Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei, în data de 04 iunie 2024, sub nr. x/334/2024, reclamantul Spitalul A a chemat în judecată pe pârâtul B, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 171 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale furnizate şi/sau a medicamentelor şi/sau a materialelor sanitare de care a beneficiat, ca urmare a prezentării sale în data de 26 aprilie 2022.
În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 320 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 republicată, art. 1026 C. proc. civ., art. 1349 şi art. 1357 - 1359 C. civ.
Prin sentința civilă nr. 1915 din 26 septembrie 2024, Judecătoria Vatra Dornei a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, și a declinat competenţa de soluţionare a cererii având ca obiect cerere de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Iaşi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanța a reținut că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 121 C. proc. civ., întrucât reclamanta este un profesionist în sensul definit de art. 3 alin. (2) şi (3) C. civ., iar pârâta este consumator în sensul definit de pct. 13 din Anexa la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată.
Totodată, a reţinut că art. 121 C. proc. civ. reglementează o competenţă teritorială exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul consumatorului, fiind permisă alegerea de competenţă prin convenţia părţilor, care este valabilă doar dacă a fost făcută după naşterea dreptului la despăgubire.
Întrucât în cauză nu există o convenţie a părţilor prin care să fie desemnată Judecătoria Vatra Dornei pentru a soluţiona pricina, în raport cu prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., această instanţă a apreciat că aparține Judecătoriei Iaşi competenţa de soluţionare a cererii de valoare redusă.
Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 604 din 21 ianuarie 2025 a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de valoare redusă, în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a apreciat, raportat la temeiurile de drept indicate de reclamant, respectiv art. 1357-1359 C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, că este vorba despre un litigiu izvorât din raporturi juridice delictuale, iar nicidecum contractuale, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 121 C. proc. civ., care stabilesc regula conform căreia cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului, aceste dispoziţii fiind incidente numai în ipoteza formulării unor acțiuni întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, în măsura în care litigiile din materia protecției consumatorilor au la bază existența unei relații contractuale între profesionist şi consumator.
În ceea ce privește acțiunile întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, art. 113 pct. 9 C. proc. civ. stabilește o competență teritorială alternativă, astfel că, în cauză, competența teritorială este guvernată de norme relative şi are caracter alternativ, iar, în temeiul art. 116 C. proc. civ., reclamantului i-a aparținut alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente, care a ales să introducă acțiunea la instanța în a cărei circumscripție s-a produs prejudiciul, respectiv Judecătoria Vatra Dornei.
Totodată, s-a reţinut că Judecătoria Vatra Dornei nu avea posibilitatea să invoce din oficiu excepția de necompetență teritorială, aceasta putând fi invocată în conformitate cu prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., doar de către pârât prin întâmpinare, care în cauza de faţă era obligatorie.
Prin urmare, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Iaşi, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei.
II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la prezentul conflict negativ de competenţă
Examinând conflictul negativ de competenţă cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispoziţiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, instanţa a fost învestită cu soluţionarea unei cereri de valoare redusă, prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume reprezentând contravaloarea serviciilor medicale furnizate şi/sau a medicamentelor şi/sau a materialelor sanitare de care a beneficiat ca urmare a prezentării acestuia la spital în data de 26 aprilie 2022.
Se observă că instanţele aflate în conflict au determinat în mod diferit competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în raport cu aprecierile diferite asupra normelor legale incidente în cauză.
Astfel, prima instanţă sesizată, respectiv Judecătoria Vatra Dornei, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 121 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează o competenţă teritorială exclusivă a instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul consumatorului, iar Judecătoria Iaşi a apreciat că sunt aplicabile cauzei dispoziţiile art. 113 pct. 9 C. proc. civ. care stabilesc o competenţă teritorială alternativă, respectiv că prima instanţă învestită nu avea posibilitatea să invoce din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale.
Înalta Curte reține că instanța a fost învestită cu soluționarea unei cereri de valoare redusă, iar, potrivit dispozițiilor art. 1028 alin. (1) și (2) C. proc. civ., competența de a soluționa cererea în primă instanță aparține judecătoriei, competența teritorială fiind stabilită potrivit dreptului comun.
În materia competenţei teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în dispoziţiile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu dispune astfel.
Se constată faptul că, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv acţiune în răspundere delictuală, acesteia nu-i sunt incidente numai dispoziţiile art. 107 C. proc. civ., care reglementează regula generală de competenţă teritorială, ci şi prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ.
Astfel, prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită o competenţă teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 9 stipulându-se că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107-112, mai este competentă instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
Totodată, dispozițiile art. 129 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că: „Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura”, iar alin. (3) al aceluiași articol prevede că, în toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată. Din analiza normelor legale menţionate rezultă că este absolută competenţa generală, materială şi teritorială exclusivă, iar competenţa teritorială în pricinile privitoare la bunuri, cu excepţia celor prevăzute de art. 117-121 C. proc. civ., este relativă.
Codul de procedură civilă cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială şi teritorială, atât cea de ordine publică cât şi cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene şi în anumite condiţii.
Astfel, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ.: „necompetența materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe”, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că: „necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.”
Din interpretarea textului de lege sus-menţionat rezultă că, atât timp cât excepția nu a fost invocată în condiţiile stipulate de art. 130 C. proc. civ., soluționarea cauzei rămâne dobândită instanței pe rolul căreia se află înregistrată și aceasta rămâne competentă teritorial a o soluționa, nemaiputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa teritorială a altei instanțe.
În ceea ce privește obiectul litigiului dedus judecății, Înalta Curte constată că pentru soluţionarea cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată, respectiv cerere de valoare redusă întemeiată pe dispoziţiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, care are natura unei acţiuni personale, Codul de procedură civilă nu instituie o competenţă teritorială exclusivă, întrucât nu se circumscrie cazurilor expres prevăzute de dispoziţiile art. 117-121 C. proc. civ., ci, în temeiul dispoziţiilor art.107 şi art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., este stabilită o competenţă alternativă, de ordine privată, aşa cum rezultă din interpretarea art. 129 C. proc. civ.
În atare condiţii, fiind vorba despre o normă de competență teritorială relativă, de ordine privată, nesocotirea ei putea fi invocată pe calea excepției de necompetență numai de către pârât în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv doar prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.
Înalta Curte reține că, în cauză, pârâtul, la termenul de judecată din 26 septembrie 2024 stabilit de Judecătoria Vatra Dornei, când a fost legal citat, nu s-a prezentat şi nici nu a depus formularul de răspuns prevăzut de art. 1030 alin. (4) C. proc. civ. (care are natura juridică a întâmpinării cu toate consecinţele ce decurg în acest sens) prin care să invoce excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Vatra Dornei, această excepţie fiind invocată de către instanţă la primul termen de judecată.
În acest context, având în vedere că în cauză este incidentă o normă de competenţă teritorială de ordine privată şi cum pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale, Înalta Curte reţine că instanţa de judecată nu avea dreptul de a invoca această excepție relativă şi, în acest fel, o eventuală necompetenţă teritorială a instanţei învestite iniţial s-a acoperit.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cererii de valoare redusă în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Vatra Dornei.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.