După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București- Secția a III-a civilă la 18 ianuarie 2018, sub nr. x/3/2018, reclamanții A și Societatea B S.R.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C, obligarea acestuia la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin încălcarea drepturilor la onoare, demnitate, reputație şi imagine, ca urmare a acuzaţiilor mincinoase şi a declaraţiilor denigratoare susţinute pe pagina sa de Facebook la data de 27 decembrie 2017; obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătoreşti pe contul sau de Facebook, pe cheltuiala sa, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentința nr. 461 din 2 iunie 2020, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A și B S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C, ca nefondată. I-a obligat pe reclamanți la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.580,03 lei.
Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 632A din 14 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamanţii A și B S.R.L. împotriva sentinței nr. 461 din 2 iunie 2020, pronunțate de Tribunalul București – Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât C, ca nefondat. I-a obligat pe apelanţi la plata sumei de 5.799,94 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către intimat.
Recursul
Împotriva deciziei nr. 632A din 14 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă au declarat recurs reclamanţii A și B S.R.L.
În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul A a solicitat să se constate că în dispozitivul deciziei recurate nu a fost indicată calea de atac a recursului (deşi aceasta era susceptibilă de recurs), precum şi faptul că motivarea este contradictorie, fiind preluată de la prima instanţă fără a fi trecută prin filtrul analizei instanţei de apel şi fiind fundamentată pe aspecte de fapt şi de drept cu care curtea nu a fost învestită, prin încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie.
A învederat că procesul a început la 4 octombrie 2018, aplicându-i-se dispoziţiile deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale, care a vizat art. XVIII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.009 din 15 decembrie 2016.
A făcut referire la paragr. 13 din menţionata decizie, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv”, cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele masuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Recurentul a menţionat şi prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 95/2016 pentru prorogarea unor termene, precum şi pentru instituirea unor măsuri necesare pregătirii punerii în aplicare a unor dispoziţii din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prin care termenele prevăzute la art. XII alin. (1), art. XIII teza I, art. XVIII alin. (1) şi art. XIX alin. (1) din Legea nr. 2/2013 au fost prorogate până la 1 ianuarie 2019.
De asemenea, a arătat că înţelege să invoce excepţia de neconstituţionalitate a oricăror dispoziţii legale care ar permite să se considere că prezentul recurs este inadmisibil.
Într-o altă ordine de idei, a susţinut că motivarea instanţei de apel este contradictorie (de ex. primele 3 considerente, precum şi paragr. 3 de la pag. 13 care este în opoziţie cu paragr. 2 de la pag. 14), soluţia pronunţată de curtea de apel fiind lipsită de imparţialitate.
A solicitat să constate că instanţa de apel, prin încălcarea principiului disponibilităţii, a examinat afirmaţiile recurentului, adresate intimatului C printr-un articol publicat pe site-ul „www.x.ro”, deşi nu era învestită cu examinarea acestuia printr-o cerere reconvenţională.
Recurentul a susţinut că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare, întrucât nu a avut posibilitatea să combată afirmaţiile reţinute în motivare şi să formuleze întâmpinare în cauză.
A învederat că instanţa de apel a considerat că insultele, calomniile, denigrările, informaţiile mincinoase şi faptele false atribuite reclamanţilor de către intimat sunt puncte de vedere, răspunsuri la replică.
Recurentul a apreciat că nu poate fi acceptată motivarea instanţei de apel în sensul că, în parte, în spaţiul public au mai apărut asemenea informaţii şi că intimatul nu avea obligaţia de a verifica faptele imputate reclamanţilor. De altfel, intimatul nu a probat faptele imputate acestora, întrucât nu a existat o bază factuală.
Modalitatea de preluare a informaţiilor din spaţiul public de către intimat denotă reaua sa credinţă câtă vreme acesta nu şi le-a însuşit şi pe cele care prezentau contrariul (cum ar fi interviul dat de domnul D).
Dacă s-ar reţine concluzia instanţei de apel, în sensul că intimatul i-a imputat reclamantului A „puţine fapte precise”, atunci cererea de chemare în judecată, potrivit normelor convenţionale şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, trebuia admisă.
Recurentul a redat în cuprinsul motivelor de recurs susţinerile intimatului de pe pagina de Facebook din data de 27 decembrie 2017, considerând că este îndreptăţit la suma solicitată prin cererea de chemare în judecată.
De asemenea, a invocat nelegalitatea deciziei instanţei de apel şi din perspectiva faptului că prin postarea sa, intimatul a denigrat premeditat, iar nu spontan, imaginea reclamanţilor, lezându-le dreptul la onoare, demnitate şi reputaţie.
S-a prevalat de dispoziţiile art. 1357 C. civ., afirmând că normele dreptului obiectiv încălcate de intimat sunt cele prevăzute de art. 10 alin. (2) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 72 şi următ., art. 252, art. 253 alin. (3), art. 253 alin. (4) şi art. 257 C. civ.
A apreciat că intenţia intimatului de denigrare este clară, creând în conştiinţa publicului o falsă vinovăţie a recurenţilor, aducându-li-se grave prejudicii de imagine.
Recurentul a invocat aspectele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie, şi a arătat că, raportat la conţinutul declaraţiilor intimatului, acesta a adus la cunoştinţa opiniei publice informaţii care se încadrează, în principal, în noţiunea de fapte precise, astfel cum acestea sunt definite în jurisprudenţa menţionată.
Având în vedere că faptele prezentate de intimat nu corespund realităţii, recurentul a susţinut că acesta nu este protejat de dreptul la liberă exprimare, existenţa faptelor trebuind demonstrată. Intimatului îi revenea obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă a afirmaţiilor şi de a verifica faptele imputate reclamanţilor. Or, acesta nu le-a solicitat un punct de vedere, iar alegaţiile nu au fost făcute în prezenţa reclamanţilor.
Adevărul obiectiv al afirmaţiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanţe în situaţia în care analizează o acuzaţie de atingere a reputaţiei sau demnităţii, elementul determinant trebuind să fie buna-credinţă a autorului afirmaţiilor, astfel încât să ofere informaţii exacte şi demne de încredere (Radio France contra Franței, Dalban contra României.)
Cu privire la faptul că recurentul a primit editura B (fosta E) de la stat, cu patrimoniul existent, a arătat că această informaţie există de mult timp în spaţiul public, iar afirmaţiile nu sunt veridice.
Referitor la afirmaţia mincinoasă privind ştergerea datoriilor editurii B, recurentul a susţinut că intimatul cunoştea neadevărul susţinerilor sale, dovezile contrare fiind făcute în cauză.
Susţinerea că recurentul ar fi fost „(detaşat pe lângă F)” (în sensul colaborării cu Securitatea), a folosirii unor termeni jignitori şi a denaturării numelui reclamantului, precum şi modalitatea dubitativă de prezentare a informaţiilor sau, dimpotrivă, caracterul cert conferit acestora, se circumscrie noţiunii relei credinţe, astfel cum aceasta a fost interpretată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa.
Intimatul este jurnalist şi poate, în această calitate, să influenţeze, prin afirmaţiile sale, opinia publică, informaţiile furnizate fiind preluate în mass-media (y.ro, z.ro, x news, y news, z, x-24, Ziare G, Jurnalul H etc).
Faţă de exprimarea folosită în declaraţiile sale, recurentul a apreciat că nu poate fi reţinută protecţia intimatului legată de dreptul la liberă exprimare, întrucât au fost prejudiciate drepturi şi interese legitime, fapta sa având caracter ilicit.
A susţinut că sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului, editorialul postat pe pagina sa de Facebook îndeplinind exigenţa juridică a „caracterului public”, întrucât, pe de o parte, mesajul a fost postat pe o reţea de socializare care, prin natura sa, era destinată accesului public/oricărui utilizator, iar pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenţia informării utilizatorilor publici ai paginii.
A invocat dispoziţiile art. 75 C. civ. şi a susţinut că, raportat la cele ce preced, afirmaţiile intimatului nu beneficiază de protecţia instituită de art. 10 din Convenţia Europeană, ci, dimpotrivă, se circumscriu sferei ilicitului civil, fiind necesară adoptarea măsurilor impuse de art. 8 din Convenţie pentru salvgardarea drepturilor afirmate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată.
A afirmat că sancţionarea intimatului este prevăzută de lege şi urmăreşte unul din scopurile legitime prevăzute de paragr. 2 al art. 10 din Convenţie, respectiv protejarea reputaţiei sau a drepturilor altora.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea depusă la 24 noiembrie 2023, intimatul a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
Recurenţii nu au depus răspuns la întâmpinare.
Procedura de filtru
Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 20 iunie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluţionarea acestuia la 7 noiembrie 2024, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.
Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
În şedinţa publică din 7 noiembrie 2024, recurenţii, prin reprezentant convenţional, prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, în sensul că apelul a fost soluţionat de un complet format din trei judecători, iar nu din doi judecători, astfel cum prevăd normele de procedură care reglementează calea ordinară de atac.
Susţinând că acest motiv este de ordine publică, recurenţii au apreciat că poate fi invocat direct în recurs de către instanța de judecată, învederând, la interpelarea Înaltei Curți, că se raportează la norma în vigoare atât la data introducerii acţiunii civile, cât și la cea a soluționării apelului.
Înalta Curte constată că sunt relevante în analiza acestei critici dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă legea nu dispune altfel, motivele de casare care sunt de ordine publică pot fi ridicate din oficiu de către instanţă, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în şedinţă publică.”
Configuraţia textului legal evocat relevă faptul că invocarea unor motive de ordine publică este apanajul instanţei de recurs.
Înalta Curte apreciază că nu există o cauză de nelegalitate de ordine publică de natura celor care ar putea fi invocate în aplicarea dispozițiilor legale redate anterior în condițiile în care la data formulării acțiunii, 4.10.2018, erau în vigoare dispozițiile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 207/2018 (publ. în M.O. nr. 636 din 20 iulie 2018), anterior suspendării lor prin art. VI alin. (1) din O.U.G. nr. 92/16.10.2018, conform cărora apelul se judecă în complet de 3 judecători.
Critica de nelegalitate prin care recurenţii au susţinut greșita consemnare în cuprinsul dispozitivului deciziei recurate a menţiunii referitoare la caracterul definitiv al acesteia, sub pretextul limitării dreptului la exercitarea căii de atac a recursului, examinată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (3) C. proc. civ., „În partea finală a dispozitivului se vor arăta dacă hotărârea este executorie, este supusă unei căi de atac ori este definitivă, data pronunţării ei, menţiunea că s-a pronunţat în şedinţă publică sau într-o altă modalitate prevăzută de lege, precum şi semnăturile membrilor completului de judecată. Când hotărârea este supusă apelului sau recursului se va arăta şi instanţa la care se depune cererea pentru exercitarea căii de atac.”
Totodată, art. 457 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „Menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei.”
Deşi este real că în dispozitivul deciziei recurate curtea de apel a menţionat că aceasta are caracter definitiv, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ, părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege.
Astfel, dreptul de declarare a unei căi de atac (în speţă, a recursului) rezidă în lege, nefiind unul judecătoresc, astfel că menţiunea „definitivă” din dispozitivul hotărârii instanţei de apel nu a cauzat o împiedicare a părţilor recurente să exercite calea extraordinară de atac în condiţiile legii, de vreme ce aceştia, beneficiind de apărare calificată, au exercitat calea de atac de care hotărârea instanţei de apel era susceptibilă, potrivit prescripţiilor legale.
De altfel, aceste concluzii au fost avute în vedere în procedura de filtru finalizată prin pronunțarea la data de 20 iunie 2024 a încheierii prin care recursul declarat a fost admis în principiu.
Examinând criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Recurenţii au criticat decizia recurată susţinând că motivarea acesteia este contradictorie, fiind preluată din considerentele instanţei de fond, fără a fi cenzurată de curtea de apel şi fiind fundamentată pe aspecte de fapt şi de drept cu care instanţa nu a fost învestită, reprezentând un rezultat al încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material.
Recurenţii şi-au exemplificat alegaţiile, afirmând, pe de o parte, că în primele trei paragrafe ale deciziei recurate s-a reţinut că aceştia nu s-au prevalat în mod formal de dreptul la viaţă privată, deşi încălcarea acestuia fusese invocată, iar, pe de altă parte, că s-ar fi susţinut că postarea intimatului de pe Facebook din data de 27 decembrie 2017 este defăimătoare, lezând onoarea şi reputaţia, ca şi componente ale demnităţii, în contextul încălcări dreptului la viaţă privată.
Totodată, au arătat că, deşi la paragr. 3, pag. 13 din hotărârea recurată curtea a reţinut că dezbaterea priveşte deontologia profesiei de jurnalist, la pag. 14 a consemnat că intimatul nu este ţinut de o bază factuală suficientă, întrucât postarea sa nu reprezintă un act de jurnalism.
Analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., modalitatea de motivare a deciziei recurate nu confirmă susţinerile recurenţilor.
Înalta Curte constată prioritar, cu privire la cadrul legal aplicabil, că instanţa de apel a reținut că, deși apelanții-reclamanți nu au invocat în mod formal dreptul la viață privată, acesta este incident și se impune a fi analizat în cauză.
Sub acest aspect, curtea de apel a remarcat că ceea ce apelanții-reclamanţi au susținut în esenţă este faptul că postarea intimatului de pe Facebook din data de 27 decembrie 2017 are caracter defăimător, de natură să le lezeze onoarea și reputația, ca şi componente ale demnității.
Constatând că ambele părți s-au prevalat în susţinerilor lor de drepturi fundamentale, apelanții-reclamanţi invocând dreptul la respectarea vieții private, reglementat de art. 26 alin. (1) din Constituție şi art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar intimatul dreptul la liberă exprimare, inserat în art. 30 din Constituție şi art. 10 din Convenţie, instanţa de apel a subliniat că demnitatea persoanei este o componentă a dreptului la viaţă privată.
Ca atare, a redat în considerente conţinutul normelor legale incidente, la care s-a raportat în analiza sa (art. 72 şi art. 70 C. civ., art. 30, alin. (1) şi 6 din Constituţie, precum şi art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale), precizând că se impune, prioritar, o expunere a cronologiei faptelor, considerată utilă în stabilirea contextului în care acestea au avut loc, urmând ca, ulterior, să dea eficienţă criteriilor aplicabile speţei, în care s-a invocat o coliziune a dreptului la liberă exprimare cu cel la viață privată (criterii ce vizau contribuția la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate și obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei vizate, modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, conținutul, forma și consecințele publicării şi gravitatea sancțiunii aplicate, precum şi aspecte statuate în cauza CEDO - Axel Springer AG contra Germaniei).
În acest context al analizei, instanţa de apel a reţinut că, la 26 decembrie 2017, apelantul-reclamant A a publicat pe site-ul articolul intitulat „«(...)”, prin care a criticat televiziunea publică română. Raportat la conţinutul articolului, curtea a apreciat că acesta se circumscrie unei dezbateri generale, întrucât a vizat deontologia profesiei de jurnalist în România, statutul televiziunii publice și modul în care aceasta este utilizată în lupta politică. Examinând postarea intimatului de pe Facebook, curtea a sesizat că reprezintă o replică la articolul reclamantului, prin care fusese criticată emisiunea „(...)” pe care acesta o realiza la I, precum şi prestaţia sa de moderator.
Raportat la termenii folosiţi, instanţa de apel a reținut că postarea intimatului se constituie într-o judecată de valoare la adresa persoanei apelantului-reclamant (o persoană cunoscută publicului, scriitor, filosof și director al Editurii B, față de care nivelul de protecție al dreptului la viață privată este mai scăzut iar limitele unui discurs public de care este vizat sunt mai largi faţă de cele ale unui particular lipsit de notorietate), iar puținele fapte precise care i s-au imputat (e.g. („detaşarea” pe lângă F), plagiatul, modul de preluare a editurii E, înlăturarea datoriilor fiscale ale Editurii B etc.) sunt redări ale unor acuzații proferate constant în spaţiul public la adresa apelantului, de care intimatul oricum se detașase (s.n. „eu nu am plecat niciodată urechea”).
Analizând în contrapondere drepturile pretins încălcate (art. 8 şi art. 10 din Convenţie), curtea a reținut că apelantul-reclamant A este cel care a inițiat dezbaterea publică la care intimatul a formulat răspuns, atitudinea acestuia fiind considerată ca o replică spontană la acuzațiile ce i-au fost aduse.
Deşi este real că s-a consemnat că postarea intimatului nu reprezintă un act de jurnalism, instanţa a subliniat că intimatul, prin calitatea sa de jurnalist, are obligaţia să manifeste în discursul său bună credință și să facă afirmații veridice.
Contrar susţinerilor recurenţilor, toată construcţia juridică a deciziei recurate se raportează la limitele dreptului la liberă exprimare în spațiul public, curtea remarcând că folosirea unor termeni incisivi la adresa reclamantului nu denotă reaua credință a intimatului, întrucât acesta a fost atras în dezbatere de articolul părţii reclamante, discursul nefiind dus dincolo de ceea ce presupune oferirea unei replici adecvate.
Aceste aspecte, redate rezumativ în cele ce preced, denotă coerenţa instanţei de apel în examinarea drepturilor pretins încălcate prin raportare la contextul factual cauzal, precum şi la calitatea intimatului de jurnalist, considerentele deciziei nefiind contradictorii, ci grefându-se pe normele legale aplicabile cauzei, în raport de particularitatea acesteia.
Faptul că s-a reţinut în considerente că apelanţii-reclamanţi nu au invocat în mod formal dreptul la viaţă privată nu este de natură să confirme susţinerile recurenţilor cu privire la o precaritate a motivării hotărârii, de vreme curtea a precizat că dreptul se impune a fi analizat în esenţa sa, potrivit dispoziţiilor legale incidente (pe care le-a enunţat în decizia sa), precum şi a jurisprudenţei relevante (e.g. cauzele Sunday Times contra Marii Britanii/Axel Springer AG contra Germaniei).
Deși instanţa de apel a consemnat că postarea intimatului nu reprezintă un act de jurnalism în sine, s-a raportat, în analiza efectuată, la calitatea acestuia de jurnalist și la drepturile şi obligaţiile care îi incumbă în exercitarea profesiei, ceea ce, însă, nu conturează o contradicţie a considerentelor, de vreme ce fapta a fost calificată ca fiind o replică spontană la acuzațiile aduse de recurent, apreciindu-se că se încadrează într-o dezbatere generală cu privire la deontologia profesiei de jurnalist în România, la statutul televiziunii publice și la modul în care aceasta este folosită în lupta politică.
De altfel, punctul de plecare al diferendului dintre părţi este o emisiune realizată de intimat la I, în luna decembrie 2017, în care invitatul acestuia, H, a susţinut că reclamantul A i-a solicitat scutirea de datoriile publice ale Editurii B, precum şi acordarea unui împrumut.
În acest context factual, este evident că analiza pricinii s-a impus a se realiza din perspectiva protecţiei conferite de normele interne şi ale Convenţiei, motivarea deciziei recurate corespunzând situaţiei de fapt deduse judecăţii şi susţinând dispozitivul, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nefiind aplicabil.
Nici motivele de recurs prin care s-a invocat încălcarea principiului disponibilităţii, respectiv a dreptului la apărare nu pot fi reţinute.
În susţinerea acestor critici, recurenţii au arătat că instanţa de apel a examinat afirmaţiile recurentului A din cuprinsul articolului publicat pe site-ul „www.x.ro”, deşi nu era învestită în acest sens printr-o cerere reconvenţională, din această perspectivă dreptul la apărare fiindu-le încălcat, întrucât nu au avut posibilitatea să combată afirmaţiile reţinute în motivare şi să formuleze întâmpinare.
Analizând motivele de mai sus din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea de aplicare a normelor de procedură prevăzute art. 9 şi art. 13 din acest act normativ, Înalta Curte constată că, prin demersul judiciar iniţiat, reclamanţii au solicitat repararea prejudiciului nepatrimonial cauzat de o postare pe Facebook a intimatului C, postare care conţinea afirmaţii pretins denigratoare şi ofensatoare, de natură să le aducă atingere dreptului la onoare, demnitate, imagine şi reputaţie, în esenţă, dreptului la viaţă privată.
Pârâtul s-a apărat, prin întâmpinare susţinând că nu a avut iniţiativa postării, la 27 decembrie 2017, pe pagina sa de Facebook a textului incriminat, postarea fiind, în fapt, o replică la articolul publicat de reclamant la 26 decembrie 2017, intitulat „(...)”, în care i s-au adus acuzaţii directe, ce au vizat emisiunea pe care o realizează la televiziunea naţională şi modalitatea în care îşi exercită profesia de jurnalist. Pârâtul a precizat că afirmaţiile sale reprezintă judecăţi de valoare, respectiv replici pamfletare la susţinerile reclamantului, care sunt forme utilizate în mediul jurnalistic.
În raport de obiectul învestirii, instanţele de fond şi de apel au avut de analizat, aşadar, două drepturi fundamentale aflate în conflict, respectiv dreptul la viaţă privată, ocrotit de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale (invocat de reclamanţi), şi dreptul la liberă de exprimare, prevăzut de art. 10 din acelaşi act normativ (invocat de pârât), din perspectiva bunei sau relei credințe cu care au fost exercitate.
Nu se poate reţine o încălcare a principiului disponibilităţii sau a dreptului la apărare al recurenţilor, instanţa fiind ţinută să efectueze o analiză globală a cauzei, prin raportare la toate aspectele deduse judecăţii, la cererile şi apărările formulate de părţi, iar nu numai la drepturile reclamate de una dintre ele (în acest sens, art. 22 alin. (6) C. proc. civ.).
Elocventă este în această ipoteză jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, prin care s-a statuat că principiul egalităţii armelor (prevăzut la art. 6 paragr. 3 lit. d) în Convenţie) semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în fața unui tribunal, fără ca una dintre ele să fie avantajată în raport cu cealaltă, principiul impunând ca fiecăreia dintre părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu adversarul ei (cauzele Ankerl contra Suediei, Niderost – Huler contra Suediei).
Or, în judecata realizată în cauză corespunde exigenţelor legale enunţate, examinarea dreptului la liberă exprimare a intimatului nepresupunând formularea unei cereri reconvenţionale, de vreme ce aceasta s-a impus în raport de particularitatea cauzei, în care părţile au invocat încălcarea unor drepturi fundamentale aplicabile deopotrivă.
De altfel, în temeiul dispoziţiilor art. 201 alin. (2) C. proc. civ., reclamanţii aveau posibilitatea de a formula răspuns la întâmpinarea pârâtului, prin care să combată apărările acestuia, însă, potrivit lucrărilor dosarului, nu au uzat de acest drept.
Pe cale de consecinţă, motivele de recurs analizate vor fi respinse ca nefondate.
7.5 Nefondate sunt şi criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 72 prin raportare la art. 75 C. civ., art. 8, 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, art. 44 din Constituţia României, respectiv art. 1349 şi următ. C. civ.
Astfel cum s-a reţinut, prin demersul judiciar iniţiat, recurenţii au solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a intimatului C pentru încălcarea drepturilor la demnitate, onoare, reputaţie şi imagine, ca urmare a unei pretinse depăşiri a limitelor libertăţii de exprimare prevăzute de art. 30 din Constituţie şi de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin publicarea pe pagina sa de Facebook a unui articol ce conţinea informaţii mincinoase şi denigratoare ce îi vizau pe recurenți.
Raportat la obiectul învestirii, analiza raportului juridic litigios a presupus examinarea unor drepturi fundamentale aflate în conflict, protejate prin legislaţia naţională şi comunitară.
Cu referire la răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte constată că aceasta se constituie într-un mecanism juridic reglementat prin art. 1357 C. civ., conform căruia „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă.”
În ceea ce priveşte atingerile aduse vieţii private, la art. 74 C. civ. sunt enumerate o serie de fapte care pot fi considerate delicte civile, prin care se consideră a fi încălcate drepturile reglementate la art. 71 (dreptul la viaţă privată), art. 72 (dreptul la demnitate), respectiv la art. 73 (dreptul la propria imagine).
Prin art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale s-a prevăzut că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale şi de familie, a domiciliului său, precum și a corespondenței sale.
Conform art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, dreptul cuprinzând libertatea de opinie și de a primi sau a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a se ține seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă însă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, fiind măsuri necesare într-o societate democratică, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora în scopul împiedicării divulgării de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.
Raportând normele juridice enunţate la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanţa de apel că fapta ilicită reclamată nu deschide dreptul recurenţilor la reparaţie pe temeiul juridic al răspunderii civile delictuale.
Fapta ilicită, astfel cum a fost reţinută de instanţa de apel, constă în afirmaţiile pretins denigratoare şi mincinoase postate de intimatul C pe pagina sa de Facebook, care, în opinia reclamantului, conţine „fapte precise”, de natură să îl discrediteze şi să îi afecteze imaginea socio-profesională.
Procedând la examinarea cauzei şi raportându-se la cronologia faptelor, curtea de apel a reţinut că, la data de 26 decembrie 2017, apelantul A a publicat pe site-ul articolul intitulat „«(...)”, prin care critica televiziunea publică română, precum şi prestaţia de moderator a intimatului al emisiunii „(...)”.
Premergător acestui articol, la începutul lunii decembrie 2017, în cadrul emisiunii antemenţionate, difuzate la I, moderată de către intimat, invitatul acestuia, H, afirmase că recurentul, director general al Editurii „B”, i-a solicitat scutirea de datoriile publice ale editurii şi acordarea unui împrumut.
Intimatul C a reacţionat la articolul recurentului din data de 26 decembrie 2017, în ziua următoare postând pe pagina sa de Facebook anumite consideraţii cu privire la acesta.
Analizând conţinutul lucrării publicate, curtea a constatat că aceasta se circumscrie unei dezbateri generale, referitoare la deontologia profesiei de jurnalist în România, la statutul televiziunii naţionale și la modul în care aceasta este utilizată în lupta politică, precum și la moralitatea sau impostura unor persoane care critică aspecte legate de viaţa publică.
Curtea a acceptat faptul că intimatul a folosit termeni ironici şi o doză de exagerare și sarcasm, reproșându-i apelantului-reclamant împrejurări din trecutul său, care fac, în prezent, obiect de dezbatere publică de amploare în presă. Cele expuse de către intimat au fost apreciate ca fiind dovedite prin înscrisurile depuse la dosar, dar și prin notorietatea subiectului abordat.
Totodată, a apreciat că afirmațiile considerate de recurent ca fiind vătămătoare nu pot fi analizate izolat și individual, astfel cum se solicitase prin cererea de chemare în judecată, ci în contextul logicii întregii postări a intimatului, calificat ca fiind un discurs și o replică la articolul critic al recurentului.
Analizând postarea intimatului în integralitatea ei, curtea a reținut că aceasta reprezintă o judecată de valoare la adresa recurentului, iar puținele fapte precise care i s-au imputat (e.g. („detaşarea pe lângă F), plagiatul, modul de preluare a editurii E, înlăturarea datoriilor fiscale ale Editurii B etc.) reprezintă redări ale unor acuzații care i se aduc în mod public și constant acestuia.
Pornind de la realitatea obiectivă potrivit căreia recurentul A este persoană publică, în mod justificat instanţa de apel a examinat contextul publicării postării de către intimat, în scopul verificării bunei-credințe a acestuia, precum şi a existenţei bazei factuale, respectiv a faptelor sau împrejurărilor care, în mod rezonabil, i-ar putea justifica afirmaţiile.
În cadrul analizei efectuate, a reţinut că postarea intimatului a apărut ca un răspuns la articolul publicat de recurent, iar termenii folosiţi, catalogaţi ca fiind sarcastici şi ironici, au fost apreciaţi că nu sunt de natură să aducă atingere drepturilor nepatrimoniale reclamate, întrucât recurentul însuşi, prin discursul său, a fixat tonul discuției la un nivel foarte critic, provocator și aluziv.
Verificând, în limitele impuse de art. 10 din Convenţie, precum şi de jurisprudenţa în materie (expusă în considerentele hotărârii), dacă aspectele relatate sau limbajul folosit de către intimat au conţinut defăimător, curtea de apel a constatat că, dimpotrivă, acestea se circumscriu limitelor acceptate ale limbajului jurnalistic, apreciind că postarea intimatului reprezintă o replică dată într-o dezbatere publică unei persoane care a provocat schimbul de idei, astfel încât ar fi absurd să i se pretindă să nu facă decât acele afirmații pe care le poate susține prin probe, mai ales că acestea se referă la chestiuni cunoscute și amplu dezbătute în spațiul public.
În aceste condiţii, nu se poate reţine că dreptul la replică poate constitui o vătămare a unui drept subiectiv, câtă vreme acesta se subsumează unui răspuns în acord cu perspectiva subiectivă a persoanei vizate.
Prin postarea sa, intimatul a reacţionat ca urmare a conţinutului provocator al articolului recurentului, afirmaţiile sale fiind proferate în scopul oferirii unui răspuns la acele alegaţii virulente, iar nu în considerarea excepţiei prevăzute de art. 8 alin. (2) din Convenţie, justificat reţinând curtea de apel că acţiunea intimatului nu îmbracă forma ilicită prevăzută pentru atragerea răspunderii civile delictuale.
Fără a relua considerente deja expuse, Înalta Curte remarcă faptul că afirmaţiile intimatului nu au avut potențialul de a afecta major dreptul recurentului la respectarea vieţii private, onoare, demnitate, reputaţie, ci s-au circumscris dreptului la liberă exprimare consacrat la art. 10 din Convenţie, modalitatea sa de manifestare nefiind disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit (exercitarea unui drept la replică).
Este elocventă, în atare condiţii, jurisprudenţa Curţii Europene, prin care s-a statuat că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale societăţii democratice, precum şi una dintre condiţiile de bază ale progresului societăţii şi ale autorealizării individuale (cauza Handyside împotriva Regatului Unit), aceasta vizând nu doar informaţiile sau ideile primite favorabil sau considerate a fi inofensive ori indiferente, ci şi pe cele care ofensează, şochează sau incomodează statul sau orice parte a populaţiei, acestea fiind cerinţele pluralismului, toleranţei şi înţelegerii, fără de care nu poate exista o societate democratică.
Ca atare, expresiile folosite de intimat în postarea sa nu au cauzat un prejudiciu recurentului, de natură a reclama încălcarea dreptului la imagine şi la reputaţie, ci s-au înscris în marja de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecățile de valoare emise.
De altfel, subiectul abordat se circumscrie sferei celor de interes public pentru care Curtea Europeană a arătat în jurisprudenţa sa că trebuie să afecteze publicul în așa măsură încât acesta să poată, în mod legitim, să se intereseze de ele, pe motiv că îi atrag atenția sau îl preocupă în mod semnificativ, acest aspect fiind valabil și pentru cele apte că creeze o mare controversă, care vizează o temă socială importantă sau care au legătură cu o problemă despre care subzistă interesul publicului să fie informat.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de apel a examinat faptele ilicite invocate, în limitele deduse judecății prin cererea de chemare în judecată, iar concluzia la care a ajuns, în sensul că acestea nu sunt susceptibile de a cauza o atingere reputaţiei, onoarei şi demnităţii recurentului sau dreptului acestuia la viaţă privată, nu relevă o aplicare eronată a normelor legale interne, în materia răspunderii civile delictuale, și nici a celor europene incidente raportului juridic de față.
Raportat la analiza efectuată, Înalta Curte se va ralia concluziei instanţei de apel în sensul că recurenta Editura B S.R.L. nu a fost în mod direct afectată de postarea intimatului, validând argumentele prin care s-a arătat că textul intimatului îl vizează doar pe recurentul A, afirmaţiile nedecelând o ingerință în dreptul la reputație al acestei părţi.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A şi Societatea B S.R.L. împotriva deciziei nr. 632A din 14 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi, aflaţi în culpă procesuală, la plata către intimatul-pârât C a sumei de 4.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, reţinând că dovada efectuării acestora a fost făcută prin depunerea facturii nr. 59MM din 6 noiembrie 2024 şi a chitanţei nr. 14MM de la aceeaşi dată, emise de Societatea Civilă Profesională de Avocaţi „J”.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A şi Societatea B S.R.L. împotriva deciziei nr. 632A din 14 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata către intimatul-pârât C a sumei de 4.850 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.