Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la 08 iulie 2015 sub nr. x/3/2015, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul Municipiului Bucureşti, rezoluţiunea contractului de concesiune nr. 38/18.02.2000, autentificat sub nr. 212/18.02.2000 de către Notar Public B, având ca obiect terenul situat în Bucureşti, str. (...) / (...), sector 5; obligarea pârâţilor la restituirea garanţiei de execuţie în cuantum de 21.188,8763 ron actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, art. 35 lit. d) din Legea nr. 219/1998, art. 998 - 999 şi art.1020 - 1021 C. civ. de la 1864.
Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar General, Primăria Municipiului Bucureşti şi Primarul General al Municipiului Bucureşti au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; respingerea cererii, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; respingerea celui de-al treilea capăt al acţiunii reprezentând despăgubiri pentru pretinsa neîndeplinire a obligaţiilor contractuale şi a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010, ca urmare a admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Prin încheierea din 20 septembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti-Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale şi s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţiile civile.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă la 03 octombrie 2016, sub nr. x/3/2015**.
Prin încheierea din 20 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Primăria municipiului Bucureşti; a respins, ca neîntemeiată, excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei extinctive a dreptului de a solicita rezoluţiunea/rezilierea contractului de concesiune.
Reclamantul a precizat capătul 3 de cerere din acţiune în sensul că prejudiciul constă în valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000 - 07.01.2015 şi redevenţele achitate în aceeaşi perioadă.
Prin încheierea din 20 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei extinctive dreptului material la acţiune cu privire la despăgubirile şi redevenţele aferente perioadei 18.02.2000 - 07.07.2012.
2. Primul ciclu procesual
Prin sentinţa civilă nr. 2048 din 15 noiembrie 2018, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă a respins acţiunea introdusă în contradictoriu cu pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A şi a dispus rezilierea contractului de concesiune nr. 38/18.02.2000, încheiat între reclamant şi pârâta Primăria Municipiului Bucureşti; a respins, ca prescrisă, cererea precizată în ceea ce priveşte prejudiciul reprezentat de valoarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul şi redevenţele achitate în perioada 18.02.2000-07.07.2012; a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti la plata, către reclamant, a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune-interese; a respins, în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată precizată şi a obligat pârâţii Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti la plata, către reclamant, a sumei de 59.444,71 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Reclamantul a formulat apel împotriva încheierii din 20 aprilie 2017, precum şi a sentinţei civile nr. 2048/15.11.2018 a Tribunalului București.
Pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primar general şi Primăria Municipiului Bucureşti au formulat apel împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 şi 10 aprilie 2017 (prin care tribunalul a respins încuviinţarea probei cu interogatoriul reclamantului, solicitată de pârâţi), precum şi a sentinţei civile nr. 2048/15.11.2018 a Tribunalului București.
Prin decizia civilă nr. 1/A din 4 ianuarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul A împotriva încheierii din 20 aprilie 2017 şi a sentinţei civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti- Secţia a III-a civilă.
Prin aceeaşi decizie, a fost respins, ca neîntemeiat, apelul pârâţilor Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Primăria Municipiului Bucureşti împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2017 şi 10 aprilie 2017; a fost admis apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 2048 din 15 noiembrie 2018 a Tribunalului București, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de obligare a pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune interese și a obligat pârâţii la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Prin decizia nr. 1453 din 22 iunie 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 1/A din 4 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A fost casată decizia atacată şi trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva aceleiaşi decizii.
3. Al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 394 din 14 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie în rejudecare, au fost admise apelurile formulate de apelantul-reclamant A şi de apelanţii-pârâţi Municipiul București, prin primarul general și Primăria Municipiului București, împotriva sentinţei civile nr. 2048/15.11.2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.
A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul că au fost obligați pârâţii la plata, către reclamant, a sumelor de 21.188,87 lei actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, reprezentând contravaloare garanţie de bună-execuţie şi de 2.771.058,29 lei, reprezentând contravaloarea redevenţelor achitate de reclamant pentru perioada 18.02.2000-07.07.2012.
A fost înlăturată dispoziţia primei instanţe de obligare a pârâţilor la plata către reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, cu titlu de daune-interese.
Au fost obligați pârâţii la plata către reclamant a sumei de 31.458,27 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, taxă judiciară de timbru calculată la valoarea pretenţiilor admise.
Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.
Au fost obligați apelanţii-pârâţi la plata către apelantul-reclamant a sumelor de 16.240,01 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru aferentă recursului, calculată raportat la pretenţiile admise, şi de 16.240,01 lei, cu titlu de taxă judiciară aferentă apelului, calculată raportat la pretenţiile admise.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 394/A din 14 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., reclamantul A.
Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și reţinerea cauzei spre soluţionare, în sensul admiterii în tot a apelului formulat de acesta împotriva sentinţei civile nr. 2048/15.11.2018 a Tribunalului Bucureşti şi respingerii în tot a cererii de apel formulate de apelanţii-pârâţi, cu consecința obligării intimaţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti la plata daunelor-interese reprezentând beneficiul nerealizat, în cuantum de 8.404.744 euro, a obligării intimaţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti la plata sumei de 2.771.058,29 lei, reprezentând contravaloarea redevenţelor achitate de reclamant, actualizată cu indicele preţurilor de consum până la data efectuării raportului de expertiză, precum şi în continuare, până la data achitării efective a acesteia, precum și obligarea intimaţilor Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul expertului contabil.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., recurentul a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 501 alin (1) C. proc. civ., întrucât curtea de apel era ţinută de dezlegările instanţei de recurs, prin care s-a reținut efectul pozitiv al considerentelor deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care a fost analizat prejudiciul produs reclamantului prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate de concedent, o astfel de analiză nemaiputând fi efectuată şi în prezenta cauză, cu o finalitate diferită, aşa cum a stabilit şi instanța de recurs în primul ciclu procesual.
De altfel, analizând aspectele cu care a rămas învestită, instanţa de trimitere a stabilit că „potrivit deciziei de casare, au intrat în puterea lucrului judecat considerentele instanţelor de fond vizând aplicarea în speţa de faţă a puterii de lucru judecat absolute a considerentelor deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 pronunţate în dosarul nr. x/3/2009 precum şi soluţia de admitere a capătului de cerere privind rezilierea contractului de concesiune.”
În aceste condiţii, reanalizarea unor aspecte ce au fost deja tranşate de instanţele de contencios administrativ echivalează nu doar cu încălcarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri definitive, ci şi cu o încălcare a dispoziţiilor instanţei de casare.
Aspectele stabilite de instanţa de casare au fost încălcate şi prin modalitatea de soluţionare a criticilor cu privire la daunele-interese solicitate, sub forma beneficiului nerealizat. În rejudecarea apelului după casare, Curtea de Apel Bucureşti a respins criticile apelantului-reclamant cu privire la daunele-interese solicitate, sub forma beneficiului nerealizat, statuând că nu poate reţine caracterul cert al prejudiciului câtă vreme nu s-a făcut dovada că reclamantul avea capacitatea de a edifica din surse proprii construcţia la care s-a angajat, nefiind depusă dovada accesării unui credit pentru finanţarea lucrărilor.
În acest context, raţionamentul instanţei de apel decurge tot din conduita culpabilă a pârâţilor, care au refuzat emiterea autorizaţiei de construire, deşi instanţa de casare a stabilit că acest argument nu poate fundamenta o soluţie de respingere a capătului de cerere privind acordarea prejudiciilor sub forma beneficiului nerealizat.
Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel nu a urmat direcţiile stabilite prin hotărârea de casare, ci a menţinut, în esenţă, aceeaşi motivare, sub aparenţa înlăturării considerentelor contradictorii.
Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurentul a susținut că prin decizia recurată au fost încălcate dispozițiile art. 6, art. 264 alin. (1) şi art. 292 alin. (5) C. proc. civ., prin neobservarea unor înscrisuri ce existau la dosarul cauzei.
S-a reţinut în cuprinsul hotărârii recurate, în contextul analizării caracterului cert al prejudiciului, sub forma beneficiului nerealizat, că nu s-a dovedit obţinerea, de către apelantul-reclamant, a unei linii de creditare în baza căreia să aibă acces la fondurile necesare edificării proiectului imobiliar.
Or, în realitate, înscrisurile de la filele 106-110 dosarul de apel din primul ciclu procesual au fost depuse, în conformitate cu dispozițiile art. 292 alin. (5) C. proc. civ., adică însoţite de traducerile aferente. Contrar celor reţinute de instanţa de apel, acestea se regăsesc la filele 152 şi următoarele din dosarul de apel din primul ciclu procesual, iar din cuprinsul acelor înscrisuri rezultă că reclamantul a încheiat un angajament pentru a obţine finanţare pentru proiectul imobiliar din Bucureşti, în ipoteza în care, pe lângă veniturile proprii, o astfel de finanţare ar fi fost necesară. În acest sens, a fost achitat şi onorariul iniţial perceput de fondul de investiţii de 15.000 dolari, încă din 27.09.2001, ceea ce confirmă seriozitatea angajamentului pe care şi l-a asumat pentru implementarea proiectului imobiliar.
Or, dacă ar fi avut în vedere aceste înscrisuri, instanţa ar fi observat că existau toate premisele ca reclamantul să susţină implementarea proiectului imobiliar până la final, fie din fondurile proprii, fie cu sprijinul fondului de investiţii, nefiind niciun argument suficient care să conducă la o concluzie contrară.
Prin urmare, recurentul a opinat că pronunţarea unei hotărâri cu neobservarea înscrisurilor depuse la dosar încalcă atât dispozițiile art. 6 C. proc. civ., care reglementează dreptul părţii la un proces echitabil prin analizarea efectivă a susţinerilor sale şi a probatoriului administrat, cât şi dispozițiile art. 264 alin. (1) din cod, care impun instanţei obligaţia de a examina toate probele, atrăgând astfel incidenţa cazului de casare a hotărârii reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susținut că au fost încălcate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a omis acordarea cheltuielilor de judecată constând în onorariul expertului contabil în favoarea reclamantului, deşi a valorificat în integralitate concluziile acestei lucrări, iar capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii redevenţelor achitate de reclamant a fost admis.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea recurată se sprijină pe considerente contradictorii.
Instanţa de apel a reţinut dispoziţiile instanţei de casare care conduc la caracterizarea prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat ca fiind cert şi a legăturii de cauzalitate dintre acesta şi conduita culpabilă a pârâţilor, atât sub aspectul existenţei acestuia, cât şi sub aspectul posibilităţii de evaluare.
Concomitent, în motivarea soluţiei de respingere a apelului îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe asupra capătului de cerere privind acordarea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, respectiv chiria pe care reclamantul ar fi perceput-o în ipoteza edificării construcţiei, instanţa de apel a statuat că aceluiaşi prejudiciu îi lipseşte caracterul cert, din ambele perspective analizate, existenţa lui şi posibilitatea de cuantificare.
În acest context, considerentele instanţei de apel prin care se reţin limitele rejudecării în raport cu dispoziţiile instanţei de casare, intră în contradicţie cu considerentele prin care s-a analizat caracterul cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma chiriilor pe care le-ar fi perceput din exploatarea construcţiei, întrucât primele converg în sensul caracterului cert al prejudiciului, iar cele din urmă se concretizează într-o apreciere contrară.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, întrucât instanţa de apel a realizat o nouă analiză a caracterului cert al prejudiciului pretins de reclamant sub forma beneficiului nerealizat, în condiţiile în care prin decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat următoarele aspecte: (i) culpa contractuală a concedentului constând în refuzul continuu şi nejustificat de emitere a autorizaţiei de construire conform regimului juridic, economic, tehnic stabilit în certificatul de urbanism nr. 82G/2990/1087/AS/14.10.1999; (ii) producerea unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului prin conduita concedentului; (iii) prejudiciul produs reclamantului constă în nefolosirea terenului şi a construcţiei ce trebuia amplasată pe aceasta, cuantumul acestuia fiind evaluabil prin administrarea probei cu expertiză; (iv) legătura de cauzalitate între conduita pârâţilor şi prejudiciul produs.
Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 2657/2010 a fost confirmat şi prin hotărârea de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că există încălcare a autorităţii de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicţie dispozitivele hotărârilor judecătoreşti, dar şi atunci când contradicţia operează între considerentele acestora, lucrul judecat impunând judecăţii ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranşate deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat.
Aşadar, caracterul cert al prejudiciului cauzat reclamantului, atât sub aspectul existenţei lui, cât şi sub aspectul posibilităţii de evaluare, constituie o chestiune prejudicială ce a primit o dezlegare definitivă în cadrul unei judecăţi anterioare, motiv pentru care instanţa de apel nu mai putea face evaluări proprii asupra acestei chestiuni, care constituie premisa demonstrată de la care trebuia să se pornească în soluţionarea apelului. Reţinând dovedit caracterul cert al prejudiciului sub forma beneficiul nerealizat, cuantificat în contravaloarea chiriilor pe care reclamantul le-ar fi obţinut din exploatarea construcţiei, instanţa de apel trebuia să procedeze la stabilirea întinderii prejudiciului, singurul aspect asupra căruia instanţa de contencios administrativ nu s-a putut pronunţa în lipsei expertizei.
Or, câtă vreme instanţa de apel a nesocotit forţa prezumţiei legale a adevărului absolut a considerentelor deciziei civile nr. 2657/2010, prin reanalizarea caracterului cert al prejudiciului, tranşând această chestiune în mod diferit, hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce atrage incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 7 din cod.
Referitor motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.
Contrar concluziilor instanţei de apel, toate condiţiile legale pentru repararea prejudiciului constând în beneficiul nerealizat au fost îndeplinite în cauză.
Astfel, potrivit art. 35 din Legea nr. 219/1998 privind concesiunile, încetarea contractului de concesiune poate avea loc în următoarele situaţii: d) în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către concedent, prin rezilierea unilaterală de către concesionar, cu plata de despăgubiri în sarcina concedentului.
În continuare, recurentul a expus considerații teoretice cu privire răspunderea civilă și principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, arătând că pentru acordarea daunelor-interese compensatorii trebuie analizată îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1021, art. 1075 și urm. C. civ. de la 1864, adică a acelorași condiții în care se poate dispune rezilierea judiciară.
În cauză, toate condiţiile pentru a se dispune rezilierea contractului de concesiune nr. 38/2000 din culpa concedentului au fost îndeplinite, hotărârea primei instanţe sub acest aspect fiind intrată sub autoritate de lucru judecat.
În ceea ce priveşte existenţa prejudiciului, recurentul a solicitat să se reţină autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmată şi de instanța supremă prin decizia de casare, care stabilesc ca premisă demonstrată și irefragabilă existența corelativă a unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului constând în contravaloarea folosinţei asupra terenului concesionat și a clădirii ce urma să fie amplasată pe acesta.
Aceste aspecte conduc în mod necesar la constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru acordarea daunelor-interese, instanța având de stabilit cuantumul daunelor, prin raportare la criteriile propuse de reclamant, iar în măsura în care considera că aceste criterii nu pot conduce la stabilirea cu exactitate a valorii prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, determinarea cuantumului cădea în sarcina instanţei.
A mai învederat recurentul că, şi în măsura în care instanţa de recurs ar respinge motivele de recurs privind încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat a dispoziţiilor instanţei de casare, aprecierile instanţei de apel au la bază o aplicare eronată a dispoziţiilor legale.
Reclamantul a pierdut o şansă reală şi serioasă, ca efect al neexecutării de către pârâţi a obligaţiilor contractuale, prejudiciul fiind cert sub aspectul existenţei sale.
Deşi a stabilit realitatea demersurilor reclamantului în încercarea de a edifica obiectivul prevăzut în contract, asumarea riscurilor investiţiei cu scopul de a obţine profitul scontat, instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea daunelor-interese pentru şansa pierdută, reţinând lipsa unor dovezi privind capacitatea reclamantului de a susţine din punct de vedere financiar proiectul, în condiţiile în care concedentul nu a invocat niciodată acest aspect şi nici nu rezultă că ar fi avut vreun dubiu asupra capacităţii reclamantului, financiară sau profesională, de a îndeplini obiectivul stabilit în contract.
Or, caracterul real al şansei a fost probat prin amploarea demersurilor efectuate de reclamant pe parcursul derulării contractului, acesta încercând fructificarea şansei pe care o avea inclusiv pe cale judiciară, demersuri reţinute de către instanţa de apel şi confirmate şi de instanța de casare.
Recurentul a arătat că, în ceea ce priveşte caracterul serios al şansei, pe care instanţa l-a apreciat aplicabil în speţă, acesta se apreciază în raport cu probabilitatea realizării şansei. În cauza de faţă, raportat la faptul că reclamantul şi-a îndeplinit întotdeauna obligaţiile şi a încercat realizarea obiectivului contractului chiar şi în condiţiile dificultăţilor cauzate de atitudinea pârâţilor, precum şi prin raportare la faptul că reclamantul a susţinut obţinerea unor documentaţii tehnice complexe, instanţa de apel trebuia să constate că probabilitatea şansei ca reclamantul să fi realizat edificarea construcţiei şi să o fi exploatat este de 100%, fiind îndeplinite toate premisele necesare în acest sens. Tot ceea ce era în puterea reclamantului pentru realizarea proiectului, inclusiv aducerea la îndeplinire a unor obligaţii stabilite arbitrar şi nelegal de pârâţi în sarcina sa, fusese realizat, acesta fiind pregătit să continue orice alte demersuri necesare şi să treacă la începerea lucrărilor, ceea ce conturează gradul ridicat de certitudine al şansei.
Pe de altă parte, caracterul serios al șansei a fost demonstrat și prin circumstanțele personale ale reclamantului, potrivit înscrisurilor depuse la dosar în acest sens.
Or, prin hotărârea recurată, au fost înlăturate toate demersurile şi toate circumstanţele personale ale reclamantului care conturează caracterul real, semnificativ şi serios al şansei pierdute în favoarea unui criteriu ce nu decurge din nicio dispoziţie legală, fiind mai degrabă rezultatul unei aplicări incorecte a legii. Mai exact, ceea ce i s-a reproşat reclamantului este că nu a făcut dovada că el însuşi (care fusese exonerat de orice culpă contractuală prin hotărârea de casare) nu ar fi ajuns vreodată într-un ipotetic caz de culpă contractuală din lipsă de fonduri.
În acest sens, recurentul a arătat că nu există niciun text de lege care să impună o astfel de probă pentru dovedirea prejudiciului suferit şi nu există niciun argument suficient care să fundamenteze această ipoteză.
Pe de o parte, raportat la numeroasele demersuri ale reclamantului confirmate deja pe cale judiciară, caracterul real al şansei trebuia apreciat demonstrat, nefiind condiţie a reparării prejudiciului probarea conduitei reclamantului în viitor, după rezilierea contractului. Repararea prejudiciului cauzat nu poate fi condiţionată de proba prestaţiilor ulterioare ale reclamantului, mai ales că nu acesta a fost în culpă şi nu conduita sa făcea obiect al analizei instanţei de apel.
În aceste condiţii, aprecierile instanţei de apel în sensul că se impunea o dovadă suplimentară a bonităţii reclamantului se concretizează într-o interpretare eronată şi excesivă a dispoziţiilor art. 1021, art. 1075 şi urm. C. civ. de la 1864.
Apoi, aprecierea caracterului serios al şansei nu se rezumă la a verifica dacă reclamantul deţinea ab initio întreaga sumă pentru realizarea unui proiect a cărui implementare era oricum estimată pe o durată de 5 ani, iar reclamantul obţinea venituri semnificative şi constante din activitatea societăţilor pe care le înfiinţase, aspect care rezultă şi din înscrisurile anexate cererii de recurs.
Mai mult, în contextul în care reclamantul a încheiat şi o convenţie cu un fond de investiţii din Statele Unite ale Americii, rezultă că acesta era pregătit să depăşească orice ipotetică dificultate financiară. Totodată, poziţia concedentului nu a fost niciodată în sensul rezilierii contractului ca efect al aşa-zisei incapacităţi financiare a reclamantului de a duce la îndeplinire contractul. Dimpotrivă, acesta în mod constant a insistat în continuarea raporturilor contractuale, doar că în alţi termeni decât cei conveniți, aspect ce conturează neechivoc încrederea cocontractantului în realizarea proiectului imobiliar, fără nicio legătură cu lipsa de fonduri care i se impută nejustificat reclamantului.
A mai susținut recurentul că prin aprecierile care vizează caracterul cert al prejudiciului din perspectiva existenţei sale, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 219/1998, care stabilesc o unică modalitate de dovedire a bonităţii ofertantului ce constă în depunerea garanţiei de bună-execuţie. Deşi Legea nr. 219/1998 nu defineşte garanţia de bună execuţie, prin H.G. nr. 925/2006 a fost consacrat rolul acesteia aşa cum a fost stabilit în doctrină, la art. 89, potrivit cu care „Garanţia de bună execuţie a contractului se constituie de către contractant în scopul asigurării autorităţii contractante de îndeplinirea cantitativă, calitativă şi în perioada convenită a contractului.”
Or, recurentul și-a îndeplinit această obligaţie legală căreia chiar legea îi atribuie valoare probatorie sub aspectul bonităţii, astfel că instanţa de apel nu putea să îi pretindă o probă suplimentară în acest sens.
Recurentul a mai învederat că era dispensat de proba caracterului cert al prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat din exploatarea construcţiei, ca efect al autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, și, deşi a făcut proba realităţii şi seriozităţii şansei pierdute, singura condiţie suplimentară ce trebuia efectuată pentru acordarea beneficiului nerealizat, instanţa de apel a aplicat eronat dispoziţiile legale relative la evaluarea prejudiciului, ceea ce a condus la aplicarea unui criteriu neprevăzut de vreo dispoziţie legală, limitat exclusiv la bonitatea financiară a acestuia.
Cu toate că reclamantul a făcut şi dovada bonităţii sale, instanţa a apreciat în mod nepermis că acesta nu a probat că avea acces la resurse suficiente pentru implementarea proiectului, instanţa de apel încălcând astfel dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 219/1998 pentru că a pretins reclamantului probe suplimentare cu privire la bonitatea sa, necontestată vreodată de pârâţi.
Recurentul a susținut că prejudiciul este cert şi sub aspectul posibilităţii de evaluare a acestuia, însă curtea de apel a considerat în mod greşit că asumarea de către reclamant a riscului nu permite stabilirea întinderii efective a beneficiului.
În privinţa posibilităţii de evaluare a prejudiciului, decizia civilă nr. 2657/2010 a tranşat cu putere de lucru judecat toate aspectele ce interesează soluţionarea prezentei cauze, mai puţin întinderea prejudiciului care constă în contravaloarea folosinţei asupra terenului şi a construcţiei ce urma a fi edificată pe acesta. Acest prejudiciu urma să fie stabilit pe calea unei expertize ce nu putea fi administrată în recurs de instanţa de contencios administrativ, stabilindu-se astfel caracterul cert al prejudiciului nu doar sub aspectul existenţei, dar și sub aspectul existenţei unei posibilităţi obiective de evaluare.
Or, în cauză, există o expertiză tehnică judiciară în construcţii care stabileşte cuantumul efectiv al venitului din exploatarea construcţiei proiectate până la momentul rezilierii, această probă având caracter științific și cuprinzând opinia avizată și motivată a unui specialist.
Contrar argumentelor instanţei de apel, expertiza nu este fundamentată pe date prognozate în ceea ce priveşte evoluţia pieţei imobiliare, ci a ţinut cont de situaţia reală a acesteia din perioada de referinţă analizată (date concrete, chirii percepute şi plătite), ceea ce constituie un criteriu de evaluare permis de lege şi de standardele ANEVAR. Studiul de fezabilitate a fost întocmit înainte de data preconizată a începerii lucrărilor, având într-adevăr la bază o previziune, însă raportul de expertiză a urmărit calcularea prejudiciului pentru o perioadă anterioară întocmirii lui. Aşadar, expertiza se întemeiază pe date concrete ale pieţei într-o perioadă determinată şi nu pe o prognoză, astfel că argumentul instanţei de apel în sensul că „prognoza de dezvoltare imobiliară nu poate constitui un element al determinării unui beneficiu nerealizat, cert (...)” este de la sine înlăturat.
În ceea ce priveşte construcţia ce urma a fi edificată, fructele civile ale acesteia nu pot fi decât sumele provenite din chirii, astfel că în mod corect în evaluarea prejudiciului pretins, reclamantul s-a raportat la sumele ce ar fi fost obţinute din închirierea imobilului.
Reprezintă aplicare greşită a legii şi concluzia instanţei de apel în sensul că „aprecierile expertului asupra fezabilităţii respectivului proiect imobiliar nu pot determina instanţa să analizeze proiectul altfel decât într-un cadru specific oricărei activităţi economice ce prezintă întotdeauna un risc, obţinerea profitului stabilindu-se cu exactitate numai după finalizarea și valorificarea investiţiei imobiliare, acesta fiind evidenţiat ca atare din punct de vedere contabil.”
Aceste aprecieri sunt contrare tocmai scopului în vederea căruia a fost reglementată posibilitatea reparării prejudiciului sub forma beneficiului nerealizat, a cărui certitudine nu este niciodată una absolută. Cu toate acestea, un astfel de prejudiciu dă dreptul la reparaţie, aşa cum rezultă din dispozițiile. art. 1084 C. civ. de la 1864. A aprecia că prejudiciul a cărui întindere are toate prerogativele să fie stabilită obiectiv nu poate fi acordat întrucât valoarea prejudiciului poate fi constatată numai după producerea lui, goleşte de conţinut dispozițiile anterior menționate și duce la imposibilitatea obiectivă de aplicare a legii.
În concluzie, prejudiciul constând în lipsa de folosinţă, determinat la contravaloarea chiriilor pretinse de reclamant în perioada 18.02.2000-07.01.2015, nu poate fi apreciat imposibil de evaluat obiectiv, cu motivarea că obţinerea profitului poate fi constatată numai după finalizarea şi valorificarea investiţiei imobiliare, aceasta echivalând cu încălcarea dispozițiilor art. 1084 C. civ. de la 1864.
Pentru aceleaşi argumente, nu pot fi apreciate legale nici argumentele instanţei de apel în sensul că strategia de închiriere a spaţiilor implică o anticipare a modalităţii în care ar fi urmat să se valorifice pe o piaţă liberă spaţii de birouri construite, ceea exclude posibilitatea de a se determina cu certitudine întinderea beneficiului, întrucât acest raţionament ar conduce în mod nejustificat la imposibilitatea de principiu a reparării prejudiciilor sub forma beneficiului nerealizat, având în vedere că acestea, prin natura lor, au o certitudine relativă.
În mod greşit, instanţa de apel a dispus obligarea pârâţilor la plata către recurentul-reclamant a sumei de 2.771.058,29 lei, reprezentând contravaloarea redevenţelor achitate de acesta din urmă, actualizate doar până la data efectuării raportului de expertiză, încălcând astfel dispozițiile art. 1084 şi urm. C. civ. de la 1864, ci aceste sume trebuiau acordate și actualizate până la data plăţii efective.
Concluzionând, recurentul a susținut că, în vederea reparării integrale a prejudiciului ce i-a fost cauzat, instanţa de apel trebuia să îi acorde contravaloarea redevenţelor achitate, actualizată cu indicele preţurilor de consum până la data achitării efective a acesteia.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la 20 noiembrie 2023, intimații Municipiul București și Primăria Municipiului București au invocat excepția nulității recursului raportat la motivele de recurs circumscrise art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și excepția inadmisibilității recursului raportat la motivul de recurs subsumat art. 488 pct. 7 din cod; pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În susținerea excepției nulității, intimații au arătat că recurentul a invocat formal motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., întrucât nu a arătat, în concret, care sunt criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate, ci a readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de recurs invocate. Întreaga construcție a recursului reclamantului vizează greșita stabilire a situației de fapt, ceea ce nu poate face obiectul controlului în această fază procesuală.
În susținerea excepției inadmisibilității recursului, raportat la motivul subsumat art. 488 pct. 7 C. proc. civ., intimații au arătat că excepția autorității de lucru judecat a deciziei nr. 2657/2010 a Curţii de Apel Bucureşti nu a fost invocată nici în primul ciclu procesual și nici în fața instanței de apel în rejudecare.
Pe fondul recursului, intimaţii au arătat că hotărârea recurată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2657/2010, întrucât prin aceasta nu a fost analizat caracterul cert al prejudiciului identificat în mod concret în prezenta cauză sub forma contravalorii chiriilor, pe care le-ar fi încasat reclamantul în perioada 18.02.2000-07.01.2015, dacă ar fi edificat construcţia, instanţa de contencios administrativ nefiind învestită cu o asemenea cerere. Prin decizia nr. 2657/2010, instanţa a constatat, fără autoritate de lucru judecat, doar existenţa unui prejudiciu iniţial, abstract, produs reclamantului prin neîndeplinirea obligaţiei intimaţilor de a elibera autorizaţia de construire, potrivit regulii generale reglementate de art. 1530 C. civ.
Au mai arătat intimaţii că hotărârea recurată nu cuprinde considerente contradictorii, iar recurentul nici nu arată, în concret, care ar fi acestea.
Hotărârea recurată nu încalcă reguli de procedură, recurentul nu arată care anume dezlegare dată prin decizia de casare nu a fost respectată de instanţa de apel, nu precizează care sunt regulile de procedură pretins încălcate cu privire la art. 6, art. 264 alin. (1) şi art. 292 alin. (5) C. proc. civ., iar încălcarea regulilor de procedură din perspectiva art. 453 C. proc. civ. nu poate constitui motiv de casare, fiind incidente dispoziţiile art. 444 şi 445 C. proc. civ. privind completarea hotărârii judecătoreşti.
Hotărârea nu încalcă norme de drept material, instanţa de apel a verificat certitudinea beneficiului nerealizat din perspectiva a două condiţii, care nu au fost dovedite de reclamant, respectiv dacă acesta ar fi avut un acces real la resursele financiare necesare edificării construcţiei şi dacă beneficiul nerealizat sub forma unui prejudiciu viitor constând în chirii neîncasate în perioada 18.01.2000-07.01.2015, dacă s-ar fi realizat construcţia, are un caracter cert, putând fi indemnizat.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.
Recurentul a formulat punct de vedere la raport prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate prin întâmpinare, pronunţarea unei încheieri de admitere în principiu a recursului şi fixarea unui termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor.
Prin încheierea din 25 septembrie 2024, completul de filtru a respins excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului, invocate de către intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti şi Primăria Municipiului Bucureşti prin întâmpinare. A admis în principiu recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 394/A din 14 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. A stabilit termen de judecată în şedinţă publică, la data de 15 ianuarie 2025, ora 900, completul Cx-NCPC, cu citarea părţilor, când instanţa a rămas în pronunţare asupra recursului.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
În ce priveşte recursul reclamantului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, într-o primă critică, recurentul pretinde că instanţa de apel nu a respectat statuările deciziei de casare în sensul că a analizat prejudiciul produs reclamantului prin raportare la conduita culpabilă a pârâţilor, care au refuzat emiterea autorizaţiei de construire, deşi instanţa de casare a stabilit că acest argument nu poate fundamenta o soluţie de respingere a capătului de cerere privind acordarea prejudiciilor sub forma beneficiului nerealizat.
Contrar acestei afirmaţii, instanţa de apel a stabilit, cu titlu prealabil, care sunt limitele rejudecării, şi anume aspectele privind restituirea garanţiei de bună execuţie şi plata daunelor-interese constând în contravaloarea chiriilor pe care le-ar fi încasat reclamantul în perioada 18.02.2000-07.01.2015 şi redevenţele achitate în aceeaşi perioadă.
Instanţa de apel a reţinut apoi ceea ce s-a stabilit cu putere de lucru judecat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia de casare, respectiv „...că executarea obligaţiilor de către reclamantul-concesionar (de achitare a redevenţelor) nu a primit nicio contraprestație din partea concedentului, cu referire la obligația de a emite autorizație de construire în condițiile asumate prin contractul de concesiune nr. 38/2000 și certificatul de urbanism din 1999, parte integrantă a contractului, care să permită realizarea obiectivului concesiunii. În acest context, Înalta Curte a reţinut că executarea obligațiilor reclamantului în temeiul contractului sunt lipsite de cauză, iar dreptul la restituirea tuturor prestațiilor și la despăgubiri se va naște la momentul rezilierii contractului de concesiune, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii.”
Astfel, prin considerentele hotărârii instanţei de apel pronunţate în rejudecare evocate de către recurent, nu au fost soluţionate chestiuni deja analizate, cum eronat afirmă acesta, ci s-a făcut trimitere la acele aspecte cărora instanţa de recurs le-a dat o dezlegare jurisdicţională ce se impune cu putere de lucru judecat în cauza pendinte.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, nu aceste statuări justifică soluţia de respingere a pretenţiilor, constând în beneficiul nerealizat, ci nedovedirea, de către recurent, a caracterului cert al acestui tip de prejudiciu, concluzie fundamentată pe probele administrate în cauză şi pe dispoziţiile legale incidente.
O altă critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. o reprezintă pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 6, art. 264 alin. (1) şi art. 292 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a avut în vedere acele înscrisuri depuse de recurent în dovedirea faptului că existau toate premisele ca acesta să susţină implementarea proiectului imobiliar până la final, fie din fondurile proprii, fie cu sprijinul fondului de investiţii.
Contrar acestei afirmaţii, instanţa de apel a avut în vedere înscrisurile indicate de către recurentul-reclamant (cele aflate la filele 106-110 dosar apel din primul ciclu procesual, dar şi la filele 152 şi următoarele), dar a reţinut că „...aceste înscrisuri nu dovedesc obţinerea de către apelantul reclamant a unei linii de creditare în baza căreia să aibă acces la fondurile necesare edificării proiectului imobiliar”.
Pentru a ajunge la această concluzie, instanţa de apel a făcut trimitere chiar la înscrisurile despre care, în mod eronat, recurentul susţine că nu au fost valorificate în procesul decizional.
Împrejurarea că, în urma analizării şi aprecierii probelor, instanţa devolutivă a ajuns la o concluzie contrară aşteptărilor recurentului reprezintă o simplă nemulţumire a acestuia, care nu atrage nelegalitatea hotărârii atacate.
Suplimentar, Înalta Curte subliniază că evaluarea probatoriului reprezintă o chestiune de netemeinicie ce excedează prezentului cadru procesual.
Aceste statuări ale instanţei de apel reprezintă o valorificare a atribuţiilor judiciare, respectiv aprecierea şi coroborarea probatoriului administrat, atribuţii care privesc temeinicia hotărârii atacate, şi nu legalitatea acesteia, motiv pentru care exced analizei instanţei de recurs.
Tot din perspectiva acestui motiv de recurs, se învederează, de către recurentul-reclamant că au fost încălcate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel a omis să-i acorde cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului contabil, deşi concluziile expertizei au fost valorificate în integralitate, iar capătul de cerere privind obligarea pârâţilor la plata contravalorii redevenţelor achitate de recurent a fost admis.
Contrar susţinerilor recurentului, instanţa de apel nu a omis a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere, ci l-a respins, apreciind, motivat, că „În ceea ce priveşte onorariul de expert solicitat de reclamant, curtea constată că pentru aceste cheltuieli de judecată pârâţii nu sunt în culpă procesuală, proba cu expertiză vizând exclusiv pretenţiile din cererea introductivă ce au fost respinse ca efect al prezentei decizii din apel”.
Pe de altă parte, neacordarea cheltuielilor de judecată în forma solicitată (aşa cum a susţinut recurentul prin motivul de recurs) reprezintă o omisiune a instanţei de apel care nu poate fi valorificată în configuraţia juridică a căii extraordinare de atac a recursului, ci într-o altă procedură judiciară specifică şi anume, aceea a completării hotărârii.
Astfel, dacă ipoteza invocată de recurent s-ar fi confirmat (ceea ce nu este cazul, instanţa pronunţându-se asupra cheltuielilor de judecată solicitate), în cauză ar fi fost incidente dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „Dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii în acelaşi termen în care se poate declara, după caz, apel sau recurs împotriva acelei hotărâri.”
Demersul procesual de remediere a unor astfel de aspecte aparţine părţilor, iar ignorarea cadrului legal în care se poate solicita completarea hotărârii nu transferă posibilitatea de a supune recursului o cerere care se soluţionează într-o altă procedură judiciară.
În cauză însă, această ipoteză a omisiunii pronunţării nu se verifică, întrucât instanţa a respins solicitarea formulată de apelantul-reclamant raportat la faptul că părţile adverse nu se află în culpa procesuală, care ar fi permis imputarea respectivelor cheltuieli de judecată, având în vedere soluţia dată capetelor de cerere pentru care a fost necesară expertiza.
Prin urmare, critica nu poate fi primită.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) C. proc. civ., recurentul afirmă că statuările instanţei de apel prin care se reţine limitele rejudecării în raport de dispoziţiile instanţei de casare intră în contradicţie cu cele, prin care s-a analizat caracterul cert al acestui prejudiciu, iar cele din urmă se concretizează într-o apreciere contrară.
În concret, recurentul pretinde că, în considerentele prin care se evocă decizia de casare, instanţa de apel reţine că în cauză este vorba de un prejudiciu cert, iar în considerentele proprii reţine că prejudiciul nu este cert.
Înalta Curte constată că recurentul denaturează considerentele instanţei de apel şi le interpretează într-o manieră proprie, care însă nu are corespondent în realitatea juridică ce caracterizează conţinutul hotărârii criticate.
Astfel, instanţa de apel a soluţionat pricina în limitele dispuse prin decizia de casare, respectiv cu privire la capetele de cerere 2 şi 3 din cererea de chemare în judecată, având ca obiect restituirea garanţiei de bună execuţie şi plata daunelor-interese, constând în contravaloarea chiriilor, pe care le-ar fi încasat recurentul în perioada 18.02.2000-07.01.2025 şi redevenţele achitate în aceeaşi perioadă.
Stabilind, în partea introductivă a considerentelor, limitele rejudecării, instanţa de apel a făcut trimitere, printre altele şi la faptul că, urmare a statuărilor din decizia de casare, „...soluţia pronunţată asupra cererii de reziliere a contractului de concesiune a rămas definitivă, apelantul-reclamant având dreptul de a beneficia de restituirea prestaţiilor achitate în temeiul acestui contract, ca efect al culpei apelanţilor-pârâţi care, neexecutându-şi propriile obligaţii, au lăsat fără efect, fără cauză, executarea obligaţiilor de către apelantul-reclamant în temeiul contractului sinalagmatic cu executare succesivă.”
Acest considerent este preluat de instanţa de apel din decizia de casare şi se referă la împrejurarea că recurentul-reclamant este îndreptăţit, în condiţiile legii, la repararea prejudiciului.
Prin decizia de casare nu s-a stabilit cu certitudine existenţa unui prejudiciul în favoarea recurentului, ci doar s-a statuat că neexecutarea obligaţiilor contractuale de către concedent este de natură a produce un prejudiciu. Instanţa de casare, judecând recursul, care este o cale extraordinară de atac şi nedevolutivă nu avea posibilitatea efectivă de a statua cu privire la o chestiune de fapt, respectiv existenţa certă a prejudiciului, aşa cum susţine în mod eronat recurentul.
Prin urmare, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii cu cele ale deciziei de casare, ci se conformează îndrumărilor date prin această decizie, în sensul de a stabili dacă prejudiciul reclamat se impune spre a fi acordat, întrucât existenţa prejudiciului presupune dovedirea lui, în condiţiile legii.
Faţă de cele arătate, nici această critică nu poate fi primită.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7) C. proc. civ., recurentul pretinde că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/3/009, întrucât a procedat la o nouă analiză a caracterului cert al prejudiciului pretins de acesta sub forma beneficiului nerealizat.
Înalta Curte constată că, chestiunea de drept privind autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost dezlegată prin decizia de casare şi nu mai poate fi reluată în prezentul cadru procesual.
Cu referire la decizia nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, prin decizia de casare nr. 1453/22.06.2022 a Înaltei Curţi s-au reţinut următoarele:
„Prin hotărârea prin care s-a finalizat dosarul nr. x/3/2009, respectiv decizia civilă nr. 2657/16.12.2010, Curtea de Apel Bucureşti a admis calea de atac a recursului declarat de reclamantul A și a schimbat, în parte, sentința civilă nr. 1314/22.04.2010 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX a Contencios Administrativ și Fiscal, stabilind că indicatorii urbanistici din certificatul de urbanism nr. 82G/14.10.1999 reprezintă veritabile clauze contractuale, la a căror respectare s-a obligat Primăria municipiului București, prin contractul de concesiune, acţiunea fiind admisă în această privinţă. Referitor la cererea în despăgubiri derivate din nerespectarea contractului de concesiune și a certificatului de urbanism, instanța de recurs a reținut netemeinicia cererii, prin raportare la faptul că, la acel moment, nu era încă născut dreptul reclamantului de a solicita daune - interese, întrucât contractul de concesiune era în derulare, plata redevenței reprezenta o plată datorată, acesta fiind încasată în temeiul contractului de concesiune, valabil încheiat.
Mai mult, prin decizia sus menționată, Curtea de Apel București a reţinut și faptul că reclamantul este îndreptăţit să solicite contravaloarea prejudiciului suferit ca urmare a refuzului Primăriei Municipiului București de a elibera autorizaţia de construire a imobilului de pe terenul din str. (...)/(...), conform regimului juridic, economic si tehnic stabilit prin certificatul de urbanism nr. 82GH999, însă pentru determinarea acestui prejudiciu se impunea administrarea probei cu expertiză, care să stabilească prejudiciul suferit de reclamant prin nefolosirea terenului şi a construcţiei ce trebuia amplasată pe acesta, probă ce nu putea fi administrată în recurs, în raport de art. 305 C. proc. civ. și nu mai era posibilă nici trimiterea cauzei spre rejudecare, în considerarea dispozițiilor art. 312 din cod.
Sub acest ultim aspect, Curtea de Apel a arătat că, în privința valorificării acestor pretenţii, reclamantul va putea introduce o nouă acțiune, fără a i se putea opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate.
În circumstanțele expuse, rezultă că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut corect faptul că fondul pretenţiilor solicitate de către reclamant nu a fost analizat pe cale judiciară, astfel că nu există autoritate de lucru judecat faţă de cele statuate prin decizia civilă nr. 2657/16.12.2010, în sensul invocat de către recurenții-pârâți, ci dimpotrivă, considerentele acestei decizii se opun, cu putere de lucru judecat în cauza de față, raportat la concluzia contrară celei susținute de recurenți, respectiv că o altă cerere de despăgubiri poate fi formulată pe cale separată.
Susținerile intimaţilor-pârâți sub aspectul neîndeplinirii condiției identității de cauză a celor două procese nu se confirmă, fiind de remarcat că, în procesul de față, reclamantul invocă împrejurări de fapt și drept noi față de cele evocate în cauza precedentă, acesta semnalând aspecte referitoare la încălcarea continuă a obligațiilor, dar și a unor noi obligații de către concedent, cum ar fi lipsirea de folosința unei părți a terenului concesionat, pretențiile reclamantului decurgând și din această împrejurare.
Or, în circumstanţele concrete ale speţei, se constată că nicio instanță nu a procedat la analizarea pe fond a pretențiilor reclamantului, acesta neavând posibilitatea de a administra probe în legătură cu pretențiile formulate, fiindu-i recomandat expres, ca remediu procesual, formularea unei noi acțiuni, fără a i se opune autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curții de Apel București, astfel cum se arată în cuprinsul acestei din urmă hotărâri.”
Aşadar, din cuprinsul hotărârii menţionate se decelează că, în cadrul litigiului în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti (a cărei autoritate de lucru judecat pretinde recurentul că a fost încălcată prin hotărârea recurată), nu s-a analizat existenţa şi caracterul cert al prejudiciului.
Suplimentar, inexistenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 în prezenta cauză a fost stabilită, în mod definitiv, prin decizia de casare.
Prin urmare, instanţa de apel nu avea cum să încalce autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri cu privire la care, prin decizia de casare s-a reţinut că nu are autoritate de lucru judecat în litigiul pendinte, astfel încât critica recurentului nu poate fi primită.
În acest context, recurentul este cel care nesocoteşte decizia de casare (iar nu instanţa de apel) şi deduce judecăţii în prezentul recurs chestiuni cărora li s-a dat o dezlegare jurisdicţională asupra căreia nu se mai poate reveni.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., recurentul susţine că, printr-o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material incidente, instanţa de apel a stabilit, în mod greşit, că în cauză nu s-a dovedit caracterul cert al prejudiciului în forma solicitată, respectiv beneficiul nerealizat constând în contravaloarea chiriilor, pe care acesta le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000-07.01.2015.
În acest sens, recurentul apreciază că au fost interpretate/aplicate greşit dispoziţiile art. 1021, art. 1075 şi urm., art. 1084 C. civ. din 1864, au fost încălcate dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 219/1998 privind concesiunile, nu s-a luat în considerare autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi nici concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză.
Referitor la autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2657/16.12.2010 a Curţii de Apel Bucureşti, Înalta Curte constată, aşa cum s-a arătat şi prin considerente anterioare, că prin decizia de casare a instanţei supreme s-a stabilit că această hotărâre nu are autoritate de lucru judecat în cauza pendinte, astfel încât nu se mai poate dezbate în prezentul cadru procesual o asemenea chestiune de drept.
Recurentul suprapune ceea ce s-a soluţionat prin decizia nr. 2657/16.12.2010, respectiv faptul că exista posibilitatea producerii unui prejudiciu care în acel litigiu nu a fost nici stabilită şi nici cuantificată, cu ceea ce s-a soluţionat prin decizia recurată, respectiv faptul că probele administrate în cauza pendinte nu au fost în măsură să evidenţieze existenţa concretă şi caracterul cert al prejudiciului reclamat prin urmare, nefiind îndeplinite condiţiile dezdăunării.
Referitor la modalitatea de interpretare a concluziilor raportului de expertiză, Înalta Curte constată că acesta reprezintă un aspect ce ţine de administrarea şi interpretarea probatoriilor, care nu se regăseşte în configuraţia juridică a căii extraordinare de atac a recursului, în care este analizată exclusiv legalitatea, iar nu temeinicia hotărârii atacate.
În ce priveşte interpretarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material incidente de către instanţa de apel în rejudecare, Înalta Curte constată că nici această critică nu se susţine.
Astfel, dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor despre care recurentul pretinde că au fost încălcate de către instanţa de apel prin aprecierile care au vizat caracterul cert al prejudiciului, reglementează obligaţia de garanţie a concesionarului.
Potrivit textului legal menţionat „(1) Concesionarul are obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data semnării contractului de concesiune, să depună, cu titlu de garanţie, o sumă fixă reprezentând o cotă-parte din suma obligaţiei de plată către concedent, stabilită de acesta şi datorată pentru primul an de activitate. Dacă este necesar, din această sumă vor fi prelevate penalităţile şi sumele datorate concedentului de către concesionar, în baza contractului de concesiune. (2) Concesionarul poate constitui drept garanţie şi titluri de credit, asupra cărora se va institui gajul, cu acordul concedentului. Se va constitui o garanţie similară, în funcţie de necesitatea acoperirii costurilor viitoare, pentru îndeplinirea obligaţiilor privind protecţia mediului, care pot apărea pe parcursul derulării concesiunii.”
Prin decizia recurată s-a admis apelul reclamantului şi s-a acordat acestuia contravaloarea garanţiei de bună-execuţie în cuantum de 21.188,87 lei actualizată cu rata inflaţiei până la data plăţii efective, astfel cum a fost solicitată.
Caracterul cert al prejudiciului în raport de care recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel nu a vizat această solicitare, ci beneficiul nerealizat constând în contravaloarea chiriilor, pe care recurentul le-ar fi încasat în perioada 18.02.2000-07.01.2015.
Prin urmare, aceste dispoziţii legale pretins a fi încălcate de instanţa de apel nu au relevanţă din perspectiva criticii recurentului care vizează o altă componentă a prejudiciului (beneficiul nerealizat), distinctă de cea a contravalorii obligaţiei garanţiei de bună-execuţie (care i-a fost acordată).
Totodată, aceste dispoziţii nu au relevanţă nici în ce priveşte acordarea contravalorii obligaţiei de bună-execuţie, respectiv de la data raportului de expertiză şi nu de la data achitării efective, aşa cum evidenţiază recurentul prin motivul de recurs.
Dispoziţiile art. 1021, art. 1075 şi urm, art. 1084 C. civ. din 1864 reglementează condiţiile şi modalitatea de despăgubire a părţii contractante care şi-a îndeplinit obligaţiile, respectiv faptul că aceasta are dreptul la dezdăunare şi că daunele-interese cuprind şi beneficiul de care partea a fost lipsită.
În cauză, acest beneficiu nerealizat constă în pierderea şansei de câştig a recurentului privind obţinerea contravalorii chiriilor aferente perioadei de referinţă indicate (18.02.2000-07.01.2015), dacă ar fi edificat construcţia prevăzută în contractul de concesiune, respectiv o clădire de birouri şi locuinţe (P+10E) situată în Bucureşti, str. (...), în suprafaţă de 660 mp, spaţiile respective fiind destinate închirierii.
Aşa cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, recurentul are posibilitatea de a obţine despăgubiri civile pentru prejudiciul cauzat prin atitudinea culpabilă a pârâţilor manifestată în raporturile juridice desfăşurate în cadrul contractului de concesiune nr. 38/18.02.2000 autentificat sub nr. 212/18.02.2000, a cărui reziliere a fost constatată în ciclul procesual anterior.
Vocaţia recurentului la despăgubire nu conduce însă, în mod automat, la soluţionarea favorabilă a solicitărilor acestuia, dacă pretenţiile formulate nu sunt susţinute de probe apte să le justifice.
Astfel, dacă în ce priveşte contravaloarea garanţiei de bună-execuţie şi redevenţele achitate de recurent în perioada 18.02.2000-07.07.2012, instanţa de apel a constatat că sumele achitate cu acest titlu au fost pe deplin dovedite, referitor la contravaloarea beneficiului nerealizat sub forma pierderii sumelor ce ar fi putut fi încasate cu titlu de chirii, instanţa de apel a constatat că „...din probele administrate în cauză nu rezultă suficiente elemente care să permită concluzia că apelantul reclamant, persoană fizică, avea capacitatea de a edifica din surse proprii construcţia la care s-a angajat prin contractul de concesiune, de a o finaliza şi de a o închiria, dacă apelanţii – pârâţi şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale”.
În această apreciere, instanţa de apel s-a raportat inclusiv la înscrisurile despre care, subsumat unui alt motiv de recurs, recurentul a susţinut că nu ar fi fost avute în vedere şi referitor la care instanţa de apel a reţinut că, deşi emană de la o instituţie de investiţii din Statele Unite al Americii, nu dovedesc obţinerea, de către recurent, a unei linii de creditare în baza căreia să aibă acces la fondurile necesare edificării proiectului imobiliar.
De altfel, în cadrul probei cu înscrisuri solicitate şi admise în recurs, recurentul a depus din nou la dosar aceste documente, din care nu a rezultat o altă situaţie decât cea reţinută de instanţa de apel.
Împrejurarea că recurentul este unic acţionar la o societate care realizează profit nu este suficientă în dovedirea pierderii şansei de câştig reclamate în prezenta cauză, în care regimul probator vizează dovedirea îndeplinirii, în concret, a condiţiilor de obţinere a unui credit pentru realizarea investiţiei în raport de care se invocă pierderea şansei de câştig, iar nu activitatea financiară a recurentului în general, desfăşurată în cadrul altor relaţii contractuale.
De asemenea, în acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte constată că îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către recurent prin plata obligaţiei de garanţie pentru bună-execuţie şi a redevenţelor specifice contractului de concesiune nu dovedeşte capacitatea financiară a acestuia de finalizare a unei investiţii ale cărei costuri sunt mult superioare sumelor achitate în cadrul contractului de concesiune.
În egală măsură, este conformă legii şi concluzia instanţei de apel în sensul că valoarea profitului pretins nerealizat pe care recurentul l-ar fi obţinut din închirierea viitoare a spaţiilor de birouri calculată de expert şi consemnată ca atare în raportul de expertiză, nu este edificatoare în ce priveşte caracterul cert al prejudiciului, întrucât reprezintă o simplă estimare, supusă unor variabile ce ţin de gradul inflaţiei, preţul viitor al pieții şi chiar posibilitatea recurentului de a închiria efectiv respectivele spaţii la un moment ulterior.
Recurentul era ţinut să facă dovada că prejudiciul suferit prin pierderea şansei de câştig există şi este cert, respectiv întinderea sa poate fi stabilită în prezent. În acest scop, recurentul trebuia să dovedească, pe de o parte, caracterul real al şansei de câştig (la momentul intervenţiei faptei ilicite recurentul se afla în cursul exercitării şansei sale ori în măsură să profite de acea şansă), iar pe de altă parte, caracterul serios al şansei de câştig (probabilitatea producerii evenimentului favorabil este semnificativă- posibilitatea efectivă de edificare a construcţiei, dacă îndeplinite toate formalităţile necesare), condiţiile fiind cumulative.
În cauză, caracterul serios al şansei, respectiv probabilitatea obţinerii contravalorii chiriilor cu privire la spaţii care nu fuseseră edificate încă, parte dintr-un proiect imobiliar despre care nu se ştia cum şi când va fi finalizat, în condiţiile unei pieţe imobiliare fluctuante şi imprevizibile, nu a fost dovedit.
Prin urmare, cât timp condiţiile şansei de câştig nu sunt îndeplinite, lipseşte caracterul cert al prejudiciului, iar recurentul nu poate primi ceea ce nu a dovedit.
În acord cu statuările instanţei de apel, Înalta Curte constată că elementele indicate de către recurent privind procedurile urmate pentru încheierea contractului de concesiune, îndeplinirea propriilor obligaţii contractuale, circumstanţele personale privind activitatea financiară a acestuia în alte raporturi contractuale, încheierea unei convenţii cu un fond de investiţii din Statele Unite al Americii, lipsa intenţiei de a rezilia contractul de concesiune din perspectiva propriei incapacităţi financiare, nu permit stabilirea dimensiunii prejudiciului constând în pierderea şansei de câştig prin neîncasarea chiriilor în cauza pendinte, în conformitate cu exigenţele normelor incidente.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că, în cauză, nu s-a făcut dovada caracterului cert al prejudiciului pretins în forma beneficiului nerealizat, constând în pierderea şansei de câştig prin neîncasarea unor chirii ipotetic a fi obţinute prin închirierea unor spaţii a căror needificare s-a datorat pârâţilor.
Întrucât existenţa prejudiciului (condiţie a răspunderii civile delictuale) trebuie dovedită, iar în cauză, contrar susţinerilor şi criticilor formulate de către recurentul-reclamant, această dovadă nu s-a realizat, soluţia adoptată prin hotărârea instanţei de apel este în acord cu dispoziţiile legale incidente în materie, împrejurare faţă de care recursul reclamantului pe acest aspect nu poate fi primit.
Subsumat aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul apreciază greşită obligarea pârâţilor la plata redevenţelor doar până la data efectuării raportului de expertiză şi nu până la data achitării efective.
Înalta Curte constată că prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, recurentul-reclamant a solicitat rezoluţiunea contractului de concesiune nr. 38/18.02.2000, autentificat sub nr. 212/18.02.2000; obligarea pârâţilor la restituirea garanţiei de execuţie în cuantum de 21.188,8763 ron actualizată cu rata inflaţiei la data plăţii efective; obligarea pârâţilor la plata daunelor-interese în cuantum de 4.856.387 euro pentru neexecutarea culpabilă a contractului; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin încheierea din 20 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă a pus în vedere reclamantului să precizeze acţiunea în sensul de a indica din ce se compune suma solicitat cu titlu de despăgubiri şi pentru ce perioade sunt solicitate fiecare dintre respectivele componente, sub sancţiunea suspendării judecăţii.
Conformându-se obligaţiei procesuale, recurentul-reclamant a depus precizare la acţiune (filele 83-84 vol. I dosar Tribunalul Bucureşti-Secţia a III-a civilă), prin care a arătat că este vorba de prejudiciul constând în valoarea chiriilor neîncasate pentru perioada 18.02.2000-07.01.2015, dar şi valoarea redevenţei achitată aferentă aceleiaşi perioade.
Cu privire la redevenţele solicitate, reclamantul nu a solicitat acordarea până la data plăţii efective, iar apelul reclamantului nu a vizat şi acest aspect.
Prin urmare, în rejudecare, instanţa de apel s-a pronunţat asupra ceea ce s-a cerut şi care nu mai poate fi modificat la acest moment procesual, cuantumul redevenţelor fiind stabilit prin raportare la modalitatea în care aceste redevenţe au fost solicitate şi având în vedere data raportului de expertiză prin care au fost evaluate.
Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 394/A din 14 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei civile nr. 394/A din 14 martie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2025.