu-i acestuia vocaţie la repararea prejudiciului, doar în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor, nu şi cu magistraţii care au luat dispus respectivele măsuri.

Prin urmare, mecanismul de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială subsecventă a magistraţilor (prevăzut de lege pentru determinarea relei-credințe sau a gravei neglijențe în săvârșirea erorii judiciare de către acestea), nu putea fi declanşat, câtă vreme nu se pune problema unei erori judiciare tipice care să fi fost constatate de organele judiciare penale, singura care permitea verificarea din partea Inspecției Judiciare la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii.

I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4284 din 3 octombrie 2024

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

1.1 Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2024 sub nr. x/1/2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal, contestatoarea A. a formulat contestaţie împotriva Hotărârii nr. x din 21.02.2024 a Secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost aprobat Raportul nr. 23-2208/2024 din 22.01.2024, întocmit de Inspecția Judiciară ca urmare a efectuării verificărilor prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare și prin care s-a reținut că (...) „eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”, solicitând anularea hotărârii, întrucât este nelegală şi obligarea intimatului să emită altă hotărâre prin care să constate inadmisibilitatea sesizării nr. 319284 din 18.10.2023 a Ministerului Finanțelor.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe dispozițiile art. 29 alin. (5) și (6), art. 40 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 305/2022, art. 268 alin. (4) și (6) și art. 269 alin. (4) și (IO) din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare, art. 38 alin. (1) pct. 22 din Regulamentul de organizare și funcționare al Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 122 din 06 iulie 2023, art. 53 alin. (2) din Constituția României, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 538 - art. 542 Codul de procedură penală (în forma anterior modificării prin Legea nr. 201/2023 și în forma în vigoare) și decizia nr. 136 din 03.03.2021 a Curții Constituționale.

1.2 Prin cererea înregistrată la data de 12 martie 2024 sub nr. y/1/2024 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia contencios administrativ şi fiscal, contestatoarea B. a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. x din 21.02.2024 a Secției pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a fost aprobat Raportul nr. 23-2208/2024 din 22.01.2024, întocmit de Inspecția Judiciară ca urmare a efectuării verificărilor prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu modificările și completările ulterioare și prin care s-a reținut că (...) „eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”, solicitând în principal, anularea hotărârii pe motiv de nelegalitate şi obligarea intimatului să emită altă hotărâre prin care să constate inadmisibilitatea sesizării nr. 319284 din 18.10.2023 a Ministerului Finanțelor, iar în subsidiar, anularea hotărârii pe motiv de nelegalitate şi pronunţarea soluţiei inadmisibilității sesizării de către instanţă.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe aceleași dispoziții legale invocate în prima contestație.

1.3. Prin Încheierea din data de 17.09.2024, Înalta Curte a admis excepţia conexităţii şi s-a dispus conexarea dosarului nr. y/1/2024 la prezenta cauză. 

În motivarea contestațiilor, s-a susținut în mod similar că, prin hotărârea nr. x din 21 februarie 2024, Consiliului Superior al Magistraturii -  Secţia pentru judecători a aprobat Raportul Inspecției Judiciare nr. 23-2208/2024, în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

S-a arătat că prin adresa nr. 319284/18.10.2023, Ministerul Finanțelor a transmis Consiliului Superior al Magistraturii propunerea „de a dispune efectuarea de verificări, pentru a se stabili forma și modalitatea de vinovăție a magistraților care au cauzat prin fapta lor un prejudiciu patrimonial Statului Român”.

Prin Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. y din 16 noiembrie 2023 s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute la art.269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În urma verificărilor prevăzute de lege, Inspecția Judiciară-Direcția de inspecție pentru judecători a elaborat Raportul nr. 23-2208 din 22 ianuarie 2024.

A fost realizată o incursiune asupra aspectelor esențiale din cadrul dosarului penal finalizat cu soluția de achitare a inculpatului C., de către fiecare contestatoare, cu sublinierea momentelor în care acestea au avut un rol în pronunțarea unor soluții cu privire la măsurile preventive privative de libertate luate față de inculpat.

Astfel, s-a arătat că prin rechizitoriul nr. x/P/2015 din data de 05.02.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C., ce fusese arestat preventiv, respectiv arestat la domiciliu în perioada 19.II.2015 - 12.02.2016. Măsura arestului preventiv a fost luată și, ulterior, înlocuita cu arestul la domiciliu, măsură prelungită succesiv în cursul urmăririi penale de Curtea de Apel București, după caz Înalta Curte, prin mai multe hotărâri, dintre care încheierea nr. 1617 din 26.11.2015 a Secției penale prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu a fost pronunțată de d-na judecător A., respectiv încheierea nr.31/13.01.2016 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus respingerea căii de atac formulate de reclamantul C. și menținerea măsurii arestului la domiciliu (judecătorul care a pronunțat această soluție fiind d-na B.).

Prin încheierea din 10.02.2016, pronunțată în procedura de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2/2016/al.l al Curții de Apel București, Secția I Penală, prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar față de inculpatul C., s-a reținut referitor la temeiurile care au determinat inițial luarea măsurii arestării preventive si ulterior, luarea măsurii arestului la domiciliu (...) că probele administrate în cursul urmăririi penale atestă în continuare suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea infracțiunilor imputate", motiv pentru care „judecătorul de cameră preliminară nu poate reține susținerile apărării în sensul dispunerii revocării măsurii, (...) însă apreciază că în acest moment procesual nu mai este dovedită necesitatea acestei măsuri, prin raportare la starea de pericol concret pentru ordinea publică și respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.”

Această soluție a fost menținută de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți, Secția Penală, prin încheierea nr. 194 din 12.02.2016, în care, de asemenea, au fost făcute aprecieri cu privire la legalitatea măsurilor preventive anterioare și justificarea acestora.

În fine, Curtea de Apel București, Secția I Penală, prin sentința penală nr.59/F din 29.03.2018, a dispus achitarea inculpatului C., în temeiul art. 396 alin. (5)din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, pentru săvârșirea a două infracțiuni prevăzute de art. 13 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1)din Codul penal și, totodată, l-a condamnat la o pedeapsă rezultantă 1 an și 8 luni închisoare, cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 269 alin. (I) din Codul penal (2 fapte) și art. 272 alin. (1) din Codul penal.

Prin decizia penală nr. 3/A din 06.01.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Penală - a menținut soluția de achitare a inculpatului C., dispunând, totodată, achitarea acestuia, în temeiul art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, pentru cele două infracțiuni prevăzute de art. 269 alin. (l)din Codul penal și pentru infracțiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) din Codul penal.

În considerentele acestei hotărâri s-a reținut cu privire la măsurile preventive luate și menținute pe durata urmăririi penale față de inculpatul C. că „s-au fundamentat pe probele administrate în cauză până la momentul dispunerii acestor măsuri, mijloace de probe din care a rezultat existenta unor indicii temeinice care au conturat presupunerea rezonabilă că inculpații erau implicați în activitățile infracționale pentru care erau cercetați, fiind, totodată, apreciate ca necesare în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal.

(...) Prin urmare, faptul că în cauză s-a dispus achitarea celor doi inculpați nu determină concluzia că măsurile preventive luate și menținute pe parcursul procedurii judiciare au avut un caracter nelegal.” 

S-a arătat că, urmare și a deciziilor nr.136/2021 a Curții Constituționale și nr.15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la acest moment, norma procesual penală nu permite statului să exercite  acțiune în regres împotriva judecătorului în cazul privării de libertate injuste ce decurge din pronunțarea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din Codul de procedură penală.”

De asemenea, s-a susținut și că între eroarea judiciară tipică (privare nelegală de libertate) și eroarea judiciară atipică (privare de libertate injustă) există o evidentă diferență de regim juridic, întrucât, deși ambele trebuie constatate prin acte ale organelor judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 din Codul de procedură penală, în cazul celei dintâi dintre acestea, odată angajată răspunderea materială a statului, Consiliul Superior al Magistraturii, ca organ abilitat de art. 269 din Legea nr. 303/2022, cu modificările și completările ulterioare, este obligat să stabilească dacă eroarea este rezultatul relei credințe sau al gravei neglijențe a magistratului; în timp ce, în privința celei de a doua, Consiliul nu are niciun fel de competență, dat fiind specificul ipotezei reglementate care exclude ab initio orice încălcare a unor norme materiale sau de procedură, realizată cu o anumită gravitate, care are drept consecință nesocotirea unor drepturi subiective.

Or, este evident că, în cazul celor două contestatoare, neexistând o eroare judiciară tipică, generată de încălcarea unor norme materiale sau procedurale (în speță, a dispozițiilor procesual penale din materia măsurilor preventive privative de libertate), declanșarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială subsecventă a acestora, cu consecința constatării, prin hotărârea atacată, că nu au acționat cu rea credință sau gravă neglijență la momentul înlocuirii arestului preventiv cu arestul la domiciliu, respectiv menținerii măsurii arestului la domiciliu a reclamantului C., este în mod vădit nelegală.

2.Apărările intimatului Consiliul Superior al Magistraturii

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes, iar în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea contestațiilor ca neîntemeiate.

Cu privire la excepția invocată, s-a arătat că hotărârea contestată în prezentul litigiu este favorabilă reclamantei, așa cum menționează inclusiv aceasta în contestația formulată, motivele de nelegalitate invocate vizând însă aspecte ce țin de admisibilitatea sesizărilor formulate de Ministerul Finanțelor Publice în speță.

În legătură cu acest aspect, relevant este faptul că măsurile contestate de reclamantă în prezenta cauză, respectiv declanșarea mecanismului de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea sa materială urmare a sesizărilor formulate de Ministerul Finanțelor Publice, nu au fost luate prin hotărârea contestată în prezentul litigiu, ci anterior, prin Hotărârea nr. y din 16 noiembrie 2023 a Secției pentru judecători prin care s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

În acest sens se arată că prin Hotărârea nr. y din 16 noiembrie 2023 a Secției pentru judecători s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificări cu privire la aspectele reținute în cuprinsul sentinței civile nr. 213 din 13.07.2022 pronunțată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. x/87/2021, schimbată în parte prin decizia civilă nr.925A din 09.06.2023 pronunțată de Curtea de Apel București — Secția a IV-a Civilă, urmare a sesizării Ministerul Finanțelor Publice, în legătură cu daunele morale acordate numitului Toma Ovidiu Carmen. Urmare a analizei efectuate, Secția pentru judecători a apreciat la acel moment că erau întrunite cerințele legale și era necesară declanșarea procedurii reglementate de dispozițiile art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022.

S-a arătat de asemenea că, analiza criticilor formulate de reclamante în sensul neîndeplinirii cerințelor pentru declanșarea mecanismului de verificare a condițiilor pentru răspunderea materială a magistraților nu este posibilă, deoarece hotărârea contestată nu vizează chestiunea respectivă, care era deja tranșată la momentul adoptării acesteia, prin Hotărârea nr. y din 16 noiembrie 2023 a Secției pentru judecători.

În acest context, se arată că, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate, reclamantele nu justifică niciun folos concret în inițierea demersului de contestare a Hotărârii nr. x din 21.02.2024 a Secției pentru judecători, deoarece aceasta nu contestă soluția de aprobare a raportului Inspecției Judiciare (în sensul că eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea credință sau gravă neglijență ) și nici considerentele ce au stat la baza acesteia, ce le sunt favorabile, ci soluția și considerentele expuse în Hotărârea nr. y din 16 noiembrie 2023 a Secției pentru judecători, care însă nu face obiectul contestațiilor prezente.

Pe de altă parte, chiar în ipoteza admiterii contestației și anulării Hotărârii nr. x din 21.02.2024 a Secției pentru judecători, procedura finalizată prin pronunțarea respectivei hotărâri va fi reluată din etapa anterioară emiterii actului anulat și nicidecum de la momentul sesizării primite de la Ministerul Finanțelor Publice, nefiind invalidate și actele anterioare, întocmite în cadrul acelor proceduri și necontestate.

De asemenea, se arată că în prezent intimatul și-a reconsiderat practica și apreciază că dreptul la reparare a pagubei, reglementat de art. 539 din Codul de procedură penală, este condiționat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, motiv pentru care, la acest moment, în cazul sesizărilor Ministerului Finanțelor Publice care nu îndeplinesc această cerință, nu se mai procedează la sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările conform art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2002.

Pe fondul contestațiilor, intimatul a arătat că Secția pentru judecători, procedând prin hotărârea contestată la verificarea raportului Inspecției Judiciare întocmit în cadrul procedurii reglementate de art. 269 din Legea nr. 303/2022, a acționat conform atribuțiilor stabilite de lege exclusiv în sarcina sa, astfel că nu poate fi reținută, în circumstanțele date, nulitatea hotărârii contestate din această perspectivă.

Referitor însă la susținerea contestatoarelor în sensul existenței în speță a unui caz de eroare judiciară atipică (privare de libertate injustă), ipoteză în care nu erau îndeplinite cerințele pentru declanșarea mecanismului de verificare a condițiilor pentru răspunderea materială a magistraților, acest aspect nu a fost antamat prin hotărârea contestată, ci prin hotărârea nr. y din 16 noiembrie 2023 a Secției pentru judecători. Astfel, criticile contestatoarelor cu privire la aceste aspecte apar ca fiind străine de cauză, motiv pentru care nu pot constitui temei pentru anularea hotărârii contestate.

3. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra contestațiilor

3.1 Înalta Curte se va pronunța cu prioritate, potrivit dispozițiilor art.248 din Codul de procedură civilă, asupra excepției lipsei de interes în formularea contestațiilor, de a cărei soluționare depinde antamarea sau nu a contestațiilor pe fond.

Analizând contextul în care a fost invocată această excepție, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât apreciază că, deși soluțiile adoptate prin hotărârile conteste par a le fi favorabile contestatoarelor, deoarece prin acestea a fost aprobat raportul întocmit de Inspecția Judiciară, prin care se constată că ”eroarea judiciară nu a fost comisă ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență”, în realitate, procedura a fost declanșată pornind de la premisa săvârșirii unei erori judiciare tipice, pentru care s-a dispus efectuarea de verificări cu privire la existența relei-credințe sau a gravei neglijențe.

Or, în contextul în care contestatoarele au susținut că în cauză nu este în discuție existența unei astfel de erori judiciare, nici procedura menționată nu ar mai fi trebuit declanșată, sesizarea fiind practic inadmisibilă, nefiind aptă să genereze verificări din partea Inspecției Judiciare, care nu ar mai fi trebuit să fie astfel sesizată.

Introducerea referirii la existența erorii judiciare în cuprinsul hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii particularizează cariera magistratului vizat, chiar dacă statul va răspunde obiectiv, faţă de justiţiabil, conform deciziei Curții Constituționale nr.136/2021, cu excluderea răspunderii magistratului.

Se reține că atestarea caracterului legal al măsurii preventive prin acte procesuale dispuse în cadrul dosarului penal, apare ca fiind în contradicţie cu reţinerea existenţei unei erori judiciare (fie ea şi atipică) şi exclude evaluări legate de exercitarea funcţiei cu rea-credinţă ori gravă neglijenţă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin extinderea analizei limitelor în care poate fi pusă în discuție răspunderea materială a contestatoarelor, în calitate de judecători, la ipoteze pentru care legea nu prevede dreptul de regres al statului împotriva judecătorilor, pot fi afectate garanțiile de independență de care trebuie să se bucure orice magistrat în îndeplinirea atribuțiilor specifice funcției, astfel încât interesul contestatoarelor în promovarea contestațiilor de față este un demers evident.

3.2 Pe fondul contestațiilor, Înalta Curte de Casație și Justiție, pornind  de la susținerile ambelor părți și de la materialul probator administrat în cauză, atașat celor două dosare conexate, urmează să analizeze contextul legislativ care reglementează chestiunea în discuție în dosarul de față, precum și incidența jurisprudenței obligatorii a instanței de contencios constituțional, respectiv Decizia nr.136/2021 a Curții Constituționale, precum și a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cadrul mecanismului formal de unificare a jurisprudenței, respectiv Decizia nr.15/2017 pronunțată de Completul competent să judece recursului în interesul legii, prin raportare la situația de fapt care a generat pronunțarea hotărârii atacate.

Circumstanțele cauzei au fost declanșate de sesizarea de către Ministerul Finanțelor a Secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, cu privire la faptul că prin sentința civilă nr.213/13.07.2021 a Tribunalului Teleorman, Secția Civilă, astfel cum a fost modificată prin Decizia nr.925/A/09.02.2023 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul C., fiind obligat statul român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 75.000 lei cu titlu de daune morale, hotărâri judecătorești prin care s-a reținut delimitarea privării de libertate nelegale de cea injustă, soluția fiind însă desființată prin Decizia nr.2039/08.10.2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Secția I Civilă, care, admițând recursul declarat de reclamant, a casat decizia nr.925/2023 a Curții de Apel București și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Se reține că statul român a fost obligat de către instanțele civile (chiar dacă nu încă printr-o hotărâre judecătorească definitivă) la plata de daune morale către reclamant, ca urmare a unor măsuri preventive privative de libertate luate față de acesta în temeiul rechizitoriului nr. x/P/2015 din 05.02.2016 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție-Direcția Națională Anticorupție, dintre care, cu relevanță pentru cauza de față sunt :încheierea nr. 1617/26.11.2015 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu cea a arestului la domiciliu (magistratul care a pronunțat această soluție fiind contestatoarea A.), respectiv încheierea nr.31/13.01.2016 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus respingerea căii de atac formulate de reclamantul C. și menținerea măsurii arestului la domiciliu (magistratul care a pronunțat această soluție fiind contestatoarea B.).

Ulterior, această măsură preventivă a fost menținută până în procedura de cameră preliminară, când s-a dispus înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar față de inculpatul C., prin încheierea din 10.02.2016 în dosarul nr. x/2/2016/a1.1 pronunțată în procedura de cameră preliminară, al Curții de Apel București, Secția I Penală, reținându-se referitor la temeiurile care au determinat inițial luarea măsurii arestării preventive și ulterior, luarea măsurii arestului la domiciliu (...) că probele administrate în cursul urmăririi penale atestă în continuare suspiciunea rezonabilă privind săvârșirea infracțiunilor imputate", motiv pentru care „judecătorul de cameră preliminară nu poate reține susținerile apărării în sensul dispunerii revocării măsurii, (...) însă apreciază că în acest moment procesual nu mai este dovedită necesitatea acestei măsuri, prin raportare la starea de pericol concret pentru ordinea publică si respectiv asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.”

Această soluție a fost menținută de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curți, Secția Penală, prin încheierea nr. 194 din 12.02.2016, care respingând contestația formulată de parchet, a reținut că „pe durata măsurii preventive, conduita procesuală a inculpatului  C. (...), concretizată în respectarea obligațiilor impuse, prezentarea în instanță ori de câte ori au fost chemați, stadiul procesual (procedura de cameră preliminară), anturajul și mediul din care provine (...) precum și lipsa antecedentelor penale, nu mai relevă o stare de pericol pentru ordinea publică atât de însemnată încât înlăturarea ei să reclame, cu absolută necesitate, privarea de libertate și la acest moment.”

 În final, prin decizia penală nr.3/A/06.01.2021, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția Penală a dispus achitarea inculpatului C. pentru toate faptele pentru care a fost trimis în judecată, în baza art.16 alin.1 lit.b teza I din Codul de procedură penală (fapta nu este prevăzută de legea penală).

Temeiurile de drept ale demersului judiciar sunt următoarele dispoziții legale:

-Art. 539 din Codul de procedură penală, ”(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă:

a) măsura a fost constatată ca nelegală;

b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) clasarea sau achitarea,(...).

 (2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare. (...)”

-Art. 268. -L 303/2022-”(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 272.

(3) În lipsa relei-credinţe sau a gravei neglijenţe, judecătorii şi procurorii nu răspund pentru soluţiile pronunţate.

(4) Există eroare judiciară atunci când:

a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.(...)”

-Art. 269 din Legea nr. 303/2022-”(1) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune în despăgubiri numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor. (...)

(3) După comunicarea hotărârii definitive pronunţate în acţiunea prevăzută la alin. (1), Ministerul Finanţelor va sesiza secţia corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii pentru a constata dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

(4) La solicitarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţia Judiciară efectuează verificări în vederea evaluării dacă eroarea judiciară este urmarea exercitării funcţiei de către judecător sau procuror cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Prin Decizia nr. 136/2021 a Curții Constituționale, admițându-se excepția de neconstituționalitate, s-a constatat că „soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din Codul de procedură penală, sau achitare este neconstituţională”.

Instanța de contencios constituțional, cu acest prilej, a analizat și trasat o limită clară de demarcație între privarea de liberate nelegală și privarea de libertate nedreaptă, creând astfel premisele diferențierii între o eroare judiciară tipică (care dă naștere la răspunderea civilă obiectivă a statului și, ulterior, la angajarea răspunderii subiective a judecătorului, în măsura în care Secția pentru Judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii ar constata, pe baza raportului întocmit de Inspecția Judiciară, că acesta a acționat cu rea-credință sau gravă neglijență, dat fiind caracterul nelegal al privării de libertate), și o eroare judiciară atipică  (care pune în discuție doar răspunderea obiectivă a statului în ipoteza pronunțării unei soluții definitive de achitare, nu însă și pe cea a judecătorului, întrucât privarea de libertate a avut un caracter legal).

Astfel, la par.44 din decizie, se reține că ” Prin urmare, având în vedere obligaţia statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilităţii libertăţii individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluţiei procesului (...)”.

Ca urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, a fost modificat art.542 din Codul de Procedură Penală, referitor la acțiunea în regres, prin Legea nr.201/2023, în sensul că ” (1) În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 (când a existat o condamnare, s.n.) şi art. 539 alin. (1) lit. a), (când măsura preventivă a fost constatată ca nelegală, s.n.), acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune (...)

(2) Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1), cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională, a produs eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii ori, după caz, a dispus, confirmat, prelungit sau a pus în executare în mod nelegal măsura de supraveghere tehnică.”

Se observă că, prin eliminarea din cuprinsul art.542 din Codul de procedură penală, a referirii la art.539 alin.1 lit. b, (în care pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) -d) clasarea sau achitarea), legiuitorul a înțeles să reglementeze faptul că dreptul la repararea pagubei prin acţiunea în regres împotriva persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune este condiţionat în mod exclusiv de caracterul nelegal al privării de libertate, criteriu care nu ţine seama de soluţia dată/pronunţată de procuror sau instanţa judecătorească, după caz, pe fondul acuzaţiei în materie penală.

Pe de altă parte, prin Decizia nr 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent să judece recursul în interesul legii,  a fost admis recursul în interesul legii și în consecință, s-a stabilit că ” în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia. Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate.”

Astfel, Înalta Curte a reținut  în decizia menționată că ”33. Potrivit dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei.”

Totodată, se reține că sintagma "instanţa de judecată învestită cu judecarea cauzei" se referă doar la instanţa penală învestită cu judecarea cauzei în primă instanţă sau apel ori, eventual, cu o cale extraordinară de atac.

35. Nu se poate admite că legiuitorul, folosind această sintagmă, a avut în vedere şi o instanţă civilă, întrucât instanţa învestită cu judecarea cauzei este cea competentă să soluţioneze conflictul de drept penal dedus judecăţii, în faţa căreia s-a exercitat acţiunea penală şi care a luat una dintre măsurile preventive privative de libertate prevăzute în Codul de procedură penală. De altfel, din cuprinsul dispoziţiei citate reiese că legiuitorul a enumerat organele judiciare penale care au competenţa de a se pronunţa asupra legalităţii unor astfel de măsuri preventive, precum şi actele procesuale prin care o pot face.

37. Prin dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală legiuitorul a prevăzut obligaţia pentru organele judiciare penale de a verifica legalitatea măsurilor preventive dispuse în cauză, în tot cursul procesului penal, până la pronunţarea unei hotărâri definitive asupra fondului cauzei, fapt reţinut şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 271 din 10 mai 2016).

38. Aşadar, organele judiciare penale au obligaţia (prevăzută în textele de lege menţionate în secţiunea anterioară) de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate (pe lângă cel al necesităţii şi proporţionalităţii) în tot cursul procesului penal, cât timp această măsură este în fiinţă.

39. De asemenea, împotriva încheierilor prin care instanţa dispune asupra măsurilor preventive pot formula contestaţie inculpatul şi procurorul. Instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei are obligaţia de a face un examen al legalităţii măsurii preventive privative de libertate, putând dispune oricare dintre soluţiile prevăzute de lege. Totodată, încheierile prin care aceste organe judiciare dispun cu privire la măsurile preventive sunt motivate sub toate aspectele, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea luării, prelungirii ori menţinerii acestora. În final, dacă măsura preventivă privativă de libertate se menţine până la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa învestită cu soluţionarea acesteia este obligată să facă o nouă evaluare cu privire la legalitatea măsurii preventive, conform dispoziţiilor art. 399 alin. (1) din Codul de procedură penală.

40. Rezultă aşadar că organele judiciare penale au obligaţia de a se pronunţa cu privire la legalitatea măsurii preventive privative de libertate. Or, pornind de la această premisă legală, care se verifică şi în practica instanţelor, se reţine că instanţele civile nu pot să efectueze un examen de legalitate asupra măsurilor preventive, atunci când sunt învestite cu cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală.”

De asemenea, ”46. Referitor la soluţiile pronunţate de instanţă pe fondul cauzei, se reţine că, potrivit art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

48. Soluţiile prezentate mai sus se pronunţă de către instanţă după parcurgerea tuturor fazelor procesului penal, în urma administrării complete a probatorului. Or, aşa cum s-a arătat, potrivit art. 202, art. 209, art. 218 şi art. 223 din Codul de procedură penală, reţinerea, arestul la domiciliu sau arestarea preventivă pot fi luate numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune.

49. Aşadar, standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat.

50. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp.( Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994).

53. Aşadar, rezultă că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta (ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare.)”

De altfel, Curtea Constituțională, chiar prin Decizia nr. 136/2021 a menționat că ”(...)54. Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală condiţionează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz.

Această condiţionare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligaţie de a se pronunţa prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunţă hotărârea definitivă şi care au făcut obiectul controlului pe calea contestaţiei, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 din Codul de procedură penală. De asemenea, aceasta presupune obligaţia instanţei de judecată care se pronunţă prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, paragraful 12). Curtea a constatat că obligaţia organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, de a se pronunţa, prin hotărârile definitive pe care le pronunţă, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecţie prevăzut la art. 5 din Convenţie (paragraful 17).

(...)Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în faţa instanţei civile va avea ca temei respectiva ordonanţă de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.”

  Având în vedere aceste repere legislative și jurisprudențiale obligatorii, Înalta Curte constată că prin încheierea nr.194/12.02.2016 de menținere a soluției de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu cea a controlului judiciar și respectiv prin decizia penală nr.3/A din 06.01.2021 de achitare, pronunțate în dosarul ce-l viza pe reclamantul C., Înalta Curte-Secția Penală nu a reținut cu autoritate de lucru judecat, o privare de libertate în mod nelegal, pentru a se stabili că măsurile preventive privative de libertate, dispuse prin încheierile 1617/2015, respectiv 131/2016, echivalează cu o eroare judiciară tipică, în sensul avut în vedere de legiuitor, pentru declanșarea răspunderii magistraților.

Este adevărat că aceste acte procesuale au fost emise în perioada în care era în vigoare art.539 în forma anterioară Deciziei CCR nr.136/2021 și a Legii nr.201/2023, care a introdus și litera b la acest articol, și deci, când nu era reglementată obligativitatea realizării prin acte ale organelor judiciare a verificării legalității măsurilor preventive privative de libertate în ipoteza clasării sau achitării inculpatului prin hotărâre definitivă, însă acest aspect a fost realizat totuși de instanța penală în considerentele deciziei penale de achitare, în care s-a reținut cu privire la măsurile preventive luate și menținute pe durata urmăririi penale față de acest inculpat că ” s-au fundamentat pe probele administrate în cauză până la momentul dispunerii acestor măsuri, mijloace de probă din care a rezultat existența unor indicii temeinice care au conturat presupunerea rezonabilă că inculpații erau implicați  în activitățile infracționale pentru care erau cercetați, fiind totodată apreciate ca necesare în vederea asigurării bunei desfășurări a procesului penal.(...)

De asemenea, s-a reținut în decizia penală ”constatarea finală asupra temeiniciei fondului acuzațiilor aduse inculpaților (printre care și reclamantul, s.n.) este distinctă și fără legătură cu temeiurile care au justificat necesitatea luării/menținerii măsurilor preventive din cursul procesului penal. Prin urmare, faptul că s-a dispus achitarea celor doi inculpați nu determină concluzia că măsurile preventive luate și menținute pe parcursul procedurii judiciare au avut un caracter nelegal.”

Prin urmare, prin hotărârea definitivă de achitare, pronunțată de instanța penală, s-a constatat deja caracterul legal al măsurilor preventive luate față de inculpat pe parcursul procesului.

  În concluzie, între eroarea judiciară tipică (constând într-o privare nelegală de libertate) și eroarea judiciară atipică (constând într-o privare de libertate injustă) există o diferență clară de regim juridic, care nu a fost avută în vedere de intimat la emiterea actelor contestate.

Astfel, deși ambele tipuri de erori trebuie să fie constatate prin acte ale organelor judiciare, astfel cum acestea sunt menționate la art.539 alin.2 din Codul de procedură penală, în cazul erorii judiciare tipice, odată angajată răspunderea materială a statului, Consiliul Superior al Magistraturii (pe baza raportului întocmit în acest sens de Inspecția Judiciară) trebuie să stabilească dacă eroarea judiciară este rezultatul relei-credințe sau a gravei neglijențe a magistratului care a dispus aceste măsuri, pe când în cazul erorii judiciare atipice, unde răspunderea se oprește la nivelul statului, prin Ministerul Finanțelor, Consiliul Superior al Magistraturii nu are abilitare legală să intervină în această procedură, neaflându-se în ipoteza normei care se referă doar la eroarea materială tipică.

Instanțele civile sesizate cu acțiunea în despăgubiri au avut în vedere atât decizia nr. 15/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii precum și Decizia Curții Constituționale nr.136/2021, iar în final au reținut faptul că în speță se solicită despăgubiri pentru netemeinicia măsurii preventive privative de libertate luate împotriva reclamantului C., ca urmare a soluției definitive de achitare pronunțată în cauza penală, ale cărei considerente au fost valorificate.

Prin urmare, nu instanța civilă a fost cea care a stabilit caracterul injust/nedrept al măsurilor preventive dispuse față de inculpat, în contextul intervenirii unei hotărâri penale definitive de achitare a acestuia, întrucât aceasta nu avea o astfel de competență materială, potrivit dispozițiilor legale menționate anterior.

Instanțele civile au doar competența de a judeca acţiunile având ca obiect cereri de constatare a caracterului ilicit al faptei care aduce atingere unor drepturi nepatrimoniale, cereri întemeiate pe prevederile art. 253 alin. (1) lit. c) din Codul civil, atunci când acestea sunt formulate simultan cu cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 253 alin. (4) din Codul civil de a se acorda despăgubiri pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat.

În realizarea acestui scop, hotărârea definitivă dată de instanța penală, de achitare, este suficientă prin ea însăși pentru aprecierea asupra acordării de despăgubiri persoanei private de libertate și, ulterior, achitate. În acest context, „caracterul injust/nedrept al măsurilor privative de libertate”, respectiv „netemeinicia acuzației în materie penală” constituie criterii autonome care dau dreptul persoanei în cauză la repararea pagubei și care extind sfera de aplicare a dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală, aspect validat prin decizia nr. 1/2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 142 din 20 februarie 2023.

Așadar, în speța de față, instanțele civile, chiar dacă nu în mod definitiv la acest moment, au reținut că reclamantul a fost achitat de către Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2/2016, hotărârea penală servind ca dovadă a luării față de acesta a unor măsuri preventive privative de libertate în mod legal, însă conferindu-i acestuia vocație la repararea prejudiciului suferit în urma consecințelor acestor măsuri dispuse în cadrul dosarului penal, finalizat cu o soluție de achitare, însă doar în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, nu și cu magistrații care au luat măsurile preventive privative de libertate analizate.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, în mod greșit a fost declanșat mecanismul de verificare a îndeplinirii condițiilor pentru răspunderea materială subsecventă a celor două contestatoare, (prevăzut de lege pentru determinarea relei-credințe sau a gravei neglijențe în săvârșirea erorii judiciare de către acestea), întrucât în cauză nu se punea problema unei erori judiciare tipice, nelegale, care să fi fost constatate de organele judiciare penale, singura care permitea verificarea din partea Inspecției Judiciare la solicitarea Consiliului Superior al Magistraturii, sesizarea înregistrată în acest scop de Ministerul Finanțelor pentru determinarea relei-credințe sau gravei neglijențe a magistraților contestatori fiind inadmisibilă, întrucât a pornit, deci, de la premise eronate.

Se reține totodată că, deși prin hotărârea Secției pentru judecători  a Consiliului Superior al Magistraturii nr. y/16.11.2023 s-a dispus sesizarea Inspecției Judiciare pentru a efectua verificările prevăzute de art.269 alin.4 din Legea nr.303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, pe baza sesizării Ministerului Finanțelor, și reținând hotărârile nedefinitive ale instanțelor civile, aceasta reprezintă doar un act premergător în arhitectura luării unei decizii finale,  fără a avea valențe juridice de sine stătătoare, reprezentând un act intermediar.

Actul final cu potențial de a genera astfel de efecte juridice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 este doar Hotărârea nr. x/21.02.2024 a Consiliului Superior al Magistraturii, contestată în cauza de față.

Pe de altă parte, deși intimatul a susținut că hotărârea contestată de cele două contestatoare nu se referă la chestiunea legată de inadmisibilitatea sesizării de către Ministerul Finanțelor a Consiliului Superior al Magistraturii, aceasta fiind deja tranșată la momentul adoptării sale, prin Hotărârea nr. y din 16 noiembrie 2023 a Secției pentru judecători, Înalta Curte nu poate reține această apărare.

Astfel, se constată că acea hotărâre nu a tranșat chestiunea în discuție, nu a făcut o decelare între caracterul nelegal și cel injust al măsurilor preventive luate față de inculpat, nu a realizat vreo analiză pe baza Deciziilor Curții Constituționale nr.136/2021 ori a Deciziei nr.15/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ci doar a transmis sesizarea către Inspecția Judiciară în baza art.269 alin.4 din Legea nr.303/2022 pentru a verifica dacă o eroare judiciară, constatată în condițiile legii, este urmarea exercitării funcției de către magistrat, cu rea-credință sau gravă neglijență.

Pe de altă parte, se constată că această hotărâre a fost comunicată doar Inspecției Judiciare, fără a fi publicată, aspect care rezultă din partea finală a dispozitivului, situație care subliniază caracterul său de act premergător, fără trăsăturile caracteristice unui act administrativ, chiar dacă emană de la aceeași autoritate, scopul emiterii sale nefiind producerea de efecte juridice de sine stătătoare, specifice dreptului administrativ, ci doar efectuarea de către Inspecția Judiciară a verificărilor prevăzute la art.269 alin.4 din Legea nr.303/2022, în scopul sprijinirii unei decizii finale pe această temă.

Prin urmare, o astfel de hotărâre nici nu ar fi putut fi contestată separat, pentru valorificarea dreptului la apărare prin raportare la susținerile exprimate de intimată în cauza de față, legalitatea şi oportunitatea sesizării Inspecției Judiciare  urmând să fie analizate doar în cadrul contestării actului final.

Din conţinutul noţiunii de act administrativ (art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004) rezultă că, pentru a avea această calitate, actele emise de autorităţile publice trebuie să fie susceptibile de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, atribut pe care îl are doar Hotărârea nr. x/21.02.2024  a Consiliului Superior al Magistraturii.

Așadar, văzând dispozițiile art.18 din Legea nr.554/2004, a admis contestațiile conexate, va fi anulată Hotărârea nr. x pronunţată la 21 februarie 2024 de Consiliul Superior al Magistraturii – Secţia pentru Judecători.

Totodată, a constatat că nu se impune sesizarea Inspecției Judiciare – Direcţia de inspecție pentru judecători pentru a efectua verificările prevăzute la art. 269 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în urma adresei nr. 319284 din 18.10.2023 a Ministerului Finanţelor, o astfel de sesizare fiind inadmisibilă în contextul analizat.