Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Satu Mare la 9 iunie 2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, având ca obiect înstrăinarea imobilul situat în municipiul Satu Mare str. (...) judeţul Satu Mare, alcătuit din teren intravilan în suprafață de 26.084 mp, cu număr cadastral (...) având categoria de folosință curți construcții, construcțiile având destinația „depozit nr. 11”, în suprafață construită la sol de 361 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 28”, în suprafaţă construită la sol de 281 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 32”, în suprafață construită la sol de 546 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 30”, în suprafaţă de sol de 547 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 37”, în suprafață construită la sol de 569 mp, cu număr cadastral (...), casă, în suprafață construită de sol de 183 mp, cu număr cadastral (...) și garaj în suprafață construită la sol de 268 mp, cu număr cadastral (...), înscris în C.F. nr. (...) Satu Mare, pentru prețul de 100.000 euro, respectiv 477,940 lei la cursul BNR de la data autentificării, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C la 12.12.2019 (încheiere de autentificare 5815/12.12.2019), să dispună intabularea pe numele reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1669 C. civ.
Pârâtul B a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi cerere reconvenţională, în contradictoriu cu reclamantul A şi soţia D, solicitând anularea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2019 de Societatea Profesională Notarială C, cu privire la imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 2499 din 10 Septembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/296/2020, instanţa a admis excepţia necompetenței materiale a Judecătoriei Satu Mare, invocată din oficiu şi în consecinţă a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare-Secţia I civilă.
Pe rolul Tribunalului Satu Mare cauza a fost înregistrată la 03 noiembrie 2020.
S.C. E S.R.L. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, prin care a solicitat constatarea nulităţii antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2019 de Societatea Profesională Notarială C, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară şi obligarea la plata cheltuielile de judecată ocazionate.
Reclamanţii D, A au formulat întâmpinare la cererea de intervenţie în interes propriu, prin care au invocat excepţia netimbrării, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii de intervenţie, ca neîntemeiată.
2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Satu Mare
Prin sentinţa nr. 91/D din 30 martie 2023, Tribunalul Satu Mare-Secţia I civilă a respins cererea principală formulată de reclamantul-pârât-reconvenţional A, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant-reconvenţional B, ca neîntemeiată.
A admis cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant-reconvenţional B, în contradictoriu cu reclamantul-pârât-reconvenţional A şi cu pârâta-reconvenţională D
A admis cererea de intervenţie voluntară principală formulată de S.C. E S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul-pârât-reconvenţional A, cu pârâta-reconvenţională D şi cu pârâtul-reclamant-reconvenţional B.
A anulat antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2019 de Societatea Profesională C.
A dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară în sensul ca pârâtul reclamant-reconvenţional B să restituie reclamantului pârât-reconvenţional A şi pârâtei-reconvenţionale D suma totală de 100.000 euro, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plăţii, în solidar, plus dobânda legală remuneratorie calculată de la data plăţii şi până la 29.05.2020, data ofertei reale de plată consemnată la BEJ F sub nr. 3/29.05.2020, în consens cu dispoziţiile art. 3, alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar.
A respins cererea reclamantului A privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
A obligat reclamantul A să plătească doamnei expert G suma de 5.500 lei reprezentând diferenţă onorariu expert neachitat şi stabilit prin încheierea de şedinţă din 19.10.2022 pronunţată de Judecătoria Satu Mare.
A obligat reclamantul A să plătească pârâtului reclamant-reconvenţional B suma totală de 18.445 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru în valoare de 8.445 lei, onorariu avocat în cuantum de 9.000 lei şi onorariu provizoriu expert în cuantum de 1.000 lei.
A obligat reclamantul A să plătească intervenientei S.C. E S.R.L. suma totală de 18.053,70 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru în valoare de 8.533,70 lei şi onorariu avocat în cuantum de 9.520 lei.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea
Prin decizia nr. 74/A din 26 ianuarie 2024, Curtea de Apel Oradea-Secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor A şi D împotriva sentinţei civile nr. 91/D din 30 martie 2023 pronunţată de Tribunalul Satu Mare.
A obligat apelanţii să plătească intimatului B cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 6000 lei şi intimatei S.C. E S.R.L. cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 6000 lei.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 74/A din 26 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea-Secţia I civilă au declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., reclamanţii D, A, care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu menţinerea considerentelor instanţei de apel referitoare la existenţa cauzei şi caracterului ilicit al cauzei antecontractului de vânzare-cumpărare, cu consecinţa trimiterii dosarului spre rejudecare şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Recurenţii au expus situaţia de fapt şi etapele procesuale anterioare şi au învederat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1669 alin. (1) C. civ. prin raportare la aşa-zisul preţ derizoriu al vânzării.
În acest sens, recurenţii au arătat că, deşi prin raportul de expertiză s-a stabilit faptul că valoarea imobilului în luna decembrie 2019 era de 890.200 euro, instanţa de apel nu a luat în calcul şi faptul că tot în raportul de expertiză se precizează că imobilul are nevoie de unele lucrări de reparaţii curente la elementele de construcţii pentru a fi readus în stare foarte bună, cum ar fi: reparaţii la fundaţii şi zidărie, tencuieli interioare şi exterioare, planşee, pardoseli, învelitori, zugrăveli şi vopsitorii exterioare, instalaţii electrice, sanitare şi de încălzire, în proporţie de până la 10% din valoarea acestora.
Avantajul urmărit de intimat trebuia analizat şi prin raportare la cuantumul datoriei fiscale pe care acesta a evitat să o plătească ca urmare preţului pe care recurenţii i l-au achitat în temeiul antecontractului, respectiv suma de 698.468 lei, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a deciziei de menţinere a valabilității eşalonării la plată a obligaţiilor fiscale înregistrată sub nr. 129420/27.08.2019. Drept urmare, avantajul urmărit de părți la încheierea unui contract cu titlu oneros nu trebuie analizat doar strict prin raportare la valoarea obiectului derivat al raportului juridic, întrucât avantajul urmărit de o parte poate fi reprezentat şi dintr-o pierdere pe care aceasta nu o mai încearcă. Cât timp preţul imobilului a fost menţionat într-un act juridic autentificat de un notar public, preţ care a fost achitat, astfel cum reiese din dovezile prezente la dosar, nu se poate susţine că acesta a fost unul fictiv, stabilit fără intenţia de a fi plătit.
Dispoziţiile art. 1665 alin. (2) C. civ. reglementează sancţiunea nulităţii relative în ipoteza unui eventual preţ derizoriu, iar nu pe aceea a nulităţii absolute. Prin invocarea așa-zisului preţ derizoriu, intimatul nu face decât să invoce propria culpă la încheierea actului juridic, aspect care este în contra principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate să obţină foloase invocând propria vină. Astfel, chiar în ipoteza unui preţ derizoriu, intimatul nu se poate apăra în vreun fel ori obţine vreun folos, ca urmare a invocării propriei sale culpe, rezultând astfel că instanţele anterioare nu se puteau pronunţa asupra aşa-zisului caracter derizoriu al preţului, nefiind un caz de nulitate absolută pe care să-l invoce din oficiu.
Calificarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare în formă autentică într-un contract de împrumut pe baza unor declaraţii de martor şi prin invocarea propriei culpe a intimatului apare ca fiind contrară oricăror norme de drept. Potrivit art. 255 C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să conducă la soluţionarea procesului. Potrivit art. 309 C. proc. civ., proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv. Drept urmare, fiind vorba un act autentic, cu atât mai puţin se putea face dovada în contra acestuia folosindu-se proba testimonială, fiind în contra art. 258 alin. (1) C. proc. civ. intitulat conform căruia probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, cerinţe care în cauză nu erau întrunite.
Dacă părţile urmăreau încheierea unui contract de împrumut atunci ar fi acordat exclusiv suma de care intimatul avea nevoie pentru a-şi achita datoria fiscală diminuată, respectiv suma de 200.000 lei, iar nu suma de 100.000 euro, sumă de care intimatul a beneficiat.
Nu se poate proceda la o calificare ulterioară a unui act juridic autentic pe baza relatărilor unor martori sau a relatărilor unui debitor care nu înțelege să execute obligaţiile la care a consimţit.
În atare caz şi recurenţii pot invoca faptul că, în realitate, antecontractul a reprezentat de fapt o donaţie, întrucât sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract de donaţie.
Prin precizările transmise la 23 noiembrie 2024, recurenţii au învederat că solicită trimiterea spre rejudecare întrucât nu a fost analizat fondul cauzei şi au arătat că soluţionarea cauzei în apel la 26 ianuarie 2024 s-a făcut cu 65 de zile înainte de primirea dosarului de fond de la Tribunalul Satu Mare, conform adresei de înaintare la Curtea de Apel Oradea, emisă la 01 aprilie 2024 de către Tribunalul Satu Mare.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea înregistrată la 8 iulie 2024, intimata-intervenientă în interes propriu S.C. E S.R.L. a invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv argumentele invocate în susţinerea cazului de casare se referă la modalitatea în care instanţa a interpretat concluziile raportului de expertiză, iar pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o solicitare inadmisibilă în raport de invocarea interpretării/aplicării greşite a unor norme de drept material, textul legal reprezentând o normă de drept procesual.
Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului şi a arătat că instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că preţul din cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare este unul derizoriu şi disproporţionat în raport de valoarea bunurilor imobile care fac obiectul acesteia, sens în care nu se poate aprecia că părţile au consimţit la încheierea unui astfel de contract.
Contrar argumentelor invocate de recurenţi, în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel a analizat în mod detaliat concluziile raportului de expertiză în ceea ce priveşte valoarea imobilului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare şi a concluzionat, în mod corect că aceste reparaţii curente care se impuneau a fi efectuate nu pot afecta valoarea de piaţă a imobilului, care la momentul încheierii antecontractului, respectiv în cursul lunii decembrie 2019, valora 890.200 de euro, în ciuda reparaţiilor curente care se impuneau a fi realizate. De altfel, se observă că expertul a menţionat că aceste reparaţii se impun a fi efectuate în cazul în care se doreşte aducerea clădirii într-o stare foarte bună, argumente din care reiese faptul că acest imobil se afla într-o stare bună, reparaţiile aducându-i doar un spor de valoare patrimonială, fără ca aceste reparaţii să aibă aptitudinea de a diminua valoarea sa de piaţă.
Din această perspectivă, argumentele invocate de către recurenţi cu privire la faptul că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere faptul că valoarea imobilului este una inferioară preţului stabilit în expertiză în virtutea acestor reparaţii curente, care se impuneau a fi efectuate, sunt nejustificate în contextul în care, deşi expertul a avut în vedere această necesitate a lucrărilor de reparaţie, care de altfel reprezintă o valoare mică, în proporţie de până la 10% din valoarea acestora, a apreciat în final că preţul de piaţă al imobilului la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare este de 890.200 euro.
Totodată, pentru a justifica netemeinicia celor reţinute de instanţa de apel cu privire la preţul stipulat în contract, s-a arătat faptul că avantajul pe care pârâtul-reclamant reconvențional l-a obţinut ca urmare a încheierii actului juridic trebuie raportat şi la cuantumul datoriei fiscale pe care acesta a evitat să o plătească ca urmare a preţului pe care intimatul i l-a achitat în temeiul antecontractului, respectiv suma de 698.478 lei, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a deciziei de menţinere a valabilității eşalonării la plata obligaţiilor fiscale înregistrată sub nr. 129420/27.08.2019.
Cu toate acestea, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a arătat la fila 9 că aceste argumente care au fost invocate şi în faza procesuală a apelului sunt nejustificate în contextul în care nu poate fi acceptată poziţia apelanţilor că B a consimţit la un preţ de nouă ori mai mic decât valoarea reală de piaţă de la acel moment că avea de achitat debite fiscale fiind firesc ca o persoană îndatorată să încerce să obţină un preţ cât mai mare din valorificarea bunurilor. Această concluzie se susţine şi prin natura imobilului în litigiu, respectiv platformă industrială în care îşi aveau sediul sau punctul de lucru 21 de societăţi comerciale, conform informaţiilor furnizare de ORC Satu Mare. În acest sens, nu prezintă nicio relevanţă argumentul invocat de recurenţi, respectiv destinaţia dată de pârâtul-reclamant reconvenţional sumelor de bani achitate în virtutea acestui contract.
Referitor la dispoziţiile art. 1665 alin. (2) C. civ., s-a susţinut în cuprinsul recursului faptul că instanţa de apel a făcut aplicabilitatea acestora în mod greşit, câtă vreme această normă juridică este una dispozitivă, de la care părţile pot deroga şi care nu poate fi invocată din oficiu de către instanţa de judecată.
Contrar celor susţinute de recurenţi, incidenţa în speţă a sancţiunii nulităţii relative ca urmare a preţului derizoriu a antecontractului care face obiectul cauzei, în acord cu dispoziţiile art. 1665 alin. (2) C. civ., a fost invocată atât de pârâtul-reclamant reconvenţional B prin intermediul cererii reconvenţionale, cât şi de intervenientă prin cererea de intervenţie formulată în cauză, fără a fi invocată din oficiu de către instanţă de apel.
În acest sens, sunt respectate dispoziţiile art. 1248 alin. (2) C. civ. în ceea ce priveşte regimul sancţiunii nulităţii relative, aceasta fiind invocată de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată. Or, este evident atât interesul pe care promitentul vânzător B îl are cu privire la vânzarea acestui bun imobil, cât şi interesul pe care intervenienta îl are în raport de această potenţială vânzare.
Totodată, deşi se arată în cuprinsul recursului faptul că nu se pot invoca dispoziţiile art. 1665 alin. (2) C. civ., respectiv incidenţa sancţiunii nulităţii relative ca urmare a invocării propriei culpe, argumentul este lipsit de fundament probator prin raportare la două considerente. Pe de-o parte, aplicabilitatea sancţiunii nulităţii relative nu presupune absenţa unei culpe a celui care o invocă, astfel cum reiese din cuprinsul dispoziţiilor art. 1248 şi art. 1665 C. civ., iar pe de altă parte, nu se poate reţine o astfel de culpă în sarcina reclamantului-pârât reconvenţional în ceea ce priveşte nerespectarea dispoziţiilor art. 1665 C. civ., atât timp cât, în fapt, acesta nu a consimţit la încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare.
Totodată, deşi se arată că instanţa de apel a calificat promisiunea de vânzare-cumpărare în formă autentică într-un contract de împrumut pe baza unor declaraţii de martori, cu încălcarea normelor de drept, făcându-se referire la dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., acest argument nu prezintă relevanţă în raport de recursul formulat, căci aşa cum reiese din cuprinsul hotărârii recurate, pentru a pronunţa anulabilitatea antecontractului de vânzare cumpărare, instanţa a avut în vedere neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1665 alin. (2) C. civ., respectiv existenţa unui preţ derizoriu, aspect stabilit în baza procedeului probator al expertizei judiciare şi nicidecum în baza declaraţiilor de martori.
Chiar dacă s-ar aprecia că instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea atacată pe baza declaraţiilor martorilor administrate în cauză, nu se poate valida argumentul invocat de recurenţi cu privire la încălcarea normelor procesuale în ceea ce priveşte administrarea acestor probe.
Pe de-o parte, prin declaraţiile martorilor administrate în prezenta cauză s-a încercat dovedirea unui fapt juridic licit, respectiv existenţa unei simulaţii în raport de obiectul contractului care formează obiectul judecăţii, iar în dovedirea unui astfel de fapt ilicit, normele legale permit administrarea probei cu martori.
Pe de altă parte, prin declaraţiile acestor martori se încearcă dovedirea unor aspecte de fapt care preced încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentei cauze, aspecte care prezintă relevanţă majoră în raport de intenţia părţilor, respectiv de motivul care le-a determinat pe acestea să încheie contractul.
Prin întâmpinarea înregistrată la 25 iulie 2024, intimatul-pârât B invocat excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că în realitate sunt deduse judecăţii aspecte privind administrarea şi interpretarea probelor, iar nu aspecte privind interpretarea/aplicarea greşită a normelor de drept material, simpla indicare a unor astfel de texte legale nefiind suficientă pentru ca recursul să poată fi încadrat în motivul invocat.
Pe fond, intimatul a solicitat respingerea recursului şi a arătat că a invocat nulitatea relativă pentru preţ derizoriu, chestiunea nefiind analizată din oficiu de către instanţă, cum eronat susţin recurenţii.
De asemenea, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, instanţa a analizat concluziile raportului de expertiză în ce priveşte valoarea imobilului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare şi a stabilit că respectivele reparaţii curente, care se impuneau a fi efectuate nu pot afecta valoarea de piaţă a imobilului, care la momentul încheierii antecontractului, în cursul lunii decembrie 2019, valora 890.200 de euro, în ciuda reparaţiilor curente care se impuneau a fi realizate. S-a avut în vedere şi faptul menţionat de expert, în sensul că aceste reparaţii se impun a fi efectuate în cazul în care se doreşte aducerea clădirii într-o stare foarte bună, imobilul fiind într-o stare bună, iar eventuale reparaţii ar aduce un spor de valoare şi nicidecum nu diminuează valoarea de piaţă.
Recurenţii arată că nu s-a analizat avantajul pe care pârâtul l-a obţinut raportat la cuantumul datoriei fiscale ce a avut-o de achitat, însă prin hotărârea atacată, instanţa de apel a analizat şi această apărare, pe care a respins-o, şi a constatat, în mod corect, că nu sunt întrunite cerinţele art. 1669 alin. (1) C. civ.
Recurenţii critică aspectul calificării de către instanţa de fond şi apel a promisiunii de vânzare-cumpărare, ce face obiectul cauzei, într-un contract de împrumut, bazat pe declaraţiile martorilor, cu încălcarea dispoziţiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., care nu ar permite audierea martorilor împotriva unui înscris autentic. Aceste critici ale hotărârilor pronunţate de instanţelor inferioare nu prezintă relevanţă în raport de considerentele hotărârii recurate, întrucât pentru a pronunţa anularea antecontractului de vânzare-cumpărare instanţa de apel a avut în vedere neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1665 alin. (2) C. civ., respectiv existenta unui preţ derizoriu, aspect stabilit în baza procedeului probator al expertizei judiciare şi nicidecum în baza declaraţiilor de martori. Mai mult, acest motiv de recurs vizează, practic, hotărârea instanţei de fond pronunţată de Tribunalul Satu Mare şi nu cea din apel, întrucât în apel nu s-au administrat probe, or obiectul recursului nu poate fi decât decizia pronunțată în apel. Pe de altă parte, trebuie menţionat că însăși dispoziţiile art. 1665 alin. (2) C. civ., prevăd că atunci când preţul este atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare.
Întrucât pârâtul a invocat ilicitatea şi nevalabilitatea cauzei, a avut sarcina de a proba acest aspect, solicitând, pe lângă înscrisuri şi interogatoriu şi administrarea probei cu martori. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă, astfel că au valoare probantă declaraţiile de martori administrate în faţa primei instanţe, care au confirmat susţinerile pârâtului, şi nu este inadmisibilă această probațiune, cum greşit susţin recurenţii.
Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 2 august 2024, recurenţii-reclamanţi au solicitat respingerea excepţiei de nulitate invocate prin întâmpinările pârâţilor şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Prin notele scrise înregistrate la 25 noiembrie 2024, recurenţii-reclamanţi au arătat că înţeleg să aducă lămuriri ale motivelor de recurs deja expuse, despre care au învederat că reprezintă argumente ce ţin de ordinea publică încălcată de magistraţii care au pronunţat hotărârile ce fac obiect al examinării în prezentul recurs.
Au arătat că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 20 şi 22, art. 61 şi 62, art. 255, art. 309, art. 430 alin. (2) C. proc. civ.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că au fost interpretate şi aplicate greşit dispoziţiile art. 1235, art. 1238, art. 1240, art. 1270, art. 1665 alin. (2), art. 1669 C. civ.
S-a arătat că soluţia de trimitere spre rejudecare este raportată la următoarele aspecte: eroarea instanţei în soluţionarea fondului cauzei (art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), în sensul că instanţele inferioare nu au evaluat corespunzător fondul cauzei în ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare; deciziile instanţelor de fond şi apel s-au bazat pe interpretări greşite ale normelor de drept material şi procedural fără o analiză aprofundată a probelor administrate; încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual (încălcarea principiilor de procedură civilă prin admiterea unor probe inadmisibile, respectiv proba cu martori pentru a contrazice un act autentic, contrar art. 309 C. proc. civ.); aplicarea greşită a normelor de drept material, cum ar fi calificarea greşită a nulităţii ca fiind absolută, în loc de relativă (art. 1665 alin. (2) C. civ.); ignorarea unor aspecte esenţiale (prezumţia de valabilitate şi forţă obligatorie a actelor autentice-art. 1240 şi art. 1270 C. civ., neanalizarea contextului economic şi a acordului liber exprimat al părţilor la momentul încheierii antecontractului, admiterea unei expertize care nu a analizat complet situaţia pieţei şi condiţiile tranzacţiei); împrejurarea că soluţia dată nu a fost fundamentată pe o judecată corectă a fondului; erorile instanţelor inferioare în aplicarea normelor privind nulitatea şi stabilitatea juridică a actelor autentice constituie motive de ordine publică, care impun remedierea lor în recurs, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, întrucât la dosarul cauzei au fost depuse, de către recurenţii-reclamanţi, la 25 noiembrie 2024 (în afara termenului legal imperativ de exercitare a căii extraordinare de atac), motive de recurs suplimentare (calificate de recurenţi ca fiind de ordine publică), la care s-a făcut referire şi prin concluziile orale formulate de reprezentantul convenţional al recurenţilor la termenul de judecată la care cauza a fost reţinută în pronunţare, Înalta Curte constată că în practicaua prezentei decizii instanţa a lămurit regimul juridic al acestor motive de recurs ulterioare, în sensul că a constatat decăderea recurenţilor din dreptul de a formula aceste motive de recurs suplimentare în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu numai de către instanță, nu şi de către părţi. Pe cale de consecință, părțile pot invoca motive de recurs numai prin recursul exercitat în termenul legal imperativ sau prin întâmpinările formulate, acestea fiind căile procedurale, pe care le au la dispoziție părțile. În plus, se constată că motivele suplimentare depuse cu depăşirea termenului legal imperativ de către recurent nu reprezintă motive de ordine publică pentru a fi invocate de către instanţa de judecată din oficiu.
Prin urmare, recursul urmează a fi analizat din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat şi argumentat prin cererea de recurs formulată în termenul legal, respectiv aplicarea greşită a dispoziţiile art. 258 şi art. 309 C. proc. civ. şi interpretarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1665 alin. (1) C. civ. cu privire la modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra neîndeplinirii condiţiilor de valabilitate ale antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenţi şi intimatul B, prin prisma preţului derizoriu al vânzării.
1. Motivul de recurs, subsumat dispoziţiilor de art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a art. 258 şi art. 309 C. proc. civ.
Art. 258 C. proc. civ. reţine că: „(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. (2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora. (3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuși.”
De asemenea, art. 255 C. proc. civ. la care face trimitere textul legal menţionat, prevede că: (1) „Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului. (2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. (3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei. (4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.”
Cu referire la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât proba cu martori a fost propusă de către intimatul-pârât B prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate în termenul legal, a fost pusă în discuţia părţilor şi a fost încuviinţată de către tribunal la termenul din 26 februarie 2021 (fila 25 vol. I dosar fond), cu arătarea faptelor ce trebuie dovedite, instanţa pronunţându-se la termenul respectiv şi cu privire la faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 309 C. proc. civ. invocate de recurenţi, prin apărător, cu prilejul concluziilor orale asupra probelor.
De altfel, deşi fac trimitere la dispoziţiile art. 255 şi 258 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii critică, în realitate, faptul că instanţa de apel a administrat proba testimonială cu privire la un înscris încheiat în formă autentică pentru care legea interzice, în mod expres, astfel de probatorii, situaţie care însă este reglementată de art. 309 C. proc. civ.
Art. 309 C. proc. civ. statuează că: „(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. (2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. (3)În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: 1.partea s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală de a-şi întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; 2.există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; 3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră; 4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; 6.se cere lămurirea clauzelor actului juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ce cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului respectiv, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (4).”
Invocând nerespectarea acestui text legal, recurenţii pretind că instanţa de apel nu putea califica o promisiune de vânzare-cumpărare încheiată în formă autentică ca fiind un contract de împrumut, pe baza unor declaraţii de martori, întrucât în această situaţie proba testimonială era prohibită de lege.
Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată, pe de o parte, că o astfel de critică se referă, în realitate, la considerentele tribunalului (unde în finalul motivării s-a reţinut că intenţia reală a părţilor a fost aceea de a încheia un contract de împrumut), iar pe de altă parte, că în apel nu s-a procedat la o calificare juridică a promisiunii de vânzare-cumpărare, cum în mod eronat susţin recurenţii, ci la analiza condiţiilor de valabilitate ale antecontractului de vânzare-cumpărare din perspectiva temeiului juridic care a determinat învestirea instanţei, respectiv art. 1669 alin. (1) C. civ.
În cadrul acestei analize, instanţa de apel nici măcar nu s-a raportat la declaraţiile de martori administrate cu prilejul judecăţii în fond, ci la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert inginer G, care a stabilit că valoarea de piaţă în luna decembrie 2019 a construcţiilor C1-C7 şi a terenului aferent, situate în Satu Mare, str. (...) era de 890.200 euro şi că degradările imobilului construcţie reprezintă 10% din valoarea acestuia. De asemenea, instanţa de apel s-a raportat la răspunsul la obiecțiuni formulat de acelaşi expert, prin care acesta şi-a menţinut concluziile cu privire la valoarea de piaţă a imobilului în litigiu la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare după ce a reţinut ca şi comparabilă tranzacţia notarială depusă de reclamantul A, dar şi la natura imobilului în litigiu, respectiv platformă industrială în care îşi aveau sediul sau punct de lucru 21 de societăţi comerciale, conform informaţiilor furnizate de ORC Satu Mare.
Cu toate acestea, Înalta Curte reţine că declaraţiile de martori nu au fost administrate în contra antecontractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a dispus de către instanţa de apel, pentru a se aprecia că au fost încălcate dispoziţiile art. 309 C. proc. civ., cum greşit afirmă recurenţii, ci pentru dovedirea unor aspecte de fapt şi a conduitei părţilor anterioară încheierii actului juridic, cu relevanţă majoră în ce priveşte motivul care le-a determinat pe acestea să încheie contractul.
Prin urmare, declaraţiile de martori au fundamentat identificarea cauzei reale a antecontractului de vânzare-cumpărare, în sensul de a se stabili dacă părţile au urmărit obţinerea dreptului de proprietate (recurenţii-reclamanţi), respectiv obţinerea unui împrumut (intimatul-pârât B).
Proba testimonială nu a fost administrată pentru a se dovedi existenţa, obiectul sau valoarea actului juridic încheiat. Nu valoarea din contract a făcut obiectul probaţiunii, ci dacă au existat raporturi de împrumut între recurenţi şi intimatul B, aspecte de fapt dovedibile cu orice mijloace de probă, inclusiv cu depoziţii de martori.
Faţă de cele arătate, dispoziţiile art. 309 C. proc. civ. nu au avut cum să fie încălcate întrucât nu sunt incidente cauzei pendinte şi, prin urmare, nu se circumscriu nici motivului de recurs invocat, astfel încât critica nu poate fi primită.
II. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1665 C. civ. cu privire la preţul derizoriu.
Potrivit art. 1665 C. civ. „Vânzarea este anulabilă atunci când preţul este stabilit fără intenţia de a fi plătit. (2) De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când preţul este într-atât de disproporţionat faţă de valoarea bunului, încât este evident că părţile nu au dorit să consimtă la o vânzare”.
Prima critică formulată care se subsumează acestui motiv de recurs se referă la împrejurarea că instanţa devolutivă nu a avut în vedere un element esenţial pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi anume scopul şi avantajul urmărit de fiecare dintre părţile contractante, care are relevanţă asupra aprecierii preţului contractual ca fiind derizoriu.
Recurenţii susţin că avantajul urmărit de intimatul-pârât B trebuia analizat şi prin raportare la cuantumul datoriei fiscale, pe care acesta a evitat să o plătească, ca urmare a preţului pe care aceştia l-au achitat în temeiul antecontractului, respectiv suma de 698.478 lei, aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a deciziei de menţinere a valabilității eşalonării la plata obligaţiilor fiscale cu nr. 129420/27.08.2019.
Înalta Curte constată că raporturile juridice civile izvorăsc din acte juridice, care constituie manifestări de voință făcute de către subiectele de drept civil cu intenția de a produce efecte juridice, deci depind de această voință a subiectelor de drept civil.
Actul juridic, respectiv contractul de vânzare-cumpărare este o manifestare de voință sau de voințe din partea unuia sau a mai multor subiecte de drept, făcută cu intenția de a produce efecte juridice și determinantă (necesară) pentru producerea acelor efecte.
Din noțiunea actului juridic civil (în sens substanțial) rezultă elementele definitorii ale actului: întâi, orice act este o manifestare de voință, deci o exteriorizare a voinței subiectului de drept civil. Ca atare, eventualele dorințe sau intenții păstrate de o persoană exclusiv în forul interior, neexteriorizate nici în mod expres, nici în mod implicit, prin gesturi, nu generează un act juridic și nu au relevanță juridică în dreptul civil.
În al doilea rând, nu orice manifestare de voință este recunoscută ca un act producător de efecte juridice, ci numai manifestarea făcută în limitele permise de dreptul obiectiv. Depășirea acestor limite implică, de regulă, nulitatea (nevalabilitatea) manifestării de voință și, deci, lipsirea sa de efecte, dacă legea nu prevede o altă sancțiune. În al treilea rând, scopul manifestării de voință este producerea de efecte juridice. Dacă nu există această intenție, ci manifestarea de voință, deși există, este făcută în glumă sau, mai general, cu un caracter neserios obiectivat (exteriorizat), nu va exista un act juridic valabil.
În al patrulea rând, aceste efecte juridice pot consta în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile, putând fi infinit de variate: transmisiunea, constituirea sau stingerea unui drept subiectiv, recunoașterea unei situații juridice etc.
Manifestarea de voință trebuie să fie determinantă, în împrejurările de fapt în care este făcută, pentru producerea efectelor juridice. Acest element definitoriu diferențiază actul de faptul juridic în sens restrâns, care fie presupune lipsa manifestării de voință, fie presupune că, dacă există o manifestare de voință din partea subiectului, ea este totuși irelevantă pentru producerea efectelor juridice, care iau naștere în temeiul legii, nu pentru că sunt voite de subiectul de drept.
Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, voinţa cumpărătorului este de a dobândi dreptul de proprietate a unui bun mobil/imobil în patrimoniu, iar cea a vânzătorului constă în obţinerea unui preţ.
Astfel, pentru analizarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare trebuie să se aibă în vedere scopul urmărit de către vânzător, iar nu avantajul, aşa cum pretind recurenţii, prin memoriul de recurs.
Motivul determinant care conduce la hotărârea de a încheia un act juridic și la exteriorizarea acestei hotărâri în mediul social este relevant pentru aprecierea valabilității contractului de vânzare-cumpărare contestat.
Astfel, scopul urmărit de către vânzător era de a obţine un preţ cât mai aproape de valoarea de piaţă a imobilului în vederea măririi patrimoniului cu o sumă de bani necesară pentru acoperirea datoriilor.
Prin urmare, nu prezintă nicio relevantă argumentul invocat de recurenţi, respectiv destinaţia dată de vânzător sumelor de bani achitate în virtutea acestui contract.
De aceea, în mod corect, instanţa de apel a decelat că nu poate fi acceptată poziţia apelanţilor că „B a consimţit la un preţ de nouă ori mai mic decât valoarea reală de piaţă de la acel moment pentru că avea de achitat debite fiscale, fiind firesc ca o persoană îndatorată să încerce să obţină un preţ cât mai mare din valorificarea bunurilor. Această concluzie se susţine şi prin natura imobilului în litigiu, respectiv platformă industrială în care îşi aveau sediul sau punct de lucru 21 de societăţi comerciale, conform informaţiilor furnizate de ORC Satu Mare”.
Existenţa unor datorii în patrimoniul vânzătorului ar fi trebuit să îl determine să urmărească înstrăinarea bunurilor sale la un preţ cât mai avantajos comparativ cu preţul de piaţă, şi nu la orice valoare mult inferioară.
Din această perspectivă, nu poate fi primită susţinerea recurenţilor în sensul că avantajul urmărit de părţi la încheierea unui contract cu titlu oneros nu trebuie analizat doar strict prin raportare la valoarea obiectului derivat al raportului juridic (imobilul obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare), întrucât avantajul urmărit de o parte poate fi reprezentat şi dintr-o pierdere pe care aceasta nu o mai încearcă.
În contextul factual al cauzei, această afirmaţie este una pur speculativă, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, instanţa de apel a avut în vedere starea de îndatorare pe care o avea intimatul-pârât B, şi a concluzionat, în mod corect, că o astfel de împrejurare nu era de natură să-l determine pe acesta să încheie o vânzare al cărei preţ îl punea, în continuare, într-o situaţie prejudiciabilă.
Pentru aceste motive, se constată că este neîntemeiată critica formulată.
A doua critică se referă la împrejurarea că instanţa a avut în vedere numai concluziile raportului de expertiză evaluatorie pentru aprecierea caracterului derizoriu al preţului contractual.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a statuat asupra caracterului neserios al preţului antecontractului de vânzare-cumpărare, fără a lua în calcul că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a reţinut că imobilul în discuţie este într-o stare de degradare care necesită efectuarea unor ample lucrări de reparaţie.
În primul rând, Înalta Curte subliniază că evaluarea probatoriului reprezintă o chestiune de netemeinicie ce excedează prezentului cadru procesual, iar interpretarea eronată a unor normelor juridice incidente poate fi verificată în măsura în care se invocă greșita aplicare a unei norme din materia interpretării contractelor ce ar conduce la o denaturare a voinței contractuale a părților.
Instanţa devolutivă a analizat probatoriile administrate în litigiul pendinte şi pe baza acestora a statuat cu privire la valoarea imobilului, aşa cum a fost stabilită prin mijloacele de probă administrate în cauză, în condiţii de contradictorialitate, respectiv proba cu expertiză imobiliară evaluatorie.
În acest sens, Înalta Curte constată că instanţa de apel a valorificat concluziile raportului de expertiză în sensul invocat de recurenţi, reţinând că „deşi apelanţii au susţinut că imobilul ce făcea obiectul vânzării se afla în stare de degradare, ceea ce ar explica preţul trecut în antecontract, expertul a menţionat că starea tehnică a construcţiilor C1-C7, obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare, era bună, ceea ce, potrivit clasificaţiei precizate în raportul de expertiză, înseamnă că imobilul-construcţie are „nevoie de unele lucrări de reparaţii curente la elementele de construcţii pentru a fi readusă în stare foarte bună, cum ar fi: reparaţii la fundaţii şi zidărie, tencuieli interioare şi exterioare, planşee, pardoseli, învelitori, zugrăveli şi vopsitorii exterioare, instalaţii electrice, sanitare şi de încălzire, în proporţie de până la 10% din valoarea acestora.”
Se notează că prin raportul de expertiză, care a stabilit că imobilul în litigiu are o valoare de piaţă de 890.200 euro, nu s-a menţionat că degradările aferente constatate de acelaşi expert ar atrage diminuarea respectivei valori, care, de altfel, nici nu a fost contestată, prin formularea obiecțiunilor sau solicitarea de completare a raportului de expertiză în calea de atac a apelului. Prin urmare, această valoare rămâne una de referinţă, atunci când instanţa de apel procedează la analiza comparativă privind preţul imobilului din antecontractul de vânzare-cumpărare (100.000 euro), respectiv preţul imobilului astfel cum a fost apreciat prin raportul de expertiză efectuat în cauză (890.200 euro).
Aceste statuări ale instanţei de apel reprezintă o valorificare a atribuţiilor judiciare, respectiv aprecierea şi coroborarea probatoriului administrat, atribuţii care privesc temeinicia hotărârii atacate, şi nu legalitatea acesteia, motiv pentru care exced analizei instanţei de recurs.
Prin urmare, stabilirea caracterului serios/neserios (derizoriu) al preţului vânzării este o chestiune de fapt pentru că ţine de evaluarea tuturor circumstanţelor în care se determină că a avut loc încheierea actului juridic contestat, astfel încât o cenzură a instanţei de recurs în privinţa unei atare evaluări realizate de instanţa de apel este exclusă, controlul instanţei de recurs fiind unul în legalitate, iar nu (şi) în temeinicie a hotărârii atacate.
Pornind de la aceste statuări instanţa supremă, în limita controlului judiciar realizat de instanţa de recurs constată că au fost aplicate, în mod corect, dispoziţiile art. 1665 C. civ., nefiind fondată critica formulată de către recurenţii-reclamanţi.
A treia critică invocată se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1665 alin. (2) C. civ. reglementează sancţiunea nulităţii relative pentru preţul derizoriu.
Recurentul susţine că normă juridică invocată este dispozitivă, respectiv o normă juridică de la care părţile pot deroga, iar instanţele anterioare nu se puteau pronunţa din oficiu asupra caracterului preţului derizoriu, întrucât nu este vorba de o nulitate absolută.
Referitor la această critică, Înalta Curte constată că demersul judiciar de învestire a instanţei cu pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a aparţinut recurenţilor-reclamanţi.
În acest cadru procesual, intimatul-pârât B a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat anularea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2029.
În susţinerea cererii reconvenţionale, intimatul-pârât a arătat că, în realitate, a dorit încheierea unui contract de împrumut, că preţul menţionat în antecontract s-a situat cu mult sub valoarea de piaţă a imobilelor care după grila notarilor valorează 500.000 euro şi că este evident că nu putea să-şi dorească a încheia un antecontract de vânzare-cumpărare la un preţ de 5 ori mai mic decât cel real. În urma probelor administrate, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit o valoare mult mai mare a imobilelor, respectiv aceea de 890.200 euro.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel nu s-a pronunţat din oficiu asupra preţului derizoriu stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare anulat în prezenta cauză, ci la solicitarea expresă formulată pe cale reconvenţională de către intimatul-pârât şi, totodată, la solicitarea formulată de intimata S.C. E S.R.L. prin cererea de intervenţie în nume propriu.
Pe cale de consecinţă, au fost respectate dispoziţiile art. 1248 alin. (2) C. civ. în ceea ce priveşte regimul sancţiunii nulităţii relative, aceasta fiind invocată de cel a cărui interes este ocrotit prin dispoziţia legală încălcată. Or, este evident atât interesul pe care promitentul vânzător B îl are cu privire la vânzarea acestui bun imobil.
Faţă de soluţia ce se va pronunţa şi având în vedere că intimaţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plății cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul.
Astfel, intimata intervenientă în interes propriu S.C. E S.R.L. a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 17.850 lei, dovedite cu factura nr. AT 0080/01.07.2024 (fila 154 dosar). Întrucât însă gradul de complexitate al cauzei şi împrejurarea că aceasta a fost soluţionată la primul termen de judecată nu justifică cuantumul onorariului avocaţial astfel cum a fost solicitat, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei şi va acorda intimatei cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.
Pentru aceleaşi considerente şi în baza aceloraşi dispoziţii legale, va fi redimensionat şi cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat solicitate de intimatul-pârât B în sumă de 15.000 lei, dovedite cu factura nr. 312031/04.07.2024 (fila 156 dosar), care vor fi reduse, în sensul că se va acorda suma de 8000 lei.
Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D, A împotriva deciziei nr. 74/A din 26 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea-Secţia I civilă. Va obliga recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei interveniente S.C. E S.R.L. cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei, iar intimatului-pârât B cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A şi D, împotriva deciziei civile nr. 74/A din 26 ianuarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Oradea – Secţia I civilă.
Obligă recurenţii-reclamanţi să plătească intimatei interveniente S.C. E S.R.L. cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.
Obligă recurenţii-reclamanţi să plătească intimatului-pârât B cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 15 ianuarie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.