Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, la data de 08 august 2019, sub nr. x/3/2019, reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – CREDIDAM în contradictoriu cu pârâta A S.R.L., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce va pronunţa:
1. să oblige pârâta la plata sumei de 1329,00 lei (la care se adaugă TVA), reprezentând remuneraţie datorată artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora în perioada 01.08.2016 - 30.06.2019;
2. să oblige pârâta la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 853,17 lei calculate până la data de 31.07.2019, şi în continuare până la recuperarea integrală a remuneraţiei datorate;
3. să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.
2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti:
Prin sentinţa civilă nr. 21/08.01.2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 1329 lei reprezentând remuneraţie cuvenită artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, în perioada 01.08.2016 - 30.06.2019. A obligat pârâta la plata sumei de 853,17 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 31.07.2019 şi la plata penalităţilor de 0,1% pe zi de întârziere, în continuare până la plata efectivă a debitului principal. A respins acţiunea cu privire la TVA. şi a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 470 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti:
Prin decizia civilă nr. 294 A din 23 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta A S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 21/08.01.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă.
4. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 294 A din 23 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a declarat recurs pârâta A S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât instanţa a apreciat că „autorizaţia/licenţa neexclusivă nu poate fi considerată ca reziliată pentru întârzieri de plată de peste 90 de zile”, iar pe de altă parte instanţa de apel nu este de acord cu susţinerile pârâtei în sensul că factura proformă nu are însemnătate fiscală.
Menţionează că prin adresa înregistrată de CREDIDAM sub nr. 5311/08.03.2021, a solicitat rezilierea autorizaţiilor nr. 17099 şi 17100 din 09.06.2010. La această adresă, reclamanta a comunicat răspunsul nr. 4464/23.03.2021 prin care a luat cunoştinţă de solicitarea pârâtei de reziliere, astfel că, pe parcursul soluţionării cauzei în apel ambele părţi au convenit rezilierea, decizia recurată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.
Consideră că ambele instanţe nu au avut în vedere prevederile art. 104 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, republicată, al cărui conţinut îl evocă.
Din probele administrate în cauză, respectiv declaraţia nr. 17098/2010, autorizaţiile din 2010, referatul reprezentantului CREDIDAM şi planşele foto, s-a reţinut faptul că pârâta desfăşoară activităţi specifice unui bar, spaţiu în care s-ar comunica public fonograme de comerț/fonograme publicate în scop comercial/fonograme sau reproduceri ale acestora, instanţa neținând cont că intervenise rezilierea.
Mai arată că în incinta unităţii există un televizor, societatea fiind abonată la un furnizor de servicii pentru televiziune, iar singurele „difuzări” sunt programele TV.
Susţine că autorizaţiile emise în 2010 au fost obţinute în urma unei declaraţii semnate de către administratorul societăţii pârâte, doamna B, persoană în vârstă, din mediul rural şi fără studii de specialitate, care şi-a început mica afacere pentru a-şi rotunji veniturile din pensie în vederea îngrijirii şi educării nepotului său minor, nevăzător, iar reprezentanţii reclamantei nu au oferit cu acea ocazie informaţii privind scopul declaraţiei şi autorizaţiilor/licenţelor neexclusive.
Consideră că în cadrul acestei declaraţii din 2010 nu se face referire la niciun fel de obligaţii de natură pecuniară şi nici nu poate fi considerată o cerere în sensul art. 162 lit. b) din lege.
Instanţele de judecată au considerat că sunt incidente prevederile referitoare la răspunderea civilă contractuală, având în vedere existenţa unor autorizaţii/licenţe neexclusive emise de către CREDIDAM în data de 09.06.2010, care nu au fost însuşite de către pârâtă, în cadrul cărora nu se stabileşte cu exactitate preţul contractului şi contraprestația şi care nu reprezintă un contract.
După cum se poate observa la pct. VI subpct. 4, aceste „contracte” conţin dispoziţii referitoare la încetarea de drept a autorizaţiilor în cazul întârzierilor de plată mai mari de 90 de zile, însă administratorul pârâtei, neavând parte de asistenţă juridică, nu a fost în măsură să invoce acest aspect în faţa primei instanţe.
În ceea ce priveşte facturile proforma emise de reclamantă, recurenta arată că acestea nu au nicio semnificaţie contabilă, fiind doar o invitaţie de cumpărare, sumele reprezentând datorii ale pârâtei fiind emise cu fraudarea legii.
Prin neemiterea facturii fiscale de către reclamantă înseamnă că pârâta nu şi-a asumat efectuarea unor plăţi pentru nişte servicii inexistente, iar pe de altă parte lipsesc obligaţiile de natură financiar-fiscală ale CREDIDAM către statul român.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
5. Apărările formulate în cauză:
În termen legal, intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi - CREDIDAM a depus întâmpinare, prin care a invocat nulitatea căii de atac pentru neîncadrarea criticilor în cazul de casare indicat prin memoriul de recurs. În subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenta-pârâtă nu a depus răspuns la întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prioritar, cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.
Astfel, prin cererea de recurs pârâta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, instanţa reţinând că neplata sumelor datorate nu putea atrage rezilierea, statuând însă cu privire la facturile proforma în sensul susţinerilor sale, hotărârea fiind dată şi cu încălcarea normelor de drept material în privinţa efectelor rezilierii intervenite în anul 2021 între părţile litigante.
Cum criticile recurentei-pârâte vizează o pretinsă contradictorialitate între considerentele deciziei recurate şi tind a demonstra o încălcare a unor norme de drept material, este posibilă încadrarea acestora în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Întrucât sancțiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate.
Ca atare, Înalta Curte, faţă de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac, controlul judiciar urmând a se exercita doar asupra chestiunilor de nelegalitate care se încadrează în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., fără a antrena o devoluţiune a cauzei în sensul stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond.
Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei referitoare la pretinsa contradictorialitate a unor considerente din decizia atacată pot fi subsumate motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. însă, contrar celor învederate în acest sens în cererea de recurs, nu există nicio contradicţie între statuarea instanţei de apel în sensul că neplata sumelor datorate în termenul de 90 de zile nu determină rezilierea contractului şi statuările referitoare la facturile proforma.
Recurenta pârâtă a invocat dispozițiile contractuale referitoare la încetarea de drept a autorizațiilor încheiate, în urma neachitării pe o perioadă mai mare de 90 zile, faţă de existenţa clauzei de la art. VI, pct. 4, care prevede că „În cazul întârzierilor la plată mai mari de 90 zile, autorizația încetează de drept”.
În primul rând, această clauză reprezintă un pact comisoriu iar în cazul inserării acestuia în contract, creditorul este cel care are un drept de opţiune, având posibilitatea de a decide, după propria sa raţiune, dacă va apela la rezilierea contractului.
În ipoteza în care creditorul decide să recurgă la rezoluțiune/reziliere şi în contract a fost inserat un astfel de pact comisoriu, pact care îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 1553 C. civ., creditorul trebuie să îi notifice debitorului intenţia sa de a pune capăt raportului contractual.
Aşadar, pentru a-şi produce efectele prefigurate de părţi la momentul la care a fost agreat, pactul comisoriu trebuie invocat de către creditor, care este titularul dreptului potestativ de a opta între a invoca rezoluțiunea/rezilierea (judiciară sau unilaterală), rezoluțiunea/rezilierea convenţională în temeiul pactului comisoriu, sau de a cere executarea silită.
Prin urmare, în speţă, singura parte contractantă în drept să invoce rezilierea contractului este creditorul obligației neexecutate, respectiv reclamanta CREDIDAM, fiind justă din această perspectivă statuarea instanţei de apel în sensul că „autorizația/licența neexclusivă nu poate fi considerată ca reziliată de către apelantă pentru întârzieri la plata de peste 90 de zile, deoarece orice pact comisoriu nu poate fi utilizat decât de creditor, nefiind un instrument aflat la dispoziția debitorului.”
Nici critica despre statuarea greşită a instanţei de apel referitoare la facturile proforma nu poate fi primită. În acest sens, instanţa de apel a statuat că ,,legea nu interzice în mod expres utilizarea acestor înscrisuri în relațiile profesionale. Este adevărat că factura proformă nu are însemnătate fiscală, însă în speță nu prezintă relevanță aceste aspecte, deoarece obligația apelantei de a plăti intimatei remunerațiile cuvenite își are izvorul în Legea nr. 8/1996, iar nu în emiterea sau nu a unei facturi fiscale.”
Cu privire la susţinerile recurentei pârâte privind inexistenţa obligaţiei de plată datorită emiterii unor facturi proforme şi nu fiscale, Înalta Curte observă că instanţa de apel, validând raţionamentul primei instanţe, în mod corect a reţinut ca temei juridic al cererii de chemare în judecată răspunderea civilă contractuală, având în vedere că între părţi s-au încheiat convenţiile nr. 17099/09.06.2010 şi nr. 17100/09.06.2010, iar potrivit prevederilor acestora (pct. I din autorizaţii) pârâta avea obligaţia să efectueze plata datorată pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora, precum şi a prestaţiilor artistice din domeniul audiovizual, existenţa acestei obligaţii nefiind condiţionată de emiterea şi transmiterea unor facturi fiscale, conform autorizaţiilor, Metodologiilor aplicate şi Deciziilor ORDA incidente. Astfel, factura este doar un document justificativ care stă la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economice iar obligaţia de plată nu izvorăşte din aceasta, ci din Legea nr. 8/1996, aşa cum s-a arătat anterior. Aşadar, chiar în lipsa unor facturi fiscale sau proforme, obligaţia de plată a remuneraţiilor datorate artiştilor interpreţi/executanţi există, rezultând din autorizația/licența neexclusivă încheiată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 8/1996 și a Deciziei ORDA nr. 244/2005, care are natura juridică a unui contract sinalagmatic.
Faţă de aceste aspecte se constată că nu poate fi decelată o motivare contradictorie în considerentele deciziei recurate, aspectele referitoare la emiterea facturilor proforme nefiind relevante pentru a se statua asupra existenţei obligaţiei de a plăti remuneraţiile convenite prin contract întrucât nu ele reprezintă izvorul obligaţiei. Pe de altă parte, statuările instanţei de apel referitoare la împrejurarea că nu a intervenit rezilierea contractului sunt întemeiate pe regulile care stabilesc modul în care se invocă pactul comisoriu inserat în contract, emiterea unor facturi neavând efecte în aplicarea regulilor de drept material menţionate. De asemenea, împrejurările referitoare la achitarea de către reclamantă a obligaţiilor fiscale către Statul român nu sunt relevante în chestiunile analizate în speţă, acestea din urmă vizând exclusiv raportul juridic dintre reclamantă şi pârâtă.
În consecinţă, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta pârâtă, examinate atât prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât şi prin prisma cazului de casare reglementat de pct. 8 al aceluiaşi text legal, sub aspectele referitoare la condiţiile în care operează pactul comisoriu şi la izvorul obligaţiei pretinse de reclamantă.
Prin cererea de recurs s-a mai invocat şi faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, critici ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, care are în vedere situaţiile în care instanţa, deşi a apelat la textele de lege incidente speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor.
În acest sens, pârâta a susţinut că în mod nelegal curtea de apel a reţinut calitatea de utilizator de fonograme şi prestaţii artistice a societăţii şi s-a procedat la angajarea răspunderii civile contractuale a acesteia doar în baza unei declaraţii semnate de o persoană fără pregătire juridică în anul 2010, a unui referat şi a unor autorizaţii care nu au natură contractuală, reziliate încă din anul 2021, învederând că este deţinătoarea unui abonament de cablu TV.
Observând circumstanţele cauzei, se constată că prin demersul său judiciar reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi sau executanţi pentru comunicarea publică a fonogramelor de comerţ/publicate în scop comercial/fonogramelor sau a reproducerilor acestora şi a prestaţiilor artistice în domeniul audiovizual, pentru perioada 01.08.2016-30.06.2019, având în vedere existenţa autorizaţiilor înregistrate la CREDIDAM sub nr. 17099 şi 17100 din 9 iunie 2010, declaraţia administratorului societăţii din care reiese că pârâta deţine un bar cu o suprafaţă de 45 mp în oraş Săliștea de Sus, precum şi referatul din care rezultă că în acest spaţiu se comunică public fonograme de comerţ/fonograme publicate în scop comercial/prestaţii artistice din domeniul audiovizual prin intermediul unui aparat TV şi a două boxe.
Instanţa de apel a reţinut că pârâta este deţinătoarea unui spaţiu în care se comunică public prestaţii ale artiştilor interpreţi, pe baza convenţiilor încheiate între părţile litigante, astfel că a menţinut soluţia tribunalului de obligare la plata remuneraţiei şi a penalităţilor aferente perioadei 01.08.2016 - 30.06.2019.
Sub aspectul criticii referitoare la calitatea recurentei pârâte de utilizator de fonograme şi prestaţii artistice este relevant, raportat la datele speţei, par. 195 din decizia pronunţată de CJUE în cauzele conexate C‑403/08 și C‑429/08, Football Association Premier League și alții, conform căruia proprietarul unui bar permite în mod deliberat clienților prezenți în acest local accesul la o emisiune radiodifuzată care conține opere protejate, prin intermediul unui ecran de televizor și al unor difuzoare, știut fiind faptul că, fără intervenția respectivului proprietar, acești clienți nu ar putea beneficia de operele radiodifuzate, chiar dacă s-ar afla în interiorul zonei de acoperire a respectivei emisiuni. În consecinţă, trebuie să se constate că proprietarul unui bar efectuează o comunicare atunci când transmite în mod deliberat opere radiodifuzate, prin intermediul unui ecran de televizor și al unor difuzoare, clienților prezenți în acest local, astfel cum a statuat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în par. 196 al deciziei menţionate.
Susţinerea recurentei pârâte în sensul că instanţa de apel nu a ţinut cont de rezilierea ce a intervenit în anul 2021 nu poate fi primită, faţă de împrejurarea că rezilierea operează doar pentru viitor conform art. 1554 alin. (3) C. civ., nefiind afectate prestaţiile executate până la acel moment, or în cauză obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat tocmai de astfel de pretenţii, aferente unei perioade anterioare, şi anume, 01.08.2016 - 30.06.2019.
Printr-o altă critică, recurenta pârâtă a învederat că achită către furnizorul de servicii de televiziune un abonament lunar. Or, obligaţia de plată a serviciilor de difuzare a programelor TV este diferită de cea care rezultă din activitatea de comunicare publică în scop ambiental, reclamanta având obligaţia legală de a solicita utilizatorilor plata de remuneraţii echitabile pentru artiştii interpreţi sau executanţi, reprezentaţi de CREDIDAM, pe fiecare sursă în parte.
Astfel cum s-a arătat mai sus, recurenta-pârâtă are calitatea de utilizator iar prin comunicarea publică a fonogramelor sunt utilizate nu doar drepturile de proprietate intelectuală aferente producătorilor de fonograme, ci şi, după caz, drepturile de proprietate intelectuală aferente conţinutului acestor fonograme, şi anume drepturile autorilor de opere muzicale, drepturile autorilor de opere scrise, drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi etc., ale căror opere sau prestaţii sunt fixate pe fonograme.
Prin urmare, prin instalarea sau punerea la dispoziţie a aparatului TV în incinta barului, precum şi a semnalului necesar funcţionării acestuia, precum şi prin comunicarea publică de fonograme în incinta barului, deţinătorul unităţii are calitatea de utilizator prin comunicarea publică şi a prestaţiilor artistice fixate pe fonograme. Astfel, recurenta pârâtă datorează şi remuneraţii către artiştii interpreţi sau executanţi pentru prestaţiile acestora fixate pe fonograme, remuneraţii ce sunt colectate prin intermediul reclamantului din prezenta cauză, CREDIDAM.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei reclamante referitoare la împrejurările de fapt în care au fost încheiate autorizaţiile. În acest sens, recurenta reclamantă a invocat necunoaşterea legii de către administratorul societăţii, alături de celelalte circumstanţe personale ale acestuia.
Instanţa de apel a arătat că nu poate reține existența vreunei cauze de nulitate sau de ineficacitate a autorizației/licenței neexclusive în litigiu și a observat că aceasta a fost semnată de administratorului societății apelante.
Astfel, se observă că, prin invocarea unor cauze de nulitate sau de ineficacitate a autorizaţiilor din 2010 (preţ, contraprestație, obligaţii, etc), care nu ar reprezenta contracte încheiate între părţile litigante, recurenta omite că acestea au fost semnate chiar de către reprezentantul său legal, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, acesta având dreptul de a încheia acte juridice în numele şi pe seama societăţii.
Necunoaşterea legii de către administratorul societăţii pârâte nu poate lipsi de efecte autorizaţiile/licenţele neexclusive cu atât mai mult cu cât instanţa nu a fost învestită cu o cerere în anularea autorizaţiilor licenţe neexclusive, situaţie în care examinarea situaţiei de fapt din care ar rezulta o eventuală eroare în care s-a aflat reprezentantul societăţii şi a efectelor acesteia nu poate fi realizată în prezentul cadru procesual.
Înalta Curte mai constată că toate celelalte susţineri din memoriul de recurs, raportate la probele administrate în cauză, au fost deja cenzurate de către instanţa de apel, iar pe de altă parte, ele nu pot fi reanalizate în calea extraordinară de atac a recursului. Astfel, în cadrul procesual reglementat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 294 A din 23 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 294 A din 23 februarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Asociaţia Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi-CREDIDAM.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.