Prin sentința penală nr. 95 din data de 5 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/1/2025 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul A împotriva sentinței nr. 305 din data de 26 mai 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală, în dosarul nr. x/1/2016.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, prin cererea de revizuire A a invocat dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a din C. proc. susținând, în esență, că împrejurările noi se referă pronunțarea Deciziei nr. 1 din data de 20 ianuarie 2025, de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și solicitând să se constate că, în ceea ce privește infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina sa, momentul de la care se calculează prescripția răspunderii penale este cel al pretinderii ce s-a realizat în anul 2012 și nu cel al epuizării, reținut de instanță ca fiind în anul 2014.
Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire formulate de numitul A, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că pentru a fi incident cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., trebuie să fie descoperite fapte sau împrejurări (fapte probatorii) noi, necunoscute de către instanță la data judecării cauzei care să ducă, singure sau prin coroborarea cu alte probe, la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare, ceea ce presupune pronunțarea unei soluții diametral opuse celei ce a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
În speță, instanța a reținut că soluția încetării procesului penal nu realizează exigența textului în privința soluției ce s-ar putea pronunța atâta timp cât se grefează pe ideea existenței infracțiunii dovedite în sarcina inculpatului ce a acționat cu vinovăției, însă trecerea timpului este cea care impune înlăturarea răspunderii penale, la un moment la care angajarea acesteia este considerată de legiuitor ca lipsită de utilitate socială și individuală (personală).
În acest context, în hotărârea apelată s-a reținut că prin Decizia nr. 1 din data de 20 ianuarie 2025, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că în interpretarea și aplicarea unitară a art. 174 și a art. 154 alin. (2) C. pen., prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor unice prevăzute de art. 289 – 292 C. pen., în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalități normative ale elementului material, se înțelege data comiterii primei modalități alternative independent de realizarea subsecventă, ulterioară, a mai multor modalități alternative din conținutul infracțiunii și indiferent de intervalul de timp care se interpune între data săvârșirii primei modalități alternative și comiterea unei alte modalități alternative ori între actele care compun acțiunea caracteristică uneia din modalitățile normative de săvârșire a faptei, respectiv data comiterii primului act dintr-o succesiune de acte corespunzătoare unei singure modalități normative.
Examinând actele și lucrările dosarului, precum și motivele invocate, Înalta Curte, contrar susținerilor apărării revizuentului, a reținut că interpretarea dată unei norme de drept în cadrul mecanismului de unificare a practicii judiciare, nu se poate circumscrie noțiunii de împrejurare nouă în accepțiunea dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen.
Relevantă soluționării cauzei a fost apreciată deslușirea noțiunii de împrejurare nouă, conținută de cazul de revizuire invocat, ce are evaluare în raport cu o decizie pronunțată în unificare jurisprudențială, cum este cea a Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept din cadrul instanței supreme, fie a unei decizii pronunțate de instanța de control constituțional.
Soluția oferită de jurisprudența recentă este în sensul că o astfel de decizie (de unificare jurisprudențială) nu se poate circumscrie noțiunii de împrejurare nouă, prevăzută cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a din C. proc. pen..
De asemenea, Înalta Curte a reținut că Decizia nr. 1/2025 a instanței supreme, invocată de către revizuent drept faptă sau împrejurare nouă, nu poate produce efecte pentru trecut, o interpretare în sens contrar conducând la negarea principiului activității legii procesual penale și autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive.
În consecință, s-a reținut că apărarea nu a invocat ori susținut aspecte care să infirme practica recentă (și consolidată) a instanței supreme și să impună apelarea la mecanismul schimbării jurisprudenței anterior evocate, astfel că s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire, așa cum prevăd dispozițiile art. 459 alin. (3) C. proc. pen.
Împotriva acestei sentințe penale, în termen legal, a formulat apel, revizuentul A, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție Completul de 5 Judecători, la data de 08 aprilie 2025, sub nr. y/1/2025 și repartizată aleatoriu Completului Penal x-2025 cu prim termen de judecată la data de 5 mai 2025.
Prin motivele de apel, revizuentul A a solicitat admiterea apelului formulat, desființarea sentinței penale apelate și, rejudecând, admiterea, în principiu a cererii de revizuire și pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal pornit împotriva sa ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale.
În susținerea motivelor de apel, din perspectiva cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a din C. proc. pen., revizuentul a arătat, în esență, că împrejurările noi ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de condamnare vizează Decizia nr. 1 din data de 20 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în dosarul nr. x/1/2024 și a solicitat să se constate că, potrivit deciziei amintite, momentul de la care se calculează prescripția răspunderii penale pentru infracțiunea de trafic de influență reținută în sarcina sa este cel al pretinderii, fapt ce s-a realizat în anul 2012 și nu cel al epuizării, reținut de instanță ca fiind în anul 2014.
Examinând actele și lucrările dosarului, precum și motivele invocate de revizuentul A, Înalta Curte constată, contrar susținerilor apărării apelantului revizuent că, în mod corect a apreciat prima instanță că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea în principiu a cererii de revizuire, apelul formulat fiind nefondat.
Revizuentul A, prin avocat ales, a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a din C. proc. pen. - s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză, în raport de Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și Decizia nr. 1 din 20 ianuarie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție- Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.
Astfel, prin Decizia nr. 5 din 11 februarie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit :”Prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.”
Totodată, prin Decizia nr.1 din 20 ianuarie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii în interpretarea și aplicarea unitară a art. 174 și a art. 154 alin. (2) C. pen., s-a stabilit că prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor unice prevăzute de art. 289 C. pen., în ipoteza în care sunt realizate, la date diferite, mai multe modalități normative ale elementului material, se înțelege data comiterii primei modalități alternative independent de realizarea subsecventă, ulterioară, a mai multor modalități alternative din conținutul infracțiunii și indiferent de intervalul de timp care se interpune între data săvârșirii primei modalități alternative și comiterea unei alte modalități alternative ori între actele care compun acțiunea caracteristică uneia din modalitățile normative de săvârșire a faptei, respectiv data comiterii primului act dintr-o succesiune de acte corespunzătoare unei singure modalități normative.
S-a susținut de către revizuent că deciziile anterior menționate pronunțate de instanța supremă, în recurs în interesul legii, reprezintă împrejurarea care nu a fost cunoscută de către instanță, cu relevanță în ceea ce privește stabilirea, cu caracter obligatoriu, a datei de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, în cazul infracțiunilor simple (constând într-o singură acțiune sau inacțiune) a căror latură obiectivă presupune producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp.
În examinarea criticilor formulate, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că din analiza prevederilor care reglementează calea extraordinară a revizuirii rezultă că finalitatea acestei căi de atac constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează pe înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare în rezolvarea cauzelor penale.
Conform art. 453 alin. (4) C. proc. pen., cazul prevăzut de alin. (1) lit. a, constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.
Revizuirea se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, descoperite după judecată și care pot dovedi netemeinicia hotărârii a cărei revizuire se cere, ceea ce presupune pronunțarea unei soluții diametral opuse, cu privire la vinovăție, celei care a fost dispusă prin hotărârea a cărei revizuire se cere.
Așadar, sub un prim aspect faptele sau împrejurările invocate nu trebuie să fie cunoscute la momentul soluționării cauzei. Poziția doctrinei și jurisprudenței, inclusiv celei a instanței de contencios constituțional, este în sensul că prin fapte și împrejurări noi trebuie să se înțeleagă elemente noi privind situația de fapt, cu consecințe asupra temeiniciei hotărârii pronunțate, revizuirea fiind o cale extraordinară de atac „ce are ca scop înlăturarea erorilor de fapt pe care le conțin hotărârile judecătorești ( paragraful 25 al Deciziei nr. 15 din 31 ianuarie 2023 a Curții Constituționale a României).
În acord cu cele anterior menționate, cu privire la sfera noțiunilor de fapte și împrejurări noi, cu care operează art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., făcându-se trimitere la o doctrină ale cărei concluzii sunt însușite și de instanța de contencios constituțional, se constată că este necesar ca faptele și împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că ele nu au putut fi cunoscute de instanță indiferent din care motiv. Descoperirea lor ulterioară și invocarea pe calea revizuirii are drept scop evidențierea unor erori de fapt, produse în judecata inițială din cauza necunoașterii respectivelor împrejurări, astfel încât, noua situație să conducă la anularea hotărârii contrare legii.
Raportând aceste aspecte de ordin teoretic speței de față, Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că aspectul cu caracter de noutate invocat de revizuent în susținerea cererii formulate îl reprezintă împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale ca urmare a interpretării dată de Decizia nr.1 din 20 ianuarie 2025 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.
Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că susținerile revizuentului nu se pot circumscrie cazului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., întrucât în cauza de față apelantul-revizuent nu invocă o eroare de fapt, ci o eroare de judecată a instanței de apel în stabilirea momentului de debut al termenului de prescripție a răspunderii penale cu consecința constatării intervenirii prescripției, eroare de interpretare care ar fi survenit ulterior pronunțării deciziei în interesul legii anterior amintită.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție de admisibilitate, instituită de același text normativ, se constată că dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi C. proc. pen. consacră menținerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a din același articol, limitând incidența acestui caz de revizuire la situațiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal.
Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să tindă la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar în cazul în care acestea ar conduce doar la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.
Având în vedere caracterul extraordinar al căii de atac a revizuirii, care constituie o excepție de la principiul autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești, această cerință legală vizează reformarea hotărârii judecătorești în totalitatea acesteia, și nu probarea unei netemeinicii parțiale.
În deplină concordanță cu dispozițiile procesual penale române sunt și prevederile art. 4 alin. (2) din protocolul nr. 7 adițional la CEDO, potrivit cărora ,,este posibilă redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată,,.
Această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului, din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (...), securitatea juridică implicând respectul pentru principiul res judicata (...) care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nici partea nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive și executorie cu unicul scop de a obține o reexaminare a situației de fapt.
Analizând în acest context cererea de revizuire sub aspectul admisibilității în principiu, se constată că motivele învederate nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea, deoarece nu se încadrează în dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen., raportat la necesitatea ca faptele sau împrejurările invocate în revizuire să poată conduce la dovada caracterului neîntemeiat al hotărârii de condamnare.
În speță, atât soluția de încetare a procesului penal spre care se tinde prin promovarea prezentei căi de atac, cât și soluția de condamnare dispusă de instanța de apel au ca element comun, constatarea vinovăției celui trimis în judecată pentru infracțiunea care face obiectul acuzației.
Așadar, în prezenta cale de atac, prin aspectele relevate revizuentul urmărește reanalizarea termenului de prescripție în raport de deciziile pronunțate în recurs în interesul legii și, prin urmare, încetarea procesului penal ca urmare a intervenției prescripției răspunderii penale, ceea ce presupune că faptele deduse judecății există și întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor pentru care a fost cercetat, însă acțiunea penală nu mai putea fi exercitată.
Or, așa cum a reținut și Curtea Constituțională în considerentele Deciziei nr. 2/2017 (publicată în Monitorul Oficial nr. 324 din 05 mai 2017), ,,Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire,, (paragraful 19).
În concluzie, în contextul analizei realizate cu privire la condițiile de admisibilitate, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că nu se poate acorda situației de fapt prezentate în susținerea cererii, relevanța juridică necesară pentru a se putea dispune admiterea prezentei căi de atac. Față de aceste considerente, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de revizuire formulate de revizuentul A, împrejurările invocate de acesta neîncadrându-se în cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a C. proc. pen.
Prin urmare, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A împotriva sentinței penale nr. 95 din data de 5 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/1/2025.
În temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul-revizuent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A împotriva sentinței penale nr. 95 din data de 5 martie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală în dosarul nr. x/1/2025.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă apelantul revizuent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 mai 2025.