Asupra recursurilor de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 21.01.2019, sub nr. x/2/2019, reclamanții A și B SPRL au solicitat în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Consiliul Național de Conducere și Uniunea Națională Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină, anularea deciziei nr. 26/2018 pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină a Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România în dosarul nr. x/2018.
În motivare au susținut că în dosarul nr. x/2018, Instanța Superioară de Disciplină a dispus, prin decizia nr. 26/2018, suspendarea dreptului practicianului în insolvență A de a-i mai exercita profesia, pe o perioada de 3 luni, reținând că B SPRL a formulat oferte fictive, cu onorarii extrem de mici, de 340 lei sau 390 lei, pentru ca ulterior să beneficieze, în temeiul art. 117 alin. (1) din Statut, de onorariul fix de 4.000 lei și că onorariul ofertat în două proceduri de insolvență (debitori: C SRL și D PFA) a fost exprimat în sumă fixă pentru întreaga procedură și nu vizează ca unitate de timp-luna.
2. Hotărârea primei instanțe. Decizia de casare
Prin sentința nr. 336 din 28 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2/2019, Curtea de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, invocată de pârâți, și a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.
Împotriva sentinței menționate au declarat recurs reclamantele A și B SPRL, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ..
Prin decizia nr. 3668/16.06.2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Contencios Administrativ și Fiscal în dosarul nr.x/2/2019, a fost admis recursul formulat de reclamanții A și B SPRL împotriva sentinței nr.336 din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost casată sentința recurată și trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30.09.2021, sub nr. x/2/2019*.
3. Sentința de fond pronunțată în al doilea ciclu procesual
Prin sentința nr. 519 din 14 martie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2/2019*, a fost admisă excepția tardivității formulării cererii modificatoare și respinsă ca tardivă cererea modificatoare și, totodată, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanții A și B SPRL în contradictoriu cu pârâții Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România-Consiliul Național de Conducere ți Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România-Instanța Superioară de Disciplină.
A fost anulată Decizia nr.26/2018 pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România și obligată pârâta Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 15459,79 lei reprezentând onorariu de avocat și taxă de timbru.
4. Recursul exercitat în cauză în al doilea ciclu procesual
Împotriva sentinței nr. 519 din 14 martie 2022 a Curții de Apel București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au formulat recurs recurentele-pârâte Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Consiliul Național de Conducere și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină.
4.1. În dezvoltarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-au susținut următoarele:
Hotărârea pronunțată de instanța de fond a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material – art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..
Prin hotărârea recurată Curtea de Apel București a anulat Decizia nr. 26/2018 pronunțată de ISD și a obligat UNPIR la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 15.459,79 lei.
Cu privire la nerespectarea dreptului la apărare în fața ISD prin pronunțarea asupra unor chestiuni neînvederate prin sesizare și nepuse în discuția contradictorie a părților:
Soluția disciplinară pronunțată de ISD a fost emisă cu respectarea dreptului la apărare al intimatei-reclamante A, în calitate de practician în insolvență coordonator al B SPRL, care a fost prezentă la primul termen de judecată în fața ISD fiind și asistata de avocat, căruia i s-a comunicat sesizarea reclamantului Consiliul de Conducere al Filiala Alba al UNPIR.
Arată recurenții-pârâți că, intimații-reclamanți au primit plângerea disciplinară și au formulat toate apărările astfel cum au considerat de cuviință, beneficiind și de asistență calificată pentru formularea Memoriului. De asemenea, au fost prezenți la primul termen și au fost asistați de avocat, ceea ce presupune că puteau să invoce prin înscrisul numit Memoriu orice excepții ar fi considerat necesare cu privire la plângere, ISD neîncălcând dreptul la apărare sau principiul contradictorialității atâta timp cât pârâții nu au formulat niciun fel de întâmpinare cu privire la aceste aspecte decât după ce au fost luate măsurile de ISD în ședința în care aceștia au fost prezenți, deci cu respectarea dreptului la apărare și cu respectarea principiului contradictorialității.
Ulterior, urmare măsurilor dispuse, în cauza a fost citată doar d-na A și soluția disciplinară a fost pronunță de ISD doar față de aceasta, dar întrucât firma de avocatură nu avea contract de asistență cu aceasta, ci doar cu societatea B SPRL, toate apărările și înscrisurile au fost redactate de avocat în numele practicianului în insolvență persoana fizică cercetată, dar și în numele formei de organizare sub care își desfășura aceasta profesia. În fapt societatea B SPRL a încheiat cu firma de avocatură contractul de asistență juridică nr. 779/21.08.2018. În baza acestui contract de asistență juridică avocatul a emis delegație avocațială atât pentru reprezentarea B SPRL cât și pentru d-na A, chiar dacă nu avea mandat de la aceasta din urma, aspect pe care însă ISD nu avea cum să îl cunoască. De abia prin Actul Adițional la contractul de asistenta inițial nr. 1-6 încheiat în data de 07.01.2019, d-na A a devenit client al avocatului, dar la acel moment soluția ISD fusese deja pronunțată și comunicată.
Instanța de fond este în eroare, reținând parțial situația de fapt. De asemenea, este în eroare și cu privire la faptul ca ISD nu ar fi menționat în Decizia atacată despre onorariul de succes de 0,00001% solicitat de practician în cadrul procedurilor de insolvență ale debitorilor societatea C SRL și D PFA, prin acesta încălcând dreptul la apărare și principiul contradictorialității față de A și B SPRL.
Cu privire la precizarea acțiunii prin cererea completatoare și obligarea UNPIR la plata cheltuielilor de judecată în suma de 15.459,79 lei:
La data de 22.11.2021 - primul termen acordat de Curtea de Apel București după casarea cu trimitere spre rejudecare, avocatul reclamanților, A si B SPRL, a depus în ședință o cerere prin care să „fie obligat UNPIR la plata cheltuielilor de judecată ocazionate (i) de cercetarea disciplinara care a prilejuit prezentul litigiu și de (ii) prezentul litigiu, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 39.301.96 lei.”
Cererea este semnată doar de B SPRL prin avocat, chiar dacă în petitul cererii este redactat și numele reclamantei A.
Menționează că din probatoriul administrat în dosarul de fond rezultă că reclamanta nu a achitat nicio sumă de bani către avocat, prin urmare nu există niciun temei legal pentru acordarea de cheltuieli de judecată unei persoane care nu a efectuat nicio cheltuială.
În ceea ce privește societatea B SPRL, aceasta nu a fost sancționată de ISD, astfel încât nu poate fi considerată vătămată într-un drept al sau ori într-un interes legitim prin actul administrativ atacat de reclamanta A și, chiar dacă s-a adresat instanței de contencios administrativ, semnând alături de reclamanta A, B SPRL nu poate solicita cheltuieli de judecată în prezentul dosar întrucât prin Decizia ISD nu a suferit niciun prejudiciu.
Societatea B SPRL a încheiat contractul de asistență juridică nr. 779/21.08.2018. În baza acestui contract de asistență juridică avocatul a emis delegație avocațială atât pentru reprezentarea B SPRL cât și pentru A. De abia prin Actul Adițional la contractul de asistență inițial nr. 1-6 încheiat în data de 07.01.2019, A a devenit client al avocatului, dar la acel moment soluția ISD fusese deja pronunțată și comunicată.
Pe de o parte, prin hotărârea recurată, Curtea nu face nicio distincție cu privire la creditorul obligației de plată a UNPIR, dacă este A care nu a achitat nicio cheltuială de judecată în cadrul dosarului, sau B SPRL - care a achitat onorariu de avocat, deși nu a fost sancționat prin decizia ISD.
Pe de altă parte suma de 15.459.79 lei acordată de instanța de fond cu titlu de cheltuieli de judecată depășește suma de 13.662.96 lei, solicitată de reclamanți cu titlu de cheltuieli de judecată.
Critică soluția Curții sub aspectul obligării UNPIR la plata unor cheltuieli de judecată în sumă de 15.459,79 lei, în condițiile în care reclamanții prin avocat au solicitat în mod expres doar suma de 13.662.96 lei (din totalul de 39.301,96 lei solicitați inițial se va scădea suma de 25.639 lei - despăgubirile și rezultă care sunt cheltuielile de judecată în sumă de 13.662,96 lei pentru care s-au depus înscrisuri probatorii).
În drept, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și toate celelalte prevederi legale invocate în cuprinsul cererii de recurs.
4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident
4.2.Recurentele-reclamante au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului pârâților ca nefondat, precum și recurs incident împotriva considerentelor sentinței de fond, astfel cum au fost indicate, solicitând înlăturarea acestora și înlocuirea lor conform celor arătate în recurs, precum și menținerea soluției din dispozitiv.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. au susținut următoarele:
Prin acțiunea în anulare a arătat că procedura disciplinară a fost judecată în contradictoriu cu B SPRL dar Decizia de sancționare a fost pronunțată împotriva unei alte persoane. respectiv A.
Așa cum rezultă din toate încheierile pronunțate de ISD în cadrul dosarului nr. x/2018 și chiar din Decizia de sancționare nr. 26/2018, parte pârâtă în cadrul procedurii disciplinare a fost B SPRL.
Așadar, persoana care a fost sancționată disciplinar, reclamanata A, nu a fost parte în procedura disciplinară, nici după data de 26.10.2018, nici la soluționarea în fond a plângerii formulată de UNPIR Alba. De asemenea, nici în Decizia nr. 26/2018 doamna A nu figurează ca pârât.
Prin urmare, este evidentă nelegalitatea procedurii și a Deciziei nr. 26/2018 întrucât este inadmisibil ca o persoană să fie subiectul procedurii iar o altă persoană să fie cea împotriva căreia se pronunță decizia de sancționare.
Astfel, ISD a încălcat prevederile art. 66 alin. (3) lit. c din Ordonanța de urgență nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență
"(3) Instanța superioara de disciplină are următoarele atribuții:
c) soluționează, în complet de 3 membri, plângerile împotriva membrilor consiliilor filialelor UNPIR și ai instanțelor disciplinare locale"
Întrucât în cauza dedusă judecății ISD nu a soluționat plângerea împotriva membrului consiliului filialei UNPIR, ci împotriva formei de organizare a profesiei, întreaga procedură disciplinară a fost judecată în contradictoriu cu B SPRL, iar doamna A a fost sancționată fără ca să ia parte în procedură, astfel cum rezultă din cuprinsul încheierilor și din practicaua Deciziei nr. 26/2018.
Prin respingerea acestui motiv invocat prin acțiunea în anulare și reținerea considerentelor atacate prin prezentul recurs incident, instanța de fond a încălcat normele stabilite de art. 66 alin. (3) lit. c din Ordonanța de urgență nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență astfel încât sentința civilă nr. 519/2022 este nelegală.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident și atunci când se invocă faptul că, prin considerente s-au dat dezlegări greșite unor probleme de drept, dacă acestea sunt de natură procedurală.
Or, în prezenta cauză, atribuțiile ISD și limitele acestora pot să fie apreciate ca aspecte de natură procedurală întrucât sunt referitoare la competența ISD.
În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că prevederile art. 66 alin. (3) lit. c din Ordonanța de urgență nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență sunt norme de drept material, atunci motivul de casare este cel prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., problemele de drept dezlegate greșit de către instanța de fond fiind în legătură cu norme de drept material.
B SPRL a fost citată în fața ISD pentru ședința din 14.09.2018 și a avut calitatea de pârât inclusiv după data de 26.10.2018. ISD a comunicat decizia de sancționare disciplinară societății B SPRL, și nu doamnei A.
În vederea apărării drepturilor și intereselor sale, prin raportare la plângerea formulată împotriva sa de UNPIR Alba, B SPRL a formulat apărări și a depus la dosarul ISD probe care să dovedească netemeinicia plângerii astfel formulată.
De asemenea, citată fiind și/sau având termen în cunoștință - termenul în cunoștință pentru B SPRL a fost menționat atât în încheierea din 14.09.2018 cât și în încheierea din 26.10.2018 - B SPRL a fost reprezentată prin apărător ales la ședințele ISD.
Pregătirea apărărilor și probelor și reprezentarea în fața ISD au condus la efectuarea de cheltuieli care au fost suportate de B SPRL.
În vederea recuperării acestor cheltuieli B SPRL și A au formulat în fața instanțelor de judecată cerere de despăgubire, întemeiată pe prevederile art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - dosar nr. x/2/2022, suspendat până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.
Astfel, este fără dubiu că cel puțin până după termenul din data de 26.10.2018 B SPRL a avut calitatea de pârât astfel încât considerentul instanței de fond în sensul că "nu se poate reține ca motiv de nulitate faptul că soluționarea cauzei s-a derulat în contradictoriu cu B SPRL" nu este adevărat și cauzează societății B SPRL și doamnei A prejudicii.
Aceste prejudicii decurg din certitudinea invocării acestei constatări de fapt cu autoritate de lucru judecat în cadrul litigiului înregistrat sub nr. x/2/2022, pentru a genera o situație în cadrul acestui proces,
Astfel, B SPRL și A dovedesc un dezavantaj juridic cert care decurge din considerentul atacat astfel încât justifică un interes legitim, născut și actual pentru a formula o cale de atac potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului adininistrativ nr. 554 2004 și art. 461 alin. (2) C. proc. civ..
II. Soluția instanței de recurs.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor invocate în cererile de recurs și a apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă în cauză, raportat la prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate și le va respinge în considerarea argumentelor ce vor fi arătate în continuare.
Cu privire la recursul declarat de recurentele-pârâte Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Consiliul Național de Conducere și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină, Înalta Curte reține următoarele:
Recurentele-pârâte au invocat ca temei de drept al cererii de recurs, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Recurentele-pârâte au susținut sub un prim aspect că, soluția recurată este nelegală, motivat de faptul că, soluția disciplinară pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină a fost emisă cu respectarea dreptului la apărare al intimatei-reclamante A, în calitate de practician în insolvență coordonator al B SPRL, care a fost prezentă la primul termen de judecată în fața Instanței Superioare de Disciplină fiind și asistată de avocat, căruia i s-a comunicat sesizarea Consiliul de Conducere al Filiala Alba al UNPIR.
S-a mai susținut de către recurente că, intimatele-reclamante au primit plângerea disciplinară și au formulat toate apărările astfel cum au considerat de cuviință, beneficiind și de asistență calificată pentru formularea Memoriului.
Contrar celor invocate de recurente, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr. 26/2018 emisă de UNPIR- Instanța Superioară de Disciplină a fost încălcat dreptul la apărare al persoanei sancționate.
Astfel, Instanța Superioară de Disciplină a pronunțat decizia de sancționare disciplinară prin raportare la faptul că, deși, sesizarea formulată de UNPIR Alba a privit, în exclusivitate, caracterul derizoriu al onorariului de succes, totuși prin Decizia nr. 26/2018 s-a decis sancționarea practicianului în insolvență având în vedere onorariul fix ofertat de B SPRL în cadrul celor două proceduri organizate de ANAF, iar această chestiune a onorariului fix nu a fost pusă în discuție de către Instanța Superioară de Disciplină.
Constată instanța de control judiciar că, plângerea formulată de Consiliul de Conducere al Filialei UNPIR Alba viza practicarea în mod repetat de onorarii de succes derizorii. Or, așa cum s-a reținut mai sus, Instanța Superioară de Disciplină a pronunțat decizia disciplinară exclusiv prin raportare la onorariul fix ofertat de B.
Așadar, recurenta UNPIR- Instanța Superioară de Disciplină a încălcat dreptul la apărare al intimatelor-reclamante B și A care și-au formulat apărările potrivit plângerii depuse, plângere care nu a fost modificată în ceea ce privește obiectul său, privind onorarii de succes derizorii.
În consecință, având în vedere că UNPIR- Instanța Superioară de Disciplină a decis cu privire la alt obiect decât cel cu care a fost învestită prin plângere reiese că dreptul la apărare al părții cercetată disciplinar a fost încălcat, astfel că sub acest aspect, hotărârea instanței de fond este legală și temeinică.
Totodată, prin recursul formulat recurentele-pârâte au susținut că, instanța de fond este în eroare cu privire la faptul că Instanța Superioară de Disciplină nu ar fi menționat în Decizia atacată despre onorariul de succes de 0,00001% solicitat de practician în cadrul procedurilor de insolvență ale debitorilor societatea C SRL și D PFA.
Recurentele-pârâte au invocat și că Decizia Instanței Superioare de Disciplină a reținut atât onorariul procentual, cât și onorariul fix solicitat de practicianul în insolvență în procedurile de selecție organizate de ANAF.
Înalta Curte constată că, pentru a pronunța Decizia contestată, Instanța Superioară de Disciplină a reținut că, ar fi fost depuse două oferte în cadrul procedurilor ANAF, în care onorariul pretins este exprimat în sumă fixă pentru întreaga procedură și nu vizează ca unitate de timp, luna.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din Ordinul nr. 2442/2016, pentru participarea la procedura de selecție organizată în conformitate cu prevederile art. 14 practicienii în insolvență agreați de Agenția Națională de Administrare Fiscală trebuie să depună o ofertă financiară care va conține onorariul lunar, în sumă fixă, și onorariul de succes, sub formă procentuală exprimată prin raportare la sumele distribuite creditorilor, solicitate de practician, potrivit anexelor nr. 6-8.
Astfel, din modul de alcătuire a tabelelor cu oferte de către ANAF, reiese că fiecare dintre onorarii se raportează la lună, și nu la întreaga procedură de lichidare.
Or, B, prin semnătura asociatului coordonator A a depus în cadrul procedurilor ANAF oferte cuprinzând onorarii fixe lunare și onorarii de succes.
În consecință, în mod judicios, prin sentința recurată, instanța de fond a dispus anularea Deciziei nr. 26/2018, pronunțată de Instanța Superioară de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România.
Recurentele-pârâte au formulat critici și în ceea ce privește precizarea acțiunii prin cererea completatoare și obligarea UNPIR la plata cheltuielilor de judecată în suma de 15.459,79 lei.
Criticile recurentelor-pârâte sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.
Astfel, în mod legal instanța de fond a admis cererea formulată de reclamante de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Obiectul solicitării formulate de intimatele-reclamante B SPRL și A este reprezentat de cheltuielile de judecată ocazionate de soluționarea prezentului dosar, în două cicluri procesuale.
Solicitarea astfel formulată a fost dovedită prin facturile fiscale emise de către E și dovada plății acestora.
Această solicitare nu are legătură cu cererea formulată de către intimatele-reclamante B SPRL și A la termenul din data de 22.11.2021 de obligare a pârâților la plata despăgubirilor constând în onorariul de avocat plătit pentru etapa procedurii administrativ - disciplinare, cerere respinsă ca tardivă, prin raportare la prevederile art. 204 C. proc. civ., și care a fost reiterată de intimatele B SPRL și A pe cale separată, în dosarul nr. x/2/2022.
Valoarea onorariului avocațial solicitată la termenul din data de 14.02.2022 și acordată de către instanța de judecată este mai mare decât valoarea menționată la termenul din data de 22.11.2021, întrucât această valoare finală a inclus și cheltuielile de judecată efectuate pentru pregătirea apărării la termenul din 14.02.2022, onorariul avocațial stabilit între părți fiind bazat pe rate orare.
Înalta Curte reține, față de prevederile art. 453 C. proc. civ., aplicabile în materie, că sumele solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți în procesul civil și, totodată, că au caracter de sancțiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală și culpa procesuală a părții căzute în pretenții.
Prin urmare, având în vedere că instanța de fond a admis acțiunea în anulare astfel cum a fost formulată și, astfel pârâtul, UNPIR a căzut în pretenții, soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată dovedite este legală.
Cu privire la recursul incident declarat de recurentele-reclamante B SPRL și A, Înalta Curte reține că este neîntemeiat, astfel că îl va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:
Recurentele și-au întemeiat recursul incident pe dispozițiile art. 491 art. 461 alin. (2) C. proc. civ. prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ..
Recurentele-reclamante au solicitat instanței de control judiciar, înlăturarea anumitor considerente din cuprinsul sentinței civile recurate și înlocuirea acestora cu alte considerente, potrivit celor solicitate prin cererea de recurs incident.
Recurentele-reclamante au susținut, în esență, că instanța de fond a încălcat normele stabilite de art. 66 alin. (3) lit. c din Ordonanța de urgență nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență astfel încât sentința civilă nr. 519/2022 este nelegală, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care este incident și atunci când se invocă faptul că, prin considerente s-au dat dezlegări greșite unor probleme de drept, dacă acestea sunt de natură procedurală. Or, în prezenta cauză, atribuțiile ISD și limitele acestora pot să fie apreciate ca aspecte de natură procedurală întrucât sunt referitoare la competența ISD. În subsidiar, în măsura în care instanța de recurs va aprecia că prevederile art. 66 alin. (3) lit. c din Ordonanța de urgență nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență sunt norme de drept material, atunci motivul de casare este cel prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., problemele de drept dezlegate greșit de către instanța de fond fiind în legătură cu norme de drept material. S-a învederat că, pregătirea apărărilor și probelor și reprezentarea în fața ISD au condus la efectuarea de cheltuieli care au fost suportate de B SPRL.
Prealabil, în vederea soluționării cererii de recurs întemeiată pe dispozițiile art. 461 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit art. 488 alin. (l) C. proc. civ.: „Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:
5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;
(...)
8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”
Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. „(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător.”
Din interpretarea dispozițiilor legale citate mai sus, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.
Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (l) și (3) din Legea nr.554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483 art. 486 și art. 488 C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate.
De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr.98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că „în lumina noului Cod de procedură civilă, recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului
Or, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de recurentele-reclamante prin care se tinde, la contestarea situației de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat în calea de atac, date fiind considerentele dezvoltate în precedent.
Altfel spus, modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță în vederea stabilirii situației de fapt, excedează controlului de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului și privește temeinicia hotărârii respective.
În mod corespunzător, în raport de argumentele invocate de recurentele-reclamante, Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile acestora privind evaluarea probelor administrate, astfel încât să se ajungă la o concluzie diferită în raport de cea stabilită de Curtea de Apel București.
Înalta Curte constată că prima instanță a expus sub acest aspect o concluzie argumentată în fapt și în drept, analizând atât înscrisurile doveditoare prezentate de recurentele-reclamante, cât și normele relevante situației factuale.
Este important de subliniat că, instanța de fond a reținut calitatea de reclamant atât în ceea ce o privește pe recurenta A, cât și pe recurenta B SPRL și a obligat pârâtul UNPIR la plata cheltuielilor de judecată conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosarul cauzei, respingând ca tardivă cererea modificatoare referitoare la plata onorariului de avocat plătit pentru etapa procedurii administrativ-disciplinare, în raport de prevederile art. 204 C. proc. civ..
În fapt, recurentele-reclamante, prin cererea întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) și (2) C. proc. civ., tind la reaprecierea probelor, stabilirea unei situații de fapt diferite, ceea ce nu este permis în această cale de atac.
Înalta Curte constată că potrivit art. 461 alin. (1) și (2) C. proc. civ., intitulat „partea din hotărâre care poate fi atacată”:
„(1) Calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.”
În consecință, în raport de norma juridică evocată mai sus, observând și criticile dezvoltate de recurentele-reclamante în susținerea acestui motiv de casare, Înalta Curte reține că acestea nu se subsumează cerințelor prevăzute de art. 461 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata procesului, sau care sunt greșite.
Prin urmare, aspectele invocate de atât de recurentele-pârâte prin cererea de recurs, cât și cele invocate de recurentele-reclamante prin recursul incident nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Consiliul Național de Conducere și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină, precum și recursul incident declarat de reclamantele B SPRL și A, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul declarat de pârâtele Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Consiliul Național de Conducere și Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România - Instanța Superioară de Disciplină împotriva sentinței nr. 519 din 14 martie 2022 a Curții de Apel București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, precum și recursul incident declarat de reclamantele B SPRL și A împotriva aceleiași sentințe, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 22 februarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.