Asupra cererii de revizuire de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Primul ciclu procesual
1.1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 18 august 2017 sub nr. x/2/2017, reclamanta A S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Comisia de analiză a soluționării contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând: anularea Deciziei nr. 289 /21.11.2016 de angajare a răspunderii solidare a societății reclamante, în calitate de terț poprit, cu debitorul B S.A., pentru suma de 1.266.829 lei; anularea Deciziei nr. 5105 /09.02.2017, de respingere a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 289 /21.11.2016; rambursarea oricărei sume de bani executate de pârâte în baza Deciziei nr. 289/21.11.2016, pe perioada soluționării prezentului dosar până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunțate în cauză, cu dobânzi și penalități de întârziere; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
1.2. Soluția instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 584 din 13 februarie 2018, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și a inadmisibilității, ca neîntemeiate, și a respins acțiunea, ca neîntemeiată.
1.3. Calea de atac exercitată
1.3.1.Împotriva sentinței de mai sus, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs principal întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
1.3.2.Împotriva aceleiași sentințe, pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a declarat recurs incident, solicitând casarea în parte a sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive și a excepției inadmisibilității, cu menținerea dispoziției instanței de fond privind respingerea cererii de chemare în judecată.
1.4. Decizia instanței de recurs
Prin Decizia nr. 5815 din data de 05.11.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 584 din 13 februarie 2018 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată, a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, a menținut dispozițiile cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili și la excepția inadmisibilității și a respins recursul incident declarat de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinței civile nr. 584 din 13 februarie 2018 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
2.Al doilea ciclu procesual
La data de 17.02.2021 a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal dosarul nr. x/2/2017*.
În rejudecare, a fost încuviințată proba cu înscrisuri și proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate.
2.1.Soluția instanței de fond
Prin Încheierea din data de 14.09.2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal-veche a apreciat, în raport cu data depunerii raportului de expertiză și având în vedere faptul că părțile au obligația să urmărească desfășurarea procesului, că nu se impune comunicarea raportului de expertiză.
Prin Sentința nr. 206 din data de 26 octombrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal-veche, în dosarul nr.x/2/2017* a admis cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expert tehnic judiciar C și a majorat onorariul de expert de la suma de 2000 lei la suma de 6560 lei; a obligat pe reclamantă să achite suma de 4560 lei, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar C; a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta; a anulat Decizia nr. 5105 /09.09.2017 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași privind soluționarea contestației și Decizia nr. 289/21.11.2016 de angajare a răspunderii solidare emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași – Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Iași; a obligat pe pârâte la restituirea către reclamantă a sumei de 1.266.829 lei reprezentând sumă plătită nedatorată, actualizată cu dobânda fiscală, de la data plății și până la data restituirii efective; a obligat pe pârâte la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26.760 lei reprezentând taxa judiciară de timbru, onorariu de expert și onorariu de avocat redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.
2.2.Căile de atac exercitate
2.2.1. Împotriva Încheierii din data de 14 septembrie 2022 și împotriva Sentinței nr. 206 din data de 26 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Iași.
2.2.2. Împotriva sentinței civile nr. 206 din data de 26 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal, a declarat recurs și recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.
2. 3. Decizia instanței de recurs
Prin decizia nr. 2217 din data de 16 aprilie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2/2017*, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția contencios administrativ și fiscal a decis următoarele:
i. a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Iași împotriva Sentinței nr. 206 din data de 26 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal-veche, în dosarul nr. x/2/2017*, a casat sentința recurată și rejudecând, a respins acțiunea formulată de reclamanta A SRL, ca nefondată, menținând dispozițiile sentinței recurate privind majorarea onorariului de expert și suportarea acestuia de către reclamantă;
ii. a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași, în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Iași împotriva încheierii din data de 14 septembrie 2022 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal-veche, ca nefondat;
(iii) a respins recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat;
(iv) a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs formulată de intimata-reclamantă A SRL, ca nefondată.
3. Cererea de revizuire
3.1. Împotriva deciziei nr. 2217 din data de 16 aprilie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2017*, a formulat cerere de revizuire intimata-pârâtă societatea A S.R.L., întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 și pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând schimbarea, respectiv anularea deciziei menționate anterior și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, precum și încălcarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat.
În susținerea motivului de revizuire întemeiat pe art. 21 din Legea 554/2004 se arată, în esență, că hotărârea încalcă în mod flagrant principii ale ordinii juridice europene prevăzute în Tratatul Uniunii Europene (TUE), Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Convenția Europene a Drepturilor Omului (drepturi care sunt consacrate la nivelul UE ca făcând parte din dreptul UE conform art. 6 din TUE), principii consacrate jurisprudențial de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în deciziile sale, și anume:
- Încălcarea principiul securității juridice și a clarității normative, principii care asigură că legile, respectiv hotărârile judecătorești sunt previzibile, accesibile și inteligibile pentru cetățeni și autorități, prevenind astfel arbitrariul și asigurând stabilitatea și coerența juridică. Susține că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat două decizii definitive diferite, nerespectând autoritatea de lucru judecat a considerentelor primei decizii, ceea ce conduce la faptul că, revizuenta este sancționată și obligată să plătească datoriile fiscale ale unei terțe părți fără a avea nicio culpă în baza unor dispoziții legale neclare.
- Încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin neluarea în considerare a considerentelor obligatorii impuse prin Decizia nr 5815 pronunțată în dosarul nr. x/2/2017, definitivă de la data de 05.11.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
- Încălcarea principiului proporționalității - principiu reglementat de art. 6 alin. 1 din Tratatul privind Uniunea Europeană coroborat cu art. 52 alin. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene si consacrat la nivel jurisprudențial de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene - conform căruia angajarea răspunderii solidare fără culpă sau fără a se dovedi o fraudă a terțului încalcă principiul proporționalității. Susține că, în speță, nu a existat nicio dovadă de culpă sau fraudă și că toate documentele dovedesc că revizuenta avea la rândul său creanțe importante față de debitorul B. Cu toate acestea, cu încălcarea acestui principiu, precum si al securității și clarității normative, revizuenta este obligată să plătească către stat o sumă de bani, datorată de un terț, contrar deciziei nr. 5815/5.11.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Invocă revizuenta: Hotărârea Curții din 13 octombrie 2022 Vcliko Tarnovo Cauza C-1/21, ECLI:EU:C:2022:788, Hotărârea din 21 decembrie 2011 Vlaamse Olicmaatscliappij. C-499/10, EU:C:2I)11:871, Hotărârea din 20 mai 2021, ALTI,C 4/20. EU:C:2021:397. Cauza C-409/04 Teleos, C-286/94 Molenheide și alții, C-340/95, C-401/95 și C-47/96, C-384/04 Federation of Technological Industries și alții - hotărâri care ar consacra obligativitatea respectării principiilor securității juridice, clarității normative și proporționalității.
„ 73 în ceea ce privește principiul proporționalității, Curtea a statuat că statele membre trebuie să recurgă la mijloace care aduc totuși cât mai puțin atingere obiectivelor și principiilor stabilite de legislația Uniunii vizata, permițând în același timp să se atingă în mod eficient obiectivul urmărit de dreptul intern. Astfel, deși este legitim ca măsurile adoptate de statele membre să urmărească conservarea cât mai eficient posibil a drepturilor autoritățile fiscale publice, ele nu trebuie să depășească ceea ce este necesar în acest scop (Hotărârea din 21 decembrie 2011 Vlaamse Oliemaatschappij, C-499/10. EU:C:20JJ:S7J. punctele 21 și 22, precum și Hotărârea din 20 mai 2021, ALȚI, C4/20. EU:C:2021:397. punctul 33).
74 În această privință. Curtea a statuat deja că unele măsuri naționale care instituie defacto un sistem de răspundere solidară fără culpă depășesc ceea ce este necesar pentru conservarea drepturilor autorităților fiscale publice. Plasarea răspunderii pentru plata TVA-ului în sarcina altei persoane decât cea obligată la plata TVA-ului, fără a-i permite să evite acest lucru Jucând dovada că este complet străină de acțiunile persoanei obligate la plata taxei, trebuie dec! considerată incompatibilă cu principiul proporționalității. Astfel, ar fi vădit disproporționat să se impute în mod necondiționat respectivei persoane pierderile de venituri fiscale cauzate prin acțiunile unui terț obligat la plata taxei, asupra cărora ea nu are nicio influență (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Vlaamse Oliemaatschappij, C-499/10. EU:C:2011:871. punctul 24).
75 În aceste condiții, exercitarea posibilității statelor membre de a desemna un alt debitor solidar decât persoana impozabilă în scopuri de TVA pentru a asigura o colectare eficientă a taxei trebuie să se justifice prin relația de fapt și/sau de drept existentă între cele două persoane în cauză din perspectiva principiilor securității juridice și proporționalității. In special, revine statelor membre sarcina de a preciza împrejurările particulare in care o persoană precum destinatarul unei operațiuni impozabile trebuie să răspundă în solidar pentru plata taxei datorate de cocontractantul său, deși el a achitat-o plătind prețul operațiunii (Hotărârea din 20 mai 2021, ALT1, C-4/20. KV:C:2021:397. punctul 34).
76 Curtea a statuat de asemenea că împrejurările că o altă persoană decât persoana impozabilă a acționat cu bună-credință, depunând toată diligenta unui operator avizat, că a luat toate măsurile rezonabile care ii stăteau în putere și că participarea sa la un abuz sau la o fraudă este exclusă constituie elemente care trebuie luate în considerare pentru a determina posibilitatea de a obliga în solidar această persoană să achite TVA-uI datorat (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Vlaamse Oliemaatschappij, C-499/10. EU:C:20I1:S7L punctul26, și Hotărârea din 20 mai 2021, ALȚI, C-4/20. EU:C:2021:397. punctul 37)."
- Încălcarea dreptului de protecție al proprietății - consacrat la nivel european de art. 6 alin. 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană coroborat cu dreptul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a drepturilor omului. Cauza Bulves AD v Bulgaria a Curții Europene de Justiție. -prin faptul că revizuenta este obligată, într-o manieră vădit disproporționată, cu încălcarea principiilor mai sus menționate, să plătească o sumă în contul unui terț, pentru obligațiile fiscale ale acestui terț, deși nu s-a reținut nicio fraudă / culpă a sa în ceea ce privește aceste obligații fiscale.
În ceea ce privește motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. 1 pct. 8 Cod de procedură civilă, se invocă faptul că decizia nr. 5815 / 5.11.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în primul ciclu procesual are autoritate de lucru judecat și este obligatorie pentru instanța de recurs în al doilea ciclu procesual.
Invocând contradictorialitatea între cele două hotărâri, revizuenta explică faptul că prin cea de a doua decizie se încalcă autoritatea primei decizii, având în vedere că respingerea acțiunii raportat la considerentele primei decizii nr. 5815 (condiția validității obligației la momentul atragerii răspunderii - data emiterii deciziei de angajare) și raportul de expertiză efectuat în speță nu putea decât să ducă la concluzia că în speță nu erau îndeplinite condițiile atragerii răspunderii revizuentei reclamante.
3.2. La data de 17 octombrie 2024, revizuenta societatea A S.R.L. a depus la dosarul cauzei o cerere de completare și precizare a cererii de revizuire îndreptate împotriva deciziei nr. 2217 din data de 16 aprilie 2024, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2017*, ca urmare a comunicării la data de 11 septembrie 2024 a acestei decizii.
4. Apărările formulate în cauză
4.1.Intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar, ca nefondată.
În susținerea acestei poziții procesuale, intimata arată, în esență, că revizuenta reclamantă A SRL formulează critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului, că în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate motive care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situației de fapt, rămân în atribuția exclusivă a instanțelor de fond, ca instanțe devolutive.
Susține inadmisibilitatea revizuirii întrucât legislația internă este compatibilă cu reglementarea comunitară, dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept (Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 59 și jurisprudența citată; Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 29), în lipsa oricărui element de noutate, nu poate fi revizuită o hotărâre definitivă prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat.
Totodată, susține că revizuenta-reclamanta nu face decât să critice modalitatea in care instanța de recurs a analizat și s-a pronunțat asupra criticilor de nelegalitate ale Sentinței civile nr. 206/26.10.2022 a Curții de Apel București invocate de recurentele-parate, urmărind o rejudecare a recursului, întrucât este nemulțumită de soluția pronunțată de înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia civila nr. 2217/16.04.2024
4.2. Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare față de cererea de completare a căii extraordinare de atac declarate de societatea A S.R.L., solicitând respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă și în subsidiar, ca neîntemeiată.
În esență, intimata ANAF a susținut că aplicarea principiului priorității dreptului comunitar presupune existența unei neconcordanțe între normele interne și cele comunitare, instanțele fiind obligate să dea întâietate reglementării Comunitare, cerință neîndeplinită în cazul de față deoarece legislația internă este aliniată, deci compatibilă și cu reglementarea comunitară.
Dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să înlăture aplicarea normelor interne de procedură care conferă autoritate de lucru judecat unei decizii judecătorești, chiar dacă aceasta ar permite îndreptarea unei situații naționale incompatibile cu acest drept *Hotărârea Impresa Pizzarotti, C-213/13, pct. 59 și jurisprudența citată; Hotărârea Târșia, C-69/14, pct. 29).
Este inadmisibilă cererea de revizuire prin care, în lipsa oricărui element de noutate, se urmărește revizuirea unei hotărâri definitive prin care a fost deja dezlegată problematica legată de aplicarea principiului priorității dreptului unional, deoarece se opune caracterul revizuirii, de cale extraordinară de atac de retractare (iar nu de reformare), corelat cu principiul autorității de lucru judecat.
Revizuenta-reclamanta nu face decât să critice modalitatea în care instanța de recurs a analizat și s-a pronunțat asupra criticilor de nelegalitate ale Sentinței civile nr. 206/26.10.2022 a Curții de Apel București invocate de recurentele-parate, urmărind o rejudecare a recursului, fiind nemulțumită de soluția pronunțată și apreciind cu totul netemeinic că instanța de recurs era obligată să țină seama și să valideze modul în care instanța de fond a analizat probele, in concret proba cu expertiza fiscala, în sensul de a se reține ca fiind temeinice si concludente în soluționarea cauzei concluziile expertului judiciar, favorabile revizuentei-reclamante.
In subsidiar, solicită respingerea cererii de revizuire ca neîntemeiată, soluția pronunțată fiind justă și în concordanță cu situația de fapt fiscală, cu ansamblul probatoriului administrat și cu dispozițiile legale aplicabile în cauză.
Totodată, susține că instanța de fond a avut în vedere și jurisprudența CJUE cu relevanță în speță.
4.3. Față de cererea de revizuire astfel cum a fost completată și precizată, a formulat întâmpinare și intimata Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași în nume propriu și pentru Administrația pentru Contribuabili Mijlocii, prin care a invocat excepția tardivității și excepția inadmisibilității cererii de revizuire, iar pe fond, a solicitat respingerea acesteia, ca nefondată.
În esență, intimata a susținut că:
- În raport de temeiul legal al cererii de revizuire și de momentul formulării cererii de revizuire și a cererii de completare și precizare a acesteia, cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod procedura civila este tardivă, termenul de exercitare a caii de atac extraordinare prevăzut de art. 511 alin. (1) pct. 8 Cod procedura civila, începând să curgă de la data de 16.04.2024, data pronunțării "ultimei hotărâri" decizia nr. 2217, definitiva la momentul pronunțării.
- Revizuirea este inadmisibilă, nemulțumirea revizuentei de modul cum a fost soluționată cauza de către ICCJ rejudecarea recursului, nu poate conduce la rejudecarea recursului, în condițiile în care în cadrul revizuirii nu pot fi repuse în discuție probleme de fond ce s-au dezbătut în fata instanțelor cu ocazia rezolvării în fond a litigiului, ci se cercetează exclusiv existenta unor aspecte pe care legiuitorul le-a considerat ca fiind de natura sa conducă la retractarea hotărârii atacate, având o aplicabilitate limitată, fiind interpretate în mod restrictiv pentru a nu deschide calea unui alt recurs.
- Revizuenta invocă în mod formal principii generale, fără indicarea în concret a unei norme din dreptul unional care să fie aplicabilă cauzei, raportul juridic litigios ce face obiectul dosarului nr. x/2/2017 fiind in totalitate sub incidența dreptului național, ceea ce atrage respingerea ca inadmisibila a caii de atac exercitate, pentru neîndeplinirea condiției premisa stabilite de lege pentru promovarea acesteia.
- Principiul securității juridice invocat de revizuentă implică respectarea principiului autorității de lucru judecat și anume, a principiului caracterului definitiv al hotărârilor, inclusiv al deciziei nr. 2217/16.04.2024.
- Argumentele revizuentei în sensul reiterării unor motive reținute în primul ciclu procesual și în sensul comparării motivelor reținute de Înalta Curte, în aceeași cauza -dosar nr. x/2/2017, în primul - decizia nr. 5815/05.11.2020 și al doilea ciclu procesual - decizia nr. 2217/16.04.2024, nu probează încălcarea principiilor invocate de revizuenta (al securității juridice și clarității normative, al dreptului la un proces echitabil și al proporționalității) și nu atrag incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004.
- Cererea de revizuire promovată în cauză și întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod procedura civila nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de legiuitor, nefiind îndeplinită condiția evidentă ca hotărârile să fi fost pronunțate în dosare distincte, condiție care reiese din interpretarea gramaticala, logico-juridică și sistematică a textului art. 509 alin. (1) pct. 8.
- Nu este îndeplinită condiția ca hotărârile să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat. Revizuirea nu poate fi admisă atunci când între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuent nu exista contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat.
- Pe fond, cererea de revizuire este nefondată, cele doua hotărâri judecătorești definitive pronunțate de înalta Curte de Casație si Justiție în dosarul nr. x/2/2017 sunt coerente și caracterizate de rigurozitate și claritate. Nu este dovedită în cauză încălcarea autorității de lucru judecat la care face art. 509 alin. (1) pct. 8 Cod procedura civila, în sensul art. 431 Cod procedura civila, nu este probat caracterul potrivnic al deciziei nr. 2217/16.04.2024 fata de decizia nr. 5815/2022, în sensul art. 509 pct. 8, nu este dată încălcarea principiilor invocate în mod formal de către revizuenta,
II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererii de revizuire
Primordial, se va constata că revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.
Revizuenta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 509 alin. 1 pct. 8 cod de procedură civilă și art. 21 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (în continuare LCA).
1. Stabilind ordinea de soluționare a excepțiilor invocate, în aplicarea art. 248 cod de procedură civilă, Înalta Curte va analiza cu prioritate excepția tardivității cererii de revizuire.
Potrivit art. 511 alin. 1 pct. 8 Noul cod de procedură civilă, termenul pentru exercitarea revizuirii, vizând contrarietatea de hotărâri, este de o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri care, în cauză, este decizia nr. 2217/16.04.2024, definitivă de la data pronunțării, astfel încât, de la această dată începe să curgă termenul de revizuire.
Având în vedere că cererea de revizuire a fost adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17.05.2024, se constată că termenul legal a fost depășit.
În planul unui astfel de motiv de revizuire, spectrul verificărilor realizate de instanță nu implică o determinare a caracterului judicios al hotărârilor comparate, ci se rezumă la a aprecia dacă ultima hotărâre nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare prin verificarea triplei identitate de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate.
O astfel de verificare este posibilă și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită, vizând exclusiv soluția pronunțată prin dispozitivul hotărârilor.
Din această perspectivă, dar și a încălcării prin considerente a puterii de lucru judecat, Înalta Curte face trimitere și la aspectele statuate de Curtea Constituțională prin punctele 15 - 20 ale deciziei sale nr. 346 din 6 iunie 2020, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 511 alin. (1) pct. 8 și ale art. 513 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a reținut astfel:
„15. (...) Revizuirea reprezintă o cale de atac extraordinară, de retractare, nedevolutivă. De aceea, în cadrul judecării acesteia nu este permisă și soluționarea fondului pricinii. În ipoteza în care constată existența motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8, instanța competentă să soluționeze cererea de revizuire nu examinează temeinicia hotărârii atacate și nu decide care dintre hotărârile în discuție este cea judicioasă, ci se rezumă la a anula ultima hotărâre cu privire la care constată că nesocotește autoritatea de lucru judecat a hotărârii anterioare. Pentru a decide astfel, instanța se pronunță asupra identității de părți, obiect și cauză în procesele soluționate prin hotărârile comparate, care indică încălcarea autorității de lucru judecat a celei mai întâi pronunțate. Or, în verificarea existenței triplei identități menționate, nu este necesar ca instanța care soluționează cererea de revizuire să analizeze considerentele pe care instanțele și-au fondat soluțiile pronunțate, ci soluția pronunțată și impusă prin dispozitivul hotărârilor.
16. Art. 461 alin. (1) C. proc. civ. clarifică obiectul asupra căruia poartă orice cale de atac, stabilind că partea din hotărâre împotriva căreia se îndreaptă aceasta este soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii. Așadar, revizuirea, la fel ca orice altă cale de atac, indiferent de caracterul acesteia - ordinară sau extraordinară, de reformare sau de retractare, devolutivă sau nedevolutivă - se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Chiar dacă, în concepția actuală a C. proc. civ., se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele pe care acesta se sprijină, după cum prevede art. 430 alin. (2), revizuirea întemeiată pe motivul nesocotirii autorității de lucru judecat nu poate viza decât soluția pronunțată, de vreme ce efectul admiterii cererii de revizuire este, așa cum s-a arătat mai sus, anularea ultimei hotărâri, în întregul ei, fără analiza eventualei contrarietăți existente între considerentele decisive ale hotărârilor în discuție. Este adevărat că art. 461 alin. (2) reglementează și problema considerentelor, în sensul că, potrivit acestuia, calea de atac poate să vizeze anumite considerente ale hotărârii, și anume cele prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea. Într-o asemenea situație, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate. Această ipoteză este valabilă însă numai în ceea ce privește căile de atac de reformare, întrucât necesită un control judiciar efectiv al hotărârii, iar nu și în ceea ce privește căile de atac de retractare, așa cum este revizuirea.
17. În ceea ce privește considerentele decizorii, prin care a fost soluționată pe cale incidentală o chestiune litigioasă, Curtea a observat că nu pot constitui motiv de revizuire a celei de-a doua hotărâri ca urmare a faptului că ar contraveni considerentelor decizorii cuprinse într-o altă hotărâre anterioară. Aceasta, deoarece o astfel de ipoteză este exclusă de existența unei alte căi procedurale puse la îndemâna părții interesate încă din timpul soluționării celui de-al doilea proces, și anume posibilitatea acesteia de a invoca excepția autorității de lucru judecat cu referire la soluția dată cu privire la aceeași chestiune litigioasă rezolvată pe cale incidentală într-o cauză precedentă. Prin urmare, în condiții de diligență procesuală, se poate preveni apariția unor considerente decizorii contradictorii, astfel încât să nu se mai pună problema unei eventuale revizuiri întemeiate pe un asemenea motiv.
18. În consecință, faptul că termenul de introducere a cererii de revizuire curge de la pronunțarea ultimei hotărâri nu împiedică accesul la justiție al părții și nu contravine prevederilor art. 129 din Constituție referitoare la exercitarea căilor de atac, întrucât demonstrarea existenței motivului de revizuire prevăzut la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu presupune cu necesitate cunoașterea considerentelor dezvoltate de instanța care a pronunțat ultima hotărâre, ci implică doar argumentarea existenței identității de părți, obiect și cauză din cele două procese, lucru posibil și în lipsa motivării hotărârii a cărei revizuire se solicită.
19. De altfel, Curtea a mai reținut că obligația părților de a-și exercita drepturile procesuale în cadrul termenelor stabilite de lege reprezintă expresia aplicării principiului privind dreptul persoanei la judecarea procesului său în mod echitabil și într-un termen rezonabil, instituirea unor termene procesuale servind unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților.
20. Tot astfel, Curtea a statuat că, în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu a procedat astfel în scopul restrângerii accesului liber la justiție, ci exclusiv pentru a asigura cadrul legal în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21.
În plus, dispozițiile art. 511 alin. 1 pct. 8 cod de procedură civilă sunt clare, precise și necondiționate în privința momentului de început al curgerii termenului de revizuire, orice aspecte care fac referire la posibile neajunsuri ale actualului mod de reglementare nu pot face obiectul prezentei analize.
Soluția se impune și pentru respectarea art. 6 CEDO, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că are semnificația încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție redeschiderea unei proceduri finalizate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulată tardiv (Androne împotriva României).
În privința revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 21 LCA, conform alin. (3) ”Cererea de revizuire se introduce în termen de o lună de la data comunicării hotărârii definitive și se soluționează de urgență și cu precădere.”
Față de aceste dispoziții, având în vedere că cererea de revizuire a fost formulată cu depășirea termenului legal, excepția tardivității cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
va fi admisă și, în consecință, cererea va fi anulată, ca tardiv formulată.
2. Apoi, examinând cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 21 LCA, în raport cu toate susținerile și apărările părților, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:
Art. 21 LCA se referă strict la principiul priorității dreptului european, în sensul că, acesta primează dreptului național în ansamblul său. Premisa acestui principiu constă în aceea că, în situația unui concurs de norme naționale și unionale, care reglementează diferit același tip de relații sociale, întâietate prezintă pentru soluționarea aspectului litigios, reglementarea la nivel european.
Revizuenta invocă incidența art. 21 LCA însă, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, nu face decât să reitereze, sub altă formă, aspecte susținute în recurs, dar și la fond, fără a dezvolta un raționament juridic just și rezonabil pentru care se solicită revizuirea și modificarea deciziei 2217/16.04.2024.
Nemulțumirea părții revizuente, referitoare la modul în care instanța de recurs a aplicat normele din dreptul intern privind atragerea răspunderii terțului poprit și la compensarea unor creanțe reciproce între revizuentă, terț poprit, și debitorul ULEROM, care ar putea afecta principiul securității juridice consacrat la nivelul CJUE, claritatea normativă, proporționalitatea, dreptul la un proces echitabil și dreptul de proprietate, nu poate fi supusă analizei în cadrul acestei căi extraordinare de atac, conform motivului prevăzut de art. 21 LCA.
Aceasta se datorează, pe de o parte, faptului că dreptul unional nu este incident în materia impozitului pe profit, contrar susținerii revizuentei, ceea ce atrage inadmisibilitatea revizuirii.
Pe de altă parte, se constată că litigiul dintre părți privește Decizia nr. 289/21.11.2016 de angajare a răspunderii solidare a societății A, în calitate de terț poprit, cu debitorul B SA, pentru suma de 1.266.829 lei (reprezentând impozit pe profit și TVA)
Aceasta reprezintă o formă de răspundere obiectivă care intervine în etapa de executare silită a titlului executoriu. Condițiile și modalitățile de angajare a acestei răspunderi sunt reglementate exclusiv prin norme de drept intern.
În speță, nu este vorba de atragerea răspunderii solidare în materie de TVA, sub incidența art. 205 din Directiva nr. 112/2006 privind sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată, această dispoziție făcând trimitere în mod expres la situațiile prevăzute de art. 193 și art. 202 203 și 204 din directivă, situații diferite de cea în cauză.
Astfel, art. 193 din Directiva TVA reglementează persoanele obligate la plata TVA, stabilind că, în general, TVA trebuie plătită de persoana care efectuează livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, cu excepția mecanismului de taxare inversă, aplicabil în anumite situații pentru a combate frauda fiscală iar art.le 202-204 se referă la garanțiile și obligațiile impuse persoanelor care trebuie să plătească TVA, acestea incluzând cerințe privind plata TVA la import, precum și obligațiile fiscale ale reprezentanților fiscali desemnați de persoanele impozabile care nu sunt stabilite în UE. Or, niciuna dintre aceste situații nu se referă la situația din prezenta cauză.
În cadrul celui de-al doilea ciclu procesual, instanțele s-au limitat la verificarea existenței unei obligații valabile la momentul atragerii răspunderii terțului poprit. Instanța de recurs a constatat că, la data înființării popririi, terțul poprit deținea calitatea de debitor al debitorului urmărit, moment în care ambele societăți au confirmat existența debitului de 1.749.706 lei în sarcina debitorului urmărit și 1.266.829 lei în sarcina terțului poprit, ceea ce echivalează cu o renunțare tacită la dreptul de compensare.
S-a mai reținut că înregistrarea în contabilitate a procesului verbal de compensare după data înființării popririi reprezintă o încălcare a obligației terțului poprit de nu mai realiza nicio plată și nicio operațiune de natură a stinge o creanță.
Așadar, analiza instanței de recurs s-a limitat la aceste chestiuni de drept intern, cu privire la condițiile legale de atragere a răspunderii terțului poprit, prevăzute de art. 25 alin. 1 lit. b Cod de procedură fiscală, cu trimitere la situațiile prevăzute la art. 236 alin. (9), (11), (13), (14), (18), (20) și (21) Cod de procedură fiscală și la limita sumelor sustrase indisponibilizării.
Chiar având în vedere că, în parte, natura debitului reprezintă TVA, revizuenta nu invocă încălcarea niciunei dispoziții din directiva TVA, aspectele de drept unional invocate fiind chestiuni generale care nu au legătură cu procedura executării silite și răspunderea terțului poprit, a cărui culpă se verifică în raport de obligațiile legale ce îi incumbă în această calitate.
Faptul că terțul poprit nu are o culpă în neplata TVA de către debitorul urmărit nu are legătură cu răspunderea reglementată de art. 25 lit. b Cod de procedură fiscală iar chestiunea neclarității legii interne nu poate face obiectul cererii de revizuire câtă vreme nu se invocă nicio altă dispoziție de drept unional aplicabilă cu prioritate.
În aceste condiții, jurisprudența CJUE invocată de revizuentă nu este pertinentă, întrucât hotărârile care consacră obligativitatea respectării principiilor securității juridice, clarității normative și proporționalității sunt în legătură directă cu aplicarea în cauză a unor norme de drept unional, ceea ce nu se verifică în speță.
Pentru aceleași considerente, nici încălcarea dreptului de proprietate nu poate fi reținută întrucât în cauză nu s-a pus problema aplicării unei norme unionale pentru fraudă / culpă în ceea ce privește TVA.
În fine, în jurisprudența sa, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut (decizia nr. 549/2018) că interpretarea și aplicarea restrictivă a regimului de reglementare a căilor extraordinare de atac este în consens cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu contra României), în care s-a statuat cu valoare de principiu că securitatea juridică presupune că nicio parte în proces nu este îndreptățită să solicite revizuirea unei hotărâri judecătorești definitive doar în scopul de a obține o reexaminare a cauzei… „Procedura de revizuire a hotărârilor judecătorești definitive trebuie să își păstreze caracterul excepțional, iar instanțele interne să asigure un just echilibru între interesele în joc în acest tip de procedură, care nu trebuie să devină un mijloc de reexaminare a cauzei.”
Având în vedere că instanța de recurs a analizat aspectele reiterate în cererea de revizuire, motivul invocat de revizuent constituie în fapt o critică la soluția instanței de recurs.
Or, aplicarea greșită a normelor de drept material constituie un motiv de recurs expres prevăzut de lege iar, în speță, hotărârea definitivă nu este supusă recursului.
Dacă s-ar admite revizuirea într-o astfel de situație, s-ar deschide calea recursului la recurs, ceea ce este inadmisibil.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 21 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Înalta Curte va admite, în parte, excepția inadmisibilității cererii de revizuire și va respinge, în parte ca inadmisibilă și în parte, ca nefondată, cererea de revizuire îndreptată de revizuenta A SRL împotriva deciziei civile nr. nr. 2217/16.04.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2/2017*.
Soluția pronunțată lasă nesoluționate orice alte cereri formulate de părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Admite excepția tardivității cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și, în consecință, o anulează, ca tardiv formulată.
Respinge excepția tardivității cererii de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Respinge cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 13 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.