Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Pretenţiile deduse judecăţii
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti-Secţia a V-a civilă la 12 august 2021, reclamantul Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata sumei de 887.742 lei, reprezentând diferenţa dintre valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. 17.319/R/02.11.2009 şi cea stabilită cu respectarea standardelor internaţionale de evaluare, în ce priveşte terenul în suprafaţă de 24.400 mp, situat în Curtea de Argeş, actualizată cu indicele de inflaţie de la data emiterii titlurilor de conversie, respectiv de la data achitării titlurilor de plată şi până la data plăţii efective, precum şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data emiterii titlurilor de conversie şi a titlurilor de plată şi până la data plăţii efective.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 468 din 20 aprilie 2023, Tribunalul Bucureşti-Secţia a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Împotriva acestei sentinţe civile, a declarat apel Ministerul Finanţelor, în nume propriu şi în reprezentarea Statului Român.
În şedinţa publică din 1 aprilie 2024, instanţa a calificat întâmpinarea drept apel incident, constatând că în cuprinsul acesteia s-au formulat critici cu privire la soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.
Prin decizia civilă nr. 388A din 1 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul principal, a admis apelul incident şi a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea, ca prescrisă.
4. Recursul exercitat în cauză
Împotriva acestei decizii civile, la 13 iunie 2024, au declarat recurs reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Recurenţii-reclamanţi au invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel, atunci când a calificat întâmpinarea drept apel incident, a nerespectat dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., în condiţiile în care, pe de o parte, o cale de atac trebuie formulată în mod explicit, nicidecum dedusă din poziţia părţii, iar, pe de altă parte, dacă sentinţa a fost atacată numai parţial, ceea ce nu a fost apelat (în speţă, excepţia prescripţiei) trece în autoritatea de lucru judecat.
Recurenţii-reclamanţi au mai invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care au învederat că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască paguba şi pe cel responsabil de producerea ei, este data emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în realitate fiind în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa nr. 168/GB/2021.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea, ca nefondat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând recursul de faţă, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., atunci când a calificat drept apel incident apărările formulate de către pârâta A.N.R.P. prin întâmpinare.
Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat.
Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, instanţa de apel nu a încălcat prevederile art. 477 C. proc. civ., ci a acţionat în limitele permise de prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., potrivit cărora „judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”, precum şi de dispoziţiile art. 152 C. proc. civ., conform cărora „cererea pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită”. După cum rezultă din textele legale precitate, operațiunea calificării presupune determinarea naturii juridice a cererii, prin raportare la conținutul său, iar nu, în mod formal, la denumirea ori titlul acesteia.
Deşi actul de procedură a fost intitulat „întâmpinare”, acesta cuprindea şi menţiunea intimatei-pârâte că, în ipoteza admiterii apelului, înţelege să solicite admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitare care se circumscrie dispoziţiilor art. 472 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe”. Intenția intimatei-pârâte a fost clar și neechivoc exprimată, dată fiind formularea, în cuprinsul întâmpinării, a unor apărări care îmbracă, în realitate, forma unor critici de apel, de natură a schimba sentinţa primei instanţe, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, context în care nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 477 C. proc. civ.
Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin.(1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, sens în care au învederat că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască paguba şi pe cel responsabil de producerea ei este data emiterii deciziei reprezentând titlul de despăgubire, în realitate fiind în imposibilitate de a cunoaşte paguba mai devreme de 19 ianuarie 2021, când a fost înregistrată, în evidenţele Ministerului Finanţelor, adresa nr. 168/GB/18.01.2021, prin care s-a adus la cunoştinţă diferenţa dintre valoarea imobilului stabilită în procedura administrativă şi valoarea acestuia realizată cu respectarea Standardelor internaţionale de evaluare.
Înalta Curte constată că şi acest motiv de recurs este nefondat.
Din moment ce, în cadrul litigiului de faţă, se solicită obligarea intimatei-pârâte la plata unei sume de bani, decurgând din angajarea răspunderii sale civile delictuale, sunt aplicabile dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă „de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”. Textul precitat instituie două momente alternative, în funcţie de care se calculează termenul de prescripţie: primul vizează data la care păgubitul a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul subiectiv), iar al doilea coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea (momentul obiectiv). De asemenea, textul în discuţie nu se referă la momentul cunoaşterii întinderii pagubei, ci la cel al cunoaşterii pagubei, rămânând ca, în interiorul termenului de prescripție, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea sa.
Soluţia începerii cursului prescripţiei dreptului la acţiunea în reparaţie a prejudiciilor cauzate prin fapte ilicite de la data când victima a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea prezintă neajunsul de a amâna, în unele cazuri, data începerii cursului prescripţiei, ceea ce contravine scopului urmărit prin instituţia prescripţiei. Pentru a înlătura acest inconvenient, legiuitorul a stabilit şi un al doilea moment (obiectiv) de la care începe să curgă prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, şi anume data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, realizând armonizarea necesităţii ocrotirii efective a victimei cu necesitatea asigurării finalităţii practice a prescripţiei extinctive.
Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus diligenţele necesare pentru descoperirea pagubei şi a celui chemat să răspundă de ea. În felul acesta, titularul dreptului la acţiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să-i permită să promoveze acţiunea în răspundere civilă delictuală. Având în vedere configurația juridică a culpei, la care face trimitere art. 8 din Decretul nr. 167/1958 („trebuia să”), nu este suficient ca victima să se fi încrezut în ceea ce i s-a prezentat sau a luat drept situaţie reală, adică să se prevaleze de o simplă ignoranță, ci este necesar un element esențial: convingerea eronată pe care a avut-o să nu îi poată fi imputabilă, ca urmare a neglijenței pe care a manifestat-o.
Păgubitul nu poate invoca în beneficiul său buna-credință, pentru a-și ascunde lipsa de diligență în privința unui control atent asupra săvârșirii unor potențiale fapte ilicite în detrimentul patrimoniului său. Aprecierea atitudinii psihologice a victimei se face în abstract, raportându-se la conduita unei persoane de o prudență și diligență normale, al cărei prototip este distinct de cel al unei persoane obișnuite. Ca atare, analiza conduitei păgubitului se raportează la un standard obiectiv, iar nu la capacitatea de a-și reprezenta în mod corect situația, adică la un criteriu subiectiv şi concret.
În cauză, recurenţii-reclamanţi au susţinut că paguba nu putea fi stabilită cu certitudine până la momentul înregistrării adresei nr. 168/GB/18.01.2021, prin care intimata-pârâtă a adus la cunoştinţă împrejurarea că au fost constatate diferenţe de evaluare a imobilelor în mai multe dosare administrative.
Această susţinere nu poate fi primită, întrucât, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu interesează cunoaşterea cuantumului pagubei, ci data la care Statul trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, neavând relevanţă, din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, înregistrarea adresei nr. 168/GB/18.01.2021.
Paguba, care preexistă deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013 şi/sau oricărui raport întocmit de un alt organ de control, trebuia să fie cunoscută de Stat, independent de constatările organelor de control, fiind rezultatul exclusiv al propriei culpe cu privire la modalitatea de gestionare a resurselor financiare puse la dispoziţia Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile în care trebuia să declanșeze mecanisme interne sau externe în ceea ce privește controlul de gestiune financiară. Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor reprezintă organisme înfiinţate chiar de către Stat, astfel că acesta nu se poate disocia de organele sale executive şi nici nu poate susţine că nu a avut atribuţii sau pârghii legale prin care să controleze un organ de specialitate al administraţiei publice centrale sau o comisie interministerială.
Dimpotrivă, Statul putea şi trebuia, prin organele sale de control, să ia măsurile legale necesare pentru a verifica dacă valoarea imobilului era sau nu supraevaluată, neputând pretinde că a cunoscut paguba abia când a fost informat, prin adresa nr. 168/GB/18.01.2021, un alt organ al său. Dacă Statul aprecia că organele de control existente în acea perioadă nu reprezentau un instrument eficient, prin care să se asigure respectarea legii în procedura de stabilire a despăgubirilor acordate pentru imobilele preluate în mod abuziv, el avea obligaţia de a crea un mecanism de control care să fie capabil a asigura folosirea eficientă a fondurilor publice. Controlul activității asupra entităților publice subordonate trebuia efectuat de Stat, prin organele sale cu atribuţii în acest sens, din oficiu şi la intervale regulate și rezonabile, în acelaşi sens fiind și principiul expus în paragraful 53 al Deciziei în interesul legii nr. 19 din 3 iunie 2019.
Contrar susţinerilor din recurs, aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme sunt aplicabile mutatis mutandis în cauză, chiar dacă are ca premisă un alt tip de raport juridic, din moment ce raționamentul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la instituția prescripției extinctive, din perspectiva angajării răspunderii civile ca urmare a unui act de control al Curţii de Conturi, este similar, putând fi aplicat prin analogie. În acest sens, instanţa supremă a stabilit că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curţii de Conturi (fiind preexistentă acestuia şi posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne şi prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speţă, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare).
În schimb, Statul a rămas în pasivitate până în luna august 2021, când a iniţiat prezentul litigiu, deşi putea şi trebuia să acţioneze în vederea depistării prejudiciului afirmat a fi produs prin emiterea deciziei de despăgubire, precum şi să ia măsurile legale de recuperare a pagubei înainte de împlinirea termenului prescripţiei dreptului material la acţiune, mai ales că procesul de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv reprezintă un domeniu de mare interes.
În concluzie, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripţiei, nu prezintă relevanţă data înregistrării în evidenţele proprii a adresei nr. 168/GB/18.01.2021, recurenţii-reclamanţi ignorând faptul că scopul avut în vedere prin reglementarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când s-a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită valorificarea dreptului subiectiv.
Faţă de aceste considerente, constatând că sunt neîntemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., astfel cum au fost argumentate de recurenţii-reclamanţi, precum şi că decizia recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii Ministerul Finanţelor şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 388A din 1 aprilie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-Secţia a IV-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 octombrie 2024.