După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III a civilă la 19 august 2021, sub nr. x/3/2021, reclamantul Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, obligarea acesteia la plata sumei de 1.006.609 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului şi valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, sumă actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data emiterii titlului de conversie, până la data plăţii.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiate.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1411 din 28 septembrie 2022, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind prescrisă.
Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 135A din 2 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinţei nr. 1411 din 28 septembrie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii. A anulat sentinţa apelată şi, evocând fondul, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.
Recursul
Împotriva deciziei nr.135A din 2 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs Ministerul Finanțelor, în calitate de reprezentant al Statului Român.
În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 9 şi art. 269-271 C. proc. civ.
A menţionat că a învederat instanţelor de fond şi apel că înţelege să depună în cadrul probei cu înscrisuri anumite documente în privinţa cărora a apreciat că sunt incidente prevederile art. 269-270 ind. 1 C. proc. civ., faţă de faptul că au fost înaintate Ministerului Finanțelor de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
A susţinut că în drept, termenul „probă” are mai multe accepțiuni, iar în speţă interesează sensul de mijloc de probă prevăzut de lege prin care se poate dovedi un raport juridic.
Recurentul a precizat că în noţiunea „înscrisuri” sunt cuprinse adresele şi documentele anexate acestora, întocmite şi transmise de către pârâtă Ministerului Finanțelor, reprezentând acte sau fapte juridice care sunt relevante, întrucât conţin informaţii necontestate, anterioare ivirii litigiului şi oferă garanţii de sinceritate şi exactitate (raportul de evaluare iniţial şi cele de verificare a acestuia, titlurile de conversie, decizia nr. 6909/18.11.2009). Fiind întocmite de funcţionari ai pârâtei în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a menţionat că aceste înscrisuri se bucură de prezumţia de autenticitate, în înţelesul art. 269 C. proc. civ.
A susţinut că aceste înscrisuri nu au fost contestate de către pârâtă, iar prin intermediul lor s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea stabilită de primul raport de expertiză, precum şi suma stabilită prin raportul de expertiză întocmit de S.C. A S.R.L.
Având în vedere că instanţa de apel a ignorat aceste înscrisuri, precum şi valoarea prejudiciului ce reiese din conţinutul lor, recurentul a apreciat că decizia recurată este rezultatul încălcării dispoziţiilor art.2 69-271 C. proc. civ., precum şi a principiului disponibilităţii, reglementat la art. 9 din acelaşi act normativ.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la 21 aprilie 2023, intimata a invocat inadmisibilitatea recursului, arătând că acesta nu este temeinic motivat, întrucât partea adversă înţelege să folosească un argument deja statuat în mod definitiv, într-o speţă similară, prin decizia nr. 501 din 15 martie 2023 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă în dosarul nr. y/3/2021. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Cu privire la acest aspect, Înalta Curte a reţinut că excepţia invocată nu vizează condiţiile de exercitare a căii de atac a recursului, ci reprezintă o apărare de fond.
6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:
6.1 În susţinerea nelegalității deciziei recurate, invocate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 9 şi a celor prevăzute de art. 269-271 C. proc. civ., ce rezidă în refuzul de a da valenţa probatorie cuvenită unor înscrisuri ce i-au fost comunicate de către pârâtă, respectiv aceea de înscrisuri autentice, faţă de care nu s-a formulat cerere de înscriere în fals şi care relevau existenţa prejudiciului ce s-a solicitat a fi reparat prin iniţierea litigiului pendinte.
Aceste critici, examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care sancţionează cu nulitatea nerespectarea regulilor de procedură ce atrag sancţiunea nulităţii, nu sunt fondate.
Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzute de art.48 8 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este necesar ca părţii să îi fie produsă o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură lovit de nulitate.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. evocă prevederile art. 175 şi art. 176 din acest act normativ cu privire la nulitatea condiţionată sau necondiţionată a actelor de procedură, precum şi pe cele ale art. 178, referitoare la regimul juridic al nulităţii, şi ale art. 179 din cod, care vizează efectele acesteia. Astfel, nulitatea, ca sancțiune procedurală, se impune a fi analizată corelativ actelor de procedură pe care instanța, părțile sau alți participanți le-au îndeplinit pe parcursul activității judiciare.
Raportând susţinerile din recurs la dispoziţiile legale enunţate, precum şi la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte notează că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, în acest sens statuând prevederile art. 9 C. proc. civ.
Dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. consacră expres rolul activ al judecătorului în procesul civil, care, potrivit alin. (2) al acestui articol, are obligaţia să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, în scopul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti temeinice şi legale. Alin. (7) al articolului menţionat obligă instanţa de judecată, în situaţiile în care legea îi rezervă judecătorului putere de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, de principiile generale ale dreptului, urmând să soluţioneze litigiul conform regulilor de drept aplicabile.
În cauză, recurentul a dedus judecăţii o cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 1.006.609 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului şi valoarea stabilită prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, sumă actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data emiterii titlului de conversie, până la data plăţii.
Pentru a dovedi motivele cererii, recurentul a depus la dosar înscrisuri (despre care a pretins în recurs că se circumscriu dispoziţiilor art. 269-270 C. proc. civ.), arătând că i-au fost înaintate de către pârâtă (raportul de evaluare întocmit în anul 2009, în dosarul nr. x/CC de expertul evaluator B, raportul de verificare nr. 13569/4/99 a raportului menţionat; raportul de evaluare întocmit de S.C. A S.R.L. la 03.11.2020, titlurile de conversie nr. 897/22.07.2010 şi nr. 2114/22.10.2010 şi decizia de despăgubire emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 6909/18.11.2009).
Invalidând soluţia instanţei de fond asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi evocând fondul după anularea sentinţei, curtea de apel a considerat că este necesar să verifice, în raport de susţinerile apelantului (care a contestat prescripţia dreptului material la acţiune) şi pe baza probatoriului administrat, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în legătură cu faptele prepuşilor (membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor).
Examinând, în aceste condiţii cauza, curtea a concluzionat că prepuşii pârâtei aveau obligaţia de a verifica dacă raportul iniţial întocmit corespunde standardelor internaţionale de evaluare şi respectă cerinţele Legii nr. 247/2005.
Analizând comparativ cele două rapoarte de expertiză, curtea a reţinut că ambele prezintă deficienţe în ceea ce priveşte determinarea valorii despăgubirii imobilului expertizat, fiind întocmite cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare şi cu nesocotirea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, şi apreciind că niciuna dintre aceste lucrări de specialitate nu este aptă să ateste prejudiciul invocat.
Curtea a reţinut că, deşi există o faptă ilicită săvârșită de către expert şi de prepuşii pârâtei (întrucât din raportul de expertiză nu rezultă dacă ofertele de vânzare avute în vedere pentru evaluare s-au materializat, dacă acestea au fost alese aleatoriu, dacă acestea sunt reale și dacă expertul a inspectat imobilele folosite ca elemente de comparație sau s-a rezumat la aplicarea unei corecții de negociere și la valorile pe mp cerute prin ofertele de vânzare), prejudiciul reclamat nu a fost dovedit, deşi recurentului îi revenea sarcina probei.
Potrivit art. 249 C. proc. civ., sarcina probei revine celui care face o susţinere în cursul procesului, proba reprezentând mijlocul juridic prin care se stabileşte existența unui act sau fapt juridic, precum şi a dreptului subiectiv şi obligației civile aferente.
Or, în cauză, titularul acţiunii prin care se solicită recunoaşterea hotărârii străine este recurentul, în sarcina sa subzistând obligaţia de a proba temeinicia cererii sale, anume îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru admiterea acesteia, iar nu a pârâtei, care nu poate fi obligată să facă dovada unui fapt negativ.
În ceea priveşte valoarea probatorie a înscrisurilor administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut, în considerentele deciziei recurate, că este vorba despre două rapoarte de expertiză, întocmite în ani diferiți de experţi evaluatori distincţi.
Se pune astfel problema existenţei a două înscrisuri cu aceeaşi valoare probatorie, care au fost comunicate recurenţilor cu ocazia corespondenţei purtate cu pârâta, ulterior efectuării verificării modalităţii de expertizare a imobilului din dispoziţia Curţii de Conturi şi anterior declanşării prezentului litigiu în vederea recuperării diferenţei dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare raportul de evaluare întocmit în anul 2009, în dosarul nr. x/CC de expertul evaluator B şi raportul de evaluare întocmit de S.C. A S.R.L. la 03.11.2020.
Contrar susţinerilor recurentului, aceste scripte nu sunt autentice, în sensul art. 269 C. proc. civ., fiind lucrări de specialitate ce cuprind opiniile unor specialişti, exprimate în afara cadrului procesual, cu privire la o chestiune de interes în dezlegarea problemei litigioase deduse judecăţii.
În accepțiunea art. 249 C. proc. civ., autenticitatea înscrisului şi efectele pe care aceasta le atrage în planul probaţiunii judiciare se referă la stabilirea identităţii părţilor, luarea sau exprimarea consimţământului acestora cu privire la conţinutul înscrisului, semnătura părţilor şi data înscrisului.
Intră, aşadar, în domeniul autenticităţii constatările referitoare la prezenţa părţilor, identificarea lor, consemnarea declaraţiilor făcute şi menţiunea semnării actului sau constatarea oricărui fapt petrecut în faţa celui care aplică procedura autentificării, precum şi data menţionată în formula de autentificare a actului, fiind autentice actele întocmite sau, după caz, primite şi autentificate de o autoritate publică, notarul public sau o altă persoană învestită de stat cu exerciţiul unei autorităţi sau puteri publice, în forma şi condiţiile cerute de lege.
Însă, prin susţinerile recurentului s-a solicitat instanţei să se dea o valoare absolută atât adresei de informare prin care a fost adusă la cunoştinţa sa existenţa unui prejudiciu şi valoarea acestuia, cât şi celorlalte înscrisuri comunicate de pârâtă, afirmându-se că, prin neînscrierea în fals împotriva acestora (cu precădere în ceea ce priveşte cel de-al doilea raport de expertiză), ar rezulta consimţământul său cu privire la conţinutul înscrisurilor.
Înalta Curte reţine că a se proceda în acest sens în ceea ce priveşte înscrisurile depuse de către recurenţi (care în opinia acestora probează atât caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată, cât şi cuantumul prejudiciului), fără a se examina condiţiile specifice acţiunii civile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ar echivala cu reducerea rolului instanţelor la o simplă formalitate de consfinţire a celor cuprinse în cel de-al doilea raport de expertiză, ceea nu poate fi primit.
În plus, susţinerile recurentului privind forţa obligatorie cu care se impun concluziile celui de-al doilea raport de expertiză, în baza pretinsului caracter de înscris autentic, nu au în vedere împrejurarea că suma stabilită şi achitată persoanelor îndreptăţite a fost determinată în baza unei expertize ce nu a fost anulată, având aşadar o valoare probatorie egală.
Înalta Curte observă că instanţa de apel a realizat o analiză proprie a celor două înscrisuri reprezentând rapoarte de expertiză întocmite în etapa ce a precedat litigiului, dând acestora o valoarea probatorie egală, nereținând prevalenţa unuia în detrimentul celuilalt.
Dimpotrivă, observând că în cauză au fost întocmite două expertize ale căror concluzii sunt contradictorii, în mod corect instanţa de apel le-a analizat şi a înlăturat motivat ambele concluzii, reţinând că nu respectă dispoziţiile Legii nr. 247/2005 şi nu oferă valori valide din perspectiva standardelor internaţionale de evaluare.
Curtea a notat că, deşi în anul 2020 era facil de stabilit care au fost preţurile vânzărilor imobilelor similare în anii 2008, 2009, evaluatorul S.C. A S.R.L. nu a aplicat corect metoda comparației vânzărilor directe şi doar în lipsa unor comparabile care să reprezinte vânzări efective a unor imobile similare se putea apela la oferte de vânzare.
Totodată, a reţinut că utilizarea comparabilelor reprezentate de oferte de vânzare fără accesarea bazelor de date care cuprindeau vânzări efective contravine dispozițiilor Legii nr. 247/2005, raportul de evaluare întocmit în anul 2020 nefiind apt să dovedească prejudiciul, motivele de invalidare a concluziilor primului raport de evaluare fiind aplicabile şi concluziilor raportului de evaluare întocmit în anul 2020.
Criticile vizând înlăturarea de către instanţa de apel a înscrisurilor autentice fără a se fi procedat la înscrierea în fals de către pârâtă sunt nefondate, întrucât aprecierea probelor este apanajul instanţei de judecată (de apel, în speţă), conform art. 264 alin. (2) C. proc. civ. (în vederea stabilii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare).
Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu se verifică incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., neputându-se constata o încălcare a normelor de procedură, în sensul celor susţinute de către recurentul-reclamant, atât din perspectiva art. 9 C. proc. civ., cât şi a art. 269-271 din acelaşi act normativ.
6.2 Nici criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.
În cauză, prin acţiunea civilă dedusă judecăţii, reclamantul a solicitat, pe temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la repararea prejudiciului rezultat pentru săvârşirea faptei ilicite de către prepuşii săi, pentru diferenţa dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare a imobilului situat în Bucureşti, str. (...), sector 2, şi valoarea reprezentând preţul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC/2009, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlului de conversie şi până la data plăţii efective.
Faptele ilicite indicate în cererea de chemare în judecată introductivă sunt cele reprezentate de întocmirea de către expert a raportului de evaluare cu nerespectarea normelor edictate pentru evaluare şi avizarea de către membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a raportului întocmit în acest fel. Solicitarea recurentului s-a întemeiat pe răspunderea civilă a comitentului pentru fapta ilicită a prepusului.
Înalta Curte notează că ceea ce defineşte noţiunile de comitent şi prepus este existenţa unui raport de subordonare care îşi are temeiul în împrejurarea că, pe baza acordului dintre ele, o persoană fizică sau juridică a încredinţat unei persoane fizice o anumită însărcinare. Din această încredinţare decurge posibilitatea comitentului de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.
Cadrul normativ în vigoare la data emiterii deciziei de despăgubire era Legea nr. 247/2005 (art. 13, Titlul VII), titlurile de despăgubire fiind emise prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte şi membri ai Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că sunt raporturi juridice de tip comitent-prepus între pârâtă şi membrii Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, acest raport rezultând din dispoziţiile Legii nr. 247/2005. Raportul dintre pârâtă şi expert a fost apreciat că este de natură contractuală, neexistând o bază legală care să permită existenţa unui raport de prepușenie, expertul prestând un serviciu prin întocmirea raportului de expertiză contra unui preţ.
Această concluzie a instanţei este corectă de vreme ce raportul juridic dintre expert şi pârâtă derivă dintr-un contract, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că selecţia evaluatorilor s-a efectuat de către aceasta în baza prevederilor HG nr. 527/2006.
Deşi recurentul a arătat că evaluatorul are o răspundere contractuală faţă de pârâtă, argumentul pe care l-a adus în susţinerea criticii formulate a fost acela că, neexistând un raport juridic, născut în baza contractului, între Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, şi evaluator, nu poate recupera prejudiciul care i-a fost cauzat prin expertiza defectuoasă, decât prin atragerea răspunderii civile delictuale a comitentului (pârâta), pentru faptele prepusului său (expertul evaluator).
Ca atare, ceea ce susţine recurentul este atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului său.
Or, instanţa de apel a analizat dacă se poate reţine această formă de răspundere civilă, respectiv săvârşirea unei fapte ilicite de către membrii Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, apreciaţi ca fiind prepuşii pârâtei, şi a concluzionat că o atare faptă nu poate fi constatată, întrucât reclamantul nu a dovedit prejudiciul invocat.
În plus, deşi recurentul a făcut referire la dispoziţiile art. 1000 C. civ. de la 1864, pe care le-a enunţat în cuprinsul cererii de recurs, tinzând a susţine, în raport de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o încălcare a acestora, recurentul nu a adus critici concrete şi nu a arătat în ce mod instanţa de apel a nesocotit aceste prevederi legale.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva deciziei nr. 135 A din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 135 A din 2 februarie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 7 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 C. proc. civ.