Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele aspecte:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţia dedusă judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași-Secţia I civilă la 3 iunie 2022, reclamantul A a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 13.600 lei, reprezentând despăgubiri materiale, precum şi a sumei de 500.000 lei, cu titlu de daune morale.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 1903 din 16 octombrie 2023, Tribunalul Iași-Secţia I civilă a admis, în parte, cererea, a obligat pârâtul să achite reclamanţilor B, C, D şi E (moştenitorii lui A) suma de 13.600 lei, reprezentând despăgubiri materiale, a respins solicitarea de acordare a daunelor morale şi a obligat pârâtul să achite reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 5.785 lei.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamantele B şi C şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.
Prin decizia civilă nr. 131 din 4 aprilie 2024, Curtea de Apel Iași-Secţia civilă a respins apelul formulat de reclamante, a admis apelul formulat de pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca nefondată, acţiunea.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii, la 12 iunie 2024, au declarat recurs reclamantele B şi C, solicitând casarea deciziei recurate şi, rejudecând, admiterea apelului şi schimbarea, în parte, a sentinţei apelate, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată.
Recurentele-reclamante au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 1357 şi art. 1349 alin. (1) şi (2) C. civ. şi ale art. 272 - 276 C. proc. pen., sens în care au învederat următoarele:
Instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că fapta ilicită nu există, câtă vreme procedura judiciară desfăşurată împotriva reclamantului a fost finalizată prin achitare, instanţa penală reţinând că fapta nu este prevăzută de legea penală, soluţie ce s-a impus în raport cu decizia Curţii Constituţionale nr. 405/2016. Or, din actele şi lucrările dosarului penal rezultă că, la data exercitării acţiunii penale, cazul de clasare era evident pentru procuror, însă acesta a dispus, în mod nelegal, trimiterea în judecată, nesocotind prevederile art. 16 lit. b) C. proc. pen.
Mai mult, în condiţiile în care norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu era supusă unui proces de interpretare din perspectivă constituţională chiar în timpul urmăririi penale, procurorul a întocmit rechizitoriul cu puţin timp înainte de a se pronunţa decizia nr. 405/2016, încercând să dea o aparenţă de legalitate activităţii de urmărire penală desfăşurată împotriva reclamantului.
În aceste condiţii, este eronată interpretarea instanţei de apel, în sensul că procurorul nu a acţionat abuziv ori cu rea-credinţă, ci doar a apreciat greşit asupra semnificaţiei penale a conduitei reclamantului. În realitate, procurorul a înţeles să formuleze acuze netemeinice şi fără bază legală, care se circumscriu unui act de justiţie prejudiciabil, iar vătămarea produsă reclamantului nu a putut fi remediată prin hotărârea definitivă de achitare. Statul nu răspunde doar pentru erorile judiciare, astfel cum sunt definite prin art. 538 - 539 C. proc. pen., ci i se poate atrage răspunderea civilă delictuală pentru fapte ilicite, întrucât în jurisprudenţa CEDO s-a statuat că orice vătămare produsă prin funcţionarea defectuoasă a justiţiei trebuie însoţită, în mod necesar, de măsuri reparatorii.
Privitor la prejudiciul determinat de soluţionarea într-un termen nerezonabil a procesului penal, instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că durata procesului penal nu a fost excesivă, ignorând exigenţele impuse de art. 6 CEDO. În realitate, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru acordarea daunelor morale, întrucât Statul, în calitate de garant al legalităţii activităţii judiciare, nu şi-a îndeplinit obligaţiile pozitive pentru adoptarea măsurilor necesare pentru ca procesul să se desfăşoare în condiţii adecvate, de natură a garanta respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil, din perspectiva duratei rezonabile a acestuia.
Astfel, durata procedurii judiciare a fost nejustificat de mare (peste 5 ani), în condiţiile în care reclamantul a fost acuzat de o singură faptă penală, complexitatea dosarului nu a fost deosebită, trei dintre persoanele acuzate au urmat procedura judecăţii „abreviate”, iar procedura de judecată de drept comun a continuat cu 7 persoane inculpate, pentru 15 capete de acuzare şi nu a necesitat administrarea unui probatoriu amplu. Nu poate fi omis faptul că, în faţa instanţei de fond, în primul ciclu procesual, reclamantul a formulat cerere de disjungere, însă aceasta a fost respinsă. Prelungirea procedurii în mod nerezonabil s-a datorat şi deficienţelor autorităţilor, în condiţiile în care litigiul a suferit două cicluri procesuale, iar Curtea de Apel Iași a constatat o serie de greşeli de procedură în desfăşurarea procesului în primă instanţă. După ce judecata în primă instanţă, în primul ciclu procesual, a durat 23 de luni, iar rejudecarea în fond în al doilea ciclu procesual a avut o durată de 18 luni şi apelul 9 luni, nu se poate reţine că durata procedurii a fost rezonabilă. Faptul că reclamantul nu a formulat contestaţie cu privire la durata procesului penal nu înlătură dreptul acestuia la reparaţii.
Nelegală este şi soluţia de respingere a cererii de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în procesul penal, instanţa de apel reţinând că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trimit la legea civilă, iar nu la cea procesual civilă. Faţă de soluţia de achitare dispusă în procesul penal, se impune obligarea Statului să achite suma de 13.600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarele penale nr. x/P/2015, nr. x/99/2016 şi nr. x/99/2016*.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând recursul, prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa, în parte, decizia recurată, va trimite, spre rejudecare, apelul formulat de către pârât şi va menţine soluţia instanţei de apel privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către reclamante, pentru următoarele considerente de drept:
Din coroborarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, astfel că părţile nu o pot critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită un control de legalitate, prin raportare la motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reevaluarea situaţiei de fapt.
Ca atare, faptele sunt stabilite în mod suveran de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de apel, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite. Aşadar, scopul recursului transcede interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorilor de fond.
În consecinţă, astfel cum se va arăta infra, nu pot fi analizate acele critici invocate de către recurentele-reclamante, care aduc în discuţie temeinicia deciziei civile recurate, prin prisma mijloacelor de probă administrate în primă instanţă şi în apel, instanţa de recurs având competenţa legală de a cerceta doar criticile care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8.
Deşi recurentele-reclamante au indicat doar motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., totuşi unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat dispoziţii de drept procesual (art. 276 C. proc. pen., raportat la art. 453 C. proc. civ.), astfel că recursul va fi analizat din perspectiva acestor două motive de casare.
Având a cerceta, cu prioritate, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se reţine că recurentele-reclamante au criticat soluţia de respingere a cererii privind despăgubirile materiale în cuantum de 13.600 lei, susţinând că instanţa de apel a interpretat, în mod greşit, dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., atunci când a reţinut că acestea trimit la legea civilă (Codul civil), nu la legea procesual civilă, ajungând la concluzia eronată că, deşi autorul lor a fost achitat în mod definitiv, nu se impune obligarea Statului la plata cheltuielilor judiciare avansate în procesul penal.
Înalta Curte constată că acest prim motiv de recurs este fondat.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul declarat de pârât şi a schimbat, în parte, sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 13.600 lei, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, constatând că nu poate fi reţinută ipoteza răspunderii obiective a Statului, iar, în ceea ce priveşte răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, că nu este întrunită prima condiție cerută de Codul civil, și anume fapta ilicită imputabilă Statului.
În argumentarea acestei concluzii, instanţa de apel a arătat că obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de cel care a fost achitat în procesul penal se realizează în condiţiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluţia de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităţilor judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită. În privinţa obligaţiei de restituire, instanţa de apel a constatat că dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trimit la dispoziţiile legii civile, iar nu la cele ale legii procesual civile, ceea ce denotă voinţa legiuitorului de a se aplica normele de drept material incidente sferei răspunderii civile delictuale. A mai reţinut instanţa de apel că, atât timp cât s-a pronunțat o soluţie de achitare pentru existenţa unuia din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) C. proc. pen., iar organul judiciar a parcurs în mod legal etapele de examinare a dosarului penal, cheltuielile judiciare legate de asigurarea apărării inculpatului nu pot fi imputate Statului.
În acord cu susţinerile recurentelor-reclamante, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen., în contextul în care pretenţia de recuperare a sumei de 13.600 lei, reprezentând cheltuielile judiciare efectuate în procesul penal, soluţionat definitiv prin achitare, are ca fundament juridic culpa procesuală a Statului.
În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 C. proc. pen., potrivit cărora: „(1) În caz de condamnare, renunțare la urmărirea penală, renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum și părții civile căreia i s-a admis acțiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea. (…) (5) În caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. (6) În celelalte cazuri, instanța stabilește obligația de restituire potrivit legii civile”.
Referitor la sintagma „celelalte cazuri”, inserată în alin. (6), în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat soluţia de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă. Ca atare, textul de lege menționat reglementează un alt mecanism juridic de restituire a sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare, decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile. Se impune a fi observat, deopotrivă, faptul că legea procesual penală nu interzice, în mod expres, solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 C. proc. pen.
În ce priveşte determinarea „legii civile”, contrar celor reţinute de instanţa de apel, se reţine că, în materie civilă, regimul juridic al cheltuielilor de judecată este reglementat la art. 451-455 C. proc. civ., care consacră, drept fundament al suportării cheltuielilor de judecată, culpa procesuală decurgând din pierderea procesului, interesând atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, în acest sens fiind şi statuările cuprinse în decizia Curţii Constituţionale nr. 463 din 28 iunie 2016, precum şi în decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.
Mecanismul acordării cheltuielilor judiciare se întemeiază pe noţiunea de culpă procesuală, însă sfera sa de cuprindere nu se identifică cu cea a instituţiei răspunderii civile delictuale, astfel cum, în mod greşit, a reţinut instanţa de apel, întrucât, în analiza culpei procesuale nu se recurge la elementele ce definesc răspunderea civilă delictuală (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie,), reglementate la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., ci la acele elemente care se înscriu în sfera noţiunii de „parte care pierde procesul”, prevăzute la art. 453 alin. (1) C. proc. civ. În consecinţă, nu există niciun argument juridic ca, în prezentul litigiu, analiza culpei procesuale a părţilor implicate în procesul penal să aibă loc în alte coordonate decât cele dictate de „legea civilă” la care face trimitere art. 276 alin. (6) C. proc. pen., şi anume dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
Ca atare, este eronat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia „în privinţa obligaţiei de restituire, prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen. trimit la dispoziţiile legii civile, iar nu la cele ale legii procesual civile, ceea ce denotă voinţa legiuitorului de a se aplica normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală, astfel că obligaţia de restituire a cheltuielilor judiciare suportate de către cel în favoarea căruia se dispune achitarea se realizează în condiţiile legii civile, dacă există premisele răspunderii civile delictuale, adică doar în măsura în care soluţia de achitare s-a fondat pe o culpă gravă a autorităţilor judiciare, iar aceste cheltuieli au fost generate de respectiva faptă ilicită”.
Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., „partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată”. Conform art. 14 C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.
Chiar dacă nu este parte în procesul penal, Statul, în calitate de titular al acţiunii penale, atât timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală, trebuie să îşi asume responsabilitatea pierderii acţiunii penale şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, în această ipoteză, răspunderea Statului nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că „ipoteza răspunderii obiective a Statului nu poate fi reţinută, atât timp cât motivarea reclamantului a fost făcută exclusiv din perspectiva răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie”.
O atare concluzie formală nu poate fi primită, întrucât, atât timp cât nu este ţinut de o calificare juridică eronată sau incompletă, judecătorul, sub rezerva incidenţei dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ., este dator să identifice normele juridice aplicabile actelor şi/sau faptelor deduse judecăţii şi să le dea eficienţă din oficiu, fără a aştepta ca reclamantul să le indice şi, mai ales, fără a condiţiona aplicarea corectă a legii de o atare indicare din partea reclamantului. În urma coroborării art. 9 cu art. 22 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., rezultă că limitele judecății, deduse din principiul disponibilității, nu se referă la temeiul de drept ce a fost indicat de reclamant, întrucât judecătorul este obligat să soluționeze litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, precum şi să califice juridic actele şi faptele deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Procedând astfel, judecătorul nu modifică situaţia de fapt şi de drept pe care partea reclamantă şi-a întemeiat pretenţiile, ci exercită o prerogativă ce i-a fost acordată, în mod expres, prin lege.
În altă ordine de idei, din momentul în care acțiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naște un drept de creanță împotriva Statului, pentru recuperarea cheltuielilor judiciare efectuate pentru a-și asigura apărarea, în condiţiile în care instanța penală nu s-a pronunțat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară să nu poată fi recuperată de persoana achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăților persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil. A nega posibilitatea reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale ce are drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.
Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu indică titularul obligației de plată a cheltuielilor judiciare necesare pentru organizarea apărării în procesul penal nu poate justifica aplicarea unei cauze exoneratoare de răspundere, în lipsa unui norme legale exprese. O altfel de interpretare ar fi contrară şi principiului echității, întrucât, în acest caz particular, inculpatul achitat s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente susținerii apărării într-o procedură pe care nu a declanșat-o, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deși, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.
Fiind gestionar şi organizator al activităţii judiciare în ansamblu şi, în mod specific, al celei de urmărire şi tragere la răspundere penală, Statul trebuie să suporte consecinţele pierderii acţiunii penale, inclusiv sub aspectul cheltuielilor judiciare efectuate de persoana care a fost achitată în mod definitiv, doar în acest fel asigurându-se conţinut şi sens art. 276 alin. (6) C. proc. pen.
În considerarea celor expuse, se constată că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat, în mod greşit, dispoziţiile art. 276 alin. (6) C. proc. civ., privite în corelaţie cu cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., astfel că este incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., impunându-se casarea, în parte, a deciziei civile recurate şi trimiterea apelului formulat de către pârât la aceeaşi curte de apel, spre rejudecare.
În altă ordine de idei, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-reclamante au susţinut că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că fapta ilicită nu există, în condiţiile în care din actele şi lucrările dosarului penal rezultă că, la data exercitării acţiunii penale, cazul de clasare prevăzut de art. 16 lit. b) C. proc. pen. era evident pentru procuror, însă acesta a dispus, în mod nelegal, trimiterea în judecată. Au mai arătat că norma de incriminare a infracţiunii de abuz în serviciu era supusă unui proces de interpretare din perspectivă constituţională chiar în timpul urmăririi penale, însă procurorul de caz a întocmit rechizitoriul cu puţin timp înainte de a se pronunţa decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, încercând să dea o aparenţă de legalitate activităţii de urmărire penală.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.
Menţinând soluţia primei instanţe de respingere a cererii privind acordarea de daune morale în urma achitării definitive, instanţa de apel a reţinut că procurorul de caz nu a acţionat în mod abuziv sau cu rea-credinţă, nefiind aşadar îndeplinită condiţia existenţei faptei ilicite, ce constituie fundamentul răspunderii civile delictuale, considerentele relevante ale deciziei recurate fiind următoarele:
(i) Soluţia de clasare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., nu a fost deloc evidentă, de vreme ce, prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual, s-a dispus condamnarea, iar printre argumentele desfiinţării acestei soluţii a fost şi acela că instanţa penală nu s-a raportat la deciziile Curţii Constituţionale, care au reconfigurat latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu, sub aspectul elementului material.
(ii) Efectele deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016 nu puteau fi anticipate la momentul emiterii rechizitoriului, de vreme ce Curtea Constituţională reţinuse anterior conformitatea cu legea fundamentală (decizia nr. 299/2007), iar decelarea efectelor deciziei nr. 405/2016 a necesitat timp şi a produs controverse jurisprudenţiale, având caracter de noutate pentru profesioniştii dreptului.
(iii) Chiar după ce prima instanţă a pronunţat soluţia de achitare, pe temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea de Apel Iași a apreciat că soluţia este corectă, dar că motivarea este alta, şi anume că nu a fost probată vătămarea intereselor legitime ale Comisariatului (...), lipsind un element constitutiv, sub aspectul laturii obiective.
(iv) O procedură judiciară finalizată prin achitare, pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale infracțiunii de instigare la abuz în serviciu (instanța penală reținând, însă, că fapta există în materialitatea sa), nu poate fi calificată ca un eşec al autorităţilor judiciare în derularea procesului penal sau ca fiind contrară legilor ori bunelor moravuri, astfel încât să se producă o încălcare drepturilor subiective sau a unui interes legitim, în sensul prevederilor art. 52 din Constituţie.
(v) Simpla iniţiere a procesului penal şi derularea acţiunii penale nu pot fi considerate, în sine, fapte ilicite, întrucât Statul, prin organele judiciare penale, urmărește un obiectiv de interes public, și anume respectarea legii penale, asigurarea aflării adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana inculpatului, strângerea şi administrarea de probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, tragerea la răspundere a celor vinovaţi de încălcarea legii penale şi, în egală măsură, împiedicarea angajării acestei răspunderi pentru persoanele nevinovate. Dacă, în urma administrării probelor şi a verificării legalităţii lor, cel supus procesului penal obţine o soluţie de achitare, motivată de neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, rezultă că principiul legalităţii şi al prezumţiei de nevinovăţie au prevalat, culpa Statului, raportat la conduita autorităţilor sale judiciare, putând fi reținută doar atunci când au fost încălcate procedurile legale, iar acest fapt a fost constatat explicit.
Contrar susţinerilor recurentelor-reclamante, raţionamentul instanţei de apel respectă exigenţele legale, în condiţiile în care mijloacele de probă administrate în cauză au condus la concluzia că nu există faptă ilicită, astfel că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului, nefiind îndeplinită prima cerinţă legală.
Chiar dacă invocă, în mod formal, greșita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 1349 C. civ., în realitate, recurentele-reclamante aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul, aspect care nu priveşte legalitatea deciziei recurate, ci temeinicia sa. Or, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune enunţarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea recurentă o consideră corectă şi argumentarea discordanţei acestei interpretări cu cea dată de instanţa de apel, acest caz de casare nefiind incident atunci când se critică situaţia de fapt, prin raportare la modul de interpretare a probelor.
În acest sens, art. 264 alin. (2) C. proc. civ. prevede că „în vederea stabilirii existenţei şi inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, afară de cazul în care legea stabileşte puterea lor doveditoare”, fiind consacrată libertatea pe care o are instanţa în a aprecia asupra forţei probante a dovezilor.
Doar legalitatea probelor poate fi cenzurată în recurs, nu şi modul în care acestea au fost apreciate, pentru a se reţine o anumită situaţie de fapt, instanţa de apel fiind suverană în această privinţă. În acest context, nu se poate pretinde instanţei de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, astfel că, după cum s-a arătat deja, criticile recurentelor-reclamante care privesc modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probele nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de lege.
Dincolo de acest aspect, este de subliniat că în dreptul pozitiv nu există nicio dispoziţie legală care să impună angajarea răspunderii Statului pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, urmată de achitare. Ideea unei garanții obiective pentru exercitarea unei acțiuni penale finalizate prin achitare nu este instituită prin normele juridice în vigoare, nefiind conturată nici în jurisprudenţa CEDO.
Statul răspunde pentru erorile judiciare în procesul penal, în cadrul conturat de prevederile art. 538 şi art. 539 C. proc. pen., precum și de decizia Curții Constituționale nr. 136 din 3 martie 2021, în aceste cazuri fiind vorba despre prejudiciile suferite prin condamnarea pe nedrept, respectiv prin privarea de libertate nelegală ori nedreaptă. Un alt caz de răspundere a Statului este reglementat la art. 539 ind. 1 C. proc. pen. şi se referă la ipoteza măsurilor de supraveghere tehnică ori al activităţilor specifice culegerii de informaţii, dispuse în mod nelegal.
Iniţierea mecanismelor de cercetare penală nu este, prin ea însăși, un act prezumat ilegal şi vătămător, după cum nici modalitatea de finalizare a acestora nu certifică natura abuzivă a măsurilor adoptate, temeiul activării şi derulării mecanismelor instituţionale fiind cele care definesc respectarea principiului legalităţii. Orice manifestare a autorităţilor publice, care se încadrează în sfera atribuţiilor, competenţelor ori procedurilor reglementate și care se desfășoară în scopul pentru care a fost legiferată, va fi una legală, indiferent dacă, la finalul ei, se stabileşte sau nu o formă de răspundere a celui supus respectivei proceduri.
În orice caz, art. 1349 alin. (1) C. civ., care, în corelare cu art. 1357 C. civ., constituie temeiul legal al pretenției afirmate, prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Fapta ilicită este, prin definiție, o conduită contrară dreptului obiectiv. Însă, printre cauzele justificative recunoscute de lege se numără și exercițiul unui drept, după cum rezultă din art. 1353 C. civ., potrivit căruia cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care a săvârşit fapta cu intenţia de a-l vătăma pe altul. Desigur, exercitarea acțiunii penale este o prerogativă de putere publică și o obligație a Statului, însă esențial este că ea constituie exercițiul unei conduite permise de lege și, ca atare, nu poate avea, în sine, caracter ilicit.
În cauză, nu poate fi primită susţinerea recurentelor-reclamante, potrivit căreia „din actele şi lucrările dosarului penal reiese că procurorul de caz a acţionat abuziv şi cu rea-credinţă”, având în vedere că, sub acest aspect, instanţele de fond au reţinut, pe de o parte, că cercetarea penală şi trimiterea în judecată nu pot constitui, în sine, o faptă ilicită, atât timp cât s-au circumscris unui cadru legal, iar, pe de altă parte, că, în urma valorificării mijloacelor de probă administrate în cauză, nu se poate imputa organului de urmărire penală o conduită ilicită.
În altă ordine de idei, privitor la prejudiciul determinat de soluţionarea într-un termen nerezonabil a procesului penal, recurentele-reclamante au susţinut, tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că instanţa de apel a apreciat, în mod greşit, că durata procesului penal nu a fost excesivă, ignorând exigenţele impuse de art. 6 CEDO, sens în care au învederat că o perioadă de peste 5 ani este nejustificat de mare, în condiţiile în care autorul lor a fost acuzat de o singură faptă penală, complexitatea dosarului nu a fost deosebită, iar procedura nu a necesitat administrarea unui probatoriu amplu, prelungirea procedurii fiind cauzată de deficienţele autorităţilor judiciare.
Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.
Având în vedere că recurentele-reclamante urmăresc angajarea răspunderii civile a Statului, invocând încălcarea duratei rezonabile de soluționare procesului penal în care a fost implicat autorul lor, este de notat că dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele societăţii democratice, iar durata excesivă a procedurilor judiciare este una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudenţa CEDO punând în evidenţă, în mod repetat, acest element. Cauzele care generează întârzierea procedurilor judiciare sunt multiple și pot varia de la resursele alocate sistemului judiciar, încărcătura instanţelor de judecată, elementele specifice ale procedurii, până la cauze legate de fenomenologia socială, ce poate determina anumite trăsături ale comportamentului participanţilor la proces. Ca atare, durata rezonabilă a procedurilor judiciare nu poate fi determinată cu titlu general, astfel că fiecare procedură trebuie apreciată în concret, în funcţie de criteriile dezvoltate în jurisprudența europeană.
Celeritatea procesului judiciar nu trebuie să fie unicul obiectiv al Statului în administrarea justiţiei, organismele Consiliului Europei identificând patru elemente interdependente de care depinde calitatea actului de justiţie: numărul de cauze, resursele disponibile, durata procedurilor, calitatea hotărârilor. Toate aceste elemente trebuie luate în considerare la configurarea bunei administrări a justiţiei.
Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa europeană, revine Statului, în calitate de garant al legalității activității judiciare, răspunderea pentru durata procedurii, aceasta fiind una obiectivă, bazată pe ideea de garanție pentru riscurile producerii unor abuzuri, ce nu corespund exigențelor art. 6 din Convenţie (cauza Balint c. României, cauza Abramiuc c. României). Dacă, în ce privește răspunderea Statului pentru erori judiciare, trebuie să fie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538-539 C. proc. pen., în schimb, în vederea angajării răspunderii Statului pentru nesoluționarea cauzei într-un termen rezonabil, nu există norme juridice interne, astfel încât instanţele naţionale trebuie să aibă în vedere criteriile statuate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Printr-o formulă adeseori utilizată, CEDO a statuat că „durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, precum şi miza litigiului pentru cel interesat” (cauza Frylander c. Franţei; cauza Laino c. Italiei; cauza Maršálek c. Cehiei; cauza Nichifor c. România; cauza Tudorache c. României), ceea ce presupune că analiza trebuie să efectuată in concreto, în funcţie de elementele caracteristice ale cauzei.
În ceea ce privește primul criteriu, complexitatea afacerii poate fi generate de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidate (cauza Ilowiecki c. Poloniei).
Referitor la al doilea criteriu, analiza comportamentului părţilor este importantă, întrucât constituie un element obiectiv, neimputabil Statului, de care trebuie să se ţină cont pentru a se determina dacă a fost sau nu depăşit termenul rezonabil (cauza Wiesinger c. Austriei). Sub acest aspect, jurisprudenţa oferă suficiente exemple în care părţile au contribuit, sub diferite forme, la prelungirea duratei procedurii, cum ar fi: formularea în mod repetat a unor cereri de amânare (cauza Buchholz c. Germaniei), schimbările repetate ale apărătorilor (cauza Yagci şi Sargin c. Turciei), neîndeplinirea obligaţiilor procedurale (cauza Idrocalce S.R.L. c. Italiei). Dacă părţile au contribuit în mare măsură la prelungirea procesului, acest fapt poate conduce la respingerea plângerii, sub aspectul depăşirii termenului rezonabil (cauza Vernillo c. Franţei). Ceea ce li se pretinde părţilor este o „diligenţă normală” în cadrul procesului naţional, având drept scop finalizarea acestuia (cauza Pretto şi alţii c. Italiei; cauza Poiss c. Austriei).
Relativ la al treilea criteriu, comportamentul autorităţilor naţionale este la fel de important pentru a evalua caracterul rezonabil al duratei procedurii interne, fiind vizate, în primul rând, autorităţile judiciare. Indiferent de gradul lor de jurisdicţie, autorităţile judiciare au o responsabilitate deosebită în privinţa asigurării respectării duratei rezonabile a procedurii, întrucât acestea sunt considerate, în primul rând, responsabile pentru aplicarea efectivă a Convenţiei în dreptul intern. CEDO a precizat, în nenumărate rânduri, că statele semnatare ale Convenţiei au obligaţia de a-şi organiza sistemul judiciar de aşa manieră încât să le permită respectarea tuturor exigenţelor impuse de art. 6 şi, în mod particular, a celor privitoare la termenul rezonabil (cauza Garyfallou Aebe c. Greciei).
Din jurisprudenţa europeană reies mai multe situaţii în care autorităţile judiciare au contribuit la prelungirea nejustificată a duratei procedurii dincolo de pragul rezonabilității: întârzierea judecătorului în audierea martorilor şi dispunerea efectuării unei expertize (cauza Golino c. Italiei), întârzierea citării părţilor (cauza Foti şi alţii c. Italiei), lipsa de reacţie a judecătorului faţă de neefectuarea expertizei dispuse pentru un termen îndelungat (cauza Billi c. Italiei), acceptarea unui număr exagerat de memorii şi contra-memorii (cauza König c. Germaniei), neutilizarea de către judecători a mijloacelor legale pentru a ordona administrarea unei probe importante sau pentru accelerarea procedurii (cauza X. c. Franţei), întârzierea în redactarea hotărârii pronunţate (cauza B. c. Austriei).
Referitor la criteriul privind miza afacerii, potrivit formulei utilizate de CEDO, există anumite ,,ipoteze ce necesită o diligenţă specială (particulară) din partea autorităţilor naţionale”, și anume: litigiile care privesc starea şi capacitatea persoanelor (cauza Laino c. Italiei); litigiile care implică victimele evenimentelor rutiere sau a infracţiunilor (cauza Martins Moreira c. Portugaliei), litigiile referitoare la viaţa profesională a persoanei sau la chestiunile de natură socială (cauza Garcia c. Franţei), litigiile de muncă (cauza Petko Ivanov c. Bulgariei).
În cauză, se constată că instanța de apel a identificat, în mod corect, aceste criterii rezultate din jurisprudenţa europeană, în funcție de care se impune analiza caracterului rezonabil al termenului, şi le-a analizat detaliat pe fiecare în parte, reţinând următoarele aspecte specifice: complexitatea dosarului a fost deosebită, numărul mare al inculpaţilor contribuind la prelungirea procedurii, cu atât mai mult cu cât aceştia au formulat cereri de amânare pentru lipsă apărare, inclusiv reclamantul; instanţa penală a apreciat că fapta reclamantului se afla în legătură cu faptele celorlalţi inculpaţi, astfel că disjungerea nu a fost posibilă; probatoriul, deşi nu a fost deosebit de complex, a necesitat în fiecare etapă audierea a peste 20 de martori, aspect care a necesitat acordarea mai multor termene de judecată; pe parcursul procedurii, reclamantul nu s-a plâns de durata acesteia, neformulând contestaţie în condiţiile art. 488 ind. 1-488 ind. 6 C. proc. pen.; procesul penal s-a derulat în perioada în care conţinutul infracţiunii de abuz în serviciu a fost reconfigurată, prin pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 405/2016.
Nu pot fi primite susţinerile recurentelor-reclamante, în sensul că durata procesului penal de peste 5 ani este nejustificat de mare, în condiţiile în care autorul lor a fost acuzat de o singură faptă penală, complexitatea dosarului nu a fost deosebită, iar procedura nu a necesitat administrarea unui probatoriu amplu, întrucât privesc particularităţile faptice ale cauzei. Astfel, prin memoriul de recurs nu se argumentează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ci se critică modalitatea în care instanţa de apel a apreciat caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a procesului penal, prin raportare la situaţia de fapt reţinută în urma analizării actelor şi lucrărilor dosarului penal.
Chiar dacă invocă, în mod formal, greșita aplicare a jurisprudenţei CEDO, în realitate, recurentele-reclamante aduc în discuţie modalitatea în care instanţa de apel a interpretat probatoriul, urmărind ca instanţa de recurs să reevalueze situaţia de fapt şi să constate că durata procedurii penale nu a fost rezonabilă, ceea ce nu este permis, faţă de actuala configurare a motivelor de casare.
Pentru a fi incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca din modul în care este redactată hotărârea să rezulte că instanţa de apel a interpretat sau a aplicat, în mod greşit, normele de drept material (de exemplu, instanţa aplică o normă generală, nesocotind existenţa normei speciale, sau aplică o normă care nu este incidentă în speţă ori dă o interpretare greşită textului de lege corespunzător situaţiei de fapt). În toate situaţiile, încălcarea normelor de drept material se verifică prin raportare la situaţia de fapt stabilită de către instanţa de apel, care nu mai poate fi schimbată, având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac a recursului.
În considerarea celor expuse, se reţine că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi menţinută soluţia instanţei de apel privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de către reclamantele B şi C.
Constatând, conform considerentelor expuse mai sus, că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (2) şi ale art. 497 C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, decizia civilă recurată şi va trimite la aceeaşi curte de apel, spre rejudecare, apelul formulat de pârâtul Statul Român.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantele B şi C împotriva deciziei civile nr. 131 din 4 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iași-Secţia civilă.
Casează, în parte, decizia recurată şi trimite la aceeaşi curte de apel, spre rejudecare, apelul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinţei civile nr. 1903 din 16 octombrie 2023 a Tribunalului Iași-Secţia I civilă.
Menţine soluţia instanţei de apel privind respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de reclamantele B şi C împotriva sentinţei civile nr. 1903 din 16 octombrie 2023 a Tribunalului Iași-Secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 februarie 2025.