Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16 martie 2022, pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție („DIICOT”), au solicitat:

(i) în principal:

- anularea în tot a adresei nr. 23/J/III/12/2022 din data de 21.01.2022 a procurorului șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism prin care s-a respins contestația formulată împotriva deciziei nr. 515/09.12.2021;

- anularea în tot a deciziei nr. 515 din 09.12.2021 și obligarea pârâtei la recalcularea drepturilor salariale și plata diferențelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să prevadă: „Art. 1 Începând cu data de 01 august 2016, și pentru viitor (și după intrarea în vigoare a Legii 153/2017) personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, se salarizează având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 lei. Art. 2 Începând cu data de 01 ianuarie 2018, drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate și ale personalului conex se calculează prin aplicarea unui cuantum total al sporurilor de 45%, fără a fi depășită limita prevăzută de art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale. Art. 3 Plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentei decizii se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism. Art. 4 Serviciul de resurse umane și Departamentul economico-financiar și administrativ din cadrul Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism vor duce la îndeplinire prevederile prezentei decizii”;

(ii) în subsidiar:

- anularea în parte a deciziei nr. 515 din data de 09.12.2021 emise de procurorul șef adjunct al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, prin înlăturarea prevederilor art. 2 art. 3 art. 4 și art. 6 din această decizie;

- să se dispună calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016 și pentru viitor, având în vedere că în speță a intervenit recunoașterea dreptului de către debitor și, în consecință, renunțarea la prescripție, precum și eliminarea plafonării drepturilor salariale instituite prin aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;

- obligarea pârâtei la recalcularea drepturilor salariale și la plata diferențelor restante, ce vor fi actualizate cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare de la data scadenței fiecărui venit lunar și până la data plății efective;

- să se dispună calcularea și plata drepturilor salariale reprezentând diferențele rezultate din aplicarea unui cuantum total al sporurilor de 45%, începând cu data de 01 ianuarie 2018;

1.2. Prin sentința civilă nr. 50 din 30 mai 2022, Curtea de Apel Târgu Mureș – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București – Secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 8 iulie 2022.

2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 2054 din 7 noiembrie 2022, Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanții A, B și C, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 2054 din 7 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A, B și C au declarat recurs, solicitând casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea acțiunii.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că pârâta DIICOT nu a invocat în fond, prin întâmpinare, excepția prescripției dreptului material la acțiune, astfel că instanța a încălcat principiul contradictorialității atunci când a invocat din oficiu și a admis această excepție, fără a o pune în discuția părților.

Totodată, susțin recurenții că în mod greșit a reținut instanța de fond că operează excepția prescripției dreptului material la acțiune, în condițiile în care dispozițiile O.U.G. nr. 3/2019 exclud prescripția ca și cauză exoneratoare de plată a actualizărilor și dobânzilor pentru drepturile salariale aferente intervalului 9 aprilie 2015 – 30 iunie 2018.

Mai arată că, potrivit art. 2523 C. civ., prescripția curge de la data când titularul dreptului a cunoscut sau trebuia să cunoască nașterea lui, iar recurenții-reclamanți au cunoscut abia în anul 2021 că, începând cu anul 2016, au dreptul la salarizare în raport de o valoarea de referință sectorială (VRS) de 605,225 lei.

În ceea ce privește recunoașterea dreptului, învederează recurenții-reclamanți că actul de recunoaștere provine de la debitorul DIICOT, iar stingerea dreptului material la acțiune nu poate fi opusă decât de către debitor. Mai invocă recurenții și prevederile art. 171 Codul muncii, referitoare la termenul de prescripție de 3 ani, aferent dreptului la acțiune vizând drepturile salariale, care prevăd întreruperea acestui termen în cazul intervenirii unei recunoașteri din partea debitorului.

Pe fondul cauzei, în ceea ce privește dispozițiile art. 2 din Decizia nr. 515 din 09.12.2021, contestată în cauză, recurenții-reclamanți formulează critici vizând plafonarea cuantumului salarial conform Legii nr. 153/2017.

În esență, este reiterată argumentația din cererea introductivă, subliniind că, atât timp cât prin hotărâri judecătorești s-a stabilit că, la data de 31.12.2017, trebuia aplicat VRS 605,225 lei, iar la elaborarea Legii nr. 153/2017 s-a luat în considerare o altă valoarea de referință sectorială, salariul în urma reîncadrării pe noua VRS este mai mare decât grila prevăzută pentru anul 2022. Așadar, art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu are în vedere și majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești.

Plafonarea prevăzută de acest text de lege nu poate fi aplicată în situația în care, prin hotărâri judecătorești, au fost recunoscute anumite majorări salariale, o asemenea interpretare conducând la încălcarea art. 6 din Convenția EDO și a principiului neretroactivității legii civile.

Recurenții-reclamanți fac trimitere la Decizia nr. 7/2019, prin care ÎCCJ a stabilit că majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, raționament aplicabil și în cazul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. De asemenea, susțin că s-a creat o discriminare între persoanele care au atins și cele care nu au atins salariul de încadrare prevăzut de lege pentru anul 2022, cu consecința lăsării fără efect a hotărârilor judecătorești care au recunoscut acordarea titlului în continuare.

Consideră că, în cazul lor, nu sunt incidente dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, prin aplicarea acestui text de lege în detrimentul hotărârilor judecătorești definitive producându-se o scădere salarială prin plafonare la nivelul anului 2022, în condițiile în care salariul este un drept patrimonial ce nu poate fi diminuat.

4. Apărările formulate în cauză

La data de 22 aprilie 2024, intimata-pârâtă DIICOT a depus note de ședință, prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în raport de deciziile nr. 201/24.04.2023 și nr. 226/02.05.2023 emise de procurorul șef al DIICOT, precum și excepția autorității de lucru judecat, în raport de sentința civilă nr. 1200/20.11.2020 a Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal nr. 4530/11.10.2022, pronunțate în dosarul nr. x/2/2020, pe care Înalta Curte le-a calificat drept apărări.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate înfățișate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

II.1. Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că, deși recurenții-reclamanți nu au încadrat recursul într-unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile expuse se subsumează cazurilor de casare prevăzute de pct. 5 și 8 ale acestui text de lege, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Mai exact, criticile referitoare la încălcarea principiului contradictorialității vor fi analizate în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind invocată încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar restul criticilor se vor verifica în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținându-se greșita interpretare și aplicare a unor norme de drept material.

II.2. În ceea ce privește apărările invocate de intimata-pârâtă DIICOT în referire la autoritatea de lucru judecat, Înalta Curte le va respinge, constatând că între litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2/2020 și litigiul de față nu există tripla identitate de părți, obiect și cauză. Reclamanții din prezenta cauză, anume A, B și C, nu au fost părți în dosarul nr. x/2/2020, astfel cum rezultă din decizia nr. 4530/11.10.2022, pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal (filele 41-47 dosar recurs), iar obiectul dosarului nr. x/2/2020 privește cererea de anulare a deciziei nr. 635/06.12.2019, emisă de procurorul șef adjunct al DIICOT, așadar un alt act administrativ de salarizare decât cel contestat în cauză.

În consecință, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 430 și urm. C. proc. civ., Înalta Curte va respinge apărările intimatei-pârâte vizând autoritatea de lucru judecat, ca nefondate.

În ceea ce privește rămânerea fără obiect a acțiunii ca urmare a emiterii unor decizii de salarizare noi, această chestiune va fi analizată odată cu recursul declarat în cauză.

II.3. Examinând motivele de recurs referitoare la prescripția dreptului la încasarea diferențelor salariale aferente perioadei 01.08.2016 – 08.12.2018, circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte le găsește a fi nefondate, urmând a le respinge în consecință.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului contradictorialității, Înalta Curte reține, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, că instanța de fond nu a invocat din oficiu și nu a soluționat o excepție vizând prescripția dreptului la acțiune.

În realitate, prima instanță a fost învestită de reclamanți cu examinarea legalității deciziei procurorului șef al DIICOT nr. 515/09.12.2021 privind salarizarea personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul acestei structuri, inclusiv a art. 4 al deciziei, prin care se stabilea că, în cazul personalului căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 lei îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor rezultate din aplicarea deciziei se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii acestui act. Făcând obiect al învestirii, instanța de fond a examinat aspectele invocate de reclamanți cu privire la plata diferențelor salariale cu respectarea termenului de prescripție, concluzionând asupra legalității acestei măsuri dispuse prin decizia atacată.

Așadar, chestiunea vizând termenul de prescripție de 3 ani, tranșată prin sentința recurată, a reprezentat un aspect de fond cu care chiar reclamanții au învestit instanța, iar nu o excepție procesuală invocată din oficiu. În consecință, criticile recurenților-reclamanți sunt nefondate, nefiind decelată nicio încălcare a principiului contradictorialității ca urmare a invocării din oficiu a unei excepții, urmată de nepunerea sa în discuția părților.

Tot din perspectiva termenului de prescripție, recurenții-reclamanți au contestat considerentele primei instanțe referitoare la incidența termenului de prescripție de 3 ani, susținând că dispozițiile O.U.G. nr. 3/2019 exclud prescripția ca și cauză exoneratoare de plată a actualizărilor și dobânzilor pentru drepturile salariale aferente intervalului 9 aprilie 2015 – 30 iunie 2018. Însă, Înalta Curte constată că acest argument nu a fost invocat de recurenții-reclamanți prin cererea de chemare în judecată și nu a fost, prin urmare, analizat de instanța de fond, nefăcând parte din motivele de nelegalitate expuse cu privire la decizia atacată.

Potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ. „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nu se pot formula pretenții noi.”, iar potrivit art. 494 din același act normativ „Dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.”. Înalta Curte va avea în vedere și dispozițiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunțate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilității formulării unor pretenții noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Pe cale de consecință, instanța de control judiciar nu poate proceda la analizarea unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în fața instanței de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la analizarea legalității hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de argumentele și apărările formulate de părți în faza procesuală a fondului.

Astfel fiind, motivul de nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți în recurs, referitor la inoperabilitatea prescripției pentru diferențele salariale anterioare cu 3 ani datei emiterii deciziei atacate în raport de prevederile O.U.G. nr. 3/2019, nefăcând obiectul cererii de chemare în judecată, nu poate fi analizat pentru prima dată în calea de atac a recursului.

Prin celelalte critici de nelegalitate, care vor fi analizate prin considerente comune, recurenții-reclamanți au contestat data de la care a început să curgă termenul de prescripție și au susținut existența unui caz de întrerupere a acestui termen. În acest sens, s-au prevalat de dispozițiile art. 2523 C. civ., susținând că au cunoscut abia în anul 2021 că, începând cu anul 2016, au dreptul la salarizare în raport de VRS 605,225 lei. Totodată, au considerat că termenul de prescripție a fost întrerupt prin recunoașterea dreptului de către debitoarea DIICOT, astfel cum rezultă din decizia de salarizare contestată în cauză, sens în care au invocat și dispozițiile art. 171 Codul muncii.

Înalta Curte reține că decizia nr. 515/09.12.2021 a procurorului șef al DIICOT reglementează două ipoteze, respectiv situația în care personalului auxiliar și conex i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 lei pe cale administrativă, prin chiar decizia atacată, caz în care recalcularea și plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă (art. 4 din decizie), iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul beneficiază de hotărâri judecătorești executorii, pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora (art. 3 din decizie).

Prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp, pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

În cauza de față, reclamanții nu au indicat o hotărâre judecătorească - titlu executoriu, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la calcularea drepturilor salariale în raport de o valoare de referință sectorială de 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în această ipoteză, le sunt aplicabile prevederile art. 4 din decizia contestată, recalcularea și plata diferențelor făcându-se cu respectarea termenului de 3 ani, calculat în raport de data emiterii actului de salarizare, conform art. 2500 raportat la art. 2517 C. civ. (mai exact, diferențele sunt stabilite și plătite începând cu data de 08.12.2018).

Cât privește data începerii curgerii termenului de prescripție, nu se pot reține argumentele recurenților-reclamanți în sensul că au cunoscut existența dreptului la calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 abia în anul 2021, atât timp cât dreptul izvora din prevederile O.U.G. nr. 20/2016. Înalta Curte reține, astfel, că dreptul la acțiune era deschis reclamanților încă de la data de 1 august 2016, însă câtă vreme au stat în pasivitate și nu au acționat în vederea obligării angajatorului la punerea în acord a indemnizațiilor de încadrare cu dispozițiile O.U.G. nr. 20/2016, dreptul la plata diferențelor salariale poate fi recunoscut doar în limita termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii actului administrativ de salarizare.

Cât privește renunțarea la prescripție, se reține că potrivit art. 2507 C. civ., debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce.

Este adevărat că potrivit art. 2506 C. civ. „recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit” și că „în aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.”. Însă, este necesar a se distinge în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii, teză susținută de recurenții-reclamanți în sprijinul opiniei potrivit căreia de la data emiterii deciziei de stabilire a drepturilor salariale curge un nou termen de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele C. civ., inclusiv sub aspectul recunoașterii tacite sau exprese, astfel cum se stipulează la art. 2538 C. civ.

În calea de atac, recurenții-reclamanți au reiterat argumentele prin care susțin că intimata-pârâtă DIICOT a întrerupt termenul de prescripție prin recunoașterea dreptului, conform art. 1 din actul litigios. Prin urmare, aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul deciziei contestate cu privire la momentul de la care aceasta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială (VRS) de 605,225 lei, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției. Cu alte cuvinte, instanța a fost învestită să verifice dacă prin art. 1 al actelor contestate emitentul a recunoscut în favoarea reclamanților dreptul la stabilirea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 lei începând cu data de 01.08.2016 și dacă această recunoaștere are sau nu valoarea unei renunțări la prescripție, astfel cum pretind reclamanții.

Înalta Curte observă că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din decizie, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție, vizând o perioadă anterioară datei de 08.12.2018, stabilită de emitentă ca dată limită de început pentru plata drepturilor salariale în favoarea reclamanților.

În consecință, teza susținută de recurenții-reclamanți cu privire la recunoașterea dreptului nu se bazează pe un posibil act de recunoaștere în cursul termenului de prescripție, ci pe un potențial act de renunțare emis după împlinirea acestui termen.

Din lectura atentă a actului administrativ contestat rezultă voința clară a emitentului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anterior actului de recunoaștere. Cu alte cuvinte, intimata-pârâtă a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora, și drepturile recunoscute în mod voluntar, prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare a drepturilor salariale pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit art. 4 din actele contestate.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că intimata-pârâtă ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actelor atacate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507 C. civ., ci reflectă voința reală a acesteia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii actelor de salarizare, nu se poate susține că limitarea prevăzută la art. 4 din ordin ar fi nelegală, cum pretind recurenții-reclamanți.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția intimatei-pârâte debitoare de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În egală măsură, Înalta Curte observă că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat anterior, nu se verifică în speță.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenților-reclamanți vizând prescripția dreptului la încasarea diferențelor salariale aferente perioadei 01.08.2016 – 08.12.2018, cu consecința menținerii sentinței recurate în privința soluției și considerentelor care o susțin, prin care s-a constatat legalitatea art. 4 din decizia nr. 515/2021, contestată în cauză.

II.4. În ceea ce privește restul criticilor recurenților-reclamanți, Înalta Curte constată că acestea au vizat plafonarea, prin art. 2 din decizia nr. 515 din 09.12.2021, a drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2018, conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu privire la acest aspect, se observă că recurenții-reclamanți argumentează cu privire la neincidența în cauză a art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în situația în care au fost recunoscute anumite majorări salariale prin hotărâri judecătorești, iar aceste majorări conduc la depășirea plafonului salarial prevăzut pentru anul 2022.

Or, Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți nu au invocat (și nu au probat) că ar fi beneficiarii unor hotărâri judecătorești anterioare, prin care să le fi fost recunoscut dreptul la VRS 605,225 lei anterior emiterii deciziei de salarizare nr. 515/2021, astfel că toate argumentele referitoare la încălcarea unor hotărâri judecătorești definitive și la existența unui drept patrimonial câștigat sunt nefondate, neputând fi valorificate de instanța de control judiciar, întrucât privesc o altă situație decât cea în care se află recurenții, cărora li s-a recunoscut dreptul la calcularea indemnizației în raport de VRS 605,225 lei pe cale administrativă.

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere că, în cursul judecării recursului, intimata-pârâtă DIICOT a depus la dosar deciziile nr. 201/21.04.2023 și nr. 202/21.04.2023 (filele 62-67 dosar recurs), emise de procurorul șef al DIICOT, prin care s-au stabilit drepturile salariale aferente personalului auxiliar de specialitate, respectiv personalului conex din cadrul acestei structuri, cu începere de la data de 7 decembrie 2018, având în vedere VRS 605,225 lei neplafonat, adică fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel cum rezultă din anexele deciziilor.

Înalta Curte are în vedere prevederile art. 29 și art. 32 C. proc. civ., reținând că, unul dintre elementele acțiunii civile, este, alături de părți și cauză, obiectul cererii, respectiv pretenția concretă a reclamantului, condiție generală care vizează orice cerere în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac.

În cauza de față, obiect al acțiunii civile deduse spre soluționare îl reprezintă pretenția recurenților-reclamanți de obligare a pârâtei la calcularea drepturilor salariale în raport de VRS 625,225 lei neplafonat (fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017). Or, câtă vreme, prin deciziile nr. 201/21.04.2023 și nr. 202/21.04.2023, angajatorul a procedat începând cu data de 7 decembrie 2018 la recalcularea drepturilor salariale în coordonatele solicitate prin acțiunea introductivă, pretențiile reclamanților ulterioare acestei date sunt rămase fără obiect.

În ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 01.01.2018 (data de la care au devenit aplicabile dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 vizând plafonarea) – 06.12.2018, față de care nu se poate reține rămânerea fără obiect întrucât deciziile emise de angajator nu acoperă și această perioadă, Înalta Curte a arătat anterior că sunt nefondate criticile de nelegalitate formulate de recurenții-reclamanți.

În subsidiar, se mai reține și că, atât timp cât pentru această perioadă este prescris dreptul la încasarea diferențelor salariale ce rezultă din recalcularea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 lei, atunci plafonarea sau nu a indemnizației de încadrare, conform dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu prezintă relevanță, câtă vreme chestiunea plafonării vizează cuantumul pretențiilor, care, indiferent de valoarea lor, sunt prescrise și nu mai pot intra în patrimoniul recurenților-reclamanți.

Pentru considerentele anterior expuse, având în vedere limitele în care a intervenit învestirea instanței de control judiciar prin prisma criticilor formulate, respectiv dispozițiile art. 29 și 32 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care, în condițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenții-reclamanți A, B și C, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va respinge ca rămase fără obiect pretențiile reclamanților ulterioare datei de 7 decembrie 2018, menținând în rest dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Admite recursul declarat de reclamanții A, B și C împotriva sentinței civile nr. 2054 din 7 noiembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge, ca rămase fără obiect, pretențiile reclamanților ulterioare datei de 7 decembrie 2018.

Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj