Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 19 octombrie 2022, sub nr. x/3/2022, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința nr.4640/28.09.2022 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A (fostă B) și C, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și D, au solicitat anularea hotărârii nr. x/16.02.2022 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 16 noiembrie 2022, sub nr. y/3/2022, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința nr.4881/2022/7.10.2022 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A (fostă B) și C, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și D, au solicitat anularea hotărârii nr. x/16.02.2022 emisă de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Prin încheierea din data de 16 februarie 2023, Curtea de Apel București a admis excepția litispendenței invocată de pârâți și a dispus atașarea dosarului nr. y/3/2022 la dosarul nr. x/3/2022.
2. Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 1013 din 7 iunie 2023, pronunțată în dosarul nr. x/3/2022, Curtea de Apel București:
-a admis cererea formulată de reclamantele A (fostă B) și C, în contradictoriu cu pârâții D și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;
-a anulat Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr.x/16.02.2022;
-a respins cererea pârâtei C de a obliga reclamantele la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței de fond a declarat recurs pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
În motivare, printr-o primă critică, recurentul-pârât arată că instanța de fond a reținut în mod eronat că CNCD a ignorat solicitarea reclamantelor de administrare a probei cu martori. În realitate, din conținutul Hotărârii CNCD nr. x/16.02.2022 rezultă că reclamantele au condiționat solicitarea audierii unui martor de admiterea probei cu martori formulată de petentă. Astfel, nu poate fi reținută vreo încălcare a dreptului la administrarea probei, întrucât reclamantele nu au formulat în mod expres o cerere necondiționată în acest sens.
În continuarea criticilor, recurentul-pârât arată, contrar susținerii instanței de fond, că hotărârea CNCD include o prezentare a faptelor ce au fundamentat constatarea hărțuirii morale, cu referire expresă la incidentele din 12.10.2020 și 20.10.2020, confirmate sau relatate de petentă și de colega acesteia, E În acest context, s-a reținut amenințarea petentei și sfătuirea colegei acesteia de a nu o susține, precum și atenționarea reclamantelor de către superiorul ierarhic cu privire la comportamentul lor necorespunzător.
Mai arată că instanța de fond nu a analizat complet starea de fapt, întrucât, deși instanța a audiat martorii propuși, nu a valorificat probele relevante referitoare la comportamentul reclamantelor în cadrul relațiilor profesionale, în special față de petentă. De asemenea, instanța a omis să analizeze dacă faptele reclamantelor au fost de natură să creeze un mediu profesional ostil, intimidant sau umilitor.
Cu privire la interpretarea noțiunii de hărțuire morală, instanța a aplicat greșit noțiunea de tratament diferențiat, condiționând existența hărțuirii de necesitatea unui termen de comparație. Or, conform jurisprudenței CJUE și reglementărilor europene aplicabile, hărțuirea reprezintă un comportament indezirabil care afectează demnitatea unei persoane și creează un mediu profesional degradant, fără a necesita comparația cu tratamentul aplicat altor colegi. Hărțuirea este o formă de discriminare directă, care afectează demnitatea victimei, fără a necesita demonstrarea unui tratament preferențial aplicat altor persoane.
Invocând jurisprudența relevantă în materie, respectiv cauza C-303/06 Coleman, în care Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că existența hărțuirii trebuie analizată și din perspectiva percepției persoanei vizate, arată că, în prezenta cauză, petenta a susținut constant existența unor presiuni psihologice, atitudini jignitoare și acțiuni de șicanare exercitate asupra sa la locul de muncă. Toate aceste elemente, evaluate în mod obiectiv și în ansamblul contextului în care s-au produs, conturează o situație ce se încadrează în noțiunea de hărțuire morală.
Pentru toate aceste motive, solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
4. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatele-reclamante A (fostă B) și C au combătut argumentele recurentului-pârât, arătând, în esență, că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală, fiind pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente și în deplină concordanță cu situația de fapt stabilită prin administrarea probatoriului.
Astfel, instanța de fond a apreciat în mod corect critica adusă de ele prin cererea introductivă, respectiv faptul că CNCD a valorificat două declarații depuse la dosar – cea a petentei și a colegei sale –, conferindu-le valoare probatorie echivalentă unor declarații de martori, dar a ignorat solicitarea expresă a intimatelor privind administrarea probei cu martori, încălcând dreptul la apărare. Instanța a remediat acest viciu procedural, dispunând audierea martorilor pentru ambele părți și exercitându-și astfel rolul activ.
Din probatoriul administrat în fața instanței de fond a rezultat că intimatele nu au aplicat un tratament diferențiat petentei. Formularea unor sesizări interne privind disfuncționalități în activitatea laboratorului nu poate fi asimilată noțiunii de hărțuire sau discriminare, în lipsa unui comportament nelegal sau abuziv. În schimb, afirmațiile jignitoare adresate intimatelelor de către petentă – unele recunoscute de aceasta – precum și refuzul acesteia de a îndeplini sarcini de serviciu conforme fișei postului, pot fi calificate drept manifestări necorespunzătoare în cadrul profesional.
Solicitările intimatelor privind respectarea normelor și procedurilor interne ale laboratorului nu constituie o formă de presiune sau hărțuire, ci exprimă necesitatea respectării cadrului legal și organizatoric intern.
În ceea ce privește critica recurentului privind lipsa rolului activ al instanței, arată că acesta avea posibilitatea să formuleze întrebări martorilor în cadrul procedurii de audiere, dar a fost lipsă la termenul în cauză. Mai mult, martorul propus de petentă nu a activat în același spațiu de lucru cu intimatele și a făcut afirmații generale și subiective, fără a indica în concret fapte de natură să probeze existența unei hărțuiri. Relatările martorei au fost lipsite de relevanță, fiind concentrate mai degrabă pe opinii personale privind comportamentul intimatelor, fără legătură directă cu faptele presupus discriminatorii.
Recurentul CNCD, dar și petenta D, nu au indicat în mod concret fapte precise de hărțuire morală. Nici în petiția adresată CNCD, nici în Hotărârea nr. x/2022, nu sunt descrise în mod individualizat faptele susceptibile de a constitui hărțuire. În mod justificat, instanța de fond a constatat că hotărârea CNCD nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, neindicând criteriul de discriminare și nici existența vreunui tratament diferențiat.
În conformitate cu art. 2 alin. (5) din O.G. nr. 137/2000, pentru ca o faptă să fie calificată ca hărțuire este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiții: existența unui tratament diferențiat, legătura acestuia cu un criteriu de discriminare prevăzut de lege (rasă, sex, religie, etc.) și existența unui efect negativ asupra demnității persoanei. Or, niciuna dintre aceste condiții nu a fost probată de petentă sau de CNCD.
Afirmațiile recurentului potrivit cărora nu ar fi necesară dovedirea existenței unui criteriu de discriminare, ci doar afectarea demnității persoanei, sunt în contradicție cu dispozițiile legale aplicabile. Hărțuirea constituie o formă de discriminare doar în măsura în care se întemeiază pe unul dintre criteriile prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 137/2000.
În speță, nu a fost dovedit niciun criteriu de discriminare și nici aplicarea unui tratament diferențiat. Dimpotrivă, din ansamblul probator rezultă că petenta este cea care a manifestat o atitudine conflictuală, refuzând să colaboreze cu intimatele și generând disfuncționalități grave în activitatea profesională – fiind elocvent cazul în care a refuzat inițial să prelucreze probele unui nou-născut prematur, deși acestea necesitau prelucrare urgentă.
Instanța de fond a apreciat în mod corect că faptele reținute de petentă se circumscriu organizării activității interne și nu pot fi încadrate în sfera faptelor de discriminare.
În concluzie, nu se poate reține existența unei hărțuiri morale în sensul legii, în lipsa unui tratament diferențiat bazat pe un criteriu protejat și a unor fapte concrete care să fi avut un impact negativ asupra demnității petentei.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
1. Argumentele de fapt și de drept relevante.
Intimatele-reclamante au supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, hotărârea nr. x/ 16 februarie 2022, prin care CNCD, urmare a sesizării făcute de petenta D, a stabilit că, din analiza probatoriului depus la dosar au rezultat elemente care să justifice încadrarea faptei ca hărțuire, potrivit art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, comportamentul reclamat prezentând caracteristicile acestei contravenții, iar pe baza acestei constatări, a dispus sancționarea reclamatelor cu avertisment, la individualizarea sancțiunii ținând cont că părțile au relații de muncă, nefiind de dorit adâncirea acestor conflicte pe viitor.
Hotărârea CNCD nr. x/ 16.02.2022, ce formează obiectul controlului de legalitate în calea contenciosului administrativ de față, a fost anulată de prima instanță, aceasta reținând că acțiunea de investigare întreprinsă de Colegiul director s-a efectuat cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000, dispoziții ce prevăd posibilitatea invocării oricărui mijloc de probă, precum și că nu sunt întrunite premisele textului de lege ce sancționează fapta de hărțuire ce a fost reclamată de petenta D în fața autorității publice competente în constatarea și sancționarea formelor de discriminare.
Judecătorul fondului și-a argumentat soluția detaliat în privința faptei de hărțuire prin raportare la art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000, dar și la probele administrate în cauză, stabilind în mod corect că faptele reclamate de către petentă, respectiv faptele de discriminare împotriva sa, petrecute la locul de muncă, nu constituie contravenție în accepțiunea actului normativ menționat.
Această concluzie este corectă, fiind însuțită și de către instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situația de fapt relevată din probele administrate.
În ceea ce privește prima critică din recurs, Înalta Curte constată, contrar susținerii recurentului-pârât, că instanța de fond interpretat în mod corect obligațiile probatorii instituite de art. 20 alin. (6) din OG nr. 137/2000, conform căruia, ”(6) Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament. În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice”.
Concret, art. citat stabilește că, în toate situațiile în care o persoană consideră că a fost discriminată și prezintă fapte pe baza cărora se poate presupune existența unei discriminări, persoana reclamată are obligația să dovedească faptul că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.
În consecință, persoanelor reclamate le revenea obligația de a răsturna prezumția de discriminare, făcând dovada contrariului prin orice mijloc de probă, inclusiv prin proba testimonială. Această posibilitate probatorie a fost însă ignorată de CNCD, care nu a valorificat-o în mod corespunzător, aspect care nu poate fi justificat prin simpla împrejurare că recurentul-pârât nu a considerat necesară administrarea probei cu martori solicitată de petentă.
În acest context, instanța de fond a reținut în mod corect că, în condițiile în care reclamantelor nu le-a fost încuviințată proba solicitată, deși le revenea sarcina de a demonstra că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, procedura de investigare desfășurată de Colegiul director a fost realizată cu încălcarea dispozițiilor art. 20 alin. (6) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, care consacră dreptul părților de a invoca orice mijloc de probă în susținerea apărărilor formulate.
În ceea ce privește restul criticilor, referitoare la motivarea hotărârii CNCD, neanalizarea completă a stării de fapt de către instanța de fond, respectiv cu privire la interpretarea noțiunii de hărțuire morală, Înalta Curte constată că acestea sunt neîntemeiate.
Noțiunea de hărțuire, invocată că temei al prezentei cereri, este definită în dispozițiile art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000 (forma în vigoare la data faptei în discuție) potrivit cărora: ”Constituie hărțuire și se sancționează contravențional orice comportament pe criteriu de rasă, naționalitate, etnie limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenență la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”.
Se observă că legiuitorul, în materia legislației nediscriminare, a impus întrunirea cumulativă a tuturor elementelor constitutive ale faptei de hărțuire, textul legal urmărind sancționarea conduitei ilicite susceptibile a fi calificate ca potențial hărțuitoare, având ca și premisă discriminarea.
În accepțiunea ordonanței sus arătate, hărțuirea nu reprezintă o faptă de sine stătătoare ci este o formă de discriminare, introdusă de legiuitorul român în procesul de transpunere a prevederilor directivelor Consiliului 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane fără deosebire de origine rasială sau etnică și nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament.
Astfel, o primă condiție o reprezintă motivul sau cauza (criteriul) comportamentului care, prin expresia ”orice alt criteriu” cuprinde o varietate de conduite ilicite, iar a doua condiție o constituie crearea sau posibilitatea creării unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv.
Prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate și la probatoriul furnizat de părțile implicate în procedura desfășurată în fața CNCD, cât și la cel administrat de instanța de fond, s-a concluzionat în mod just de către judecătorul fondului că, în speță, intimatele-reclamante nu au adoptat față de intimata-pârâtă un tratament diferențiat care să conducă la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.
Față de hărțuirea intimatei-pârâte la locul de muncă, se constată că în speță nu a fost identificat criteriul în baza căruia să existe un comportament care să conducă la crearea unui cadrul intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.
Aspectele invocate de intimata-pârâtă și reținute de instanța de fond în cuprinsul hotărârii nu îndeplinesc elementele constitutive ale discriminării, respectiv hărțuirii și nici nu se poate stabili un raport de cauzalitate între criteriul invocat de recurent – comportamentul intimatelor – și presupusul tratament la care ar fi fost supusă intimata-pârâtă.
Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză și cum s-a reținut prin sentința criticată, au existat unele situații conflictuale între intimatele-reclamante și intimata-pârâtă, în legătură cu sarcinile de serviciu.
Or, îndeplinirea sarcinilor de serviciu nu reprezintă un act de discriminare, neputând fi de natură a fi calificată de către autoritate ca o formă de hărțuire în sensul art. 2 alin. (5) din OG nr. 137/2000 de natură a atrage sancționarea persoanei reclamate în sensul art. 2 alin. (1) și (2) din OG nr. 137/2000, indiferent de modul în care a perceput-o petenta.
Cum bine au menționat intimatele-reclamante prin întâmpinarea formulată în dosarul de recurs, solicitările privind respectarea normelor și procedurilor interne ale laboratorului nu constituie o formă de presiune sau hărțuire, ci exprimă necesitatea respectării cadrului legal și organizatoric intern.
În fine, în acest context factual, nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că nu ar fi necesară dovedirea unui criteriu de discriminare, ci doar afectarea demnității persoanei, întrucât fapta de discriminare nu poate fi analizată în mod abstract, ci cu referire la modalitatea concretă de săvârșire.
Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, instanța de fond pronunțând o hotărâre legală sub toate aspectele analizate.
2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că motivele invocate prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, soluția pronunțată de prima instanță fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimatele-reclamante, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) Cod de procedură civilă, o va admite și va dispune obligarea recurentului-pârât la plata către acestea a sumei de 4.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial conform dovezii de la fila 37 din dosarul de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței civile nr.1013 din data de 7 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Obligă recurentul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării la plata cheltuielilor de judecată către intimatele-reclamante C și A (fostă B) în sumă de 4.500 lei.
Definitivă.
Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.
Pronunțată astăzi, 17 octombrie 2024.