Deosebiri de regim juridic între ordinul administrativ și procesul-verbal de contravenție
Cuprins pe materii: Drept administrativ. Contenciosul administrativ reglementat prin legea nr 554/2004. Actul administrativ. Procedura de soluționare a cererilor în contenciosul administrativ. Suspendarea executării actului
Index alfabetic:
Ordin administrativ
Proces-verbal de contravenție
Caz bine-justificat
Legea nr. 363/2007, art. 12, art. 13, art. 131 art. 15 şi art. 17
Ordonanţa de Guvern nr. 2/2001, art. 32 alin. (3)
Împrejurarea că, pornind de la aceeași bază factuală, autoritatea emitentă a făcut atât aplicarea art. 15 și 17 din Legea nr. 363/2007, antrenând răspunderea contravențională, cât și aplicarea dispozițiilor art. 12, 13 și 131 din aceeași lege, instituind, prin ordin, o serie de măsuri administrative în vederea stopării și combaterii unor practici comerciale pe care le-a considerat incorecte (măsuri administrative cărora legea nu le-a conferit caracterul unor sancțiuni contravenționale complementare) nu șterge deosebirile de regim juridic între ordinul administrativ și procesul- verbal de contravenție.
Potrivit dispozițiilor art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr 363/2007, ordinul sau decizia emise conform alin. (1) pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, contestarea în instanță nefiind însă de natură a suspenda de drept executarea măsurilor dispuse.
Dispozițiile art. 32 alin (3) din OG nr. 2/2001 reglementează, în schimb, efectul suspensiv al plângerii formulate împotriva procesului-verbal de contravenție.
Faţă de aceste aspecte, în considerarea naturii distincte a celor două tipuri de răspunderi și raporturi juridice, administrative și contravenționale, Înalta Curte reține că, trimiterea pe care art. 16 din Legea nr. 363/2007 o face la regimul general al contravențiilor reglementat prin OG nr. 2/2001 nu este un argument pertinent pentru a se considera că suspendarea de drept a executării procesului- verbal de contravenție, care nu implică nicio verificare a unei aparențe de legalitate, ar constitui, prin ea însăși, un caz bine justificat pentru suspendarea actului administrativ.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 1924 din 4 aprilie 2024
I. Circumstanțele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti-secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2023, la data de 16.06.2023, reclamanta A. S.A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor (A.N.P.C.), ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună suspendarea executării Ordinului nr. 423 din data de 23.05.2023 emis de Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, până la soluţionarea, în faţa instanţei de fond, a cererii privind anularea acestui ordin.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentința civilă nr. 1347 din 13 septembrie 2023, pronunțată în dosarul nr.3987/2/2023, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 423/23.05.2023 până la pronunţarea instanţei de fond.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă, solicitând casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare formulate de reclamanta A. SA, ca neîntemeiată.
În esenţă, cu privire la cazul bine justificat, recurenta-pârâtă a susţinut că instanța de fond a reținut în mod eronat neclaritatea măsurilor dispuse prin actul administrativ contestat, ordinul conținând o serie de măsuri firești pentru protejarea consumatorilor și pentru stabilirea echilibrului dintre aceștia și societatea bancară.
În acest sens, a arătat că prin Legea nr. 363/2007 s-au instituit competenţe în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor în ce priveşte combaterea practicilor incorecte, care are posibilitatea de a aplica măsurile necesare pentru remedierea efectului prejudiciabil asupra consumatorilor şi pentru descurajarea operatorilor economici în a mai folosi practici incorecte.
Atribuţiile A.N.P.C sunt create pentru a asigura nevoile consumatorilor români atât prin modificări legislative cu privire la evoluţia domeniului comercial în legislaţia naţională, dar şi pentru armonizarea acesteia cu dreptul european. Autoritatea acţionează pentru prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor, iar încrederea în condiţiile de piaţă este foarte importantă pentru dezvoltarea unei pieţe eficiente şi pentru protecţia eficace a intereselor consumatorilor.
În opinia recurentei-pârâte, nu se justifică motivarea instanţei de judecată cu privire la măsurile dispuse prin actul administrativ, câtă vreme A.N.P.C. are posibilitatea legală de a întreprinde demersurile necesare pentru protejarea consumatorilor de practicile intimatei-reclamante. Măsurile dispuse pot fi puse în aplicare și sunt susținute de documentele depuse, inclusiv la dosarul cauzei, de unde rezultă clar faptul că toate calculele sunt efectuate strict în beneficiul operatorului financiar-bancar, în detrimentul consumatorilor.
Recurenta- pârâtă a mai arătat că instanţa de fond oferă argumente contradictorii în motivarea sentinței și dă dovadă de lipsă de imparţialitate, poziţionându-se, în mod neechivoc, de partea intimatei-reclamante.
Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant prin jurisprudenţa sa că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia E.D.O., nu poate trece drept efectiv decât dacă "cererile şi observaţiile părţilor sunt în mod real ascultate" adică în mod concret examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 din Convenție implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Cu privire la motivarea actului administrativ emis, recurenta-pârâtă consideră că această condiție este îndeplinită, întrucât ordinul a fost emis în urma propunerii agentului constatator prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei şi a faptelor constatate de către agenţii constatatori.
Totodată, principiile din dreptul comun care reglementează forţa obligatorie şi relativitatea efectelor contractului nu pot înlătura de la aplicare legislaţia specială, derogatorie de la dreptul comun, referitoare la sancţionarea, stoparea şi combaterea practicilor comerciale incorecte/înşelătoare.
Sensul dispoziţiilor art. 3 alin. (2) lit. a), potrivit cărora Legea nr. 363/2007 nu aduce atingere regulilor din dreptul comun referitoare la validitatea, întocmirea sau efectele contractelor, nu este acela de înlăturare de la aplicare a legii speciale în favoarea dreptului comun (o soluţie care, de altfel, ar fi fost absurdă şi ar încălca dispoziţiile Legii nr. 24/2000, din care rezultă, printre altele, că normele speciale sunt făcute tocmai pentru a deroga de la dreptul comun, şi nu invers), ci acela că validitatea, întocmirea şi efectele contractului rămân supuse dispoziţiilor din dreptul comun, cu excepţia situaţiilor în care acestea ar fi expresii ale unor practici comerciale incorecte care le afectează total sau parţial valabilitatea sau efectele.
De asemenea, recurenta-pârâtă arată că instanţa ce a soluţionat cererea de suspendare şi-a arondat calitatea instanţei ce urmează să soluţioneze cererea în anulare prin faptul că s-a pronunţat asupra efectelor măsurilor dispuse, astfel cum reiese din fila 13 a sentinţei atacate.
Cu privire la motivarea instanţei de judecată faţă de condiţia pagubei iminente, recurenta-pârâtă a menţionat că în conformitate cu dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, intimata trebuia să facă dovada îndeplinirii cumulative a două condiţii, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.
Din expunerea motivelor de fapt însă, nu rezultă îndeplinirea niciuneia dintre aceste condiţii, intimata-reclamantă anticipând doar discuţii ce ţin de fondul cauzei, cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond, respectiv de pretinsa ilegalitate a actului atacat, discuţii ce nu fac însă obiectul prezentei judecăţi, ci a unei potenţiale acţiuni în anulare.
A apreciat că această condiţie nu este îndeplinită în speţă, întrucât executarea actului atacat nu este de natură a produce pagube, dificil de reparat de către intimată, iar operatorul economic nu are în vedere şi prejudicierea consumatorilor pentru că, prin practica comercială utilizată, consumatorii achiziţionează produse de la intimată mai scumpe decât de la un alt operator economic cu activitate similară, din cauza reclamelor pe care le utilizează.
Criteriile aduse de către intimata-reclamantă şi reţinute de către instanţa de fond nu corespund definiţiei noţiunii de pagubă iminentă, care este reprezentată numai de prejudiciul material viitor şi previzibil, iar în speţă, intimata-reclamantă a alegat numai împrejurări care nu constituie prejudicii, ci însăşi executarea actului atacat, în condiţiile în care prejudiciul trebuie să reprezinte doar o consecinţă a executării actului administrativ atacat.
În continuare, recurenta-pârâtă au prezentat situaţia de fapt cu privire la acțiunea de control declanșată de către agenţii constatatori din cadrul A.N.P.C în vederea verificării respectării prevederilor legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor, reluând pe larg, măsurile dispuse prin Ordinul Preşedintelui A.N.P.C nr. 423/23.05.2023, precum și apărările formulate în fața instanței de fond.
4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident
4.1. Reclamanta A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susținând și argumentând pe larg faptul că acesta nu conține critici de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, invocat doar formal de către recurenta-pârâtă, și expune doar nemulțumirile părții față de sentința atacată și considerentele pentru care, în opinia recurentei-reclamante, actul administrativ în discuție este legal.
În subsidiar, intimata-reclamată a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii soluţiei primei instanţe, susținând că aceasta a fost pronunțată cu respectarea cerințelor art. 14 din Legea nr. 554/2004.
4.2. Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.A. a formulat şi un recurs incident îndreptat împotriva considerentelor sentinței, solicitând casarea sentinţei recurate în ceea ce priveşte modul de soluţionare a argumentelor invocate în susţinerea cazului bine justificat la pct. 2.1. (par. 18-31) din cererea de suspendare, pentru motive pe care le-a încadrat în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă.
În esență, critica de nelegalitate formulată prin recursul incident a vizat efectele pe care formularea plângerii împotriva procesului-verbal de contravenție le produce, în opinia recurentei- reclamante, în fundamentarea existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării ordinului nr. 423/23.05.2023, cu privire la care se susține că prima instanță a aplicat greșit dispozițiile art. 14 alin. (1) și art. 2 alin. (1) lit.t) din Legea nr. 554/2004, ale art. 16 alin. (1) din Legea nr. 363/2007 și ale art. 32 alin. (3) din OG nr. 2/2001, neluând în considerare faptul că efectul suspensiv al plângerii contravenționale trebuie să se răsfrângă și asupra executării actului administrativ emis în aplicarea art. 13 indice 1 din Legea nr. 363/2007, urmare încheierii procesului- verbal de constatare și sancționare a contravenției.
II. Soluția instanței de recurs
1.Cu privire la excepția nulității recursului principal
Analizând cu prioritate, conform art. 248 Cod procedură civilă, în condiţiile art.489 alin.(2) raportat la art.499 Cod procedură civilă, excepţia nulităţii recursului formulat de pârâta Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, invocată de recurenta – reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.
În acest sens, este de subliniat faptul că prin dispozițiile art. 489 Cod procedură civilă se sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului, atât în situația în care cererea de exercitare a căii de atac nu cuprinde nicio critică la adresa hotărârii atacate [ipoteza prevăzută la alin.(1) al articolului menționat], dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 [ipoteza prevăzută la alin.(2) al articolului 489].
Motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art.488 alin.(1) punctele 1-8 Cod procedură civilă, iar obligația de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac, reglementată, conform art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, ca o cale extraordinară de atac având scopul de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Suplimentar celor arătate anterior, se impune a fi precizat faptul că obligația de motivare a recursului presupune concretizarea criticilor recurentului în raport de soluția instanței de fond, astfel că motivarea imprecisă sau generală atrage sancțiunea nulității recursului, în condițiile prevăzute de art.489 alin.(2) Cod procedură civilă.
În speță, recurenta-pârâtă a precizat că îşi întemeiază recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 Cod procedură civilă și a expus pe larg argumentele pentru care a considerat că în sentința atacată s-a reținut greșit întrunirea cumulativă a condițiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ.
Înalta Curge constată că memoriul de recurs conține critici care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, constând în încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu referire la definițiile legale ale noțiunilor de ”caz bine justificat” și ”pagubă iminentă”, cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din aceeași lege.
Faptul că recurenta- reclamantă a făcut o prezentare detaliată a situației de fapt care a generat verificările soldate cu emiterea ordinului a cărui suspendare se solicită nu infirmă concluzia de mai sus, pentru că în analiza motivelor de casare, Înalta Curte va avea în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, recursul este o cale de atac nedevolutivă, care are ca scop verificarea conformităţii sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele motivelor de casare invocate potrivit art. 488 Cod procedură civilă. Instanța de control judiciar nu are obligația de a examina și trata explicit fiecare aspect indicat de parte, ci este îndreptățită să grupeze argumentele subsumate cazului de casare invocat, pentru a le răspunde prin considerente comune, care să se încadreze într-un raționament juridic corespunzător.
Prin urmare, excepția nulității recursului principal va fi respinsă.
2.Cu privire la recursul principal
Examinând hotărârea atacată, în raport cu motivele invocate prin recurs și ținând seama de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul principal este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Reclamanta A. SA a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat suspendarea executării Ordinului nr. 423/23.05.2023 emis de Președintele A.N.P.C., prin care au fost dispuse o serie de măsuri de încetare a practicii comerciale incorecte constatate a fi fost utilizate de instituția bancară în derularea contractelor de împrumut încheiate cu consumatorii, în vederea asigurării respectării prevederilor legislației din domeniul protecției consumatorilor.
Ordinul a fost emis în temeiul art. 6 alin. (1) lit. b), art. 12, art. 13 indice 1, art. 15 alin. (1) lit. b) și art. 17 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, cu modificările și completările ulterioare, în raport cu procesul verbal de constatare a contravenției seria ANPC nr. 935410 din 15 mai 2023.
Prima instanță a admis cererea reclamantei și a dispus suspendarea executării actului administrativ contestat până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în anulare, reținând că sunt îndeplinite cumulativ cele două condiții impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în acest sens.
Instanța de control judiciar apreciază că această soluţie reflectă interpretarea şi aplicarea corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, „În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art.7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”.
Cazul bine justificat constă, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, în existența unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă este definită în art. 2 alin. (1) lit. ş) din aceeaşi lege, ca fiind prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.
Din dispoziţiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările şi completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate și este executoriu din oficiu, iar pentru protecţia provizorie a drepturilor şi intereselor subiectelor potenţial vătămate se poate dispune, pe cale judiciară, măsura suspendării executării actului administrativ, în situaţia în care sunt îndeplinite cumulativ cele două condiţii menționate mai sus.
În jurisprudența constantă a Înaltei Curți s-a reținut că analiza cazului bine justificat şi a iminenţei unei pagube se face în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate examina decât sumar aparenţa dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.
Sentința recurată în cauza de față nu este criticabilă din perspectiva insuficientei motivări a soluției în ceea ce privește îndeplinirea cumulativă a acestor condiții, nici chiar prin raportare la standardele desprinse din jurisprudența CEDO în aplicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului- pe care autoritatea publică emitentă le invocă distorsionat ca operând în favoarea sa în litigiul de drept public dedus judecății- pentru că în procedura sumară a suspendării de executare nu poate fi prejudecat fondul cauzei, analiza instanței fiind limitată la nivelul aparențelor.
În speță, referitor la cazul bine justificat, prima instanţă a reținut în mod corect, la nivel de aparență, caracterul neclar, echivoc al ordinului contestat, în ceea ce privește maniera în care ar trebui realizată reconfigurarea creditelor, inclusiv a celor aflate în derulare, în ce ar consta obligația reclamantei de a veni în sprijinul consumatorilor cu soluții optime pentru a se asigura de faptul că nu se va depăși gradul inițial de îndatorare, momentul de la care ar trebui verificată respectarea gradului maxim de îndatorare și posibilitatea aplicării retroactive a unor măsuri în privința contractelor aflate în curs de executare.
În ceea ce priveşte paguba iminentă, față de caracterul parțial neclar al măsurilor dispuse prin ordinul contestat și al dificultăților întâmpinate în punerea în executare a obligațiilor impuse, prima instanță a reținut că apare ca fiind real riscul producerii unor consecinţe negative greu de înlăturat, atât pentru activitatea intimatei-reclamante, cât și asupra clienților acesteia.
După cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, în situaţia nesuspendării actului atacat, banca reclamantă ar risca fie să suporte sancţiuni pecuniare, în caz de refuz de executare, fie să încalce normele BNR referitoare la gradul maxim de îndatorare ceea ce, de asemenea, ar putea conduce la aplicarea unor sancţiuni.
Dificil de înlăturat ar fi şi consecinţele măsurilor dispuse pentru rezolvarea situaţiilor de depăşire a gradului de îndatorare iniţial, indiferent care ar fi acestea, fiind previzibil ca aceste măsuri, luate pentru sprijinirea consumatorului, să conducă la diminuarea patrimoniului reclamantei, fără posibilitatea ca aceasta să îşi recupereze pierderea în situaţia în care se va dovedi că măsurile dispuse prin actul atacat sunt nelegale.
În considerarea tuturor acestor argumente, recursul autorității pârâte este nefondat, criticile formulate nefiind apte să conducă la reformarea soluţiei pronunțate de prima instanţă, care a apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ atacat.
3.Cu privire la recursul incident
Prin sentința atacată, prima instanță a considerat neîntemeiat unul dintre considerentele invocate de reclamantă în motivarea îndeplinirii condiției cazului bine justificat, cu referire la efectul suspensiv al plângerii contravenționale formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției nr. 935410/15.05.2023, prin care a fost sancționată în temeiul art. 15 alin. (1) lit. b), coroborat cu art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 363/2007.
În esență, reclamanta a susținut că ordinul contestat a fost emis în aplicarea dispozițiilor art. 13/1 din Legea nr. 363/2007, fiind întemeiat pe încheierea procesului-verbal de constatare a contravenției, astfel că, de vreme ce efectele procesului- verbal de contravenție sunt suspendate urmare a formulării plângerii contravenționale, în temeiul art. 32 alin. (3) din OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, pentru identitate de rațiune s-ar impune ca și efectele ordinului nr. 423/23.05.2023 să fie suspendate.
Curtea de apel a înlăturat ca nefiind valabil acest argument, reținând diferențele de natură juridică dintre cele două acte menționate și caracterul distinct al procedurilor de contestare reglementate de OG nr. 2/2001 și, respectiv, Legea nr. 554/2004.
Acest raționament este susținut și de instanța de control judiciar, care constată că recursul incident este nefondat.
Contrar susținerilor recurentei- reclamante, împrejurarea că, pornind de la aceeași bază factuală, autoritatea emitentă a făcut atât aplicarea art. 15 și 17 din Legea nr. 363/2007, antrenând răspunderea contravențională a băncii controlate, cât și aplicarea dispozițiilor art. 12, 13 și 131 din aceeași lege, instituind, prin ordin, o serie de unor măsuri administrative în vederea stopării și combaterii unor practici comerciale pe care le-a considerat incorecte (măsuri administrative cărora legea nu le-a conferit caracterul unor sancțiuni contravenționale complementare), nu șterge deosebirile de regim juridic între ordinul administrativ și procesul- verbal de contravenție.
În temeiul art. 12 alin. (3) și (4) din Legea nr 363/2007, ordinul sau decizia emise potrivit alin. (1) pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, iar contestarea în instanță nu suspendă de drept executarea măsurilor dispuse.
În schimb, art. 32 alin (3) din OG nr. 2/2001 prevede că plângerea formulată împotriva procesului- verbal de contravenție suspendă de drept executarea.
De aceea, în considerarea naturii distincte a celor două tipuri de răspunderi și raporturi juridice, administrative și contravenționale, Înalta Curte reține că trimiterea pe care art. 16 din Legea nr. 363/2007 o face la regimul general al contravențiilor reglementat prin OG nr. 2/2001 nu este un argument pertinent pentru a se considera că suspendarea de drept a executării procesului- verbal de contravenție, care nu implică nicio verificare a unei aparențe de legalitate, ar constitui, prin ea însăși, un caz bine justificat pentru suspendarea actului administrativ.
4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 Cod procedură civilă, coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte a respins excepţia nulității recursului principal, invocată de recurenta-reclamantă, și a respins ambele recursuri, ca nefondate.