Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată la 26.07.2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, sub nr. x/3/2016, reclamantele Autoritatea Rutieră Română - A.R.R şi Agenţia ARR A au chemat în judecată, pe calea acţiunii în regres, pe pârâtul Consiliul Judeţean A, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 218.882,13 lei; la plata dobânzii legale aferente acestei sume până la achitarea efectivă a acesteia, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1427/9.11.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a admis excepţia de necompetență teritorială invocată din oficiu şi a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea.
Astfel învestit, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, prin încheierea nr. 28/20.02.2017, a admis excepţia necompetenței materiale funcţionale a acesteia, invocată din oficiu şi a dispus scoaterea cauzei de pe rolul Secţiei I a Tribunalului Vâlcea şi transpunerea acesteia Secţiei a II-a civile, din cadrul aceleiaşi instanţe, spre competentă soluţionare.
Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 903/19.05.2017, pronunţată în dosarul nr. x/3/2016*, a admis excepţia necompetenței teritoriale a Tribunalului Vâlcea, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a constatat intervenirea unui conflict negativ de competenţă, motiv pentru care a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului de competenţă.
Prin decizia nr. 2856/5.10.2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă.
2. Primul ciclu procesual
2.1. Sentinţa Tribunalului Vâlcea
Prin sentinţa civilă nr. 1027/11.09.2019 pronunţată în dosarul nr. x/3/2016**, Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele Autoritatea Rutieră Română - A.R.R şi Agenţia ARR A şi a obligat pârâtul Consiliul Judeţean A la plata către reclamanta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R a sumei de 78.655,63 lei, contravaloare debit; la plata către reclamanta Agenţia ARR A a sumei de 78.655,63 lei, contravaloare debit, precum şi la plata către reclamanta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R a sumei de 2.741,5 lei, cheltuieli de judecată.
2.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Piteşti
Prin decizia civilă nr. 3169/4.11.2020, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a dispus admiterea ambelor apeluri formulate de reclamante şi de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 1027/11.09.2019, pronunţate de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/3/2016**, anularea acestei sentinţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
La data de 4.01.2021, pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă a fost înregistrat dosarul nr. x/3/2016***.
Al doilea ciclu procesual
3.1. Sentinţa Tribunalului Vâlcea
Prin sentinţa civilă nr. 1132/2.05.2023 Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la plata către fiecare dintre reclamante a sumei de câte 31.592,485 lei (în total 63.184,97 lei), reprezentând debit, precum şi la plata dobânzilor legale penalizatoare aferente acelor sume, începând cu data de 21.03.2014 şi până la data plăţii efective. Totodată, a fost obligat pârâtul la plata către reclamanta Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. a sumei de 5.000 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
3.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Piteşti
Prin decizia nr. 1811 din 2 aprilie 2024 pronunţată în dosarul nr. x/3/2016***, Curtea de Apel Piteşti – Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantele Agenţia ARR A şi Autoritatea Rutieră Română – ARR şi pârâtul Consiliul Judeţean A, împotriva sentinţei civile nr. 1132/2 mai 2023, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/3/2016***.
4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1811 din 2 aprilie 2024 au declarat recurs atât recurentele-reclamante Autoritatea Rutieră Română – ARR şi Agenţia ARR A, cât şi recurentul-pârât Consiliul Judeţean A.
4.1. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante Autoritatea Rutieră Română – ARR şi Agenţia ARR A arată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1039 C. civ. din 1864.
Pretind recurentele că instanţa de apel a tranşat judecarea apelului privind efectele solidarităţii pasive pe care le interpretează într-o manieră proprie, subiectivă, dislocată de aplicarea legală a dispoziţiilor ce ţin de solidaritatea pasivă şi, în al doilea rând, s-a pronunţat eronat privind aşa zisele critici pe care ARR ,,nu le-a adus cu privire la cuantumul prejudiciului achitat în plus”.
Făcând trimitere la considerentele hotărârii atacate, recurentele învederează că nu pot fi reţinute aspectele potrivit cărora noţiunea obligaţiei solidare pasive se referă la faptul că toţi debitorii se obligă la aceeaşi prestaţie, atâta vreme cât dispoziţiile art. 1039 C. civ. de la 1864 (legea aplicabilă la momentul naşterii obligaţiei solidare de plată a despăgubirilor) prevăd că obligaţia este solidară din partea debitorilor, când toţi s-au obligat la acelaşi lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitatea debitului şi că plata făcută de unul din debitori liberează şi pe ceilalţi.
Recurentele susţin că plata făcută de un codebitor liberează pe toţi debitorii solidari faţă de creditorul lor comun, iar codebitorul care a plătit întreaga datorie este îndreptăţit să se întoarcă împotriva celorlalţi codebitori solidari, putând cere fiecăruia din ei numai partea de datorie ce îi revine, deoarece solidaritatea pasivă nu funcţionează în raporturile dintre codebitori. Aşadar, prin natura sa, solidaritatea pasivă constituie o modalitate a obligaţiilor, dar ea contribuie şi la siguranţa creditorului, deoarece mai mulţi debitori vor fi ţinuți la plata datoriei.
Potrivit prevederilor art. 1042 C. civ. vechi, echivalentul art. 1443 Noul C. civ., creditorul se poate îndrepta, la alegere, împotriva oricăruia dintre codebitorii care înţelege să plătească întreaga datorie. Aşadar, în ceea ce priveşte dreptul de regres al AAR împotriva pârâtului Consiliul Judeţean A, sediul materiei este reprezentat de art. 1384 alin. (l) Noul C. civ. şi, interpretând per a contrario alin. (4), cel care exercită regresul poate recupera partea din despăgubire care corespunde culpei la cauzarea prejudiciului a celui pentru care răspunde.
Arată recurentele că au achitat creditoarei B S.R.L. suma de 471.933,79 lei, deşi ele datorau doar suma de 254.570,86 lei, astfel că au plătit cu 217.362,93 lei mai mult decât datorau. Pe de altă parte, instanţa de fond a interpretat eronat principiul solidarităţii dar şi dispoziţiile art. 1384 C. civ. privind acţiunea în regres, precizând faptul că recurentele Autoritatea Rutieră Română - ARR şi Agenţia ARR A sunt îndreptăţite să recupereze suma achitată în plus faţă de ceea ce datorau ele, însă de la persoane diferite, respectiv suma de la 63.184,97 lei de la pârâtul Consiliul Judeţean A şi diferenţa de 154.177,96 lei urmând a fi recuperată de la creditoarea B S.R.L., sens în care sentinţa ar trebui modificată sub aspectul solidarităţii.
Recurentele expun situaţii de fapt privind raportul juridic dintre Consiliul Judeţean A şi B S.R.L., notificările nr. 11008, nr. 15231, nr. 29436, nr. 2716, privind dosarul de executare nr. x/2013, raportul de expertiză întocmit de expertul C, dar şi cu privire la contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2013 al Judecătoriei Piteşti, la care a fost conexat dosarul nr. x/280/2014, rapoartele de expertiză contabile (întocmite de expertul D, respectiv de expertul E) din care reiese că ARR A a achitat în plus faţă de debitul ce îi revenea, suma de 218.882,13 lei (respectiv, 217.362,93 lei).
Arată recurentele că suma de 218.882,13 iei aşa cum a stabilit instanţa de judecată în mod definitiv, pe calea contestaţiei la executare, a fost stabilită în beneficiul creditoarei B S.R.L., astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond în sentinţa apelată, recuperarea sumei de 154.177,96 lei de la această creditoare nu mai poate fi realizată, suma fiind stabilită cu autoritate de lucru judecat. Această sumă reprezintă restul de debit pe care îl avea de primit B S.R.L. de la cele trei debitoare solidare, descărcarea acestor obligaţii urmând a se face între debitorii solidari proporţional cu culpa sa.
Chiar Tribunalul Vâlcea a reţinut în cuprinsul sentinţei că recurentele au plătit în plus faţă de partea de debit ce le revenea suma de 217.362,93 Iei (218.882,13 lei conform calculelor recurentelor), iar această sumă, reprezintă, aşa cum a fost stabilit în mod definitiv sub autoritatea de lucru judecat, prin pronunţarea soluţiei în dosarul nr. x/299/2013, restul de debit la care era îndreptăţită societatea B S.R.L.
Susţin recurentele că instanţa de apel, deşi învestită cu soluţionarea apelului pentru întreg debitul de 218.882.13 lei, nu arată considerentele pentru care Autoritatea Rutieră Română - ARR şi Agenţia ARR A ar trebui sa solicite B S.R.L. suma de 154.177,96 lei deşi chiar aceasta motivează că recurentele sunt îndreptăţite să recupereze suma achitată în plus faţă de ceea ce datorau ele. Or, în virtutea rolului activ, instanţa de judecată, în dezlegarea dată cauzei printr-o hotărâre judecătorească, trebuie să lămurească fondul problemei şi să ofere recurentului pârghiile legale pentru a-şi realiza drepturile. Simpla menţionare a faptului că suma de 154.177,96 lei ,,urmează să fie recuperată de la creditoarea B S.R.L.”, fără a preciza în concret cum se va realiza această recuperare, nu este de natură a respecta exigenţele şi acurateţea juridică pe care o hotărâre judecătorească trebuie să o aibă.
Interpretând cele 2 ipoteze, anume că suma de 218.882,13 lei a fost plătită în plus de către Agenţia ARR A faţă de partea la care au fost obligate cele doua recurente şi că suma reprezenta restul de 1/3 din debit ce revenea Consiliului Judeţean A, rezultă că suma plătită în plus de către Agenţia ARR A, era în fapt, partea din datorie ce revenea de plată pârâtului Consiliul Judeţean A, această instituţie aflându-se în culpă pentru neplata debitului la termen, astfel că toate accesoriile acestei sume (dobândă, actualizare cu inflaţia, cheltuieli de executare) cad în sarcina sa, iar orice altă interpretare este contrară legii şi principiilor echităţii.
În raporturile dintre creditor şi debitorii solidari, fiecare dintre debitorii solidari răspunde pentru întregul prejudiciu, inclusiv pentru cel creat prin întârziere de plată. Însă, în raporturile dintre debitorii solidari, descărcarea plăţilor se face proporţional cu culpa fiecăruia în crearea prejudiciului, aşa încât, recurentele, plătind o parte din sumele datorate, parte pentru care s-au considerat obligate, nu pot fi obligate la plata actualizărilor şi a dobânzilor curse în continuare pentru partea din capital neachitată de către pârâtă.
Având în vedere că din starea de fapt, din probele administrate în prezenta cauză (documente depuse de recurente şi cele două expertize întocmite în prezenta cauză), dar şi din dezlegarea dată de Curtea de Apel Piteşti prin decizia nr. 3169/2020 reiese fără putinţă de tăgadă că Autoritatea Rutieră Română - ARR şi Agenţia ARR A au plătit atât părţile de debit prin care aceste două entităţi le datorau creditoarei B S.R.L., cât şi partea pe care o datora Consiliul Judeţean A, plătind suma de 218.882,13 lei stabilită de BEJ F în dosarul de executare numărul x/2013, suma pe care Consiliul Judeţean A o datora creditoarei B S.R.L. la acel moment.
Nu se poate reţine de către instanţa de recurs că doar suma de 63.184,97 lei o are de plătit Consiliul Judeţean A, întrucât Autoritatea Rutieră Română - ARR şi Agenţia ARR A au plătit în solidar, suma de 471.933.79 lei, însă Consiliul Judeţean A nu a mai respectat „solidaritatea” pe care trebuia să o suporte, respectiv să plătească celor doua recurente sumele care au fost plătite de către acestea în contul datoriei sale.
Astfel, nu se poate reţine ca fiind corectă suma de 63.295,97 lei la care a fost obligat Consiliul Judeţean A să o plătească recurentei, aceasta nefiind solidară cu sumele achitate de către ARR, în condiţiile în care chiar instanţa, în cadrul sentinţei atacate, reţine că fiecare dintre creditoare trebuie să suporte 1/3 din întregul cuantum, aplicându-se greşit normele de drept material potrivit art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, recurentele fac trimitere la prevederile art. 1052 C. civ. de la 1864 (legea aplicabilă la momentul naşterii obligaţiei solidare) coroborate cu dispoziţiile legale privind dreptul de regres prevăzut de art. 1384 Noul C. civ. (legea aplicabilă la momentul formulării acţiunii de regres).
Făcând trimitere la probele administrate în cauză (înscrisuri, expertiza contabilă), recurentele arată că doar sumele poprite în intervalul 05.03.2014-27.03.2014 din conturile Agenţiei ARR A, în sumă totală de 218.882,13 lei, au condus la stingerea debitului şi încetarea executării silite pentru suma de 218.882,13 lei. Suma plătită de Consiliul Judeţean A, adusă la cunoştinţa executorului judecătoresc la data de 28.04.2014, nu poate fi considerată ca fiind făcută în contul debitului datorat către B S.R.L.
Este falsă supoziţia potrivit căreia cea mai mare parte a sumelor plătite de recurente şi suma achitată de pârât au fost reţinute ca urmare a declanşării executării silite împotriva celor trei debitori solidari în acelaşi dosar de executare, deoarece, ARR a achitat benevol suma de 253.051,66 lei, iar în cadrul executării silite a fost poprită tot din conturile ARR suma de 218.882,13 lei deci cea mai mare parte a sumelor plătite de recurente au fost achitate benevol şi nu pe calea executării silite.
Recurentele apreciază că este nefondată susţinerea potrivit căreia Consiliul Judeţean A a achitat creditoarei o parte din suma datorată chiar în urma executării silite în acest dosar, din moment ce toate probele depuse la dosar conduc la ideea că această sumă a fost adusă la cunoştinţa executorului judecătoresc abia după ce acesta a închis dosarul de executare ca urmare a îndestulării prejudiciului cu sumele poprite din contul Agenţiei ARR A. În acest sens, consideră că acea plată reprezintă o plată nedatorată care nu a fost inclusă în sumele executate silit fiind plătite în plus peste partea din debit pe care cele trei debitoare solidare o datorau creditoarei S.C. B S.R.L.
Mai reţine instanţa în mod eronat că obligaţia pârâtului faţă de recurente nu poate să depăşească partea sa din datorie de 1/3 solidaritatea încetând între debitori, aspect fals deoarece solidaritatea între debitori nu încetează aceştia fiind ținuți a răspunde solidar până la stingerea întregului debit. Deşi descărcarea obligaţiilor între aceştia urmează a se face proporţional cu întinderea culpei fiecăruia în generarea prejudiciului, acest aspect are la bază răspunderea solidară a acestora.
Precizează instanţa de apel că de suma achitată în plus faţă de cea datorată s-a folosit creditoarea, iar nu pârâtul, sens în care, nu s-ar justifica suportarea de către acesta nici accesoriilor aferente ei. Acest aspect este nefondat deoarece suma achitată în plus faţă de cea datorată a fost achitată chiar de către pârâtul Consiliul Judeţean A în afara procedurii executării silite ca urmare a faptului că această sumă a fost înregistrată la executorul judecătoresc. Pe cale de consecinţă, această sumă a fost înregistrată la executorul judecătoresc la o dată ulterioară închiderii executării silite, motiv pentru care, suma plătită în plus de către pârât, are natura juridică a unei plăti nedatorate.
Invocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurentele învederează că Decizia civilă nr. 1811/02.04.2024 este succint şi insuficient motivată, motivele expuse de către instanţă în cadrul considerentelor sentinţei fiind o simplă înşiruire a evenimentelor şi faptelor petrecute cronologic de la naşterea prejudiciului până la momentul prezent, cu prezentarea succintă a argumentelor reţinute de instanţa de apel prin Decizia nr. 3169/2020 pronunţată în primul ciclu procesual, fără a aduce argumente juridice care să susţină soluţia pronunţată prin dispozitiv.
În concluzie, din probele admise şi administrate în cauză, rezultă cu evidenţă că Agenţia ARR A şi Autoritatea Rutieră Română - ARR au dreptul de regres pentru suma de 218.882,13 lei achitată peste partea ce le revenea, compusă din (i) prejudiciu neachitat de către Consiliul Judeţean A în sumă de 57.866,67 lei (173.600:3=57.866,67); (ii) actualizarea inflaţiei în sumă de 55.222,71 lei neachitată de către Consiliul Judeţean A la prejudiciul în sumă de 57.866,67 lei; (iii) dobânzi în sumă de 76.467,18 lei neachitate de către Consiliul Judeţean A la prejudiciul în sumă de 57.866,67 lei; (iv) cheltuieli de judecată în cuantum de 14.000 lei neachitate de către Consiliul Judeţean A; (v) cheltuieli de executare silită în cuantum de 15.325,57 lei neachitate de către Consiliul Judeţean A.
Pe cale de consecinţă, Consiliul Judeţean A nu a plătit partea sa din prejudiciu în sumă de 57.866.67 lei, indice de inflaţie aferent, dobândă legală aferentă si cheltuieli de judecată, obligaţie ce o avea conform deciziei nr. 1249/R şi, de asemenea, nu a plătit nici cheltuieli de executare silită. Totodată, în mod eronat instanţa a obligat Consiliul Judeţean A la plata doar a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată, în condiţiile în care cheltuielile de judecată au fost în sumă de 17.084 lei compusă din: (i) 7.081 lei reprezentând 5.483 lei şi 703 lei taxă judiciară de timbru şi sumele de 250 lei şi 645 lei, reprezentând onorariu expert, de la judecata în fond în primul ciclu procesual; (ii) 3093 lei reprezentând taxă judiciară de timbru achitată pentru judecarea apelului în primul ciclu procesual; (iii) 6910 lei reprezentând 4.100 lei onorariu expert şi 2.810 lei cheltuieli ocazionate cu deplasarea consilierului juridic la termene la rejudecarea fondului.
În cazul respingerii recursului, recurentele solicită instanţei să dispună în cuprinsul deciziei pe care urmează să o pronunţe, modalitatea prin care recurentele-reclamante îşi pot recupera sumele de bani neacordate, în vederea soluţionării echitabile şi juste a cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/3/2016***. De asemenea, învederează că, nesoluționarea echitabilă a prezentei cauze prin neacordarea sumelor de bani ce se cuvin ARR ar conduce la crearea unui precedent prin care Consiliul Judeţean A s-a putut sustrage de la obligaţia de plata în solidar. Mai mult, având în vedere că sumele de bani neacordate ARR şi care au fost poprite din conturi reprezintă bani publici, solicită instanţei să se pronunţe în considerentele deciziei asupra acestui abuz de drept ce poate fi sesizat de Curtea de Conturi la un eventual control al gestionării banilor din bugetul public.
În concluzie, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei civile nr. 1132/2023, în sensul de a obliga Consiliul Judeţean A si la plata sumei de 155.697,16 lei (diferenţa dintre suma de 218.882,13 lei şi suma de 63.184,97 lei), la plata dobânzii legale si plata sumei de 17.084 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate, precum şi taxa judiciară de timbru în sumă de 2.742 lei pentru prezentul recurs.
4.2. Recurentul-pârât Consiliul Judeţean A a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.
Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi făcând trimitere la considerentele deciziei atacate, recurentul-pârât arată că aspectele reţinute de instanţa de apel cu privire la solidaritatea pasivă sunt temeinice şi legale, cu singura precizare că, în argumentarea pe care o face Curtea de Apel Piteşti, cu privire la condiţiile de admisibilitatea ale acţiunii în regres, instanţa de apel uită să preia si să analizeze culpa Autorităţii Rutiere Române - A.R.R. şi Agenţiei ARR A, referitoare la plata debitului datorat constatată deja în raportul de expertiză întocmit în cauză.
Pretinde recurentul că raportarea instanţei de apel la dispoziţiile legale ale vechiului Cod Civil (art. 1053) este nelegală şi depăşeşte cadrul juridic avut în vedere în acţiunea formulată de către reclamante.
Faţă de motivarea acţiunii, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată pe care reclamantele l-au invocat în mod expres este ,,(...) art. 1384 şi urm., 1456 şi urm. C. civ.”
Invocând prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurentul arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe condiţiile de admisibilitate ale acţiunii în regres prevăzute de dispoziţiile art. 1384 C. civ., astfel cum au fost acestea invocate în cererea de chemare în judecată de către reclamante.
În acest context, recurentul expune considerentele instanţei de apel pentru care au fost înlăturate dispoziţiile art. 1384 C. civ.
Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul pretinde că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.
Având în vedere reţinerile instanţei de apel consideră că incidenţa prevederilor legale în speţa de faţă se raportează la momentul pronunţării Deciziei Civile nr. 1249/R/3.03.2013 dată de Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a Curţii de Apel Braşov, în dosarul nr. x/90/2007 şi nu la data promovării acţiunii ce a format obiectul dosarului respectiv, întrucât solidaritatea dintre debitori -reclamantele din prezenta cauză şi Consiliul Judeţean A- rezultă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care au fost obligaţi la debitul din cadrul acesteia.
Acest aspect rezultă şi din considerentele Deciziei nr. 1811 din 02 aprilie 2024.
Astfel, data naşterii raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză este 03.03.2013, după intrarea în vigoare a noului Cod Civil, motiv pentru care şi reclamantele s-au raportat la prevederile ,,art. 1384 şi urm., 1456 şi urm. C. civ.”, ca temei legal al acţiunii acestora.
Dacă în privinţa solidarităţii pasive, prevederile legale ale vechiului Cod Civil au fost preluate în mod similar în actualul Cod Civil, în ceea ce priveşte dreptul de regres al debitorului pentru fapta sa de a răspunde pentru fapta altuia, acesta s-a definit în mod diferit.
Potrivit art. 1384 C. civ., baza juridică a dreptului de regres al unui debitor - creditor are ca fundament principiul echităţii derivat din evitarea îmbogăţirii fără justă cauză. Or, din prezenta acţiune şi probele ce au fost administrate în cauză, nu rezultă că s-a îmbogăţit în vreun fel Consiliul Judeţean A în detrimentul reclamantelor, faţă de voinţa benevolă a acestora.
Pretinde recurentul că din probele administrate în cauză nu rezultă cum a produs prejudiciul Consiliul Judeţean A, prejudiciu de care ar fi răspunzător faţă de reclamante, nu faţă de creditorul debitului din Decizia nr. 1249/R/3.03.2013, pronunţată în dosarul nr. x/90/2007, având în vedere că dreptul de regres s-a invocat de Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. -Agenţia A.
Arată că pârâtul s-a raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă, precum şi la răspunsul la obiecțiunile încuviinţate de Tribunalul Vâlcea, întocmite, în rejudecare, de către expertul E, din cadrul cărora rezultă că reclamantele au creat singure prejudiciul din prezenta cauză, întrucât, nu au achitat de bunăvoie, aşa cum au afirmat, debitul provenit din Decizia Civilă nr. 1249/R/ 3.03.2013 în termenul de 30 de zile prevăzut la art. 24 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci, ulterior, prin executarea silită, prin poprire, în anul 2014, pornită împotriva tuturor părţilor prevăzute în dispozitivul hotărârii judecătoreşti incidente în prezenta cauză.
În acest context, Consiliul Judeţean A a arătat că achitarea debitului, în sumă de 218.882,13 lei, din înfiinţarea popririi, în anul 2014, efectuată ca urmare a somaţiei comunicată de către Biroul Executorului Judecătoresc F, s-a făcut de reclamante cu încălcarea Normelor metodologice privind angajarea, lichidarea, ordonanţarea şi plata cheltuielilor instituţiilor publice, precum şi organizarea, evidenţa şi raportarea angajamentelor bugetare şi legale, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1792/2002, cu modificările şi completările ulterioare.
Este adevărat că potrivit reţinerii Curţii de Apel Piteşti din cadrul considerentelor hotărârii judecătoreşti pronunţate ,,(...) nu are incidenţă în cauză” Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1792/2002, cu modificările şi completările ulterioare, dar, faţă de atitudinea reclamantelor privind nerespectarea prevederilor acestui ordin, dovedesc culpa Autorităţii Rutiere Române - A.R.R. si a Autorităţii Rutiere Române - A.R.R. - Agenţia ARR A în efectuare unei plăti nelegale.
Din cuprinsul adresei ANAF nr. VL81485 din 28 aprilie 2014 rezultă că reprezentanţii celor două reclamante nu au verificat cuantumul debitului şi plăţile efectuate de acestea, în condiţiile în care au continuat activitatea de efectuare a plăţilor şi după achitarea de către Consiliul Judeţean A a debitului şi a cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina Consiliului Judeţean A potrivit Deciziei nr. 1249/R din 13 martie 2013.
Arată recurentul că acţiunea în regres dedusă judecăţii nu este admisibilă deoarece Consiliul Judeţean A, potrivit art. 1384 alin.(1) C. civ. ,,nu este răspunzător pentru prejudiciul cauzat”, întrucât nu i se poate imputa culpa reclamantelor în efectuare unei plăti nelegale, având în vedere principiul de drept nemo auditur propriam trupitudinem allegans.
Susţine recurentul că nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită a pârâtului în contextul în care plata sumei solicitată de reclamante a fost creată efectiv de către acestea întrucât nu au acţionat cu diligenta necesară, conform actelor normative invocate şi nu au verificat cum efectuează plata debitului din titlul executoriu.
Faţă de faptul că plata s-a efectuat benevol, de către Autoritatea Rutieră Română - A.R.R., Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. - Agenţia A, rezultă lipsa vinovăţiei Consiliului Judeţean A, iar faţă de concluziile raportului de expertiză, în specialitatea contabilitate, precum şi de răspunsul la obiecțiunile încuviinţate de Tribunalul Vâlcea, întocmite în cauză de expertul tehnic judiciar, E, reiese că lipseşte şi raportul de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită săvârșită şi vinovăţie.
5. Apărările formulate în cauză
În termen legal, recurentele-reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de pârât, în principal, ca fiind nul iar, în subsidiar, ca nefondat.
Arată recurentele-reclamante că toate susţinerile din recursul declarat de către pârât reprezintă aspecte reiterate din apelul declarat nr. 13815/11.10.2019, în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/3/2016**, dar şi din întâmpinarea nr. 19808/07.01.2020 depusa în acelaşi dosar la Curtea de Apel Piteşti, aceste critici fiind deja tranşate, iar recurentul nu a indicat în concret sub ce aspect instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit norme de drept material.
Similar, pârâtul nu a indicat, concret, motivele contradictorii sau străine de natura cauzei, pentru a se încadra în motivul de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., astfel că intervine sancţiunea nulităţii recursului.
Relativ la culpa Consiliului Judeţean A, recurentele-reclamante arată că însuşi recurentul-pârât recunoaşte că şi-a îndeplinit parţial obligaţiile dispuse în dispozitivul deciziei nr. 1249, în sensul că a achitat după 1 an de zile -respectiv în 2014- suma de 71.867 lei, sumă compusă doar din prejudiciu în sumă de 57.867 lei şi cheltuielile de judecată în sumă de 14.000 lei (57.867+14.000=71.867), fără a achita sumele reprezentând actualizarea prejudiciului cu indicele de inflaţie calculat de la data de 06.07.2006 până la data plăţii efective şi dobânda legală calculată de la data de 30.06.2006 până la data plăţii efective.
Consiliul Judeţean A nu a plătit partea sa din prejudiciu în sumă de 57.866.67 lei (173.600:3=57.866,66), indicele de inflaţie aferent, dobânda legală aferentă şi cheltuielile de judecată, obligaţie ce o avea conform deciziei nr. 1249/R pronunţată în cauza ce a format obiectul dosarului nr. x/90/2007 şi, de asemenea, nu a plătit nici cheltuielile de executare silită.
În termen legal, recurentul-pârât a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamante -prin care solicită respingerea căii de atac-, precum şi răspuns la întâmpinare, prin care solicită respingerea apărărilor reclamantelor.
Făcând trimitere la prevederile art. 1164, art. 1165, art. 1383 C. civ., pârâtul arată că faţă de data la care a fost pronunţată Decizia Civilă nr. 1249/R/03.03.2013 în dosarul nr. x/90/2007, rezultă ,,naşterea” raportului obligațional dintre Consiliul Judeţean A şi recurentele-reclamante, respectiv de la data de 03.03.2013, dată în funcţie de care se stabileşte incidenţa vechiului Cod Civil sau a noului Cod Civil, în acţiune fiind indicate prevederile noului Cod Civil (la acestea raportându-se şi pârâtul, prin apărările formulate).
Invocând culpa proprie a recurentelor-reclamante, prevederile art. 1456 alin. (1), art. 1384 alin. (1) şi alin. (4), art. 1480 C. civ., pârâtul reiterează că reclamantele şi-au provocat singure prejudiciul pentru întreaga sumă prevăzută în acţiune.
La 18.09.2024, reclamantele au depus răspuns la întâmpinarea pârâtului prin care au reiterate argumentele invocate în memoriul de recurs şi întâmpinare.
6. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților la 22.11.2024.
În data de 28.11.2024, în termen legal, recurentele-reclamante au formulat punct de vedere la raport arătând că motivele invocate în recursul propriu sunt încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În data de 3.12.2024, în termen legal, recurentul-pârât a formulat punct de vedere la raport, prin care solicită admiterea recursului propriu, apreciind criticile formulate ca fiind încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., precum şi constatarea nulităţii recursului recurentelor-reclamante.
Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 12 februarie 2025, în complet de filtru, fără citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
II.1. Examinând recursul recurentelor-reclamante Autoritatea Rutieră Română – ARR şi Agenţia ARR A sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente:
Recursul este calea de atac de reformare, nedevolutivă, extraordinară şi nesuspensivă de executare, prin care partea interesată solicită, în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege, desfiinţarea unei hotărâri date fără drept de apel, în apel sau a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.
Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi cod.
Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar şi ca susţinerile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.
Înalta Curte constată că argumentele recurentelor nu reprezintă critici de nelegalitate propriu-zise şi nu pot face obiect concret de analiză pentru instanţa de recurs, întrucât, în realitate, părțile au reluat criticile expuse în cadrul motivelor de apel, care au primit deja dezlegare jurisdicţională din partea instanţei de apel.
Astfel, se observă, de plano, că întreaga motivare din memoriul de recurs reprezintă simple reiterări ale criticilor expuse în cadrul motivelor de apel, care au fost, deja, analizate şi dezlegate de instanţa devolutivă de control judiciar.
Recurentele au pretins incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- susținând încălcarea prevederilor art. 1039, art. 1042 C. civ. din 1864, art. 1384, art. 1456 Noul C. civ.-, însă această invocare este una formală, în condiţiile în care reclamantele nu au dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel.
În debutul cererii, recurentele-reclamante reproşează instanţei de apel, pe de o parte, maniera în care aceasta a tranşat efectele solidarității pasive iar, pe de altă parte, faptul că ,,s-a pronunţat eronat privind aşa zisele critici pe care instituţia noastră nu le-a adus cu privire la cuantumul prejudiciului achitat în plus.”
În continuare, recurentele expun considerente ale hotărârii recurate şi pretind că acestea ,,nu pot fi reţinute”, fără a expune o argumentare juridică aptă de cenzură în recurs.
Se constată că întreaga argumentaţie din memoriul de recurs reprezintă o reluare a susţinerilor cuprinse în cererea de apel, cu ignorarea dezlegărilor instanţei de apel care a analizat atât raporturile codebitorilor cu creditorul, cât și raporturile dintre codebitori, sens în care a reținut că reclamantele au achitat în plus suma de 217.362,93 lei față de partea de debit care revenea acestora (de 254.570,86 lei), însă sunt îndreptățite la a primi de la pârâtul Consiliul Județean A (doar) suma de 63.184,97 lei întrucât „pârâtul datora suma de 135.051,97 lei, însă a achitat doar suma de 71.867 de lei, ca urmare a popririi înfiinţate în dosarul de executare silită nr. x/2013 al BEJ F. Faţă de suma datorată şi de cea plătită, rezultă că pârâtul mai datorează suma totală de 63.184,97 lei” iar „urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari neplătitori se realizează doar până la concurenţa părţii sale din obligaţie”.
Totodată, instanța de apel a reținut că achitând, în plus, peste 150.000 lei reclamantele au executat o obligaţie la care nu erau ţinute şi pe care au făcut-o fără intenţia de a plăti datoria pârâtului, iar ,,în acest raport juridic obligațional, accipiensul reclamantelor este creditoarea B S.R.L., care nu a fost, însă, antrenată în acest cadru procedual”.
Faţă de analiza amplă a instanţei de apel, se constată că recurentele-reclamantele, exercitându-şi dreptul de regres, nu au explicat în baza cărui temei ar fi putut fi obligat Consiliul Judeţean A la achitarea unei sume ce depăşeşte partea din datorie ce revenea pârâtului, după cum nu a fost indicată modalitatea în care instanţa de apel ar fi încălcat/aplicat greşit normele de drept material incidente în cauză.
Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei, or, recurentele nu tind, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune argumente teoretice (privind principiul solidarităţii), situaţii de fapt (privind sumele achitate atât de către reclamante, cât şi de către pârât, contestaţia la executare ce a făcut obiectul dosarului nr. x/299/2013, corespondenţa dintre părţi), probele administrate (rapoarte de expertiză, înscrisuri), precum şi motive ce au fost, deja, analizate şi dezlegate de instanţa devolutivă de control judiciar.
Totodată, ignorând judecata din apel, care a verificat cerinţele reglementate de prevederile art. 1039 C. civ. şi dreptul de regres al debitorului în materie de răspundere solidară, recurentele inserează în memoriul de recurs normele juridice analizate de Curtea de Apel Piteşti, însă expunerea nu este însoţită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanţa de apel a aplicat greşit/a încălcat, după caz, aceste norme juridice.
Or, motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentele critică soluţia primei instanţe.
În calea extraordinară de atac a recursului, ceea ce constituie obiect al judecăţii este exclusiv legalitatea hotărârii pronunţate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept, iar în lipsa dezvoltării unor argumente care să situeze criticile formulate în sfera temeiurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exercitarea efectivă a controlului de legalitate de către instanţa de recurs nu este posibilă.
În alţi termeni, întinderea controlului judiciar al instanţei de recurs este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, astfel încât dezacordul părţii cu privire la soluţia pronunţată nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs.
În aceeaşi notă, fără legătură cu considerentele instanţei de apel, este şi critica privitoare la aspectele invocate de reclamante privind cuantumul prejudiciului achitat în plus.
Separat de împrejurarea că argumentele vizând starea de fapt şi reaprecierea probatoriului (suma de 217.362,93 lei fiind determinată în cuprinsul răspunsului la obiecțiuni întocmit de expert E- răspunsurile la obiectivul nr. 4 şi la obiectivul nr. 6) nu se pot constitui în veritabile critici de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 C. proc. civ., se constată că în memoriul de recurs, reclamantele precizează că ,,cele două recurente au plătit cu 217.362,93 lei mai mult decât datorau” (pag. 3 a cererii de recurs), pentru ca, în continuare, să fie precizată suma de 218.882,13 lei (pag. 6 a memoriului de recurs), fără, însă, a expune critici de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ.
Formală este şi critica recurentelor privind modalitatea de motivare a Deciziei nr. 1811/2.04.2024, pretins a fi ,,succint şi insuficient motivată” în contextul în care reclamantele nu au indicat, punctual, vicii ale nemotivării prin raportare la motivele invocate de părţi şi pretins lăsate neanalizate sau analizate sintetic de către instanţa de apel.
În egală măsură, nemulţumirea recurentelor privind lipsa indicării de către instanţa de apel a ,,pârghiilor legale” prin care reclamantele îşi pot valorifica drepturile, nu plasează criticile în motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii recursului, câtă vreme instanţa de judecată nu poate indica uneia dintre părţile litigiului modalitatea în care îşi poate realiza, în continuare, drepturile pe care pretinde că le poate opune celeilalte părţi.
Pe de altă parte, criticile ce privesc cenzurarea cheltuielilor de judecată constituie argumente care au în vedere temeinicia şi reaprecierea situaţiei de fapt şi a probelor administrate, aspecte care nu mai pot fi puse în discuţie în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate invocat de parte- art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (sau art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).
Potrivit Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, -obligatorie conform prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. ,,stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.” (par. 34). Reprezentând ,,o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice”, ,,proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.” (par. 36-37).
Prin urmare, se constată că recurentele nu au indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.
Totodată, solicitarea recurentelor-reclamante privind „pronunţarea în considerentele Deciziei asupra acestui abuz de drept, ce poate fi sesizat de Curtea de Conturi la un eventual control al gestionării banilor din bugetul public” (pag. 11 a memoriului de recurs), excede controlului şi soluţiilor pe care le poate pronunţa instanţa de recurs, conform prevederilor art. 496 şi art. 497 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantele Agenţia A.R.R. A şi Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. împotriva deciziei nr. 1811 din 2 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti-Secţia I civilă.
II.2. Examinând recursul recurentului-pârât Consiliul Judeţean A sub aspectul posibilităţii de încadrare a criticilor formulate în cazurile de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente:
Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fără ca partea să dezvolte, în concret, argumente susceptibile de încadrare în teza motivului de casare invocat.
Aceasta întrucât, în argumentarea motivului de casare reglementat de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul expune critici privind aplicarea de către instanţa de apel a prevederilor Vechiului Cod civil (în contextul în care, în opinia sa, sunt aplicabile dispoziţiile Noului Cod civil întrucât acestea au fost invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, iar data naşterii raportului juridic dedus judecăţii este 3.03.2013). Totodată, pârâtul învederează că din probele administrate în cauză nu rezultă cum a produs prejudiciul Consiliul Judeţean A, sens în care susţine că reclamantele ,,au creat singure prejudiciul”.
Dincolo de faptul că aceste critici nu sprijină motivul de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6), se reţine că argumente similare au fost expuse şi în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în regres, precum şi culpa proprie a reclamantelor.
Prin criticile astfel formulate (subordonate celor două motive de casare), pârâtul ignoră atât judecata apelului din primul ciclu procesual, cât şi dezlegările din rejudecare, astfel cum au fost expuse în hotărârea recurată.
În acest sens, prin Decizia nr. 3169/4.11.2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, în primul ciclu procesual, s-a tranşat critica pârâtului privind aplicarea legii în timp (constatându-se caracterul nefondat al acesteia) şi s-a reţinut că aplicând prevederile art. 1042 Vechiul C. civ., raporturilor dintre codebitori, nu a fost schimbat temeiul juridic, “instituţia de drept fiind aceeaşi, atât sub imperiul Codului civil de la 1864, cât şi sub imperiul celui actual”.
Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că ,,la data nașterii raportului juridic dedus judecății era în vigoare Codul civil din 1864. Astfel, a fost analizată incidenţa dispoziţiilor din Codul civil din 1864 care reglementează, de o manieră similară cu cele din Noul Cod civil, obligaţiile solidare cu trimitere la cea de-a doua secţiune, aceea a obligaţiilor solidare între debitori (art. 1039-1056 C. civ.)”.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 1053 C. civ. de la 1864 (art. 1456 Noul C. civ.) reglementează dreptul de regres al debitorului în materie de răspundere solidară, iar ,,motivul de apel invocat de pârâtul Consiliul Judeţean, referitor la răspunderea pentru fapta altuia, nu are nicio aplicabilitate în cauză.”
Prin memoriul de recurs, pârâtul nu expune critici care să conducă la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci partea face trimitere la probe, pe care le interpretează într-o manieră proprie (fie în sensul că nu s-a probat îmbogăţirea pârâtului, în detrimentul reclamantelor, fie că nu s-a dovedit cum a produs prejudiciul Consiliul Judeţean A), or, circumstanţele factuale ale cauzei şi modalitatea de interpretare a probelor nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Criticile privind culpa recurentelor-reclamante care ar fi ,,creat singure prejudiciul” prin plata prejudiciului (respectiv lipsa culpei recurentului-pârât) şi neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a acţiunii în regres au fost invocate de pârât (şi) în faţa instanţei de apel, în primul ciclu procesual, la termenul din 27 octombrie 2020, iar prin Decizia nr. 3169/4.11.2020 s-a reţinut că ,,nu doar că depăşesc cadrul cu care instanţa de faţă a fost învestită, dar vin să contrazică tocmai dispoziţiile de drept ce guvernează instituția solidarităţii pasive, discuţiile în acest sens purtându-se inclusiv în faza de executare silită, în contestaţia pornită de către reclamantele din prezenta, soluţia fiind obligatorie părţilor de față”.
Aceleaşi critici au fost invocate şi în apel, în rejudecare, fiind înlăturate de către Curtea de Apel Piteşti întrucât debitorul solidar care a executat obligaţia poate cere codebitorului neplătitor partea din datorie care îi revenea acestuia din urmă.
Prin criticile formulate prin memoriul de recurs, recurentul-pârât urmăreşte doar reevaluarea situaţiei de fapt şi modificarea deciziei, urmare a unei reaprecieri a probelor, pentru ca în acest mod să ateste neîndeplinirea cerinţelor acţiunii în regres -din perspectiva culpei părţilor-, critici inadmisibile în recurs.
Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea dezacordului faţă de hotărârea pronunţată, indicarea formală a unor texte de lege, ci expunerea tuturor argumentelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.
Nici argumentul recurentului-pârât în sensul că „nu sunt îndeplinite nici condiţiile răspunderii civile delictuale” sau trimiterea la Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 1792/2002 -cu privire la care instanţa de apel a reţinut că nu are incidenţă în cauză- nu constituie o respectare a exigenţelor stabilite de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din moment ce simpla referire la aceste norme, neînsoțită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanţa de apel le-ar fi putut aplica faţă de obiectul cauzei, nu este suficientă pentru a putea constitui un motiv de nelegalitate, în sensul legii.
Cum, în raport cu scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, se reţine că recurentul-pârât a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului, astfel că este incidentă sancţiunea nulităţii căii de atac.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Consiliul Judeţean A împotriva deciziei nr. 1811 din 2 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti-Secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursurile declarate de reclamantele Agenţia A.R.R. A şi Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. şi de pârâtul Consiliul Judeţean A împotriva deciziei nr. 1811 din 2 aprilie 2024 a Curţii de Apel Piteşti-Secţia I civilă.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025.