Asupra cauzei de față, reține următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1. Hotărârea ce formează obiectul recursului
Prin decizia civilă nr. 2331 din 29 octombrie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, în dosarul nr. x/1/2024, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentele A și B, împotriva deciziilor civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 și nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, în dosarul nr. x/115/2022.
În motivare, analizând hotărârile pretins potrivnice, instanța de revizuire a constatat în esență că dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, deoarece nu este îndeplinită condiția pentru admisibilitatea cererii de revizuire vizând neanalizarea autorității de lucru judecat cu ocazia celei de-a doua judecăți.
2. Cererea de recurs
Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs revizuentele A și B, recurs înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători, sub dosar nr. x/1/2025.
Cererea de recurs este formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 1, 6 și 8 C. proc. civ.
Prin cererea de recurs, recurentele susțin că in cauză instanțele nu s-au pronunțat asupra legalității și temeiniciei celor 103.987 puncte acordate reclamantelor prin decizia de compensare nr. 48617 din 12 mai 2022 a C.N.C.I.
Mai susțin că, în ceea ce privește președintele completului care a pronunțat decizia nr. 2331 din 29 octombrie 2024, acesta se afla în incompatibilitate absolută, deoarece a pronunțat decizia nr. 3066 din 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Recurentele arată că, în mod greșit, instanța de revizuire a apreciat cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă, deoarece demersul judiciar al acestora ar fi situat în afara dispozițiilor procedurale în materie, deși, în opinia recurentelor, revizuirea este un remediu extraordinar care sancționează încălcări procedurale grave, astfel cum este și situația speței.
Reiterează motivele pentru care deciziile analizate le apreciază ca fiind contrare.
În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se susține că, în hotărârea atacată, motivarea este contradictorie, iar normele de drept material invocate nu au fost cercetate și dezvoltate.
3. Apărările părților
Intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a depus întâmpinare prin care a arătat că motivele de recurs invocate de recurente sunt nefondate și a solicitat respingerea recursului.
La data de 4 martie 2025, recurentele au formulat răspuns la întâmpinare prin care se arată că susținerile intimatei din întâmpinare au fost făcute cu rea-credință.
La data de 9 mai 2025, recurentele au depus la dosar note scrise și înscrisuri prin care au reiterat susținerile din cererea de recurs referitoare la faptul că sentința civilă nr. 674 in 14 iunie 2023 a Tribunalului Caraș-Severin este singura care respectă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București.
II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul de 5 judecători
Examinând decizia atacată în raport cu actele dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
O primă critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., vizând încălcarea unor norme de procedură privitoare la alcătuirea instanței, se referă la împrejurarea că președintele completului ce a pronunțat hotărârea atacată, doamna judecător C, trebuia, în opinia recurentelor, să formuleze declarație de abținere de la judecarea cererii de revizuire ce a format obiectul cauzei, apreciindu-se că se afla în stare de incompatibilitate, potrivit dispozițiilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., față de împrejurarea că doamna judecător s-ar fi pronunțat anterior în cauză.
Critica este nefondată.
Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) C. proc. civ.: „Judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la soluționarea pricinii”.
Având în vedere aceste dispoziții legale, prin prisma susținerilor din recurs, Înalta Curte constată că împrejurarea că unul dintre judecătorii care fac parte din compunerea completului ar fi soluționat un litigiu anterior privitor la drepturile recurentelor nu se încadrează în sine în prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora: „Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare”.
În speță nu se invocă existența acestui motiv de incompatibilitate absolută a doamnei judecător, neputându-se din această perspectivă reține nicio încălcare a dispozițiilor procedurale ce reglementează instituția abținerii urmare a faptului că doamna judecător nu a formulat cerere de abținere.
Totodată, trebuie subliniat că, în condițiile în care legiuitorul a pus la dispoziția părții, potrivit prevederilor art. 44 C. proc. civ., posibilitatea formulării unei cereri de recuzare prin care să solicite, pentru motivele de incompatibilitate prevăzute de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluționarea unei anumite pricini, urmând ca instanța să aprecieze, în situația formulării unei asemenea cereri, asupra existenței situației de incompatibilitate invocate, iar în cauza de față recurentele nu au pus în discuție, printr-o asemenea cerere, imparțialitatea magistratului prin prisma existenței vreunui caz de incompatibilitate relativă dintre cele prev. de art. 42 alin. (1) C.proc.civ., omisiunea de abținere a judecătorului nu ar putea afecta legalitatea deciziei recurate în conformitate cu motivul de casare examinat.
În ceea ce privește critica de recurs referitoare la chestiunea admisibilității cererii de revizuire deduse judecății, critică ce poate fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct.5 C.proc.civ. [iar nu în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din același act normativ, astfel cum recurentele au susținut], Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție reține că, prin decizia recurată, în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ., a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text procedural care reglementează ipoteza existenței unor hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.
Contrar celor susținute de către autoarele recursului, se constată că dezlegarea dată cererii de revizuire de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă este conformă dispozițiilor procedurale incidente.
Potrivit dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., „Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută (…) dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri”.
Astfel, invocarea normei de drept citate presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, care să fie potrivnice (contradictorii); hotărârile să fie date de instanțe de același grad sau de grade diferite; cea de-a doua hotărâre să fie pronunțată cu nesocotirea autorității de lucru judecat; hotărârile să fie date în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei; să se ceară anularea celei de-a doua hotărâri, deoarece aceasta a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat.
Autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., text potrivit căruia ,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre”.
Rațiunea reglementării cazului de revizuire anterior evocat o constituie necesitatea de a se înlătura încălcarea autorității de lucru judecat atunci când instanțele au dat soluții contrare în dosare diferite, atât sub aspectul efectului negativ, cât și al aspectului pozitiv al lucrului judecat, astfel cum reiese din interpretarea prevederilor art. 431 din C. proc. civ..
În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, pornind de la scopul acestui caz de revizuire, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., ce statuează în sensul că ,,Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”.
În privința efectului pozitiv, acesta este reglementat prin dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., conform cărora ,,oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă”
În prezenta cauză, se reține că prin cererea de revizuire s-a invocat că deciziile civile nr. 73 din data de 20 martie 2024 și, respectiv, nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, în dosarul nr. x/115/2022 încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București și ignoră motivarea deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Analizând comparativ hotărârile pretins a fi contrare, în temeiul art. 513 alin. (3) raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în mod corect, instanța de revizuire a reținut că intimata Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, prin notele scrise depuse în fața primei instanțe, a invocat excepția autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/43/2019, și a deciziei nr. 3066 din data de 4 mai 2012, pronunțate în dosarul nr. x/1/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție, susținând că, în raport cu cele statuate prin aceste hotărâri, orice aspect privitor la cuantumul de 160.000 euro a fost înlăturat de Înalta Curte, calculul cuantumului fiind exclusiv atributul său.
Prin decizia civilă nr. 73 din data de 20 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/115/2022, a cărei revizuire s-a solicitat în speță, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă, a admis apelul pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor (intimata din prezenta cauză), a anulat sentința apelată în ceea ce privește soluția dată cererii inițiale de chemare în judecată, apreciind caracterul fondat al criticii prin care s-a susținut că tribunalul a omis să analizeze excepția autorității de lucru judecat, precum și că nu a prezentat motivele de fapt și de drept ale soluției, limitându-se la o redare a soluțiilor pronunțate în litigiile anterioare ale părților.
Ulterior, prin decizia care a finalizat procedura judiciară desfășurată în fața Curții de Apel Timișoara, Secția I civilă – decizia civilă nr. 191 din data de 19 iulie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/115/2022 – instanța a respins ca nefondată contestația formulată de revizuente împotriva Deciziei de compensare nr. 48617 din data de 12 mai 2022 a Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor.
Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a valorificat dezlegările date prin deciziile pretins a fi nesocotite, reținând puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1516A din data de 3 noiembrie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București și a deciziei civile nr. 3066 din data de 4 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de revizuire, se constată că hotărârea a cărei anulare s-a solicitat nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziilor anterioare, ci dimpotrivă, a valorificat-o, în condițiile în care, incidența puterii de lucru judecat în raport de alte litigii purtate între aceleași părți a fost verificată în procesul ulterior.
În acest context, nu se poate susține că există posibilitatea reverificării dezlegărilor date în cea de-a doua cauză și prin intermediul revizuirii întemeiate pe contrarietate de hotărâri.
De altfel, trebuie subliniat că cerința ca a doua instanță să nu fi fost sesizată cu existența primei hotărâri și să nu se fi pronunțat ea însăși asupra autorității de lucru judecat izvorăște chiar din natura juridică a instituției revizuirii, care este o cale extraordinară de atac de retractare și nu o cale de reformare, instanța de revizuire neputând efectua un control judiciar asupra dezlegării date chestiunii autorității de lucru judecat de către cea de-a doua instanță în fața căreia s-a invocat.
În caz contrar, s-ar încălca tocmai autoritatea de lucru judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre, ceea ce nu poate fi primit.
Cu alte cuvinte, instanței de revizuire nu îi este permis să se transforme în instanță de recurs și să cenzureze modalitatea în care o altă instanță a valorificat autoritatea de lucru judecat. Odată ce o instanță s-a pronunțat asupra acestui aspect, infirmarea unei astfel de soluții se poate face exclusiv într-o cale de atac de reformare permisă de lege, iar nu pe calea unei revizuiri formulate în baza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căreia, astfel cum se solicită în cauză, instanța de revizuire este chemată să cenzureze o judecată anterioară.
În fapt, susținerile din cererea de revizuire se circumscriu nemulțumirii recurentelor-revizuiente față de soluția pronunțată și nu pot fi valorizate pe calea prezentului demers judiciar, întrucât prin exercitarea revizuirii nu se deschide calea verificării legalității sau temeiniciei hotărârii atacate în sensul pretențiilor revizuientelor, dispozițiile care reglementează condițiile de admisibilitate și motivele de exercitare ale acestei căi extraordinare de atac fiind de strictă interpretare și aplicare.
Față de argumentele precedente, se constată că, în mod corect, instanța de revizuire, în temeiul art. 513 alin. (1) și (6) C. proc. civ., a respins, ca fiind inadmisibilă, cererea de revizuire.
Suplimentar, se observă că prin unele din criticile formulate, recurentele tind spre o nouă apreciere cu privire la fondul cauzei, ceea ce aduce atingere principiului res judicata a cărui respectare se impune în situația de față, exercitarea revizuirii neputând duce la o reluare a judecății și la stabilirea unei alte situații de fapt sau de drept în afara cadrului legal restrictiv al acestei căi extraordinare de atac.
Instanța are în vedere și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reținut că unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (cauza Brumărescu împotriva României, Hotărârea din 28 octombrie 1999, § 61, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 414 din 31 august 2000). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat (cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.855 din 21 decembrie 2010).
Totodată, în cauza de față nu poate fi reținută nici incidența motivului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurente, deoarece, lecturând decizia atacată, Înalta Curtea constată că aceasta cuprinde raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată și, în plus, considerentele dezvoltate de instanța de revizuire sunt în legătură cu soluția pronunțată.
Astfel, de principiu, instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial – ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.
În concret, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă a soluționat cererea cu care a fost învestită, detaliind în principiu motivele de fapt și de drept pentru care revizuirea a fost respinsă ca inadmisibilă.
Simplul fapt că acele considerente expuse de instanța de revizuire nu concordă modului în care partea recurentă apreciază că trebuia motivată hotărârea judecătorească în proces nu determină incidența motivului de casare în discuție, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu celelalte motive de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către instanța respectivă a altor norme procesuale.
Altfel spus, motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. implică o nelegalitate a hotărârii recurate fie prin prisma faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fie că motivele existente sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, vicii de legalitate care nu se confirmă însă în cauza de față.
Așa fiind, în considerarea celor ce preced, constatând că nu se identifică motive de reformare a hotărârii recurate în raport de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 sau 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul dedus judecății de revizuiente, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele A și B împotriva deciziei nr. 2331 din 29 octombrie 2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, în dosarul nr. x/1/2024.
Definitivă.
Pronunțată astăzi, 12 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 C. proc. civ.