Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt – Secţia I civilă, în data de 14.10.2020, reclamanta A a solicitat instanţei obligarea pârâtului B la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
2. Hotărârile pronunţate de prima instanţă
Prin încheierea din 15.03.2021, pronunţată de Tribunalul Olt, s-a dispus încuviinţarea probei cu interogatoriul pârâtului şi a probei cu interogatoriul reclamantei, s-a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile de la dosar.
Prin sentinţa civilă nr. 392 din 14 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Olt – Secţia I civilă, s-a respins excepția inadmisibilității cu privire la petitul privind restituirea împrumutului, s-a respins excepția inadmisibilității cu privire la petitul privind îmbogățirea fără just temei, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive și excepţia lipsei calității procesuale active, s-a admis acțiunea formulată reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B, având ca obiect pretenţii dobândă legală. A fost obligat pârâtul să restituie reclamantei suma de 80.000 euro pe temeiul îmbogățirii fără just temei, precum și dobânda legala aferentă, calculată de la data introducerii cererii, până la data plății efective. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 7501 lei către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.
Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 15.03.2021, pronunţate de Tribunalul Olt în dosar nr. x/104/2020 a declarat apel pârâtul B.
2. Hotărârile pronunţate în apel şi în recurs în primul ciclu procesual
Prin decizia nr. 343 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâtul B împotriva sentinţei civile nr. 392/14.06.2021 şi a încheierii din 15.03.2021, pronunţate de Tribunalul Olt în dosar nr.x/104/2020. A anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Olt.
Împotriva acestei decizii civile, atât reclamanta A, cât şi pârâtul B au formulat recurs.
Prin decizia nr. 1854 din 13 octombrie 2022, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă în dosarul nr. x/104/2020, a fost admis recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei nr. 343 din 16 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Craiova - Secţia I civilă.
A fost casată decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.
A fost respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B împotriva aceleiaşi decizii.
4. Hotărârea pronunţată în apel în al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 1404 din 10 noiembrie 2023, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus următoarele:
A admis apelul formulat de către apelantul-pârâtul B împotriva sentinţei civile nr. 392, pronunţate la data de 14.06.2021, de către Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/104/2020, precum şi împotriva încheierii de la data de 15.03.2023, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.
A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia inadmisibilităţii derivată din caracterul subsidiar al actio de in rem verso.
A respins, ca inadmisibilă, acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză.
A respins cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.
A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate.
A respins cererea intimatei-reclamantei privind cheltuielile de judecată aferente căilor de atac.
5. Recursul formulat în cauză
Împotriva acestei decizii, la 19 ianuarie 2024, a formulat recurs reclamanta, prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi, rejudecând, respingerea, ca nefondat, a apelul formulat de pârât şi menţinerea soluţiei primei instanţe.
Recurenta a invocat motivele prevăzute de art. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., învederând, în esenţă, următoarele argumente:
Subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât se reţine, pe de o parte, inexistenţa unui acord de voinţe cu privire la vânzare/cesionarea părţilor sociale, conform celor hotărâte în litigiul anterior, iar, pe de altă parte, că se probează existenţa unei promisiuni de vânzare-cumpărare cu valoare de antecontract.
Au arătat şi că hotărârea cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei şi superficial motivate prin prisma faptului că pe de o parte, reţine că „faptul că parte a preţului convenit de cocontractanţi a fost plătit unei alte persoane, iar nu asociatului care deţinea părţile sociale ce au făcut obiectul convenţiei (promitentului înstrăinător), nu înlătură calificarea dată sumelor remise pârâtului şi nici nu lipseşte de cauză juridică mişcarea acestor valori între patrimoniile părţilor”, iar pe de altă parte, că „...reclamanta avea la dispoziţie o acţiune în restituirea sumei achitate în cadrul acţiunii în rezoluţiunea antecontractului, care permite o examinare eficientă a pretenţiei de a-i fi restuit ce i se datorează”.
Evident că această afirmaţie finală, raportat la motivarea anterioară a aceleiaşi instanţe este contradictorie, nemotivată suficient de către instanţa, întrucât este imposibil din punct de vedere juridic să ceri restituirea unei sume de bani de la o persoană care nu a primit nicio sumă de bani.
Nemotivată rămâne şi componenta principală a presupusului antecontract/promisiune de vânzare-cumpărare în ceea ce priveşte componenta preţului contractului.
Deşi avea la dispoziţie puterea de lucru judecat a sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Slatina, instanţa de apel nu are în vedere preţul pretinsei convenţii pe care a „identificat-o”, în pofida autorităţii de lucru judecat, fiind bine ştiut că odată stabilită o relaţie contractuală trebuie identificate toate elementele, inclusiv preţul ce ţine de esenţa vânzării, mai ales când vorbim despre o pretinsa operaţiune de vânzare-cumpărare părţi sociale, cu finalitatea dobândirii unor bunuri imobile, etc.
Subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine încălcarea art. 477 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la limitele apelului, mai ales în ceea ce priveşte incidenţa instituţiei „conversiunii actului juridic” ce nu a fost cerută de nimeni, nici ca apărare, nici ca pretenţie, instituţie ce nu a fost pusă în discuţie în temeiul art. 22 C. proc. civ., fiind încălcate, astfel, pe lângă prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., şi dispoziţiile art. 13, art. 14 şi art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., hotărârea fiind nelegală din acest punct de vedere.
Recurenta-reclamantă mai invocă încălcarea art. 349 şi art. 348 C. proc. civ. cu privire la valoarea probatorie a recunoaşterii pârâtului din cauza anterioară, încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. raportat la considerentele sentinţei civile nr. 1674/2021 a Judecătoriei Slatina, precum şi a prev. art. 1182 alin. (1) C. civ. şi a art. 1279 alin. (1) C. civ., cu privire la formarea contractului şi promisiunea de a contracta, precum şi încălcarea prev. art. 1345 C. civ. şi a art. 1165 C. civ., referitor la condiţiile cerute pentru constatarea îmbogăţirii fără justă cauză.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va admite, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă de apel, pentru următoarele considerente de drept:
Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., „recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”, iar, conform art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., „cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiată recursul şi dezvoltarea lor”.
Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar doar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual, părţile putând-o critica numai pentru motivele prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.
Recurenta-reclamantă a respectat aceste exigenţe legale, invocând argumente care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. Chiar dacă în cuprinsul memoriului de recurs a fost invocat, în mod expres, doar motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se constată că unele dintre argumente se subsumează motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din moment ce recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea de către instanţa de apel şi a unor norme de drept procesual.
Având a analiza, cu prioritate, motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ., se reţine că recurenta-reclamantă a invocat încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., atunci când instanţa de apel nu a ţinut cont de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârilor pronunţate în dosarul nr. x/311/2020 al Judecătoria Slatina cu privire la inexistenţa unui acord de voinţă încheiat între aceasta, soţul său, pe de o parte şi tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietăţii asupra părţilor sociale ale societăţii S.C. C S.R.L. contra unui preţ, din care a fost achitată suma de 80.000 euro, ce face obiectul prezentului litigiu şi motivarea contradictorie a instanţei de apel cu privire la acest aspect, ce reţine existenţa unui acord de voinţă între reclamantă şi pârâtul B, deşi s-a avut vedere naşterea acordului de voinţă dintre reclamantă şi tatăl pârâtului, D.
Înalta Curte constată că aceste motive de casare sunt fondate.
În cauză, cu titlu preliminar, Înalta Curte reaminteşte că, prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, în data de 14.10.2020, sub nr. x/104/2020, reclamanta A a solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului B la restituirea sumei de 80 000 euro, acordată cu titlu de împrumut, precum şi a dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii prezentei cereri şi până la data plăţii efective, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Reclamanta justifică formularea acestei pretenţii arătând că, pe fondul unor raporturi de afaceri stabilite atât cu pârâtul, cât şi cu tatăl acestuia – administratorul S.C. C S.R.L. - a încheiat un contract de credit, în data de 26.03.2019, cu E Bank S.A., destinat achiziționării părților sociale deţinute de tatăl pârâtului. În acest context, a predat pârâtului, prin viramente bancare repetate, suma de 75.000 EUR, iar 5.000 EUR au fost predaţi personal, cu titlu de împrumut, pentru buna funcţionare a S.C. C S.R.L., urmând ca, în cazul în care s-ar fi realizat vânzarea părţilor sociale ale societăţii, să opereze o compensare parţială din preţul total. Întrucât vânzarea nu a fost perfectată, din motive neimputabile reclamantei, apreciază că pârâtul este obligat la restituire.
În subsidiar, reclamanta invocă în drept, ca temei juridic al pretenţiilor formulate, art. 1341 şi art. 1345 C. civ., referitoare la plata nedatorată şi la îmbogățirea fără justă cauză.
Procedând la cercetarea fondului, prima instanţă reţine, sub aspectul împrejurărilor de fapt esenţiale, că între părţi a existat un raport juridic având ca premisă intenţia de achiziţionare de către reclamantă şi soţul acesteia, de la D-tatăl pârâtului-, a societăţii S.C. C S.R.L., sens în care reclamanta şi soţul acesteia au încheiat cu E Bank S.A. contractul de credit nr. 20776 din 26.03.2019.
În acest context, reclamanta a virat în contul pârâtului, în perioada 21.02.2019-21.04.2019, sume în euro, reprezentând ,,cv contract”. Primirea unui total de 80.000 euro a fost recunoscută de către pârât, însă susţine partea că aceşti bani au constituit ,,avans pentru achiziţionarea părţilor sociale”. Totodată, pârâtul a apreciat că ,,este îndreptățit la păstrarea sumelor de bani primite de la reclamantă”, pentru că nu s-a finalizat tranzacția conform înțelegerii avute de tatăl său cu reclamantă și cu soțul acesteia.
Aceeaşi instanţă reţine, fără echivoc, din materialul probator, faptul că părţile nu au încheiat un contract de împrumut şi, contrar celor susţinute de reclamantă, suma de 80.000 euro nu a fost oferită pârâtului cu titlu de împrumut, cu obligaţia ca acesta să o restituie după o anumită perioadă de timp.
Deoarece starea de fapt rezultată din probatoriul administrat prezintă particularităţi, tribunalul a analizat cauza prin prisma tuturor instituţiilor de drept invocate de reclamantă prin cererea introductivă.
S-a concluzionat în sensul că instituţia îmbogăţirii fără justă cauză reprezintă temeiul de drept incident stării de fapt evidenţiate de probele administrate. Reclamanta nu a virat suma pretinsă pârâtului cu intenţia de a stinge o datorie şi nici nu a plătit din eroare, astfel că instituţia plăţii nedatorate reglementată de art. 1341 C. civ. nu se regăseşte în speţă. În consecinţă, prima instanţă admite pretenţiile reclamantei, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză şi obligă pârâtul la restituirea sumei de 80.000 euro, cu dobânda legală.
Curtea, învestită fiind cu soluţionarea apelului formulat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 392, pronunţate la data de 14.06.2021, de către Tribunalul Olt, în dosarul nr. x/104/2020, precum şi împotriva încheierii de la data de 15.03.2023, ca efect al pronunţării deciziei nr. 1854 din 13 decembrie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă (prin care s-a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, ca urmare a casării deciziei instanţei de apel din cel dintâi ciclu procesual), a reţinut, în esenţă, că mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, respectiv mărturisirea ambelor părţi, probează existenţa unei promisiuni de vânzare cu valoarea unui antecontract privind transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale ale societăţii S.C. C S.R.L., astfel că reclamanta avea la dispoziţie o acţiune în restituirea sumei achitate în cadrul acţiunii în rezoluţiunea antecontractului care permite o examinare eficientă a pretenţiei de a-i fi restuit ce i se datorează, admiţând excepţia inadmisibilităţii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză, apreciind că părţile prezentului litigiu sunt însă terţi faţă de litigiul înregistrat sub nr. x/311/2020, prin care a fost tranşată jurisdictional calificarea juridică a relaţiilor de afaceri derulate vizând părţile sociale ale societăţii al cărei unic asociat este tatăl pârâtului, astfel încât acestea au posibilitatea de a face dovada contrară celor reţinute prin sentinţa antereferită, în condiţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.
Se remarcă, în acest context, că elementul esențial din argumentația celor două motive de casare vizează o pretinsă dezlegare jurisdicțională definitivă a chestiunii litigioase referitoare la inexistenţa unui acord de voinţă încheiat între aceasta, soţul său, pe de o parte şi tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietăţii asupra părţilor sociale ale societăţii S.C. C S.R.L., aspect tranșat cu efect de lucru judecat, însă ignorat în mod greşit de către instanța de apel și repus în discuție în litigiul pendinte.
În acest punct, se cuvine a fi amintit că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătorești definitive; fiind expresia puterii judecătorului de a tranșa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forța, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiași judecăți și reluării verificărilor jurisdicționale asupra aspectelor tranșate, asigurând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice.
Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., „Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”.
Incidența efectului pozitiv al autorității lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din același cod, ca o chestiune litigioasă, care și-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăți ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată și fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanța ulterioară.
Altfel spus, fundamentul autorității de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părțile de a formula pretenții și apărări, de a-și expune motivele și argumentele, de a propune, administra și discuta probele, precum și de a dezbate toate chestiunile de fapt și de drept relevante.
Aceasta întrucât, respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, acesta dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.
În lumina reperelor de analiză cu valoare generală, anterior expuse, Înalta Curte reține că, într-adevăr, în litigiul anterior ce a format obiectul dosarului nr. x/311/2020, neapelată, a fost definitivată jurisdicțional chestiunea inexistenţei acordului de voinţă asupra tranzacţionării părţilor sociale ale societăţii S.C. C S.R.L., dezlegare care se bucură de imutabilitate jurisdicțională și se impune părților litigante și instanței, deopotrivă, ca premisă cu valoare de adevăr juridic.
Astfel, procesul a avut ca obiect cererea formulată de reclamanta S.C. F S.R.L. ( ai căror asociaţi erau reclamanta din prezenta cauză şi soţul său, G) privind obligarea pârâţilor S.C. C S.R.L. şi D (tatăl pârâtului din prezenta cauză) la plata de daune interese pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor asumate ca urmare a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare a părţilor sociale ale societăţii S.C. C S.R.L.- izvorâte din aceleaşi raporturi de afaceri invocate în litigiul pendinte stabilite între reclamantă şi tatăl pârâtului, în temeiul cărora a fost achitată suma de 80.000 euro către pârâtul din prezentul litigiul cu menţiunea că această sumă va fi considerată drept preţ al transferului părţilor sociale, care ar fi intervenit între reclamantă, în calitate de asociat şi tatăl pârâtului- instanţa de judecata reţinând că, în cauză, consimţământul părţilor în ceea ce priveşte eventuala tranzacţie nu a fost format, atât timp cât părţile nu au căzut de acord asupra preţului, element esenţial al tranzacţiei privind părţile sociale.
Corpul de considerente, cu valoare decisivă ori decizorie, care au fundamentat soluția de respingere a acțiunii din dosarul antereferit, pornește de la aceeași situație-premisă, precum este și chestiunea litigioasă, și anume calificarea înţelegerii părţilor ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare a părţilor sociale deţinute de D- tatăl pârâtului- ca asociat unic al societăţii S.C. C S.R.L. şi stabilirea existenţei sau nu a unui acord de voinţă încheiat între reclamanta A, soţul său, în calitate de asociaţi ai societăţii S.C. F S.R.L., pe de o parte, şi tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietăţii asupra părţilor sociale ale societăţii S.C. C S.R.L. contra unui preţ, din care a fost achitată suma de 80.000 euro, sumă ce face obiectul prezentului litigiu.
Or, statuându-se asupra aspectului disputat în procesul anterior, a fost tranșată în mod efectiv și în termeni neechivoci natura juridică a înţelegerii verbale a părţilor, de promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a părţilor sociale deţinute de D, ca asociat unic al societăţii S.C. C S.R.L., reţinându-se că nu a existat un acord de voinţă asupra încheierii acesteia, chiar dacă a fost plătită suma de 80.000 euro către un terţ- pârâtul din litigiul pendinte. Așadar, există o dezlegare anterioară definitivă asupra inexistenţei înţelegerii dintre tatăl pârâtului, în calitate de administrator şi unic asociat al S.C. C S.R.L. şi soţii G şi A, în calitate de asociaţi ai S.C. F S.R.L., prin care tatăl pârâtului din prezenta cauză s-ar fi angajat să vândă şi S.C. F S.R.L. să cumpere toate părţile sociale, pe care le deţinea la societatea S.C. C S.R.L. S-a reţinut că suma de 80.000 euro, care a fost achitată de către promitentul-cumpărător nu a reprezentat preţul, aferent acordului de voinţă privind transferul părţilor sociale, neîntrunind condiţiile legale.
În alți termeni, instanța de apel nu mai putea atribui în cadrul raționamentului juridic dedicat chestiunii controversate referitoare la calificarea juridică a relaţiilor de afaceri derulate vizând părţile sociale ale societăţii al cărei unic asociat este tatăl pârâtului şi a existenţei sau nu a acordului de voinţă în acest sens, în raport de care se solicită suma ce face obiectul prezentului litigiu, o altă interpretare juridică, întrucât se opune dezlegarea anterioară definitivă, astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 este, în mod evident, fondat.
Pe de altă parte, examinarea construcției argumentative expuse în decizia recurată, din perspectiva viciului motivării contradictorii, impune constatarea că hotărârea atacată este casabilă și pentru incidența tezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, cu referire la aceiași chestiune, instanța de apel a reținut în cuprinsul considerentelor o natură juridică fundamental diferită, precum și efecte juridice specifice care se exclud reciproc.
Astfel, Înalta Curte constată că în considerentele relevante ale deciziei recurate se arată: „Astfel, în chiar cererea introductivă reclamanta a invocat existenţa unui acord de voinţă încheiat între aceasta, soţul său pe de o parte şi tatăl pârâtului, pe de altă parte, având ca obiect transferul proprietăţii asupra părţilor sociale ale societăţii S.C. C S.R.L. contra unui preţ, din care a fost achitată suma de 80.000 euro. Părţile au promis că vor vinde, respectiv că vor cumpăra bunurile mobile menţionate. Acest acord de voinţă nu poate fi calificat un contract de cesiune a părţilor sociale în absenţa îndeplinirii condiţiilor vizând demersurile ce se impuneau a fi întreprinse de asociatul unic, dar poate primi, în temeiul principiului conversiei actului juridic, calificarea de promisiune de vânzare, cu valoare de antecontract.
Existenţa acordului de voinţă, calificarea acestuia ca fiind o promisiune bilaterală de vânzare a părţilor sociale deţinute de D şi a sumei ce face obiectul prezentului litigiu ca fiind parte din preţ rezultă din recunoaşterea provocată a ambelor părţi obţinută în urma administrării interogatoriilor de către prima instanţă. Astfel prima dintre întrebările adresate de reclamantă pârâtului a vizat existenţa înţelegerii dintre tatăl pârâtului, în calitate de administrator şi unic asociat al S.C. C S.R.L. şi soţii G şi A, în calitate de asociaţi ai S.C. F S.R.L. prin care dl D s-a angajat să vândă şi S.C. F S.R.L. să cumpere toate părţile sociale pe care le deţinea la societatea S.C. C S.R.L. Teza probatorie a acestui mijloc de probă a constituit-o astfel existenţa acordului de voinţă. Pârâtul a recunoscut existenţa acestei înţelegeri. Reclamanta a arătat la întrebarea nr. 6 a interogatoriului propus de pârât că din preţul convenit pentru părţile sociale ale S.C. C S.R.L. “s-a achitat doar suma de 80.000 euro” (f 109 dosar fond), iar pârâtul răspunzând întrebării: ce reprezentau sumele de bani primite de la dna A? a spus “avansul pentru achiziţionarea părţilor sociale” (f 113 dosar de fond).
Împrejurarea reţinută de prima instanţă potrivit căreia pârâtul, deşi avea cunoştinţă de intenţia reclamantei şi a soţului acesteia de a cumpăra şi a tatălui său de a vinde părţi sociale la S.C. C S.R.L., nu avea nicio calitate în această din urmă societate este lipsită de relevanţă din perspectiva cauzei juridice a faptului material al remiterii sumei de bani. Suma de 75000 euro a fost virată în contul pârâtului, iar cea de 5000 de euro a fost achitată acestuia în virtutea acordului de voinţă antereferit, constituind parte din preţul de vânzare a părţilor sociale, iar nu fără un temei legitim, astfel cum greşit a reţinut instanţa de fond. Faptul că parte a preţului convenit de cocontractanţi a fost plătit unei alte persoane, iar nu asociatului care deţinea părţile sociale ce au făcut obiectul convenţiei (promitentului înstrăinător), nu înlătură calificarea data sumelor remise pârâtului şi nici nu lipseşte de cauză juridică mişcarea acestor valori între patrimoniile părţilor.
Curtea constată că litigiul soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1674/2021 pronunţată de Judecătoria Slatina, care s-a desfăşurat între S.C. F S.R.L., S.C. C S.R.L. şi D. Ca atare, între aceste părţi, a fost tranşată jurisdictional calificarea juridică a relaţiilor de afaceri derulate vizând părţile sociale ale societăţii al cărei unic asociat este tatăl pârâtului, funcţia pozitivă a lucrului judecat împiedicând o judecată ulterioară, între acestea, care să dea o altă interpretare acestora.
Părţile prezentului litigiu sunt însă terţi faţă de litigiul înregistrat sub nr. x/311/2020, astfel încât acestea au posibilitatea de a face dovada contrară celor reţinute prin sentinţa antereferită, în condiţiile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.
Or, astfel cum am arătat anterior, mijloacele de probă administrate în prezenta cauză, respectiv mărturisirea ambelor părţi probează existenţa unei promisiuni de vânzare cu valoarea unui antecontract privind transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale.”
Instanţa de recurs a procedat la reproducerea acestor paragrafe din decizia atacată cu recurs pentru a sublinia faptul că există, într-adevăr, o contradicţie între considerentele instanţei de apel, întrucât deşi se reţine existenţa unui acord de voinţă între reclamantă şi pârâtul B, s-a avut vedere naşterea acordului de voinţă dintre reclamantă şi tatăl pârâtului, D, nefiind clar şi lămuritor ce acord de voinţă a fost avut în vedere şi între ce părţi.
Astfel, instanţa reţine, pe de o parte, că se impune cu putere de lucru judecat calificarea juridică a relaţiilor de afaceri derulate vizând părţile sociale ale societăţii al cărei unic asociat este tatăl pârâtului, în temeiul litigiul soluţionat definitiv prin sentinţa civilă nr. 1674/2021 pronunţată de Judecătoria Slatina. Această calificare statuată în mod definitiv şi irevocabil consta în reţinerea inexistenţei unui acord de voinţă între părţi- reclamantă, în calitate de asociat şi tatăl pârâtului, în calitate de asociat.
Inexistenţa acestui acord de voinţă nu a contestată de către părţile litigante din prezentul litigiul, aşa cum reţine în mod greşit instanţa devolutivă, ci din contră confirmată de către părţi. Instanţa devolutivă realizează o confuzie gravă cu privire la acest aspect, întrucât nu face distincţie între raporturile juridice născute între reclamantă, în calitate de asociat şi tatăl pârâtului, care izvorâsc din raporturile de afaceri, care au fost analizate în cadrul litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1674/2021 pronunţată de Judecătoria Slatina şi raporturile juridice dintre reclamantă şi pârâtul din litigiul pendinte, care s-au născut ca efect al primirii sumei de 80.000 euro de către pârât.
Problema de drept care se impunea a fi dezlegată de către instanţă de apel consta în decelarea naturii juridice a acestei sume de 80.000 euro, care a fost achitată către pârât, în contextul raporturilor de afaceri stabilite între reclamantă şi tatăl pârâtului. Atâta timp cât s-a statuat definitiv şi irevocabil că suma de 80.000 euro nu a reprezentat preţul convenit de către părţi (reclamantă şi tatăl pârâtului) aferent înţelegerii privind transferul părţilor sociale şi că această înţelegere a avut drept subiecţi ai raportului juridic obligaţional doar pe reclamantă şi tatăl pârâtului, nu şi pe pârât, ar fi un nonsens să se invoce ca temei juridic pentru restituirea sumei de 80.000 euro, însăşi înţelegerea care a avut ca obiect transferul părţilor sociale şi faţă de care pârâtul nu are calitate de parte contractantă, fiind un terţ, care a primit o plată în temeiul unor raporturi juridice, care nu au fost finalizate prin încheierea unui acord de voinţă intervenit între reclamantă şi tatăl pârâtului.
Așadar, maniera de motivare deficitară, contradictorie și insuficientă face imposibilă înțelegerea mecanismului logico-juridic, prin care s-a format convingerea instanței de apel în pronunțarea hotărârii și, pe cale de consecință, nu permite efectuarea controlului de legalitate cu care este învestită instanța de recurs.
Prin urmare, constatând întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 din acelaşi cod, va admite recursul declarat de reclamantă și va casa hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel care, în lămurirea raporturilor juridice dintre părți, urmează să țină seama de problemele de drept care au primit dezlegare prin decizia de casare, de chestiunile litigioase tranșate definitiv prin sentinţa civilă nr. 1674/2021 pronunţată de Judecătoria Slatina, precum și de celelalte critici și mijloace procesuale de apărare invocate de părți, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelului, ținându-se cont și de criticile formulate în acest sens în recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce nu mai pot fi analizate în raport şi de motivele pentru care a fost admis recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 404 din 10 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 25 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.