După deliberare, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub nr. x/120/2021, la data de 31 mai 2021, reclamanta Societatea A S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Regia Națională B, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună:
-1. în principal, obligarea pârâților să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul intravilan în suprafață de 10.144 mp, având categoria de folosință ,,curți-construcții”, situat în Municipiul Târgoviște, cartier (...), județul Dâmbovița, înscris în Cartea Funciară (...) a localității Târgoviște, având nr. cadastral (...), împreună cu toate construcțiile aflate pe acesta, identificate cu nr. cadastrale (...)-C1, (...)-C2, (...)-C3, (...)-C4, (...)-C5, (...)-C6, (...)-C7, (...)-C8 și (...)-C9. În subsidiar, în ipoteza în care nu ar fi prevăzute condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare, să se constate că reclamanta este proprietară imobilului descris anterior.
- 2. să se constate faptul că Regia Națională B nu este titulara unui drept de administrare asupra imobilului menționat la pct. 1,
- 3. obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond
Prin sentinţa civilă nr. 2346 din data de 22 decembrie 2022, Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea formulată de reclamanta Societatea A S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Regia Națională B – Direcția C Dâmbovița și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice – Agenția Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița. A obligat pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 10.144 mp, având categoria de folosință curți-construcții, situat în municipiul Târgoviște, cartierul (...), județul Dâmbovița, înscris în cartea funciară a localității Târgoviște sub nr. (...), cu nr. cadastral (...), împreună cu toate construcțiile situate pe acesta. A obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 24.323,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, onorariu expert și taxa de timbru.
3. Hotărârea pronunțată de instanța de apel
Prin decizia civilă nr. 1901 din 31 octombrie 2023, Curtea de Apel Ploiești – Secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâţii Regia Națională B – Direcţia C Dâmboviţa şi Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița împotriva sentinţei civile nr. 2346 pronunţate la data de 22 decembrie 2022 de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Societatea A S.R.L. A schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
4. Recursurile declarate în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1901 din 31 octombrie 2023 a Curții de Apel Ploiești, au declarat recurs principal reclamanta Societatea A S.R.L. și recurs incident pârâta Regia Națională B, prin Direcția C Dâmbovița.
4.1. Prin calea extraordinară de atac promovată, recurenta-reclamantă Societatea A S.R.L. solicită admiterea acesteia, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Aceasta invocă incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.
În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a reținut calitatea sa de proprietar asupra terenului în litigiu, însă a respins acțiunea întrucât nu era îndeplinită condiția referitoare la posesie.
Curtea de Apel Ploiești a omis a avea în vedere faptul că acțiunea, pe care societatea a promovat-o, a avut un petit principal, constând în acțiunea în revendicare, și un petit subsidiar, constând într-o cerere în constatarea calității sale de proprietară asupra imobilului în litigiu, corelativ cu constatarea inexistenței calității de titular al dreptului de administrare al pârâtei B. În condițiile în care instanța a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare, întrucât societatea are atributul posesiei, se impunea analizarea petitului subsidiar, adică cererea de constatare a dreptului, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil.
Recurenta-reclamantă apreciază că, în lipsa cercetării și pronunțării asupra capătului de cerere formulat în subsidiar, instanța a încălcat principiul disponibilității, principiul contradictorialității și principiul rolului activ instituite prin dispozițiile art. 9, art. 14 și art. 22 C. proc. civ. În plus, a nesocotit efectul devolutiv al apelului, reglementat de prevederile art. 476 și art. 477 din același act normativ. Alin. (2) al art. 477 reglementează o situație de excepție de la regula limitării judecării apelului la ceea ce s-a apelat. În această ipoteză, apelantul contestă hotărârea primei instanțe, formulând o critică punctuală, precisă, clară, dar instanța va proceda la o nouă judecată a întregii cauze, ca urmare a faptului că obiectul litigiului este indivizibil. În situația obiectului indivizibil, se extinde obiectul analizei instanței de apel, aceasta fiind obligată să verifice dincolo de critica punctuală a apelantului.
În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că, așa cum a dezvoltat în cadrul criticilor anterioare, instanța de apel a omis să analizeze capătul de cerere formulat în subsidiar. Prin urmare, hotărârea nu beneficiază de o motivare corespunzătoare, așa cum impun prevederile art. 425 alin. (1) din același act normativ. Astfel, instanța nu a lămurit, pe deplin, situația de fapt a cauzei, considerentele deciziei nefăcând posibilă examinarea legalității sale. După o amplă prezentare doctrinară referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești, societatea recurentă concluzionează că lipsa analizei tuturor capetelor deduse judecății îi încalcă dreptul la un proces echitabil, fiind în contradicție și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 563 C. civ. Aceasta nu a avut în vedere înscrisurile depuse la dosar, care au fost anexate cererii de chemare în judecată, din cuprinsul cărora rezultă că exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra imobilului este tulburată și împiedicată din cauza demersurilor abuzive ale pârâtei B care, sub pretextul unui drept de administrare și a unui drept de proprietate în favoarea Statului Român, emite adrese către autorități pentru a-i bloca demersurile de executare de lucrări.
De asemenea, recurenta – reclamantă arată că ambii pârâți pretind că dețin posesia asupra terenului revendicat, recunoaștere de care instanța de apel trebuia să țină cont și să o califice ca fiind o mărturisire judiciară, conform dispozițiilor art. 348 C. proc. civ., care face deplină dovadă împotriva lor, așa cum prevede art. 349 din același act normativ.
În condițiile în care analiza conformității hotărârii instanței de apel cu normele de drept material incidente în cauză este indisolubil legată de probatoriul administrat, în cauză fiind necesară reanalizarea stării de fapt, prin reevaluarea probelor, recurenta-reclamantă solicită admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
4.2. Prin recursul incident declarat, recurenta-pârâtă Regia Națională B – Direcția C Dâmbovița solicită admiterea căii extraordinare de atac, înlăturarea considerentelor nefavorabile ale deciziei nr. 1901 din 31 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești în soluționarea apelurilor și înlocuirea lor cu propriile considerente, menținând totodată dispozitivul deciziei recurate în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulate de Societatea A S.R.L., ca neîntemeiată.
Aceasta invocă incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 461 alin. (2) din același act normativ.
Recurenta-pârâtă arată că a înțeles să declare recurs, având interes în promovarea acestuia, întrucât urmărește să evite autoritatea de lucru judecat sau puterea de lucru judecat a unor considerente prejudiciabile. Astfel, instanța a admis apelurile promovate de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor și Regia Națională B și a schimbat, în tot, sentința apelată, respingând acțiunea, ca neîntemeiată. În motivare, instanța a reținut că existența titlului de proprietate al reclamantei nu a fost contestată, această situație juridică dobândind autoritate de lucru judecat.
În aprecierea sa, considerentele deciziei recurate sunt rezultatul aplicării greșite a normelor de drept material. Instanța reține că dovada dreptului de administrare a terenurilor forestiere se realizează prin amenajamentele silvice, însă preia argumentația instanței de fond în sensul că Ministerul Finanțelor nu a făcut dovada că terenul este înregistrat în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Această concluzie prejudiciază pârâții și este contrazisă de probele administrate, respectiv amenajamentele silvice și raportul de expertiză care confirmă suprapunerea terenului revendicat cu terenul administrat de B pentru 6635 mp.
Recurenta-pârâtă arată că instanța de apel, la compararea titlurilor, trebuia să aibă în vedere Legea nr. 18/1991, Codul silvic adoptat prin Legea nr. 26/1996 și Codul silvic adoptat prin Legea nr. 46/2008.
Terenul forestier în litigiu era înscris, la data de 1 ianuarie 1990, în amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Târgoviște. Coroborând textele legale invocate și faptul că terenul este evidențiat, cu continuitate, în amenajamentele silvice începând cu anul 1964, rezultă că face parte din fondul forestier, din proprietatea publică, iar modalitatea de dobândire a dreptului de proprietate asupra acestuia este legea, succesiunea acestor acte normative justificând titlul de proprietate al statului.
Considerentele deciziei atacate, care vizează lipsa dovezii Ministerului Finanțelor Publice că terenul este evidențiat în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, actualizată prin H.G. nr. 345/2017, sunt greșite. Motivarea este prejudiciabilă întrucât nu se poate pretinde ca statul să evidențieze, distinct, un bun revendicat, care este o mică parte dintr-o suprafață de teren forestier administrată la nivelul ocolului silvic din care face parte. Dovada apartenenței terenului la domeniul public al statului se face potrivit prevederilor legale, cu amenajamentele silvice ignorate de instanță la motivarea apelului. Ea rezultă din actele depuse la dosar, inclusiv din raportul de expertiză topometric. Prin urmare, considerentele instanței de apel sunt rezultatul ignorării normelor de drept aplicabile regimului silvic.
În consecință, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și înlăturarea considerentelor criticate.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la data de 18 aprilie 2024, pârâta Regia Națională B a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Societatea A S.R.L., ca nefondat.
Aceasta a arătat că hotărârea recurată este legală întrucât instanța a analizat toate aspectele deduse judecății și a constatat, în mod corect, că acțiunea în revendicare este neîntemeiată.
Prin întâmpinarea depusă la data de 3 iunie 2024, reclamanta Societatea A S.R.L. a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâta Regia Națională B, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În subsidiar, aceasta a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.
6. Procedura în fața instanței de recurs
Prin rezoluția din data de 2 iulie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a fixate termen la data de 28 noiembrie 2024, pentru soluționarea recursurilor declarate în cauză.
II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursurilor
Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține că ambele recursuri sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Obiectul celor două căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1901 din 31 octombrie 2023 a Curții de Apel Ploiești – Secția civilă, prin care au fost admise apelurile declarate de pârâții Regia Națională B, prin Direcția C Dâmbovița, și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, împotriva sentinței civile nr. 2346 din 22 decembrie 2022 a Tribunalului Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata Societatea A S.R.L., și a fost schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.
1. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă Societatea A S.R.L. a înțeles să critice hotărârea recurată susținând, pe de o parte, că soluția dată capătului de cerere ce avea ca obiect revendicarea imobilului în litigiu, este nelegală, și, pe de altă parte, că nu a fost analizat petitul subsidiar al cererii de chemare în judecată.
În legătură cu primul aspect, pentru care invocă cazul de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte reține că este nefondat.
Potrivit art. 563 C. civ., ,,Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.”
Pornind de la această dispoziție legală, acțiunea în revendicare este apreciată ca fiind acea instituție care permite proprietarului, lipsit de stăpânirea materială a bunului, să ceară instanței să oblige pârâtul să-i redea posesia. Prin urmare, reclamantul trebuie să probeze că este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, în favoarea pârâtului operând o prezumţie relativă de proprietate, desprinsă din faptul deținerii bunului.
Relevanța aspectului legat de stăpânirea materială a bunului este determinată de specificul acțiunii în revendicare care, sintetic expus, este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului/detentorului neproprietar.
Potrivit dispozițiilor art. 916 C. civ., ,,Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl stăpâneşte şi care se comportă ca un proprietar.”
Prin urmare, în concepția legiuitorului, posesia este un fapt juridic; ea reprezintă puterea de fapt pe care o persoană o exercită asupra unui bun corporal individual - determinat şi apare ca manifestarea exterioară a unui drept real principal, în speţă, a dreptului de proprietate.
Dobândirea posesiei presupune, reunirea în mâna aceleiaşi persoane a celor două elemente, respectiv elementul material şi elementul intenţional, acesta din urmă rezultând din faptul posesiei. Dovada posesiei înseamnă dovada existenţei elementelor sale.
Raportând aceste aspecte teoretice la situația de fapt rezultată din probe, așa cum a fost constatată de către instanța de fond și confirmată de către instanța de apel, Înalta Curte reține că, în speță, societatea recurentă deține prerogativa posesiei, ca atribut al dreptului de proprietate pe care îl susține, împrejurare care, prin raportare la conduita procesuală a părților, nu mai poate fi reanalizată.
Astfel, prin intermediul primului capăt de cerere al acțiunii inițiate, recurenta-reclamantă Societatea A S.R.L. a solicitat obligarea pârâților să-i lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul intravilan în suprafață de 10.144 m.p., situat în Municipiul Târgoviște, cartier (...), județul Dâmbovița, înscris în Cartea Funciară nr. (...) a localității Târgoviște, având număr cadastral (...), împreună cu toate construcțiile aflate pe acesta, identificate cu numerele cadastrale (...)-C1, (...)-C2, (...)-C3, (...)-C4, (...)-C5, (...)-C6, (...)- C7, (...)-C8, (...)-C9.
Obiectul material al acțiunii este reprezentat de un imobil supus regulilor de publicitate imobiliară ale cărţilor funciare, iar potrivit înscrierii în cartea funciară, terenul în litigiu este situat în intravilanul municipiului Târgoviște, are categoria curți-construcții și este parțial acoperit cu construcții, dreptul de proprietate asupra acestora fiind întabulat în favoarea societății recurente prin încheierea nr. 112938 din 24 noiembrie 2020 emisă de O.C.P.I. Dâmbovița. Imobilul, cunoscut sub denumirea ,,D”, a fost supus, de-a lungul timpului, unor lucrări de construcție și împrejmurire, fiind emise autorizațiile necesare în acest sens, aspect reținut de către instanțele anterioare, pe baza probatoriilor administrate.
Pe de altă parte, autoritățile pârâte implicate în proces susțin existența unui drept de proprietate în favoarea Statului Român și a unui drept de administrare în favoarea Regiei Naționale B asupra unui teren cu destinația de fond forestier.
Analizând situația de fapt și probatoriile administrate în cauză, inclusiv răspunsurile la interogatorii şi înscrisurile depuse, unele emanând de la autorităţi publice cu competenţe în domeniu, instanța de fond a reținut că posesia pretinsă de pârâți asupra terenului în litigiu nu îndeplineşte condiţiile cumulative impuse de lege, aceștia nefăcând dovada celor două elemente specifice acesteia.
Recurenta-reclamantă Societatea A S.R.L. nu a atacat această chestiune, achiesând la concluzia instanței de fond în sensul că exercită prerogativa posesiei, iar conduita procesuală a societății a fost constatată de instanța de apel care a reținut că aceste considerente au dobândit autoritate de lucru judecat.
În aceste condiții, față de faptul că s-a constatat că recurenta-reclamantă are posesia imobilului, în mod corect a fost respinsă cererea de revendicare pe care a promovat-o, soluția instanței fiind în concordanță cu dispozițiile legale incidente.
În legătură cu cel de-al doilea aspect din cererea de recurs principal, referitor omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra capătului de cerere subsidiar, acesta se circumscrie cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Înalta Curte reține că acesta este fondat.
Potrivit dispozițiilor art. 477 C. proc. civ., în cazul admiterii apelului, ,,(1)Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată. (2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil”.
Din conținutul dispoziției legale citate rezultă că, în general, devoluţiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă - tantum devolutum quantum iudicatum. Aşadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii. Însă, în stabilirea întinderii devoluţiunii, instanţa va avea în vedere nu numai cererea de apel şi întâmpinarea, formulate în cauză, ci şi legătura dintre cereri, soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă și caracterul divizibil sau indivizibil al obiectului litigiului.
În cauza pendinte, prin cererea cu care a învestit instanța de judecată, reclamanta Societatea A S.R.L. a solicitat, în principal, să fie obligați pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Regia Națională B, să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie, terenul intravilan în suprafață de 10.144 mp, având categoria de folosință curți-construcții, situat în Municipiul Târgoviște, cartier (...), județul Dâmbovița, înscris în Cartea Funciară (...) a localității Târgoviște, având nr. cadastral (...), împreună cu toate construcțiile aflate pe acesta și, în subsidiar, în ipoteza în care nu ar fi prevăzute condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare, să se constate că reclamanta este proprietară a imobilului descris anterior. De asemenea, a solicitat să se constate faptul că Regia Națională B nu este titulara unui drept de administrare asupra imobilului menționat la pct. 1 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.
Prin sentinţa civilă nr. 2346 din data de 22 decembrie 2022, Tribunalul Dâmbovița a admis acțiunea promovată de reclamantă și a obligat pârâții să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 10.144 mp, situat în municipiul Târgoviște, cartierul (...), județul Dâmbovița, împreună cu toate construcțiile situate pe acesta. De asemenea, a obligat pârâții la plata, către reclamantă, a sumei de 24.323,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, onorariu expert și taxa de timbru.
Curtea de Apel Ploiești – Secția I civilă, prin decizia civilă nr. 1901 din 31 octombrie 2023, a admis apelurile declarate de pârâţii Regia Națională B – Direcţia C Dâmboviţa şi de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Agenţia Judeţeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, împotriva sentinţei civile nr. 2346 pronunţate la data de 22 decembrie 2022 de Tribunalul Dâmbovița și a schimbat, în tot, sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
Din analiza considerentelor acestei decizii, ce este supusă controlului judiciar, pe calea prezentului recurs, se constată că instanța a procedat la rejudecarea cauzei, analizând doar cererea de revendicare a imobilului în litigiu.
Or, așa cum s-a menționat anterior, acțiunea cuprinde un capăt de cerere principal, în realizarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, care a îmbrăcat forma unei acțiuni în revendicare, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Regia Națională B, acesta fiind admis de prima instanță și, ulterior, ca urmare a rejudecării, respins de către instanța de apel. Însă, acțiunea are și un petit subsidiar, reclamanta solicitând, în situația în care acțiunea în revendicare este respinsă, constatarea existenței dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Cererea în constatare provocatorie, supusă principiului subsidiarității reglementat de art. 35 C. proc. civ., nu a fost examinată de către instanța de apel, care a analizat doar solicitarea referitoare la revendicarea imobilului în litigiu.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, care este consacrat de dispozițiile art. 9 C. proc. civ., dar care rezultă și din prevederile art. 22 alin. (6) şi ale art. 397 alin. (1) din același act normativ.
Astfel, potrivit art. 9 Alin. (2) C. proc. civ., ,,Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor” iar, conform art. 22 alin. (6) din actul normativ menționat, ,,Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.”
În acelaşi sens, art. 397 alin. (1) din același act normativ prevede că ,,Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţi. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel”.
Prin urmare, în raport de aceste dispoziţii legale, instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în sensul că ea trebuie să hotărască asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse judecăţii şi în raport de persoanele care figurează ca părţi în proces.
Verificând hotărârea atacată cu recurs din perspectiva respectării acestor principii de bază ale procesului civil, Înalta Curte constată că instanţa de apel a rejudecat cauza cu nesocotirea limitelor învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, în sensul că nu s-a pronunțat asupra capătului de cerere în constatare provocatorie, formulat, în subsidiar, de reclamantă.
Prin urmare, din această perspectivă, recursul declarat de reclamanta Societatea A S.R.L. este fondat.
Tot în cadrul acestui motiv de recurs, se susține că nu a fost analizată nici cererea de constatare negatorie, prin care reclamanta a solicitat să se constate inexistența dreptului de administrare al Regiei Naționale B asupra imobilului în litigiu.
Procedând la examinarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, din topografia petitelor și a argumentelor expuse în susținerea acestora, rezultă că acțiunea negatorie nu a fost avută în vedere în raport de subsidiaritate față de acțiunea în revendicare, ci ca o cerere principală, de sine stătătoare. Pentru o astfel de calificare a acestei solicitări, esenţiale sunt aşezarea, numerotarea, dar şi motivele sale, prezentate la pct. 2 din cererea de chemare în judecată, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia și relevă, fără putinţă de tăgadă, că ceea ce pretinde reclamanta, adică constatarea inexistenței dreptului de administrare, este apreciată de aceasta ca fiind o cerere principală, alături de cererea în revendicare. Prin urmare, deși în memoriul de recurs se susține caracterul subsidiar al acestei cereri, o astfel de afirmație este contrazisă chiar de actul procedural cu care recurenta a învestit instanța de judecată.
Este adevărat că instanța de fond s-a pronunțat asupra acțiunii în revendicare, fără a dispune și asupra capătului de cerere prin care s-a solicitat constatarea inexistenței dreptului de administrare asupra imobilului în litigiu în favoarea Regiei Naționale B, iar reclamanta nu a supus controlului judiciar o astfel de împrejurare, iar apelul pârâților a vizat alte chestiuni.
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ,,Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.” În lumina exigențelor ce rezidă din reglementarea legală expusă, instanța de recurs nu poate analiza aspectele pe care părțile le invocă cu depășirea limitelor în care este permis controlul judiciar.
În consecință, având în vedere rigorile legale ce impun judecata recursului, Înalta Curte constată că această critică, referitoare la nepronunțarea cu privire la acțiunea în constatare negatorie, nu este susceptibilă de analiză în recurs. Aceasta întrucât caracterul extraordinar al recursului presupune, exclusiv, o verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept incidente, control judiciar imposibil de efectuat, în speţă, tocmai ca urmare a inexistenţei unor dezlegări ale instanţei de apel cu privire la respectivele aspecte.
Drept urmare, omisiunea recurentei de a deduce, spre examinare, criticile printr-o cerere de completare a hotărârii primei instanţe, urmată de calea de atac a apelului, dacă se impunea, deşi avea deschisă această posibilitate, nu o îndreptăţeşte pe aceasta să le valorifice omisso medio, la acest moment procesual.
Referitor la omisiunea instanței de a analiza toate cererile deduse judecății, recurenta susține și incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenta susţine că, prin decizia recurată, nu s-a analizat capătul de cerere subsidiar, astfel că nu a fost lămurită pe deplin situația de fapt dedusă judecății. Celelalte argumente, expuse pe larg în cuprinsul memoriului de recurs, vizează aspecte doctrinare și legale, fără referiri concrete la cauza dedusă judecății.
Casarea unei hotărâri în baza temeiului legal pe care a fost fundamentat acest motiv de recurs se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din actul normativ menționat fiind cele din care rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient.
Înalta Curte observă că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii ,,se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Or, singurul argument susținut de societatea recurentă, în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra tuturor capetelor de cerere și nu a cercetat ambele ipoteze ale demersului său judiciar, nu se încadrează în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Fiind invocată o neregulă de ordin procedural, motivul de casare incident este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ, care a fost deja analizat, chiar sub acest aspect.
În consecință, pentru argumentele expuse, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A S.R.L. este fondat, în limitele arătate anterior, urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să examineze criticile referitoare la capătul de cerere subsidiar, prin care reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și Regia Națională B, să se constate că este proprietară imobilului compus din terenul intravilan în suprafață de 10.144 mp, având categoria de folosință curți-construcții, situat în Municipiul Târgoviște, cartier (...), județul Dâmbovița, înscris în Cartea Funciară (...) a localității Târgoviște, având nr. cadastral (...), împreună cu toate construcțiile aflate pe acesta, identificate cu nr. cadastrale (...)-C1, (...)-C2, (...)-C3, (...)-C4, (...)-C5, (...)-C6, (...)-C7, (...)-C8 și (...)-C9.
2. Invocând incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta Regia Națională B, prin Direcția C Dâmbovița, a înțeles să critice hotărârea recurată, doar sub aspectul considerentelor, nu și a soluției cuprinse în dispozitiv.
Astfel, subsumat ipotezei de nelegalitate menționate anterior, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a dat o dezlegare greșită unor probleme de drept supuse judecății reținând, în totală contradicție cu prevederile legale și probatoriile administrate, că Statul Român nu face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Verificând calea de atac ce vizează considerentele referitoare la dreptul de proprietate pretins de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și dovada acestui drept real, Înalta Curte constată că ea este fondată prin prisma argumentelor ce vor fi expuse.
Dincolo de aspectele legate de modalitatea de apreciere a probatoriului, care intră exclusiv în atributul instanţei de fond şi se subsumează situaţiei de fapt, neputând fi invocate pe calea recursului ce priveşte exclusiv chestiuni de legalitate, Înalta Curte reţine că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., trebuie să aibă în vedere stabilirea, în considerente, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.
Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăși esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.
În motivarea deciziei recurate, se identifică o explicitare, în detaliu, a unor elemente de fapt și de drept evaluate prin prisma probatoriului ce a fost administrat în cauză și a dispozițiilor legale apreciate ca fiind incidente. Însă, parte dintre ele depășesc silogismul logico-juridic și nu sprijină soluția la care s-a oprit aceasta.
Astfel, Curtea de Apel Ploiești, admițând apelul declarat de pârâți, a procedat la analiza acțiunii în revendicare.
Pornind de la instituția juridică a revendicării și, în principal, de la efectele avute în vedere de legiuitor, instanța de apel a reținut că, în cauză, acțiunea în revendicare nu poate fi admisă întrucât reclamanta exercită posesia asupra imobilului în litigiu, iar această chestiune se bucură de autoritate de lucru judecat faţă de faptul că societatea nu a înţeles să promoveze apel, sub acest aspect.
Prin urmare, argumentul care a stat la baza soluţiei pronunțate, de respingere a acţiunii în revendicare, a vizat elementul posesiei, în cauză neexistând un proprietar neposesor care urmăreşte să dobândească stăpânirea materială a bunului.
Cu toate acestea, instanța a procedat și la analiza înscrisurilor depuse de pârâţi în justificarea drepturilor pe care le pretind, atingând probleme de drept care excedează silogismului logico-juridic pe care se sprijină soluția. Astfel, analiza referitoare la inventarele și amenajamentele silvice nu se justifică în cauză, recursul recurentei-pârâte Regia Națională B fiind fondat sub acest aspect.
Potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (1) și (2) C. proc. civ., ,,(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii. (2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”.
În considerarea acestei prevederi legale, constatând că unele argumente nu sprijină raționamentul juridic care a stat la baza soluției de respingere a acțiunii în revendicare, Înalta Curte va înlătura considerentele aflate la pagina 14 paragrafele 5-8 din decizia recurată, apreciate ca fiind supraabundente.
În consecință, pentru argumentele expuse, în baza dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile și va casa decizia atacată, urmând a se trimite cauza la instanța de apel, pentru rejudecare, în limitele arătate anterior.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul principal declarat de reclamanta Societatea A S.R.L. şi recursul incident promovat de pârâta Regia Naţională B – Direcţia C Dâmboviţa împotriva deciziei civile nr. 1901 din 31 octombrie 2023 a Curţii de Apel Ploiești - Secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 28 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 C. proc. civ.