Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a III-a Civilă, la data de 23 iulie 2021, sub nr. x/3/2021, reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - Credidam în contradictoriu cu pârâta A S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună:
1. obligarea pârâtei la plata remuneraţiei estimate de 498.610,94 lei (419.000,79 lei fără TVA), pentru perioada 01.04.2018 - 31.03.2021, urmând ca aceasta să fie stabilită în urma administrării probei cu expertiza contabilă, reprezentând:
- remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi reprezentaţi în mod direct de CREDIDAM, în mod indirect în temeiul acordurilor bilaterale încheiate, artiştilor reprezentaţi de UNART şi ARAIEX, precum şi artiştilor interpreţi sau executanţi care nu sunt membrii niciunui organism de gestiune colectivă, pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune „B” a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, care fac obiectul gestiunii colective obligatorii;
- remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi reprezentaţi de CREDIDAM şi artiştilor interpreţi sau executanţi reprezentaţi de ARAIEX pentru care reclamantul are drept de colectare pentru radiodifuzarea prin intermediul postului de televiziune „B”, a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, care fac obiectul gestiunii colective facultative;
2. obligarea pârâtei la plata sumei de 259.004 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 01.07.2021, precum şi în continuare până la data achitării integrale a remuneraţiei de mai sus;
3. obligarea pârâtei să pună la dispoziţia CREDIDAM lista completă a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, în perioada 01.04.2018-31.03.2021, în temeiul art. 162 lit. f) şi art. 169 alin. (7), conform capetelor de tabel inserate în Decizia ORDA nr. 133/2012 publicată în M. Of. Partea I nr. 520 din 26.07.2012 şi din Decizia ORDA nr. 106/2013 publicată în M. Of. Partea I nr. 551 din 30.08.2013.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 și următoarele C. civ., Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, în forma cum a fost modificată, completată și republicată și normele de aplicare a Legii nr. 8/1996.
Prin sentinţa civilă nr. 108 din 02 februarie 2022 Tribunalul București, Secția a III-a Civilă a admis excepţia necompetenței teritoriale invocate de pârâtă prin întâmpinare și a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Sălaj.
I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.
Prin sentinţa civilă nr. 519 din data de 27 aprilie 2023 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în dosar nr. x/3/2021, s-a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM, împotriva pârâtei A S.R.L., având ca obiect pretenţii şi obligaţia de a face.
Prin aceeaşi hotărâre reclamantă a fost obligată să achite pârâtei suma de 3.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
I.3. Decizia pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 306/A din 08 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/3/2021, Curtea de Apel Cluj, Secţia a I-a civilă a admis apelul declarat de apelantă-reclamantă Asociaţia Centrul Român Pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM împotriva sentinţei civile nr. 519/27.04.2023 pronunţate de Tribunalul Sălaj în dosarul nr. x/3/2021, pe care schimbat-o în tot, în sensul că a admis cererea precizată de apelantă-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A S.R.L. şi, în consecinţă a obligat pârâta la plata sumei de 18.859,97 de lei cu titlu de remuneraţie datorată pentru perioada 01.10.2020 – 31.03.2021, respectiv la plata sumei de 2.263,1 lei cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului principal, calculate până la data de 01.07.2021, precum şi la plata în continuare a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere până la data achitării debitului principal.
Prin aceeaşi hotărâre a obligat intimata-pârâta să pună la dispoziţia apelantei-reclamante CREDIDAM lista completă a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual în perioada 01.10.2020 - 31.03.2021.
A obligat intimata-pârâta să plătească apelantei-reclamantei suma de 2.100 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate în primă instanţă, respectiv suma de 1.250 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 306/A din 08 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/3/2021 de către Curtea de Apel Cluj, Secţia a I-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă A S.R.L.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă la data de 31 ianuarie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. x, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la fila 1 din dosarul de recurs).
Prin rezoluţia din data de 08 februarie 2023, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul recurentei-pârâte; indicarea hotărârii care se atacă; semnătura reprezentantului convențional avocat C (împuternicire aflată la fila 200); în ceea ce priveşte cerinţa impusă de litera d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-pârâtă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.; în temeiul art. 24 alin. (2) raportat la art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, recurenta-pârâtă datorează pentru soluţionarea recursului declarat o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 lei ce a fost achitată conform dovezii de plată aflată la fila 18 din dosarul de recurs.
II.1. Motivele de recurs
Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 306/A din 08 noiembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/3/2021 de Curtea de Apel Cluj, Secţia a I-a civilă și trimiterea cauzei Curții de Apel Cluj spre o nouă rejudecare.
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a susţinut greșita aplicare a prevederilor art. 3 și 21 din Legea nr. 8/1996, al pct. 2 din Metodologia privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie emisă prin Decizia ORDA nr. 133/2012, respectiv al art. 3 din Decizia ORDA nr. 106/2013.
În acest sens, recurenta-pârâtă a indicat faptul că instanţa de apel a validat argumentele intimatei în sensul aplicării unor prezumţii relative de utilizator al recurentei atât pentru utilizarea fonogramelor, cât și a prestaţiilor artistice.
Începând cu analiza art. 3 alin. (5) din Legea nr. 8/1996 instanța de apel a apreciat că este considerat utilizator orice persoană fizică sau juridică care întreprinde acțiuni condiționate de autorizarea de către autori sau titularii de drepturi, de remunerarea acestora sau de plata unor compensații către aceștia și care nu acționează în calitate de consumator.
În literatura de specialitate s-a arătat faptul că, fiind în prezența unui „utilizator”, rezultă că „acțiunile” întreprinse de acesta cu autorizarea autorului sunt, în realitate, drepturi subsecvente dreptului de utilizare a operei.
Recurenta-pârâtă a susţinut faptul că art. 13 din Legea nr. 8/1996, înainte de a enumera cele nouă drepturi, dispune că „utilizarea unei opere dă naștere la drepturi patrimoniale distincte și exclusive ale autorului, de a autoriza sau de a interzice” iar din analizarea dispozițiilor legale invocate rezultă în mod clar faptul că pentru a putea avea calitatea de utilizator trebuie să fie întreprinse acțiuni condiționate de autorizarea de către autorii sau titularii de drepturi.
Prin memoriul de recurs au fost invocate și dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 conform cărora este necesar ca autorii sau titularii de drepturi să fie remuneraţi, textul de lege instituind o autorizare care este dată pe calea unui contract de cesiune de drepturi patrimoniale de autor. În cazul contractului de cesiune cedentul este îndreptăţit la o remuneraţie din partea cesionarului, conform art. 42 alin. (1) și urm. din Legea nr. 8/1996.
Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut interpretarea eronată a curţii de apel a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 8/1996, care oferă definiţia radiodifuziunii, în sensul Legii nr. 8/1996 deoarece în tot cuprinsul articolului se face referire la necesitatea utilizării, în sensul emiterii sau a transmiterii de către operatorul de radiodifuziune a operei, acțiuni pe care recurenta-pârâtă nu le-a întreprins.
Prin cererea de recurs s-a invocat și faptul că hotărârea instanței de apel este greșită și în ceea ce privește interpretarea pct. 2 al Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie emisă prin Decizia ORDA nr. 133/2012.
În considerentele hotărârii judecătorești se menționează faptul că organismele de televiziune sunt considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a utiliza fonograme iar din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor legale recurenta-pârâtă conchide că aptitudinea de a utiliza fonograme nu conduce clar la concluzia utilizării fonogramelor de către organismele de televiziune.
Conform definiţiei cuvântului ,,aptitudine” din Dicționarul Explicativ al Limbii Române, cuvânt ce are mai multe înţelesuri, recurenta-reclamantă a apreciat că organismele de televiziune au facultatea de a utiliza fonograme, interpretarea instanței de apel fiind una eronată, în contradicție cu voința legiuitorului.
Prin decizia recurată s-a reţinut că Decizia ORDA nr. 106/2013 în privința prestațiilor artistice organismele de televiziune s-ar asimila cu noțiunea de utilizator, invocându-se în acest sens dispozițiile art. 3 din Decizia ORDA nr. 106/2013.
Recurenta-pârâtă a arătat că nu contestă faptul că în cuprinsul art. 3 din Decizia ORDA nr. 106/2013 se menţionează că organismele de televiziune sunt denumite utilizator ci aceasta consideră că folosirea acestei denumiri pentru organismele de televiziune nu poate să conducă la ideea confundării celor două calități, un organism de televiziune neputând avea calitatea de utilizator, în situația în care acesta nu emite sau nu transmite o operă.
Totodată, raportat tot la dispoziţiile art. 3 din Decizia ORDA nr. 106/2013, recurenta-pârâtă a susţinut că acestea prevăd, în mod clar faptul că organismele de televiziune au obligația să plătească organismelor de gestiune colectivă o renumerație pentru utilizarea prestațiilor din domeniul audiovizual. Ultima teza a art. 3 din Decizia ORDA nr. 106/2013 menționează cu strictețe care sunt situațiile în care se achită o renumerație organismelor de gestiune colectivă, și anume în situația în care se utilizează prestații artistice.
În opinia recurentei-pârâtă o interpretare contrară a textului legal ar conduce la adoptarea unor conduite total discreţionare și totodată injuste de către intimată, care ar putea solicită organismelor de televiziune sau radiodifuziune sume de bani, chiar dacă nu ar fi emise sau transmise opere de către aceștia, pentru simplul fapt al existenței acestora.
În acest context, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a extins prevederile legale ale art. 3 și art. 21 din Legea nr. 8/1996, al pct. 2 al Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora, prin gestiune colectivă obligatorie emisă prin Decizia ORDA nr. 133/2012, respectiv a art. 3 din Decizia ORDA nr. 106/2013, dincolo de voința legiuitorului, considerând în mod absolut nejustificat că s-ar fi instituit o prezumție de utilizator.
Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a interpretat textele legale într-o manieră proprie, făcând abstracție chiar de susținerile intimatei, care a arătat că aceasta colectează remunerațiile cuvenite doar artiștilor din partea cărora a primit mandat.
Totodată, conform legii, remunerația producătorilor de fonograme este datorată de către utilizatori și are ca temei dreptul patrimonial de autor al producătorului a cărui fonogramă a fost utilizată de o societate de televiziune, ceea ce înseamnă că obligația de plată are ca temei utilizarea operei motiv pentru care recurenta a susţinut că nu a utilizat nici direct, nici indirect, fonograme în serviciul de programe ori prestații artistice din domeniul audiovizualului aparținând artiștilor interpreți sau executanți reprezentați de intimată.
Precum reiese din anexa nr. 7 la licența audiovizuală nr. TV-C 534.4/07.09.2010 eliberată la data de 30.09.2020, recurenta utilizează materiale provenind din producție proprie în proporție de 82.74%, restul de 17.26% fiind producții audiovizuale aparținând postului de televiziune „D”, care a cedat subscrisei dreptul de a difuza slujbele religioase și care nu face parte din repertoriul gestionat de intimată.
Prin memoriul de recurs s-a susţinut și aplicarea eronată a prezumţiilor legale reglementată de art. 328 C. proc. civ. în sensul că instanţa de apel a apreciat că recurenta nu a răsturnat prezumţia legală relativă de utilizare de fonogramă sau de reproducere a acestora deoarece recurenta a depus la dosar listele denumite playlist de unde rezultă faptul că prin intermediul postului de televiziune „B” nu au fost difuzate opere muzicale pentru care, potrivit Legii nr. 8/1996, se datorează remunerație artiștilor interpreți.
În cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat și prevederile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 și pct. 1 din Metodologie, art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 în baza cărora a susţinut că în virtutea dreptului la remunerație al titularilor drepturilor conexe (producătorii de fonograme), în cazul utilizării obiectului protecției legale, utilizatorul are obligația plății remunerației sau, după caz, a plății de despăgubiri, dacă utilizarea nu a fost autorizată în prealabil. Fapta de încălcare a drepturilor constă tocmai în utilizarea neautorizată și fără plata remunerației cuvenite.
Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor referitoare la atragerea răspunderii civile delictuale (art. 1349 și urm. C. civ.), precum și a celor referitoare la prezumții ca mijloace de probă (art. 327 și urm. C. proc. civ.), considerând în mod greșit că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere în sarcina subscrisei, în baza unei prezumții simple de utilizator, raportată exclusiv la calitatea de organism de televiziune și la faptul deținerii licenței audiovizuale.
Fapta ilicită a fost prezumată ca rezultând din simpla deținere a licenței audiovizuale, legătura de cauzalitate a fost prezumată, iar vinovăția a fost prezumată din specificul activității subscrisei, însă răspunderea civilă delictuală nu poate fi atrasă decât în cazul în care este dovedită pe deplin îndeplinirea condițiilor cerute de lege, fiind exclusă atragerea unei astfel de răspunderi doar în baza prezumțiilor.
Recurenta-pârâtă arată că instanța de judecată ar fi putut aplica prezumția ca mijloc de probă numai dacă era dovedit „faptul cunoscut” prevăzut de art. 327 C. proc. civ., având obligația de a constata faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază prezumția, obligația dovedirii acestuia revenind reclamantei, ca parte căreia îi profită prezumția, după cum dispune art. 328 C. proc. civ.
Față de raționamentul juridic cuprins în Decizia Curții Constituționale nr. 448/2013 cu privire la folosința serviciilor de televiziune, în situația în care nu s-a dovedit calitatea de utilizator recurenta-pârâtă a susţinut că nu poate fi obligată la plata remunerațiilor care fac obiectul litigiului. Recurenta-pârâtă trebuia să dovedească un fapt negativ, în sensul de a dovedi că nu a comunicat/publicat respectivele fonogramă însă o astfel de probă negativă nu poate fi făcută, sarcina probei faptului pozitiv contrar revenindu-i intimatei-reclamante
Recurenta-pârâtă a mai susţinut că nu a utilizat fonograme în serviciile de programe și nici prestații artistice audiovizuale din repertoriul gestionat colectiv de către intimată motiv pentru care nu a avut calitatea de utilizator în sensul Legii nr. 8/1996 sau a Metodologiei privind remunerația datorată artiștilor interpreți sau executanți și producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea de către organismele de televiziune a fonogramelor de comerț sau a reproducerilor acestora.
În final recurenta-pârâtă a susţinut și faptul că intimata inițial a susținut că nu ar prezenta relevanță pentru plata remunerațiilor că producțiile au fost proprii, ca mai apoi să arate că într-adevăr, colectează remunerațiile cuvenite doar artiștilor interpreți din partea cărora intimata a primit mandat în acest sens.
Pentru toate aceste motive recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate și transmiterea dosarului spre rejudecare instanţei de apel.
II.2. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la data de 30 aprilie 2024 prin intermediul căreia a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat, menţinerea deciziei recurate ca fiind legală cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care s-a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material raportat la împrejurarea că, recurenta nu ar deţine calitatea de utilizator, intimata-pârâtă a învederat faptul că din materialul probator administrat în cauză, împrejurarea că, un procent semnificativ este reprezentat de producţii proprii, nu prezintă relevanță pentru stabilirea existenţei obligaţiei de plată, întrucât producţia proprie a unui organism de televiziune nu este scutită de plata cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi, aceasta fiind practica statornicită de-a lungul timpului în cauze similare de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Intimata-reclamantă a susţinut că extrasele depuse pentru postul ”B” rezultă o situaţie contrară celei susţinută de recurentă iar în ceea ce priveşte playlistele invocate de această din urmă s-a arătat că din acestea rezultă emisiuni radiodifuzate preponderent cu caracter religios fapt ce contravine grilei de programe declarate de utilizator la CNA.
În opinia intimatei-reclamante playlisturile depuse de recurentă sunt înscrisuri întocmite pro causa deoarece nu conţin întregul orar de difuzare (de 24 de ore) ci sunt depuse pentru emisiuni din anumite zile sau ore din lună aspect ce încalcă prevederile art. 162 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 ce prevăd obligaţia imperativă a recurenţei de a comunică playlistele respective.
În final, intimata-pârâtă a conchis că recurenta, în mod voit, a refuzat comunicarea informaţiilor complete din playlist cu scopul de a fi eludată obligaţia de plată a remuneraţiilor conform Legii nr. 8/1996 motiv pentru care a apreciat că soluţia instanţei de apel este legală, recursul fiind nefondat.
În cauză, recurenta-pârâtă, nu a depus răspuns la întâmpinare.
II.3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 ind. 1 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare
În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 ind. 1 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 mai 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 17 septembrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată că:
Prin motivele de recurs, pârâta A S.R.L. a indicat în mod explicit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. însă, a susţinut aplicarea greşită, de către instanţa de apel, nu numai a unor norme de drept material, dar şi a dispoziţiilor art. 327 – 329 C. proc. civ.
Din această perspectivă, criticile formulate se încadrează şi în ipoteza descrisă la pct. 5 al aceleiaşi norme, care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulităţii.
În acest context, se reţine, în ceea ce priveşte criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că recurenta A S.R.L. a reproşat instanţei de apel faptul că a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 3 și 21 din Legea nr. 8/1996, al pct. 2 din Metodologia emisă prin Decizia ORDA nr. 133/2012, respectiv al art. 3 din Decizia ORDA nr. 106/2013 în sensul că a extins prevederile legale dincolo de voința legiuitorului, considerând în mod nejustificat că s-ar fi instituit o prezumție de utilizator în ceea ce o privește pe recurentă.
Recurenta a arătat că organismele de televiziune au facultatea de a utiliza fonograme, interpretarea instanței de apel fiind una eronată. A susținut că un organism de televiziune nu ar putea avea calitatea de utilizator, în situația în care acesta nu emite sau nu transmite o operă.
Criticile sunt nefondate.
Cererea de chemare în judecată priveşte remuneraţii cuvenite pentru utilizarea a două categorii de drepturi conexe drepturile artiștilor interpreți și executanți asupra fonogramelor publicate în scop comercial sau de comerț ori a reproducerilor acestora şi respectiv drepturile artiştilor interpreţi asupra prestaţiilor lor artistice din domeniul audiovizual.
Instanța de apel a reținut faptul că societatea E S.R.L. a cesionat recurentei, începând cu data de 30 septembrie 2020 licența audiovizuală nr. TV-C 534.4 din data de 07 septembrie 2010 având ca obiect programe de televiziune cu difuzare regională și, începând cu aceeași dată recurenta a preluat și postul de televiziune ,,B”.
Contrar susținerilor recurentei, organismele de televiziune sunt considerate de către legiuitor ca având aptitudinea de a utiliza fonograme, prin radiodifuzare, definiţia acestui act de utilizare din art. 21 lit. a) din Legea nr. 8/1996 în forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată - 23 iulie 202, vizându-le în mod explicit.
În acelaşi timp, Metodologia referitoare la radiodifuzare, aplicabilă în cauză, are în vedere tocmai organismele de televiziune, ce au obligaţia plăţii remuneraţiei în situaţia utilizării de fonograme, utilizare permisă doar în baza autorizării prealabile.
Potrivit pct. 3 din Metodologia privind remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi şi producătorilor de fonograme pentru radiodifuzarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora de către organisme de televiziune, prin gestiune colectivă obligatorie emisă prin Decizia ORDA nr, 133/2012, organismele de televiziune, denumite utilizatori, au obligaţia să plătească trimestrial organismelor de gestiune colectivă desemnate de ORDA drept colectori pentru artiştii interpreţi sau executanţi şi pentru producătorii de fonograme o remuneraţie reprezentând drepturile conexe patrimoniale pentru utilizarea fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora, stabilită prin aplicarea unui procent corespunzător ponderii fonogramelor de comerţ sau reproducerilor acestora în cadrul programelor de televiziune, conform tabelului de mai jos, la baza de calcul prevăzută la pct. 5.
Pe cale de consecință, contrar susținerilor recurentei, dispozițiile legale în materie, reținute de către instanța de apel, confirmă că posturilor de televiziune au calitatea de utilizatori.
În ceea ce privește motivul de recurs referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 328 C. proc. civ. prin aceea că instanța de apel a dat eficiență prezumției legale relative de utilizare de fonograme sau de reproducere a acestora și de utilizare de producții artistice, acesta se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că privește norme de drept procesual.
Recurenta-pârâtă susține, în esență, că în mod greșit instanța de apel a susținut că aceasta nu a răsturnat prezumția legală de utilizator și că recurentei i-a incumbat o probă negativă, în sensul de a dovedi că nu a folosit și nu a comunicat/publicat fonograme, probă care nu poate fi făcută ci sarcina probei faptului pozitiv contrar ar fi revenit intimatei-reclamante.
Criticile formulate sunt nefondate.
Contrar celor susţinute de recurentă, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a răsturnat sarcina probei întrucât nu a stabilit pentru recurenta-pârâtă obligaţia de a dovedi afirmaţiile reclamantei, ci, într-o corectă aplicare a art. 249 C. proc. civ. a reţinut că era obligaţia acesteia de a dovedi că radiodifuzează exclusiv opere pentru care nu datorează remunerație, în sensul celor susținute prin întâmpinările și notele scrise depuse la dosarul cauzei.
Prevederile art. 249 C. proc. civ. conform cărora ,,cel ca face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”, sunt aplicabile atât în privinţa reclamantului care trebuie să îşi probeze pretenţiile deduse judecăţii, cât şi în privinţa pârâtului care, pentru susţinerile din apărare, trebuie să se supună regulii actori incumbit probatio, ca titular al acelor susţineri.
Întrucât pârâta a arătat că nu difuzează opere protejate nu putea fi obligată să facă dovada unui fapt negativ, ci, în apărare, era ţinută să facă dovada faptului pozitiv vecin şi conex - anume să demonstreze ce opere muzicale sau programe a radiodifuzat efectiv în perioada de referinţă a litigiului, finalitate ce era posibilă prin punerea în sarcina acesteia a depunerii la dosar a rapoartelor conţinând informaţiile arătate la art. 162 lit. f) din Legea nr. 8/1996 ce dispune că ,,Organismele de gestiune colectivă au următoarele drepturi şi obligaţii: (...) (f) să ceară utilizatorilor sau intermediarilor acestora să furnizeze, în format scris şi electronic, în termen de 30 de zile de la solicitare, informaţiile şi documentele solicitate pentru determinarea cuantumului remuneraţiilor, precum şi informaţii privind operele utilizate, ştampilate şi semnate de reprezentantul legal.”
Astfel, recurenta-pârâtă nu a fost nevoită să facă dovada unui fapt negativ, respectiv de a dovedi că nu a utilizat fonograme ci trebuia să facă dovada unui fapt pozitiv respectiv de a face dovada emisiunilor difuzate de către aceasta în perioada de referință, care ar fi putut răsturna prezumția relativă reținută de către instanța de apel în situația în care ar fi dovedit susținerile potrivit cărora aceasta este scutită de la plata remunerațiilor către intimata-reclamantă.
În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, într-o corectă aplicare a regulilor procedurale şi prin fundamentarea unui raţionament logico-juridic bazat pe situaţia de fapt constatată în cauză şi normele de drept incidente, a reţinut şi demonstrat, în concordanţă cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că pârâta nu şi-a dovedit apărările.
Drept urmare, Înalta Curte reține că recurenta din culpa sa nu mai deţine playlistele şi nu le-a depus în termenul legal intimatei-reclamante, în îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de Legea nr. 8/1996, obligaţii pe care avea îndatorirea de a le cunoaşte şi respecta, faţă de obiectul său de activitate; o atare concluzie a instanţei de apel corespunde principiilor nemo censetur ignorare legem (nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii) şi nemo auditur propriam turpitudinem allegans (sau neinvocarea propriei culpe în executarea unei obligaţii).
Nu poate fi primită nici susținerea conform căreia fapta ilicită a fost prezumată de instanța de apel prin raportarea, exclusiv, la calitatea de organism de televiziune și la faptul deținerii licenței audiovizuale.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a reţinut ca fiind relevantă pentru calitatea de utilizator simpla existenţă a licenţei audiovizuale, aşadar nu a reținut doar statutul de organism de televiziune, ci s-a bazat pe anexa licenței în cauză ce cuprindea structura serviciului de programe al postului de televiziune ,,B”. Conform acestei structuri programele difuzate erau formate dintr-un procent de 67,86% de programe de informare, un procent de 2,38% programe educative și unul de 12,50 % programe culturale.
În condiţiile în care postul TV al societăţii pârâte era îndreptățit să difuzeze programe de producții și a altor producători, nu numai transmiterea de ştiri şi producții proprii - aşa cum a pretins recurenta, inclusiv prin motivele de recurs -, radiodifuzarea de fonograme este compatibilă cu grila de programe şi, ca atare, era posibilă, în limitele licenţei audiovizuale.
Prin urmare, instanţa de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a dispoziţiilor art. 328 C. proc. civ. ce reglementează prezumţiile legale, dând eficienţă prezumţiei de utilizare de fonograme din faptul cunoscut, vecin şi conex al structurii programelor şi în aplicarea art. 21 lit. A) din Legea nr. 8/1996, respectiv al pct. 2 din Metodologia aplicabilă în cauză, prevedere citată anterior în prezenta decizie.
De altfel, calitatea pârâtei de utilizator de fonograme nu a fost stabilită exclusiv în baza prezumţiei sus – menţionate, ci a fost justificată chiar pe baza unor extrase, depuse la dosar, din programe în cadrul cărora au fost difuzate fonograme care denotă că au existat mai multe tipuri de emisiuni în afara celor de știri cum ar fi emisiunea ,,(...)” și ,,(...)”.
În acest context sunt nefondate și susținerile conform cărora recurenta-pârâtă nu a utilizat nici direct, nici indirect fonograme în serviciul de programe sau prestații artistice din domeniul audiovizualului, în sensul că utilizează materiale din producție proprie în proporție de 82,74 % iar procentul de 17,26 % fiind producții audiovizuale aparținând postului de televiziune ,,D” care a cedat recurentei dreptul de difuza slujbele religioase și care, nu fac parte din repertoriul gestionat de intimată din moment ce din probele administrate în cauză au rezultat și alte tipuri de emisiuni decât declarate de către aceasta.
În ceea ce privește prezumția reținută de instanța de apel, Înalta Curte reține și faptul că instanţa de apel a constatat că, în scopul stabilirii calității de utilizator a bazei de calcul şi a ponderii de utilizare a fonogramelor, respectiv a prestaţiilor artistice, prima instanţă a emis adrese în mod repetat către recurenta-pârâtă prin care i s-a solicitat să depună la dosarul cauzei listele complete cu programele TV difuzate în perioada de referință, însă recurenta a refuzat să depună listele complete, instanța neputând să rețină doar declarația recurentei potrivit căreia nu ar fi utilizat fonograme și prestații artistice, care de altfel a fost contrazisă prin înscrisurile existente la dosarul cauzei.
Prin depunerea grilei complete de programe recurenta-pârâtă ar fi avut posibilitatea să facă dovada contrară prezumţiei aplicate de către instanța de apel.
În ceea ce privește programe preluate de la televiziunea ,,D” și programele de coruri religioase recurenta nu a menționat și nici nu a făcut dovada contractelor de cesiune încheiate de aceasta cu artiştii interpreţi sau executanţi ale căror prestaţii sunt radiodifuzate pentru dovedirea obținerii drepturilor de difuzare direct de la aceștia, și nici cu televiziunea în cauză care ar fi putut duce la exonerarea acesteia de la plata remuneraţiilor datorate pentru postul de televiziune în cauză, însă nu a fost administrată nicio probă în acest sens.
Mai mult, în ceea ce privește programele preluate de la o altă televiziune, potrivit definiţiei din art. 22 din Legea nr. 8/1996 – în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată (aplicabilă prin analogie şi în cazul înregistrărilor sonore) retransmiterea se bazează pe o transmisie iniţială a unui program de radiodifuziune sau de televiziune, ceea ce înseamnă că utilizarea de fonograme, pentru care s-a achitat remuneraţia, echivalează cu utilizarea de fonograme chiar în cadrul programului retransmis.
Pe cale de consecință o retransmitere a unei emisiuni reprezintă tot un act de radiodifuzare și atrage plata distinctă a remunerației unice echitabile.
Pe de altă parte faptul astfel cum s-a menționat anterior, recurenta-pârâtă este în culpă pentru nedepunerea playlistelor complete pentru a se putea stabili cu exactitate care au fost titularii de drepturi radiodifuzaţi de aceasta în perioada dedusă judecăţii şi pentru a se putea face o verificare a producțiilor audiovizuale difuzate de către recurentă, în lipsa cărora s-a reținut prezumția calității de utilizator al recurentei-pârâte.
Potrivit art. 9 din Decizia ORDA nr. 133/2012 coroborat cu art. 8 din Decizia ORDA nr. 106/2013, utilizatorii au obligaţia să comunice organismelor de gestiune colectivă ale artiştilor interpreţi sau executanţi, până la data de 25 a fiecărei luni pentru luna precedentă, un raport care va cuprinde lista completă, în format electronic (excel, tabular), a fonogramelor de comerţ sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual radiodifuzare, conform modelului de playlist din tabelul regăsit în cele două Decizii ORDA, dispoziții care se coroborează cu dispozițiile art. art. 162 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 citat anterior.
În ceea ce privește susținerile recurentei-pârâte referitoare la playlisturile depuse, modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză de către instanța de apel, inclusiv cu privire la producțiile proprii cu privire la care intimata-reclamantă a arătat că aceasta colectează remunerații cuvenite doar artiștilor interpreți din partea cărora a primit mandat, nu reprezintă motive de nelegalitate, ci vizează împrejurări circumscrise situaţiei de fapt stabilite în cauză.
Instanţa de recurs nu are însă posibilitatea de a proceda la verificarea situaţiei de fapt stabilite prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, având în vedere limitele imperativ stabilite de lege pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare. Astfel, limitele judecăţii în recurs rezultă din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. care stabileşte că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, precum şi din art. 488 alin. (1) din acelaşi cod care prevede limitativ motivele de nelegalitate pentru care se poate solicita casarea hotărârii.
În ceea ce privește susținerile referitoare la emisiunile proprii pentru care recurenta-pârâtă nu ar datora remunerații, Înalta Curte precizează că pentru producţii proprii, remuneraţia este datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru reutilizarea/redifuzarea prestaţiilor artistice pe postul de televiziune, iar recurenta-pârâtă nu a produs nicio probă în sensul celor învederate prin recurs. Astfel recurenta-pârâtă nu a indicat, nici măcar prin memoriul de recurs, care sunt emisiunile produse exclusiv de către aceasta și care sunt emisiunile preluate de la o altă televiziune dar nici a făcut dovada producției de către aceasta a emisiunilor pentru care susține că sunt producție proprie și nici deţinerea drepturilor de la artiștii/interpreții din emisiunile difuzate, în contextul în care tot prin cererea de recurs recurenta-pârâtă a susținut faptul că utilizat aproape în exclusivitate materiale producție proprie, fără însă a face dovada acestora sau a ponderii lor.
În acest context, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ. iar în temeiul art. 453 din același cod recurenta căzută în pretenţii şi aflată în culpă procesuală va fi obligată, la plata sumei de 1500 lei către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 306/A din 8 noiembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia I civilă.
Obligă pe recurenta- pârâtă A S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 lei către intimata-reclamantă Asociația Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.