Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Pretenţiile deduse judecăţii

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă la 18 noiembrie 2019, reclamanții A și B au solicitat obligarea pârâtei Agenția Națională pentru Locuințe la plata sumei de 420 euro/lună, pentru perioada 10.07.2008-18.11.2019, cu titlu de lipsă de folosință, la plata daunelor morale de 100 euro/lună pentru același interval de timp, la plata, în continuare, a daunelor materiale și morale până la predarea la cheie, cu toate utilităţile, a locuinței tip S7A, lot (...), număr cadastral (...), înscrise în CF (...), precum şi la finalizarea lucrării de construire, astfel încât să se asigure predarea la cheie a locuinței și la realizarea investițiilor în cartierul C, reprezentând amenajări conexe amplasamentelor de locuit.

Prin cererea de chemare în garanție, pârâta a solicitat obligarea D S.R.L. și a Municipiului București la plata sumelor la care va fi obligată, în ipoteza admiterii cererii principale.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1011 din 22 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare, pentru perioada 10.07.2008-17.11.2016 și a respins punctul 1 al cererii de chemare în judecată, pentru acest interval, ca prescris, a respins excepția prescripției pentru rest, ca neîntemeiată, a admis, în parte, cererea principală, a obligat pârâta la plata către reclamanți a sumei de 80.534,56 euro, în lei, conform cursului BNR din data plății, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 18.11.2016-31.05.2021, a obligat pârâta să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței de tip S7A, lot (...), număr cadastral (...), înscrisă în CF (...), prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți, a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință în continuare, până la data predării la cheie a construcției indicate la punctul 2 al acțiunii, la plata daunelor morale și punctul 3 al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate, a obligat pârâta la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 12.254,11 lei, a dispus darea în debit a reclamanților către D.I.T.L. Sector 5 cu privire la suma de 10.120,76 lei, reprezentând diferența de taxă de timbru, a admis excepția lipsei capacității de folosință, invocată din oficiu, și a respins cererea de chemare în garanție formulată de către pârâtă împotriva D S.R.L. ca fiind formulată împotriva unei persoane rămase fără capacitate procesuală de folosință, a respins excepțiile netimbrării, lipsei calității procesuale active și pasive și excepția prescripției cu privire la cererea de chemare în garanție, a admis, în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva Municipiului București, a obligat chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei de 80.534,56 euro, în lei, conform cursului BNR de la data executării de către pârâtă a obligației de plată către reclamanți conform cererii de chemare în judecată admise, a obligat chematul în garanție la plata către pârâtă a sumei de 12.254,11 lei, reprezentând cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată pârâta către reclamanți în cadrul cererii principale, a respins cererea de chemare în garanție pentru intervalul 10.07.2008-17.11.2016, pentru contravaloarea lipsei de folosință în continuare până la predarea la cheie a imobilului indicat la punctul 2 al cererii de chemare în judecată și pentru daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată ulterior datei de 18.11.2016, ca rămasă fără obiect.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Împotriva acestei sentinţe civile, pârâta a formulat apel principal, iar chematul în garanţie Municipiul Bucureşti şi reclamanţii au formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 1136 din 14 iulie 2022, Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul principal, ca nefondat, a admis apelul incident formulat de reclamanţi, precum şi apelul incident formulat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a înlăturat considerentele sentinţei referitoare la natura obligaţiei pârâtei A.N.L, pe care le-a înlocuit cu propriile considerente, şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.

4. Recursurile formulate în cauză

4.1. Împotriva acestei decizii civile, la 26 iulie 2023, pârâta a declarat recurs principal, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi, rejudecând, respingerea cererii principale, în principal, ca prescrisă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, prin respingerea motivelor de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, critică pe care a subsumat-o motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pe care a argumentat-o astfel:

Instanţa de apel a segmentat aplicarea normelor de drept material, reţinând că, pentru perioada 10.07.2008-01.10.2011, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 şi că, începând cu 01.10.2011, sunt incidente prevederile noului Cod civil, deşi, faţă de obiectul litigiului (despăgubiri pentru perioada 10.07.2008-18.11.2019), sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât contractul de mandat a fost încheiat la 06.05.2004.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat, în mod greşit, prevederile Decretului nr. 167/1958, în condiţiile în care termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, începe să curgă „de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Or, reclamanţii cunoşteau faptul că, prin neefectuarea lucrărilor până la termenul de predare convenit, li s-a creat un prejudiciu, cunoscând şi persoana responsabilă de producerea sa, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la 03.07.2008 (adică la 2 ani de la emiterea ordinului de începere a lucrărilor nr. 8514/03.07.2006) şi a curs în mod neîntrerupt, împlinindu-se la 03.07.2011, cu mult înainte de introducerea acţiunii.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă, din perspectiva prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, modalitatea în care reclamanţii şi-au cuantificat despăgubirile solicitate. Fapta ilicită nu are caracter continuu, ci a fost săvârşită şi consumată la 03.07.2008, instanţa de apel reţinând, în mod eronat, că este vorba despre prestaţii succesive. De altfel, şi prejudiciul invocat are natură unică, chiar dacă se prelungeşte în timp, acest fapt atrăgând doar modificarea valorii despăgubirilor, nu şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie. Nu este relevantă împrejurarea că urmările faptei ilicite s-ar produce zi de zi, atât timp cât realizarea lucrărilor are caracterul unei obligaţii uno ictu, iar momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este unic, chestiune ce a fost tranşată de Înalta Curte prin decizia pronunţată în dosarul nr. x/3/2016.

Recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit şi nemotivat, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2/2011, critici pe care le-a circumscris motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ. şi pe care le-a argumentat astfel:

Instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 430 C. proc. civ., atunci când a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat a unei hotărâri pronunţate în alt dosar, în care reclamanţii nu au fost părţi şi în care nu au fost analizate obligaţiile asumate prin contractul de mandat invocat în prezenta cauză, ci modul de îndeplinire a prerogativelor legale ale A.N.L.

Decizia instanţei de apel este nemotivată şi cuprinde unele aspecte străine de natura cauzei, în condiţiile în care, prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, Înalta Curte a analizat situaţia particulară a reclamantului E, neputând fi reţinută puterea de lucru judecat a considerentelor prin care s-a constatat „refuzul nejustificat al pârâtei de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental (...), incluzând imobilul de pe lotul 403”. Instanţa de apel a considerat că „finalizarea programului guvernamental” este acelaşi lucru cu „finalizarea lucrărilor de construire”, deşi cele două noţiuni au semnificaţii şi implicaţii diferite, întrucât finalizarea unui program guvernamental se referă la modul de derulare a programului ce vizează cartierul C şi presupune o serie de măsuri administrative, în timp ce finalizarea lucrărilor de construire implică acţiunea concretă de construire a unui imobil. Ca atare, instanţa de apel a conferit, nepermis, calitatea de izvor de drept unei hotărâri judecătoreşti, fără a fi îndeplinită condiţia triplei identităţi, ignorând realitatea faptică şi neanalizând probele administrate şi susţinerile/apărările părţilor.

Recurenta-pârâtă a învederat că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile Codului civil referitoare la interpretarea contractului, clauzele contractului de mandat încheiat între părţi, precum şi prevederile Legii nr. 152/1998, critici pe care le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pe care le-a argumentat astfel:

Deşi face trimitere la art. 970 C. civ. 1864, instanţa de apel a ignorat regula de interpretare stipulată la art. 983 C. civ. 1864, conform căreia „în caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în folosul celui care se obligă”.

Instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat şi conţinutul obligaţiilor asumate de mandatar, urmărirea execuţiei şi finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea şi finalizarea lor. Prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare sub aspectul obligaţiilor asumate de către mandatar, acestea fiind de diligenţă, iar nu de rezultat.

Instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1532, art. 1536, art. 1537 şi art. 1539 C. civ. 1864, din care rezultă că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive, din moment ce mandatul conceput în termeni generali cuprinde numai actele de administrare, iar mandatarul nu poate acţiona peste limitele mandatului, ceea ce se explică prin grija legiuitorului faţă de interesele mandantului. Or, reclamanţii nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relaţia cu autorităţile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de utilităţi. Mai mult, nici Legea nr. 152/1998 nu cuprinde vreo dispoziţie din care să reiasă obligaţia A.N.L. de a efectua lucrările de utilităţi şi de construire, precum şi de a preda locuinţa la cheie către beneficiari, cu atât mai mult cu cât construirea cartierului C nu este un program propriu al A.N.L., ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004.

În acest context, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a finaliza imobilul şi de a realiza reţeaua de utilităţi în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat şi din prevederile legale rezultând că mandatarul avea doar o obligaţie de diligenţă, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcţiei ori la predarea la cheie a imobilului. Or, din înscrisurile administrate rezultă că A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, notificând constructorii în repetate rânduri, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor şi purtând o amplă corespondenţă cu părţile implicate în acest proiect.

Nu poate fi primită reţinerea instanţei de apel privind existenţa unui mandat sui generis, întrucât răspunderea contractuală trebuie să analizată doar din perspectiva clauzelor contractului de mandat şi prin raportare la dispoziţiile art. 1523 şi urm. C. civ. 1864, neavând relevanţă obligaţiile asumate prin contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens, iar obligaţiile asumate de constructor nu se pot contopi cu cele asumate de mandatar. Simpla trimitere pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului de mandat, la prevederile Legii nr. 152/1998, ale Legii nr. 190/1999 şi ale contractului de antrepriză generală nr. 7521/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 C. civ. 1864.

Or, prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligenţele necesare pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul stipulat.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, A.N.L. nu şi-a asumat obligaţia de a executa şi finaliza lucrările de construire a locuinţei sau de infrastructură, de utilităţi şi de urbanizare, debitorul obligaţiei de predare a imobilului în termenul şi condiţiile stipulate fiind constructorul, astfel că nu poate fi angajată răspunderea A.N.L. pentru nepredarea locuinţei la termen. Prin urmare, obligaţia ce revine A.N.L. în temeiul contractului de mandat este de diligență, astfel că răspunderea debitorului este angajată numai dacă a procedat cu neglijenţă sau imprudenţă.

Ca atare, instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, atunci când a atribuit A.N.L. o obligaţie de rezultat, care nu rezultă nici din clauzele contractuale, nici din dispoziţiile legale, obligând la plata unor despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu care nu îi este imputabil. În realitate, Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează finanţarea şi realizarea utilităţilor în cartierul C (lot (...)-zona Sector 1 şi lot (...) - zona (...).

Pe de altă parte, reclamanţii nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat a asigura proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii contractuale şi sau/legale. În condiţiile în care a întreprins demersuri în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, nu se poate reţine că nefinalizarea la termen a fost determinată de acţiunea/inacţiunea A.N.L., astfel că nu i se poate angaja răspunderea pentru inexistenta utilităţilor, decizia instanţei de apel fiind rezultatul interpretării şi aplicării greşite a clauzelor contractuale, precum şi a normelor de drept material privind contractul de mandat.

Instanţa de apel a mai stabilit că prejudiciul determinat de expertul judiciar este provocat de neexecutarea de către A.N.L. a obligaţiei de a finaliza imobilul, cu utilităţile aferente, la termenul convenit de părţi. O astfel de concluzie este greşită, întrucât obligaţia de finalizare şi predare la termen a locuinţei este exclusiv în sarcina antreprenorului general, în baza contractului de construire, în care A.N.L. nu este parte, iar realizarea utilităţilor este în sarcina autorităţilor locale.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că decizia recurată nu este motivată în ceea ce priveşte menţinerea soluţiei primei instanţe de admitere a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie către reclamanţi. În legătură cu acest aspect, recurenta-pârâtă a învederat că, în raport cu clauzele contractului de mandat, executarea mandatului nu semnifică executarea construcţiei şi a utilităţilor, astfel că nu poate fi ţinută să răspundă pentru neexecutarea obligaţiei de predare, ce incumbă altor entităţi, atât timp cât prin contractul de mandat nu s-a prevăzut în sarcina A.N.L. o obligaţie de garanţie.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că decizia recurată este nelegală şi din perspectiva menţinerii soluţiei primei instanţe privind respingerea cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti, critică pe care a subsumat-o motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a învederat că, prin contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008, preluând mare parte din obligaţiile Consiliului Local al Sectorului 1 prevăzute la art. 2 lit. d) din convenţia (...)/2004, Municipiul Bucureşti şi-a asumat obligaţia de executare a utilităţilor în amplasament, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o în termenul asumat, lansând ordinul de începere a lucrărilor, pentru lotul (...) - zona Sector 1, abia la 15 martie 2016, astfel că este răspunzător de plata despăgubirilor, context în care trebuia admisă cererea de chemare în garanţie.

4.2. Odată cu întâmpinarea depusă la 6 noiembrie 2023, chematul în garanţie a declarat recurs incident împotriva considerentelor ce vizează preluarea obligaţiilor asumate de Consiliul Local al Sectorului 1 şi a susţinut că respectivele considerentele sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, precum şi rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material, învederând următoarele:

Faţă de convenţia nr. (...)/2004, Municipiul Bucureşti este terţ, iar nerespectarea clauzelor acesteia nu poale fi invocată de către A.N.L., opunându-se principiul relativităţii efectelor contractelor, consacrat de art. 973 C. civ. 1864. În afara excepţiilor expres prevăzute de lege, contractul produce efecte numai între părţi, astfel că un terţ nu se poate prevala de nerespectarea de către părţile contractante a respectivelor obligaţii, pentru că altfel s-ar recunoaşte terţului calitatea de titular al dreptului corelativ obligaţiei neexecutate.

Instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că Municipiul Bucureşti a preluat obligaţiile asumate de către Sectorul 1 prin convenţia nr. 1909/2004.

Astfel, între Municipiul Bucureşti, Oraşul Voluntari şi A.N.L. nu există niciun contract care să confirme raţionamentul instanţei de apel. Modurile de transmisiune şi transformare a obligaţiilor sunt cele prevăzute în Titlul VI al Codului civil (cesiunea de creanţă, subrogaţia, preluarea datoriei şi novaţia), instanţa de apel nearătând explicit care este mecanismul juridic prin care Municipiul Bucureşti ar fi preluat obligaţiile Sectorului 1, din motivarea deciziei putându-se intui că ar fi vorba despre o subrogaţie parţială.

Conform prevederilor art. 1599 C. civ. 1864, ,,obligaţia de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestaţie poate fi transmisă de debitor unei alte persoane: a) fie printr-un contract încheiat intre debitorul iniţial şi noul debitor, sub rezerva dispoziţiilor art. 1605; b) fie printr-un contract încheiat între creditor si noul debitor, prin care acesta din urmă îşi asumă obligaţia.”

Orice mod de transformare a unei obligaţii se realizează exclusiv în temeiul acordului de voinţă între debitorul iniţial şi noul debitor şi cu consimţământul creditorului sau în temeiul acordului de voinţă între creditor şi noul debitor. Substituirea noului debitor în drepturile şi obligaţiile debitorului iniţial se face cu acordul creditorului, fie că este el însuşi parte în contract, fie că i se cere acordul asupra substituirii convenite de debitorul iniţial şi noul debitor.

În acest context, este nelegală reţinerea instanţei de apel că a intervenit o preluare a obligaţiilor Sectorului 1, iar, în temeiul acestei preluări, între Municipiul Bucureşti şi A.N.L. există raporturi de natură contractuală, din moment ce existenţa unor raporturi de natură contractuală nu se poate prezuma. La niciun moment şi prin niciun act juridic, Municipiul Bucureşti nu s-a obligat faţă de A.N.L. sau faţă de reclamanţi, singurul act juridic la care acesta este parte fiind contractul de cooperare încheiat cu Oraşul Voluntari.

Nerespectarea unei obligaţii contractuale nu poate da naştere unui drept de despăgubire în patrimoniul unui terţ, în temeiul răspunderii civile delictuale, astfel că încălcarea convenţiei (...)/2004 nu poate fi invocată drept faptă ilicită.

Dispoziţiile art. 2 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 152/1998 (forma în vigoare la data la care locuinţa trebuia predată reclamanţilor) se referă la realizarea de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare prin obiective de investiţii promovate de autorităţile administraţiei publice locale, în corelare cu programele de construcţii de locuinţe, însă trebuie avute în vedere şi prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol, conform cărora, pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe va încheia contracte cu autorităţile administraţiei publice locale, prin bugetul cărora se aprobă programul de investiţii publice pentru realizarea de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare, în condiţiile art. 2 alin. (7) şi (7 ind. 1). Aceste din urmă prevederi dispun că, pentru atragerea de resurse financiare suplimentare, precum şi pentru asigurarea terenurilor viabilizate, destinate construirii de locuinţe, persoanele juridice cu activităţi în construirea de locuinţe, de drumuri, în domeniul investiţiilor imobiliare, în domeniul serviciilor de gospodărie comunală, precum şi al celor de alimentare cu gaze şi energie electrică pot participa alături de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi/sau de autorităţile publice locale la finanţarea şi derularea unor proiecte pentru dezvoltarea zonelor de locuit, pe bază de contracte încheiate potrivit legii.

Aşadar, realizarea concretă a lucrărilor de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare de către autorităţile administraţiei publice locale are loc nu în temeiul legii, ci pe bază contractuală, în acelaşi sens trebuind a fi interpretate şi dispoziţiile art. 2 din Anexa I a H.G. nr. 241/2007, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 152/1998, art. 12 din Legea nr. 114/1996 sau art. 2 din H.G. nr. 239/2004.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, în modalitatea inacţiunii (lipsa realizării utilităţilor şi a drumurilor de acces), presupune existenţa unei norme legale care să oblige o persoană să acţioneze într-un anumit mod, cerinţă legală care să nu fi fost respectată şi care să dea naştere unui drept subiectiv al celui ce se pretinde prejudiciat, în temeiul căruia să ceară despăgubiri.

Nu se poate reţine în sarcina Municipiului Bucureşti existenţa unei fapte ilicite, prin raportare la dispoziţiile legale menţionate, întrucât acestea reglementează numai cu caracter general obligaţia de realizare a utilităţilor şi a drumurilor de acces, pentru a cărei executare în cazul concret - în cartierul C - era necesară încheierea unor contracte. În această situaţie, răspunderea nu este delictuală, ci contractuală, numai contractul dând naştere drepturilor şi obligaţiilor ce intră în conţinutul raportului juridic civil astfel creat şi de a căror executare/neexecutare se pot prevala numai părţile contractante. Obligaţia de executare a lucrărilor de utilităţi pentru ansamblul de locuinţe C nu rezultă direct din prevederile legale invocate, întrucât acestea doar au creat cadrul legal pentru realizarea oricăror programe de construcţii de locuinţe prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, pentru fiecare program demarat urmând a se încheia actele juridice necesare atât pentru punerea la dispoziţie a terenurilor, cât şi pentru executarea lucrărilor de utilităţi şi dotări tehnico-utilitare.

Instanţa de apel, fără niciun temei legal şi fără suport probator, reţine că Municipiul Bucureşti a preluat obligaţiile Sectorului 1, singurul argument fiind reprezentat de preluarea unor obligaţii similare celor asumate de către Sectorul 1. Or, o asemenea teză nu poate fi primită, simpla similitudine sau chiar identitate între obligaţiile stipulate prin două contracte neputând duce la înlocuirea de drept a cocontractanților, în absenţa unor menţiuni clare şi specifice. Dacă teza instanţei de apel ar fi corespuns realităţii, aceasta ar fi fost materializată în cuprinsul unui act adiţional la convenţia (...)/2004 sau al unei noi convenţii noi, încheiate cu toate părţile semnatare ale convenţiei iniţiale. Validând raţionamentul instanţei de apel, ar presupune că, în totală contradicţie cu intenţia părţilor, Municipiul Bucureşti are în prezent obligaţii contractuale cu toate părţile semnatare ale acestei convenţii, în absenţa oricărui înscris probator în acest sens.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 8093/2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/302/2008 (definitivă şi irevocabilă), prin aceasta a fost admisă acţiunea formulată de Asociaţia F, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, şi s-a dispus obligarea acestuia să pună în aplicare H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006, astfel cum a fost modificată prin H.C.G.M.B. nr. 174/15.04.2008, respectiv să atribuie, prin licitaţie publică, lucrările de utilităţi privind introducerea reţelelor de alimentare cu apă, canalizare şi drumuri în ansamblul de locuinţe C.

Primăria Municipiului Bucureşti a executat această hotărâre şi a atribuit, prin licitaţie publică, contractele de proiectare şi execuţie lucrări nr. 729/30.12.2013 şi nr. 731/30.12.2013, privind obiectivul „(...)”.

Instanţa de apel nu poate extinde dispozitivul acestei hotărâri şi să reţină în sarcina Municipiului Bucureşti alte obligaţii. Mai mult, o obligaţie devenită executorie ulterior nu poate genera un drept de despăgubire ce îşi are izvorul în nerespectarea obligaţiei de predare a locuinţei la termenul prevăzut în contractul de construire şi în contractul de mandat. Municipiul Bucureşti nu şi-a asumat niciodată obligaţia de a preda locuinţa la cheie, acesta fiind şi motivul pentru care reclamanţii nu au înţeles să cheme în judecată Municipiul Bucureşti.

Din moment ce Municipiul Bucureşti nu şi-a asumat asemenea obligaţii, nu există niciun temei de fapt sau de drept pentru menţinerea considerentelor instanţei de apel. Analizând motivarea instanţei de apel, se poate observa că nu a fost indicat temeiul de drept material în baza căruia s-a apreciat că este admisibil demersul A.N.L., invocând formal expresia „pârghii legale”, ceea ce echivalează cu răspunderea delictuală, fiind invocată, totodată, şi răspunderea contractuală.

Mai mult, considerentele instanţei de apel sunt contradictorii şi străine de natura cauzei, întrucât, dacă dreptul de creanţă al reclamanţilor s-a născut din contractele încheiate inclusiv cu A.N.L., iar pretinsele obligaţii ale celorlalţi pârâţi îşi au izvorul în convenţiile încheiate de aceştia cu A.N.L., nu se poate susţine că obligaţia încălcată este o obligaţie generală, ce revine oricărui subiect de drept. Dreptului de creanţă al reclamanţilor privind executarea şi finalizarea lucrărilor de construire a locuinţei şi a lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi, necesare utilizării imobilului conform destinaţiei sale, îi corespund obligaţii concrete ce revin părţilor cu care au încheiat convenţii în acest sens. Debitorii obligaţiilor asumate faţă de reclamanţi au încheiat, la rândul lor, alte convenţii cu terţe persoane, în vederea executării acestor obligaţii, însă, potrivit principiului relativităţii efectelor convenţiilor, A.N.L. şi reclamanţii nu pot invoca, pe tărâm delictual, nerespectarea unor obligaţii contractuale faţă de care ei înşişi sunt terţi.

Raţionamentul instanţei de apel este contrar art. 973 C. civ. 1864, întrucât permite eludarea principiului relativităţii efectelor convenţiilor, fără ca legea să prevadă o excepţie în acest sens, nefiind incidentă în cauză situaţia reţinută de către instanţa de apel, în care terţii se raportează la un contract încheiat între alte persoane ca la un fapt juridic şi pot pretinde repararea pe temei delictual a unui eventual prejudiciu creat prin acel contract, deoarece această ipoteză presupune ca între părţile contractante şi reclamantul prejudiciat să nu existe niciun raport contractual. Totodată, în cazul în care între părţi există un contract, nu este posibil să se invoce răspunderea civilă delictuală, cele două forme de răspundere putând fi cumulate doar atunci când neexecutarea obligaţiei contractuale constituie, în acelaşi timp, infracţiune, ceea ce nu este cazul în speţă.

5. Apărările formulate în cauză

La 23 octombrie 2023, intimaţii-reclamanți au formulat întâmpinare la recursul principal, prin care au invocat nulitatea motivelor vizând prescripția extinctivă, natura obligațiilor, calitățile și rolul A.N.L., iar, în subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 6 noiembrie 2023, intimatul-chemat în garanție Municipiul București a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția netimbrării, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 10 ianuarie 2024, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul principal, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Recurenta-pârâtă a susţinut că, atunci când a respins motivele de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte constată că această critică de recurs, circumscrisă motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

Nu poate fi primită solicitarea intimaţilor-reclamanţi de constatare a nulităţii acestui motiv de recurs, argumentată prin aceea că recurenta-pârâtă s-a rezumat la a reitera motivele de apel, fără a formula critici ale deciziei recurate, întrucât se constată că, la paginile 2-5 din memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a invocat mai multe critici punctuale relative la raţionamentul juridic al instanţei de apel cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Este nefondată critica recurentei-pârâte, potrivit căreia instanţa de apel a segmentat, în mod nelegal, aplicarea normelor de drept material (Decretul nr. 167/1958 şi noul Cod civil), argumentată prin aceea că, faţă de obiectul litigiului (despăgubiri solicitate pentru perioada 10.07.2008-18.11.2019), sunt aplicabile în cauză doar dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, cu atât mai mult cu cât contractul de mandat, pe care se fundamentează pretenţiile, a fost încheiat la 06.05.2004.

Conform prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, „prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a noului Cod civil sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat, în mod corect, acest text de lege, atunci când a reţinut că, pentru pretenţiile aferente perioadei 10.07.2008-30.09.2011, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar, pentru cele începând cu 01.10.2011, sunt incidente prevederile art. 2500 şi urm. C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile Decretului nr. 167/1958, din moment ce termenul de prescripţie de 3 ani începe să curgă „de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”, conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958, iar intimaţii-reclamanţi cunoşteau faptul că, prin neefectuarea lucrărilor până la termenul de predare convenit, li s-a creat un prejudiciu, cunoscând şi persoana responsabilă de producerea lui, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă la 03.07.2008 şi s-a împlinit la 03.07.2011, cu mult înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

În condiţiile în care intimaţii-reclamanţi au formulat o acţiune personală, întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, prin care au solicitat despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a locuinţei, ca urmare a neîndeplinirii de către mandatar a obligaţiei de a executa, în mod corespunzător, mandatul, se reţine că termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv de art. 2517 C. civ., a început să curgă de la „data când se naşte dreptul la acţiune (art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958), respectiv de la „data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui” (art. 2523 C. civ.). Nu este incident art. 8 din Decretul nr. 167/1958, întrucât acest text reglementează prescripţia în materia răspunderii civile delictuale, iar fundamentul pretenţiei deduse judecăţii îl reprezintă răspunderea civilă contractuală.

Referitor la momentul de început al cursului prescripţiei, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că paguba invocată de intimaţii-reclamanţi se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece fără ca aceştia să fie puşi în posesia utilă a locuinţei, din moment ce nerespectarea obligaţiilor contractuale asumate de recurenta-pârâtă se constituie într-o inacţiune continuă. Fiind vorba despre un prejudiciu care se produce în mod succesiv, instanţa de apel a reţinut, în mod legal, că pentru fiecare zi curge un termen de prescripţie distinct, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 (,,în cazul când un debitor este obligat la prestaţiuni succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţiuni se stinge printr-o prescripţie deosebită”), respectiv cele ale art. 2526 teza I C. civ. („când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă”). Ca atare, pentru a nu fi prescrise, pretenţiile deduse judecăţii trebuie formulate într-un termen de 3 ani, calculat în mod regresiv, de la data sesizării instanţei. În condiţiile în care intimaţii-reclamanţi au introdus cererea de chemare în judecată la 18.11.2019, este corectă concluzia instanţei de apel, în sensul că nu sunt prescrise pretenţiile solicitate începând cu 18.11.2016.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, nu se poate reţine că momentul naşterii dreptului material la acţiune este data expirării termenului contractual de predare a locuinţei (03.07.2008), deoarece, după cum s-a arătat, neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul de mandat nr. HC0149/06.05.2004 nu s-a consumat la acel moment, ci are un caracter continuu, care se prelungeşte în timp, astfel că obligaţia de plată a despăgubirilor nu este o obligaţie unică, ci îmbracă forma unor prestaţii succesive, caz în care prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă. Invocarea de către recurenta-pârâtă a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/3/2016 nu poate conduce la o concluzie contrară, întrucât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, iar legea trebuie aplicată prin raportare la particularitățile fiecărui litigiu.

Prin urmare, sunt nefondate susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora prejudiciul invocat de intimaţii-reclamanţi ar fi unic, chiar dacă se prelungeşte în timp, şi că acest din urmă fapt ar atrage doar modificarea valorii despăgubirilor, nu şi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Conform celor expuse anterior, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, incidenţa în cauză a ipotezei specifice reglementate la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, respectiv la art. 2526 teza I C. civ., context în care nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte, potrivit cărora dreptul la acţiune s-ar fi născut la 03.07.2008 şi termenul de prescripţie s-ar fi împlinit la 03.07.2011, astfel că instanţa de apel ar fi trebuit să admită excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la toate pretenţiile deduse judecăţii, iar nu doar în ce priveşte despăgubirile solicitate pentru intervalul 10.07.2008-17.11.2016.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod nelegal şi nemotivat, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2/2011.

Înalta Curte constată că şi aceste critici de recurs sunt nefondate.

Pe de o parte, referitor la criticile care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”. Obligaţia privind motivarea hotărârii judecătoreşti, instituită prin dispoziţiile legale precitate, este edictată în scopul bunei administrări a justiţiei, întăririi încrederii justiţiabililor în actul de justiţie şi pentru a da instanţelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa” (cauza Albina c. României).

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe legale şi convenţionale, prezentând considerentele de fapt şi de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată.

În urma lecturării considerentelor deciziei recurate, se constată că instanţa de apel nu și-a întemeiat raționamentul juridic exclusiv pe chestiunile dezlegate prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2011, ci a analizat motivele de apel invocate şi apărările formulate, stabilind elementele de fapt și de drept ce conferă particularitate litigiului. De asemenea, trimiterea la anumite decizii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauze similare nu a constituit un argument decisiv în analiza instanței de apel, din moment ce aceasta a efectuat o analiză proprie a motivelor de apel.

Ca atare, instanța de apel a avut în vedere circumstanțele particulare ale cauzei, decizia recurată cuprinzând, în detaliu, motivele de fapt și de drept pe care s-a întemeiat soluția, fiind respectate astfel exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum și de jurisprudența consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 par. 1 din Convenţie.

Pe de altă parte, referitor la criticile care se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţine că principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi de ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţei a chestiunii litigioase deja rezolvate. În acest sens, conform art. 430 C. proc. civ.: ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. În continuare, potrivit art. 431 C. proc. civ.: ,,(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”.

Plecând de la aceste dispoziţii legale, se reţine că efectul de „lucru judecat” al hotărârii judecătoreşti are două accepţiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorităţii de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi pentru aceeaşi cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea judecătorească beneficiază de prezumţia irefragabilă că exprimă adevărul şi că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre judecătorească. Ca atare, este necesar să se facă distincţie între efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, care are drept consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată în temeiul acestei excepţii, atunci când este îndeplinită condiţia triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, prevăzută la art. 431 alin. (1) C. proc. civ., şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat la art. 431 alin. (2) din acelaşi Cod, care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile juridice dintre părţi.

Instanţa de apel nu a nesocotit prevederile art. 431 C. proc. civ., atunci când a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2/2011.

Astfel, dezlegând motivele de apel invocate, instanţa de apel a reţinut că prima instanță, în contextul analizei elementelor răspunderii civile contractuale, a valorificat, în mod corect, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei nr. 5197 din 25 aprilie 2013, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția de contencios administrativ și fiscal, constatând refuzul nejustificat al A.N.L. de a întreprinde toate demersurile pentru finalizarea programului guvernamental „(...)”, a obligat-o să dispună toate măsurile administrative, în termen de şase luni de la data pronunţare, sub sancţiunea amenzii prevăzute de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, deşi litigiul finalizat prin pronunţarea deciziei menţionate a privit un alt reclamant şi un alt imobil, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că decizia cuprinde dezlegări esenţiale cu privire la conduita A.N.L. faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental „(...)”, reţinând că sunt semnificative, pentru cauza dedusă judecăţii, considerentele prin intermediul s-a reţinut pasivitatea A.N.L., deşi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 152/1998, anexa 13 la Normele metodologice de aplicare a acestei legi şi convenţia nr. (...)/06.05.2004 i-au conferit prerogative clare în vederea atingerii scopului final (realizarea ansamblului de locuinţe), subliniind că A.N.L. a acţionat abia atunci când a devenit evident „riscul unei explozii sociale din partea beneficiarilor de unităţi locative din cartier, peste 5.000 de viitori locuitori ai acestui ansamblu”.

Valorificând considerentele evocate, instanţa de apel a reţinut că se impun, cu forţa puterii de lucru judecat, toate elementele răspunderii civile, în cadrul dosarului nr. x/2/2011 stabilindu-se că A.N.L. a manifestat o atitudine de pasivitate, în sensul că nu a uzat, în mod nejustificat, de prerogativele legale şi convenţionale de care dispunea, pentru a se realiza ansamblul de locuinţe, precum şi că, prin această pasivitate, a adus atingere prerogativelor dreptului de proprietate al beneficiarilor. În acest context, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că cele statuate prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-Secţia de contencios administrativ şi fiscal, îi sunt opozabile recurentei-pârâte, care a fost parte în litigiul respectiv, decizia menţionată cuprinzând dezlegări cu privire la conduita A.N.L. faţă de toate imobilele cuprinse în programul guvernamental „(...)”.

Nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte, potrivit căreia instanţa de apel a considerat că „finalizarea programului guvernamental” este acelaşi lucru cu „finalizarea lucrărilor de construire”, cu toate că sintagmele au implicaţii diferite, întrucât art. 2 din Legea nr. 152/1998 stabileşte, printre obiective, „promovarea şi dezvoltarea la nivel sectorial şi naţional a unor programe privind construcţia de locuinţe”, construirea locuințelor reprezentând scopul acestor programe naționale.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă a mai învederat că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, clauzele contractului de mandat încheiat între părţi, a ignorat prevederile art. 1523 şi urm. C. civ. de la 1864 şi a aplicat eronat dispoziţiile Legii nr. 152/1998, critici pe care le-a subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte nu poate analiza acele critici prin care se susţine că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, contractul de mandat nr. HC0149/06.05.2004, prin raportare la conţinutul clauzelor contractuale şi la prevederile art. 970 şi urm. C. civ. de la 1864, întrucât actualul Cod de procedură civilă nu mai prevede un motiv similar celui reglementat la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 („când instanţa, interpretând greşit actul dedus judecăţii, a schimbat natura sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia”).

În acest context normativ, sunt neavenite, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile dezvoltate la paginile 11-16 din memoriul de recurs, prin care se susţin, în sinteză, următoarele aspecte: instanţa de apel nu a avut în vedere modul în care au fost redactate clauzele contractului de mandat şi conţinutul obligaţiilor asumate de către mandatar, urmărirea execuţiei şi finalizării lucrărilor neechivalând cu executarea şi finalizarea lor; prin art. 1 din contractul de mandat, A.N.L. s-a angajat să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen, adică să depună diligenţele necesare pentru a obţine executarea şi finalizarea la termen a lucrărilor de construire a locuinţei, fără însă a garanta că rezultatul urmărit va fi obţinut în termenul stipulat; prevederile contractului de mandat sunt cât de poate de clare, sub aspectul obligaţiilor asumate de către mandatar, acestea fiind de diligenţă, iar nu de rezultat; în mod greşit a reţinut instanţa de apel că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a finaliza imobilul şi de a realiza reţeaua de utilităţi în termenul convenit, din clauzele contractului de mandat rezultând că mandatarul avea doar o obligaţie de diligenţă, respectiv de a urmări finalizarea lucrărilor în termen, fără a se obliga la executarea construcţiei ori la predarea la cheie a imobilului; reclamanţii nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relaţia cu autorităţile publice care s-au obligat a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia reţelei de utilităţi; A.N.L. a manifestat un comportament diligent în îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, notificând constructorii, asigurând posibilitatea schimbării constructorilor, identificând antreprenori în vederea terminării lucrărilor şi purtând o amplă corespondenţă cu părţile implicate în acest proiect; răspunderea contractuală trebuie analizată doar din perspectiva contractului de mandat, neavând relevanţă obligaţiile asumate prin contractele de antrepriză şi de construire, în condiţiile în care contractul de mandat nu conţine nicio stipulaţie în acest sens, iar trimiterea pe care părţile au făcut-o, în preambulul contractului, la contractul de antrepriză generală nr. 7521/20.07.2004 nu echivalează cu instituirea unei derogări de la principiile reglementate de art. 1073 şi art. 973 C. civ.

Se observă că, prin aceste critici, s susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii (contractul de mandat), atunci când a calificat obligaţia asumată de către recurenta-pârâtă ca fiind o obligaţie de rezultat, iar nu de diligenţă, astfel că nu se circumscriu nici motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (care are în vedere încălcarea normelor de drept material, iar nu interpretarea greşită a clauzelor contractuale), nici altui motiv de casare dintre cele prevăzute de lege.

Referitor la criticile prin intermediul cărora se susţine că instanţa de apel a ignorat prevederile art. 1523 şi urm. C. civ. 1864 şi că a interpretat greşit prevederile Legii nr. 152/1998, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, că puterile conferite mandatarului sunt supuse unei interpretări restrictive şi că Legea nr. 152/1998 nu cuprinde vreo dispoziţie din care să reiasă obligaţia sa de a efectua lucrările de utilităţi şi de construire, precum şi de a preda locuinţa la cheie către beneficiari, cu atât mai mult cu cât construirea cartierului C nu este un program propriu al A.N.L., ci un program guvernamental, conform H.G. nr. 293/2004.

Potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar. Conform art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar. În realizarea acestor atribuţii, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii. Sensul noţiunii de „operaţiuni imobiliare” este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat, în mod corect, aceste prevederi legale, atunci când a reţinut că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific unui simplu contract de mandat, pentru că A.N.L. nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci acţionează ca un dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului imobiliar.

De asemenea, este corectă concluzia instanţei de apel că obligaţiile A.N.L. nu se limitează la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, ci includ și realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilități, din moment ce la art. 1 alin. (4) din Normele metodologice se prevede că A.N.L. monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale, iar, cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilități, art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impune ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Interpretând clauzele contractului de mandat în corelaţie cu dispoziţiile legale precitate, instanţa de apel a reţinut că obligaţiile asumate de recurenta-pârâtă prin contractul de mandat presupun executarea și finalizarea lucrărilor pe cele două componente, respectiv construirea propriu-zisă a locuinţelor şi viabilizarea terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire, adică asigurarea finalizării construcţiei, ce implică atât asigurarea edificării construcţiei, cât şi a instalaţiilor care o deservesc şi o fac funcţională, conform art. 2 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii.

Totodată, aplicând, în mod corect, prevederile legale precitate, instanţa de apel a conchis că contractul de mandat nr. HC0149/06.05.2004 nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, ci este un act juridic complex, prin care intimaţii-reclamanți au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, context în care a reţinut că obligația asumată de către recurenta-pârâtă este una de rezultat, nu de diligență, interpretare care nu poate fi cenzurată în recurs.

Referitor la condiţiile răspunderii civile contractuale, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut neexecutarea obligaţiilor contractuale, în condiţiile în care a întreprins demersurile necesare în vederea îndeplinirii obligaţiilor asumate, iar nefinalizarea la termen a locuinţei a fost determinată de Municipiul Bucureşti, care gestionează finanţarea şi realizarea utilităţilor în cartierul C, astfel că prejudiciul nu îi poate fi imputat.

Înalta Curte nu poate analiza nici aceste critici, întrucât aduc în discuţie temeinicia deciziei recurate, iar nu legalitatea sa, din moment ce instanţa de apel a reţinut întrunirea condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile contractuale în urma coroborării mijloacelor de probă administrate, plecând de la interpretarea clauzelor contractului de mandat nr. HC0149/06.05.2004.

În contextul în care a calificat obligaţia asumată de recurenta-pârâtă ca fiind una de rezultat, instanţa de apel a reţinut că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligațiile asumate în desfășurarea și implementarea proiectului în relația cu partenerii contractuali (exemplificativ, nu a pus, în termenul asumat, la dispoziția terţilor grafice de execuție, planuri zonale, procese-verbale privind traseele rețelelor electrice și locurilor de amplasament pentru posturi de transformare, studiul de fezabilitate, planul general pentru ansamblul de locuințe). În ceea ce privește demersurile pe care recurenta-pârâtă afirmă că le-a efectuat, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că acestea se situează în afara termenului în care partea se angajase nu doar să le inițieze, ci să asigure punerea lor în practică şi, pe de altă parte, că nu prezintă relevanţă din perspectiva existenţei faptei ilicite, având în vedere că obligaţia asumată prin contractul de mandat este una de rezultat. Totodată, în urma coroborării mijloacelor de probă administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că imobilul intimaţilor-reclamanţi nu este susceptibil a fi utilizat conform destinației sale (locuință), întrucât nu este finalizat, nu este racordat la utilități, iar cartierul nu beneficiază de dotările socio-urbane necesare.

Prin intermediul criticilor vizând neîndeplinirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii sale contractuale, dezvoltate la paginile 17-19 din memoriul de recurs, recurenta-pârâtă critică, în realitate, modalitatea în care instanţa de apel a interpretat clauzele contractuale şi a valorificat mijloacele de probă, inclusiv convenţiile încheiate între părţile implicate în proiect, cu toate că aceste aspecte nu pot forma obiect al controlului în calea extraordinară de atac a recursului.

Referitor la interpretarea mijloacelor de probă, potrivit art. 264 alin. (2) C. proc. civ., „în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare”, fiind consacrată astfel libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor. Recurenta-pârâtă critică, în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., modul în care au fost analizate mijloacele de probă, cu toate că instanţa de apel este suverană în această privinţă. Scopul recursului constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel).

În altă ordine de idei, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este nemotivată sub aspectul menţinerii soluţiei de admitere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire, prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor şi predarea locuinţei la cheie.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs.

După cum s-a arătat, instanţa de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și de jurisprudența consacrată a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia art. 6 par. 1 din Convenţie, expunând argumentele în fapt şi în drept care au fundamentat soluţia pronunţată, inclusiv sub aspectul învederat de către recurenta-pârâtă, considerentele relevante regăsindu-se la pagina 56 a deciziei recurate:

„În condițiile în care, pentru considerentele expuse, Curtea a apreciat că obligația asumată de apelanta-pârâtă este una de rezultat, iar nu de mijloace, ținând cont că reclamanții, în calitate de creditori, sunt îndreptățiți la îndeplinirea obligației debitorului, astfel cum a fost configurată contractual, admiterea capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei să asigure finalizarea lucrărilor de construire a locuinței de tip S7A, lot (...), număr cadastral (...), înscris în CF (...), prin realizarea recepției la terminarea lucrărilor și predarea locuinței la cheie către reclamanți, reprezintă expresia executării în natură a obligației contractuale asumate prin actul juridic. În acord cu cele reținute de prima instanță, însă în contextul considerentelor arătate în cele ce preced, Curtea apreciază că această obligație este în continuare exigibilă, iar stingerea ei intervine doar în condițiile articolului 15 din contractul de mandat, respectiv la recepția finală a construcției.”

Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat, pentru considerentele comune ce vor fi prezentate cu ocazia analizei recursului incident.

Faţă de cele expuse, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de către recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal.

Analizând recursul incident, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va înlătura considerentele criticate din decizia recurată şi le va înlocui cu propriile considerente ale prezentei decizii, pentru următoarele argumente:

Odată cu întâmpinarea, chematul în garanţie Municipiul Bucureşti a declarat recurs incident cu privire la considerentele deciziei recurate care vizează preluarea obligaţiilor asumate de către Consiliul Local al Sectorului 1, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ., „în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate”. Din această reglementare legală rezultă că recursul poate viza considerentele hotărârii în următoarele trei ipoteze: (i) considerentele prin care instanța a dezlegat anumite probleme de drept nu au legătură cu judecata procesului, (ii) considerentele prin care instanța a dat anumite dezlegări unor probleme de drept sunt greșite, (iii) considerentele cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea.

Pe calea recursului incident formulat, chematul în garanţie Municipiul Bucureşti a criticat următoarele considerente ale deciziei instanţei de apel:

„Prin urmare, Primăria Municipiului București a preluat de la Primăria Sectorului 1 documentația aferentă, respectiv proiectele de alimentare cu apă și canalizare realizate în anul 2005, pentru care a aprobat indicatorii tehnico-economici prin HCGMB 145/2006. (...)

Curtea notează că obligaţiile părților menţionate în contractul de cooperare sunt atât obligaţii contractuale cât şi obligaţii legale, fiind prevăzute în mod expres în art. 4.1 din Anexa Hotărârii C.G.M.B. nr. 6/2008, anexă ce face parte integrantă din hotărâre, fiind evidentă voinţa internă a părților la momentul încheierii convenţiei, având în vedere că aceasta este precedată de Hotărârile Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 258/08.11.2006 şi 6/17.01.2008.

Astfel, Curtea apreciază că aspectul preluării sarcinilor asumate de Consiliul Local al Sectorului 1 prin convenţia încheiată în anul 2004, rezultă cu evidență din contractul de cooperare înregistrat sub nr 5081/06.03.2008, perfectat în baza hotărârii CGMB nr 6/17.01.2008, prin care s-a aprobat cooperarea între Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari în vederea realizării în comun a proiectului de viabilizare a terenurilor şi sistematizarea pe verticală pentru ansamblul de locuinţe C, promovat de ANL.

Examinând comparativ obligaţiile asumate de Consiliul Local al sectorului 1 prin convenţia din anul 2004, cu obligaţiile care figurează în contractul de cooperare anterior menţionat, obligaţii care incumbă celor două unităţi administrative, reţinând şi caracterul obligatoriu al deciziilor CGMB (emise tocmai de organul deliberativ al instituției chemate în garanție), Curtea constată că a operat, în virtutea actelor emise în regim de putere publică, de autoritățile menționate, o preluare a sarcinilor asumate de Consiliul Local al Sectorului 1 prin convenţia (...)/06.05.2004, de către Municipiul București, prin Primar General, aspect ce a fost statuat, de altfel, și prin decizia civilă nr. 1259/24.11.2015 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă, definitivă, pronunțată în dosarul nr. x/299/2009, ce se bucură de autoritate de lucru judecat, în efectul său pozitiv. (...)

Neîndoielnic, aceste obligații preluate de către Municipiului București, ce a devenit astfel un participant la realizarea proiectului imobiliar, reprezintă obligații de rezultat, fiind asumate ca atare de acesta, aspect confirmat, printre altele, prin hotărâri judecătorești precum sentința civilă nr. 8903/27.11.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul nr. x/302/2008, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2273/08.04.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, prin care Primăria Municipiului București a fost obligată să pună în aplicare HCGMB nr. 145/2006 astfel cum a fost modificată prin HCGMB nr. 174/15.04.2008, respectiv să atribuie prin licitație publică lucrările de utilități privind introducerea rețelelor de alimentare cu apă, canalizare și drumuri în ansamblul de locuințe C.

În executarea acestei hotărâri, Municipiul București a atribuit prin licitație publică contractele de proiectare și execuție lucrări nr. (...)/30.12.2013 și nr. (...)/30.12.2013 privind obiectivul „(...)” încheiate cu asocierea G S.P.A. - H S.R.L. - I S.A. - J S.R.L. - K S.R.L. - L S.R.L.

Se constată însă că obligațiile ce reveneau Municipiului București nu au fost complet îndeplinite, municipalitatea invocând impedimente bugetare și de ordin legislativ ce au condus la imposibilitatea finalizării obligațiilor asumate prin contractul de cooperare din 06.03.2008.

În acord cu prima instanță, Curtea reține că, în cazul răspunderii contractuale, creditorul are obligația de a dovedi doar existența obligației (de rezultat), fiind în sarcina debitorului de a dovedi stingerea ei. Or, Municipiul București, implicându-se în realizarea proiectului imobiliar ,,(...)”, și-a asumat executarea unor lucrări determinate prin actele menționate supra, prin urmare o obligație de rezultat, ce nu a fost adusă la îndeplinire. De asemenea, în mod corect au fost înlăturate apărările chematului în garanție întemeiate pe dificultățile administrative și de natură bugetară, în condițiile în care municipalitatea avea obligația de a prevedea în buget sumele necesare și posibilitatea de a anticipa impedimentele administrative pe care trebuia să le depășească, aceste apărări neconturând cauze exoneratoare de răspundere. (...)

(...) fapta chematului în garanție, constând în neîndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția nr. (...)/06.05.2004, preluate prin contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008 (...)”

După cum s-a arătat, recursul incident va fi analizat împreună cu acele critici din recursul principal prin care s-a susţinut că este nelegală decizia sub aspectul menţinerii soluţiei privind respingerea cererii de chemare în garanţie.

Se constată că, în fundamentarea cererii de chemare în garanţie pe care a depus-o în primă instanţă, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a învederat că, prin contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008, încheiat cu Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti a preluat mare parte dintre obligaţiile asumate de Consiliul Local al Sectorului 1 prin art. 2 lit. d) din convenţia nr. (...)/06.05.2004, context în care a solicitat angajarea răspunderii chematului în garanţie pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin convenţia nr. (...)/06.05.2004, prin contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008 şi prin contractul de proiectare şi execuţie lucrări nr. (...)/30.12.2013.

Plecând de la aceste susţineri, se constată că Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, M S.A.., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Consiliul Local al comunei Voluntari, N S.A. şi O S.A. au încheiat convenţia nr. (...)/06.05.2004, prin care au stabilit să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe C. Conform art. 2 lit. d) din această convenţie, Consiliul Local al Sectorului 1 s-a angajat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia anumitor investiţii (reţea de canalizare pentru ape menajere şi ape pluviale, reţea de alimentare cu apă, reţea de telecomunicaţii, instalaţie de iluminat public, dotări urbane-spaţii comerciale, spaţii pentru servicii publice, grădiniţe, şcoli, spaţii pentru sport/agrement, spaţii verzi; str. (...), str. (...), str. (...), pasaj suprateran peste calea ferată Bucureşti-Constanţa), să solicite şi să obţină, în calitate de investitor, certificat de urbanism pentru lucrările de viabilizare şi pentru locuinţele pentru tineri, precum şi să elibereze autorizaţii de construire pentru locuinţele ce se vor construi pe terenul aflat în administrare.

Se mai reţine că Municipiul Bucureşti şi Oraşul Voluntari au încheiat contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008, prin care au convenit să realizeze în comun acţiunile de viabilizare a terenurilor, utilităţi drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe C, construite prin Agenţia Naţională pentru Locuinţe. Conform art. 4.1 din acest contract, Municipiul Bucureşti s-a obligat să asigure proiectarea, finanţarea şi execuţia anumitor lucrări de investiţii (reţea de drumuri de acces, inclusiv a pasajelor aferente, aflate pe str. (...), str. (...), str. (...), reţea de canalizare pentru ape menajere şi ape pluviale, reţea de alimentare cu apă, reţea de străzi de categoria a II-a de legătură, sistematizare verticală, reţea de iluminat public, amenajarea Văii Saulei).

Examinând comparativ aceste două convenţii, instanţa de apel a reţinut că, prin contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008, perfectat în baza H.C.G.M.B. nr. 6/17.01.2008, Municipiul Bucureşti a preluat obligaţiile asumate de Consiliul Local Sector 1 prin convenţia nr. (...)/06.05.2004, pe care nu le-a îndeplinit.

Înalta Curte constată că, sub acest aspect, considerentele deciziei recurate, astfel cum au fost redate mai sus, cuprind o dezlegare greşită a problemei de drept referitoare la preluarea de către Municipiul Bucureşti a obligaţiilor asumate de către Consiliul Local al Sectorului 1 prin convenţia nr. (...)/06.05.2004.

Astfel, recurentul-chemat în garanţie Municipiul Bucureşti nu a fost parte în convenţia nr. (...)/06.05.2004, ci doar în contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008, încheiat cu Oraşul Voluntari, astfel că recurenta-pârâtă nu se poate îndrepta împotriva lui cu o cerere separată în garanţie sau în despăgubiri, întrucât nu există o obligaţie de garanţie convenţională a Municipiului Bucureşti, în legătură cu pretenţiile intimaţilor-reclamanţi decurgând din neexecutarea obligaţiilor asumate de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractul de mandat nr. HC0149/06.05.2004. Cu alte cuvinte, din moment ce recurentul-chemat în garanţie este terţ faţă de convenţia nr. (...)/2004, nerespectarea clauzelor acesteia nu poate fi invocată de către recurenta-pârâtă, întrucât se opune principiul relativităţii efectelor contractelor, consacrat de art. 973 C. civ. de la 1864 („convenţiile nu au efect decât între părţile contractante”).

Referitor la „preluarea” obligaţiilor asumate de către Consiliul Local al Sectorului 1 prin convenţia nr. (...)/06.05.2004, se constată că raţionamentul instanţei de apel este lipsit de temei legal, întrucât modurile de transmitere şi de transformare a obligaţiilor sunt expres reglementate în Titlul VI al Codului civil 1864 (cesiunea de creanţă, subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei, novaţia şi delegaţia) şi oricare dintre acestea se realizează în temeiul unui acord de voinţă. Or, la dosar nu a fost depus niciun act juridic prin care recurentul-chemat în garanţie să se fi obligat faţă de recurenta-pârâtă, singura convenţie în care Municipiul Bucureşti are calitatea de parte fiind contractul de cooperare nr. 10428/06.03.2008, care a fost încheiat doar cu Oraşul Voluntari.

În ceea ce priveşte sentinţa civilă nr. 8093/2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în dosarul nr. x/302/2008 (prin care s-a admis acţiunea formulată de Asociaţia F, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, şi s-a dispus obligarea acestuia să pună în aplicare H.C.G.M.B. nr. 145/01.06.2006, astfel cum a fost modificată prin H.C.G.M.B. nr. 174/15.04.2008, respectiv să atribuie, prin licitaţie publică, lucrările de utilităţi privind introducerea reţelelor de alimentare cu apă, canalizare şi drumuri în ansamblul de locuinţe C), se constată că nici aceasta nu stabileşte vreo obligaţie a Municipiului Bucureşti faţă de Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În altă ordine de idei, în acord cu susţinerile recurentului-chemat în garanţie, se constată că dispoziţiile art. 2 ind. 1 alin. (4) din Legea nr. 152/1998 (forma în vigoare la data la care locuinţa trebuia predată intimaţilor-reclamanţi) se referă la realizarea de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare prin obiective de investiţii promovate de autorităţile administraţiei publice locale, în corelare cu programele de construcţii de locuinţe, însă acestea trebuie coroborate cu prevederile alin. (5) ale aceluiaşi articol, conform cărora, pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, Agenţia Naţională pentru Locuinţe va încheia contracte cu autorităţile administraţiei publice locale, prin bugetul cărora se aprobă programul de investiţii publice pentru realizarea de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare, în condiţiile art. 2 alin. (7) şi (7 ind. 1). Aceste din urmă prevederi dispun că, pentru atragerea de resurse financiare suplimentare, precum şi pentru asigurarea terenurilor viabilizate, destinate construirii de locuinţe, persoanele juridice cu activităţi în construirea de locuinţe, de drumuri, în domeniul investiţiilor imobiliare, în domeniul serviciilor de gospodărie comunală, precum şi al celor de alimentare cu gaze şi energie electrică pot participa alături de Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi/sau de autorităţile publice locale la finanţarea şi derularea unor proiecte pentru dezvoltarea zonelor de locuit, pe bază de contracte încheiate potrivit legii.

Ca atare, realizarea concretă a lucrărilor de utilităţi şi dotări tehnico-edilitare de către autorităţile administraţiei publice locale are loc nu în temeiul legii, ci tot în baza unor contracte, care trebuie încheiate potrivit legii. Nu se poate reţine în sarcina recurentului-chemat în garanţie existenţa unei fapte ilicite, prin raportare la dispoziţiile legale precitate, întrucât acestea reglementează numai cu caracter general obligaţia de realizare a utilităţilor şi a drumurilor de acces, pentru a cărei executare era necesară încheierea unor contracte, astfel că răspunderea ce poate fi angajată nu este una de natură delictuală, ci tot contractuală. Cu alte cuvinte, obligaţia de executare a lucrărilor de utilităţi pentru ansamblul de locuinţe C nu rezultă direct din prevederile legale, întrucât acestea doar au creat cadrul legal pentru realizarea oricăror programe de construcţii de locuinţe prin intermediul Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, pentru fiecare program demarat urmând a se încheia actele juridice necesare atât pentru punerea la dispoziţie a terenurilor, cât şi pentru executarea lucrărilor de utilităţi şi dotări tehnico-utilitare.

În acest context, se constată că este nelegal raţionamentul instanţei de apel referitor la „preluarea” de către recurentul-chemat în garanţie a obligaţiilor asumate de Consiliul Local al Sectorului 1, simpla similitudine între obligaţiile stipulate prin cele două contracte în discuţie neputând conduce la concluzia transmiterii valabile a obligaţiilor asumate, fiind necesară fie încheierea unui act adiţional la convenţia nr. (...)/2004, fie o nouă convenţie.

În consecinţă, constatând caracterul fondat al recursului incident formulat de chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 491 şi art. 461 C. proc. civ., îl va admite și va înlătura considerentele criticate ale deciziei recurate, înlocuindu-le cu propriile considerente, astfel cum au fost expuse mai sus.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de către pârâta Agenţia Naţională pentru Locuințe împotriva deciziei civile nr. 1136 din 14 iulie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București-Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Admite recursul incident formulat de către chematul în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva aceleiaşi decizii.

Înlătură considerentele criticate din decizia civilă recurată şi le înlocuieşte cu propriile considerente ale prezentei hotărâri.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 iunie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj