Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 04.03.2021, sub nr. x/93/2021, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, în principal, anularea contractului de împrumut dintre reclamantă și pârât autentificat sub nr. 1792/21.11.2018 la Societatea Profesională Notarială C, în baza art. 1238 alin. (1) C. civ. pentru lipsa cauzei, iar în subsidiar, anularea contractului pentru cauză ilicită și imorală [art. 1238 alin. (2) C. civ.], în al doilea subsidiar, anularea contractului deoarece consimțământul reclamantei la încheierea acestuia a fost viciat prin dol (art. 1214 C. civ.), cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.
Prin sentinţa civilă nr. 2925/07.10.2021, Tribunalul Ilfov a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul B, a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată ca neîntemeiată şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 5000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată în apel.
Prin decizia civilă nr. 1314 A din 25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 2925 din 07.10.2021, pronunţate de Tribunalul Ilfov - Secţia civilă, care a fost schimbată în tot în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
S-a constatat nulitatea contractului de împrumut autentificat sub nr. 1792/21.11.2018 de către SPN C, intervenit între reclamantă şi pârât.
A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.984 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, dintre care suma de 5.984 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 5000 lei reprezentând onorariu de avocat.
S-a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
A fost obligat intimatul la plata către apelantă a sumei de 7992,2 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, dintre care suma de 2992,2 lei reprezentând taxă judiciară de timbru şi 5000 lei reprezentând onorariu de avocat.
4. Calea de atac formulată în cauză.
Împotriva deciziei nr. 1314 A din 25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul B.
Prin cererea de recurs, pârâtul a invocat incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
După prezentarea situaţiei de fapt, recurentul a arătat că înţelege să conteste modalitatea de interpretare şi aplicare de către instanţa de apel a prevederilor art. 1235 urm. C. civ., referitoare la condițiile prevăzute de lege cu privire la lipsa cauzei contractului încheiat între părți.
Dezvoltând, a susţinut că instanţa de apel, având drept premisă declaraţia martorei D şi printuri din convorbirile purtate pe WhatsApp de către părţile litigante, a reinterpretat probele administrate în faţa tribunalului şi a considerat că se impune admiterea acţiunii pentru lipsa cauzei contractului de împrumut.
A considerat că, din analiza considerentelor instanţei de apel reiese interpretarea nelegală a prevederilor art. 1235, 1236, 1238 şi 1239 C. civ., dar şi a prevederilor art. 2158 C. civ., prin aceea că în mod eronat s-a apreciat că suma împrumutată s-a reîntors în patrimonial împrumutătorului, iar banii ar fi fost împrumutaţi doar formal pentru a se justifica actul.
În ceea ce priveşte depoziţia martorei D, pe ale cărei susţineri îşi fundamentează soluţia instanţa de apel, susţine că aceasta trebuia exclusă ca inadmisibilă, în raport de incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 309 alin. (2) C. proc. civ.
Consideră că alin. (4) al art. 309 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, având în vedere că niciuna din ipotezele acestui text de lege nu face referire la admisibilitatea probei cu martori pentru a se dovedi lipsa cauzei contractului.
Tot cu referire la depoziţia martorului, arată că au fost încălcate şi dispoziţiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa a interpretat susţinerile în mod trunchiat şi le-a coroborat cu diverse convorbiri telefonice prin care reclamanta şi-a preconstituit probe, majoritatea afirmaţiilor aparţinând acesteia şi neavând un caracter cert, relevant, autentic.
Susţine că, deşi instanţa de apel a reţinut lipsa cauzei în contractul de împrumut prin luarea în considerare a susţinerilor reclamantei, în sensul că aceasta ar fi restituit banii, nu există nicio dovadă în acest sens, ci doar simple ipoteze.
De asemenea, arată că prin contractul de împrumut reclamanta s-a obligat să restituie banii în contul bancar al împrumutătorului, din care au fost viraţi, însă instanţa de apel a acordat prevalenţă probei testimoniale în dauna clauzelor contractuale.
Printr-un alt argument, arată că înţelege să conteste modalitatea de interpretare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, instanţa de apel reţinând că intimata-apelantă nu ar fi avut reprezentarea faptului că actul de împrumut autentificat de notar public este unul imoral sau ilegal, statuând eronat că pârâtul a fost cel care a determinat-o să încheie acest contract.
Susţine că principiul evocat putea fi înlăturat de către instanţă doar în situaţia unui caz de nulitate absolută, ceea ce nu este cazul în speţă.
Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi, rejudecând pe fond, menţinerea sentinţei tribunalului.
5. Apărările formulate în cauză
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul declarat în cauză, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea excepţiei, intimata a susţinut că motivele invocate sunt numai argumente ce ţin de situaţia de fapt şi de interpretarea instanţei de apel asupra probatoriului.
În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând şi că aspectul remiterii banilor este o chestiune de fapt ce nu poate fi analizată în această cale de atac.
A opinat că decizia pronunţată de către instanţa de apel are la bază o interpretare corectă a probelor administrate în cauză și o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente. În mod temeinic şi legal, instanţa de apel a reţinut faptul că lipseşte cauza contractului de împrumut, ceea ce atrage anulabilitatea acestuia.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prioritar, cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că, faţă de prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu poate fi încadrată în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din acelaşi act normativ, împrejurare care nu se verifică în speţa de faţă.
Astfel, prin cererea de recurs pârâtul a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material referitoare la lipsa cauzei contractului de împrumut, precum şi prin încălcarea normelor de procedură care reglementează admisibilitatea probelor.
Cum unele din criticile recurentului-pârât vizează o pretinsă încălcare a unor norme de drept material, dar și a unor reguli de procedură, este posibilă încadrarea acestora în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.
În consecinţă, nu poate fi primită apărarea intimatei – reclamante vizând neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., având ca finalitate anularea recursului pe temeiul art. 489 alin. (2) din acelaşi cod. În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.
Prin urmare, sancțiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1 – 8 C.proc.civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.
Ca atare, Înalta Curte, faţă de cele anterior arătate, constatând că nu poate fi aplicată sancţiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-reclamantă prin întâmpinare şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac.
Sub un prim aspect, Înalta Curte observă, cu titlu preliminar, că în reglementarea noului Cod de procedură civilă, aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Aprecierea expusă rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate, care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual, precum şi din prevederile art. 483 alin. (3) din același Cod, care statuează în mod expres că „Recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.
Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.
Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că mare parte din argumentele expuse de recurentul-pârât în fundamentarea motivului subsumat ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cuprind referiri critice la situaţia de fapt stabilită în etapele procesuale anterioare şi la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate.
Astfel, toate criticile recurentului care implică aprecierea situaţiei de fapt nu vor putea fi primite spre evaluare de prezenta instanţă de recurs, în lipsa cadrului legal care să permită reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, cale de atac exclusiv de legalitate.
Această concluzie se impune întrucât argumentele care vizează reaprecierea situaţiei de fapt în recurs şi reevaluarea probelor administrate, regăsite în număr mare în dezvoltarea criticilor, pentru a conchide în final, în sensul aplicării greşite în cauză, a diverse dispoziţii legale substanţiale, nu echivalează cu generarea unui control de legalitate al deciziei pronunţate, ci ar presupune reanalizarea situaţiei de fapt şi eventual, stabilirea uneia noi, la care se vor aplica prevederile legale. Or, întrucât curtea de apel a reţinut definitiv aspectele factuale contestate în prezent de recurent, Înalta Curte nu poate decât să analizeze, pe cale de consecinţă, corecta aplicare a prevederilor legale incidente invocate de recurent, la situaţia de fapt tranşată definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.
Realizând această constatare cu titlu preliminar, instanţa de recurs o va menţiona şi punctual, în continuare, în analiza criticilor concrete din recurs, atunci când va fi cazul.
În ceea ce privește situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele de fond, se reține că la data de 21.11.2018, între pârâtul B, în calitate de împrumutător, și reclamanta A, în calitate de împrumutat, a fost încheiat un contract de împrumut autentificat sub nr. 1792 de către Societatea Profesională Notarială C, ce a avut ca obiect suma de 50.000 de euro fără dobândă. În cuprinsul contractului se menţionează faptul că echivalentul sumei de 233.310 lei a fost transferată în acea zi, într-un cont deschis la Banca E, iar împrumutul îi va fi restituit împrumutătorului, în aceeași monedă, până la data de 28.02.2019 într-un cont deschis la banca F.
Diferendul judiciar care a luat naştere în urma încheierii acestui contract de împrumut cu privire la suma de 50.000 euro a rezultat din faptul că reclamanta a pretins că respectiva sumă de bani, care face obiectul actului de voinţă, i-a fost remisă cu scopul de a o preda (returna) de îndată în patrimoniul împrumutătorului, iar pârâtul susține că această sumă i-a fost remisă reclamantei cu titlu de împrumut pentru nevoile sale personale.
Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel, analizând cauza prin propriul filtru, în limitele învestirii, a infirmat soluţia primei instanţe, reţinând că lipsa cauzei atrage anularea contractului de împrumut.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, criticând modalitatea de interpretare a probatoriului, invocând încălcarea unor dispoziții de drept procesual precum şi greşita interpretare şi aplicare a unor dispoziţii de drept material incidente în cauză, critici ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., însă sunt nefondate și nu pot conduce la admiterea prezentei căi de atac, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin primul motiv de recurs, pârâtul a criticat hotărârea recurată invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 309 C. proc. civ., susţinând inadmisibilitatea probei testimoniale, faţă de valoarea sumei împrumutate, astfel că această susţinere se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât se invocă încălcarea unor reguli de procedură.
În ceea ce priveşte admisibilitatea probei testimoniale în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că, astfel cum rezultă din înscrisurile dosarului, în faţa primei instanţe reclamanta a solicitat, la termenul din 22 iunie 2021, încuviinţarea probei cu înscrisuri, a probei testimoniale cu doi martori şi interogatoriul pârâtului, iar pârâtul, prin avocat, a invocat inadmisibilitatea probei cu martori, în temeiul art. 309 alin. (1) C. proc. civ.
Prin încheierea pronunţată la 16 iulie 2021, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a încuviinţat pentru reclamantă proba testimonială cu un martor, în considerente reţinând că, potrivit art. 309 alin. (4) pct. 5 C. proc. civ., este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, cu excepţia cazului în care „actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală”, iar, în speţă, proba solicitată este admisibilă raportat la tezele probatorii, respectiv dovedirea lipsei cauzei şi existenţa dolului.
În cauză, prin sentinţa tribunalului, demersul judiciar iniţiat de reclamantă a fost respins, astfel că aceasta a declarat apel împotriva acestei soluţii. În situaţia expusă, recurentul pârât a avut calitatea de intimat în apelul principal şi, deşi nu avea un interes pregnant de a formula el însuşi apel principal, nemulţumirea sa referitoare la soluţia primei instanţe de încuviinţare a probei testimoniale nu putea fi valorificată pe calea apărărilor formulate împotriva apelului principal, prin intermediul căruia nu s-a atacat soluţia cuprinsă în respectiva încheiere.
Astfel, constatând că partea adversă a procedat la declararea căii de atac şi, eventual, luând cunoştinţă de motivele apelului şi de limitele devoluţiunii fixate prin acestea, era de observat că apărarea poziţiei pârâtului de parte câştigătoare în proces necesita formularea unui apel în condiţiile art. 472 alin. (1) C. proc. civ., printr-o cerere proprie, prin intermediul căruia să repună în discuţie soluţia primei instanţe cuprinsă în încheierea premergătoare în discuţie şi pe care nu ar putea-o supune dezbaterii doar pe calea apărărilor pe care le poate formula în calitate de intimat în apelul făcut de partea potrivnică, întrucât, prin neatacare, respectiva soluţie ar intra sub autoritatea lucrului judecat.
În contextul expus, formularea apelului de către pârât nu ar viza soluţia cuprinsă în dispozitivul sentinţei, care îi este favorabilă, ci aceea cuprinsă într-o încheiere premergătoare, urmărind astfel o reformare a hotărârii primei instanţe prin înlăturarea şi/sau înlocuirea unor considerente care, astfel, nu vor dobândi autoritate de lucru judecat.
Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut dovedirea restituirii imediate a banilor împrumutați, prin valorificarea probatoriului administrat în cauză, nu poate conduce la concluzia că aceasta ar fi încălcat dispozițiile art. 264 alin. (2) C. proc. civ., câtă vreme acest text de lege consacră tocmai libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra mijloacelor de probă încuviinţate, iar acest aspect nu poate forma obiectul cenzurii în cadrul controlului de legalitate exercitat de către instanţa de recurs.
Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat nesocotirea de către instanța de apel a dispoziţiilor care reglementează cauza contractului (art. 1235 şi urm. C. civ.) şi noţiunea contractului de împrumut de consumaţie (art. 2158 C. civ.), susținând că în mod eronat s-a apreciat că suma împrumutată s-a reîntors în patrimonial împrumutătorului, iar banii ar fi fost împrumutaţi doar formal pentru a se justifica actul.
Problema de drept aflată în divergenţă a fost dată de interpretarea diferită de către instanţele anterioare a dispoziţiilor art. 1238 alin. (1) C. civ., tribunalul reţinând că restituirea sumei împrumutate nu echivalează cu absenţa cauzei contractului, reclamanta cunoscând de la bun început care a fost scopul contractului, în timp ce curtea de apel a constatat că actul juridic intervenit între părţi este lipsit de cauză în sensul atât a scopului imediat, cât şi a scopului mediat, de vreme ce suma care face obiectul actului de voinţă s-a întors de îndată în patrimoniul împrumutătorului, banii fiind viraţi doar formal, pentru a se justifica actul.
În motivarea deciziei pronunțate, evaluând probatoriul administrat, instanța de apel a reținut că „Declaraţiile martorei se coroborează din punct de vedere cronologic şi cu celelalte probe administrate în cauză, din care rezultă că în acea perioadă apelanta reclamantă s-a deplasat împreună cu martora într-o vacanţă la Paris, întorcându-se în ţară la data de 27.11.2018.
Totodată, afirmațiile reclamantei potrivit cărora banii ce fac obiectul contractului de împrumut au fost înapoiați pârâtului la întoarcerea din vacanță pe data de 27.11.2018 și înmânați personal în numerar pârâtului, care i-a depus ulterior în data de 28.11.2018 în contul său personal de la F, fracționat în trei tranșe, la trei ATM-uri sunt confirmate și de martora D care afirmă că „După ce ne-am întors din vacanță intraseră banii în cont și, primul lucru pe care l-a făcut a fost să scoată banii și apoi i-a înmânat pârâtului”, și de discuțiile purtate pe whatapp cu intimatul pârât în data 27.11.2018 , ora 00:59, când reclamanta îi spune pârâtului „am să merg eu la bancă îți transfer ție banii înapoi în cont și nu mă mai bag...”, dar şi de înscrisurile depuse ca probă în apel, respectiv ordinul de plată emis la data de 27.11.2018 ora 15:26 de către E Bank S.A. Ag. Pantelimon, potrivit căruia reclamanta A a retras în numerar suma de 49.500 euro din contul său indicat în contractul de împrumut, precum şi de extrasul de cont al contului bancar deţinut de intimatul pârât la F Bank, cont indicat de acesta în contractul de credit, extras de cont din care reiese că în data de 28.11.2018 au fost depuse la terminal (...) suma de 7100 euro, la terminal (...) Călăraşi suma de 20.000 euro şi la terminal (...) Alba Iulia suma de 20.000 euro”.
Prin urmare, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel a statuat că s-a dovedit că banii împrumutați au fost restituiți de îndată împrumutătorului, concluzionând că lipsește cauza contractului de împrumut, ceea ce atrage anularea acestuia, iar asupra acestui aspect, al remiterii sumei de bani, instanța de recurs nu poate interveni, pentru motivele arătate în preambulul acestei analize.
În cauză, deşi se pretinde încălcarea unor norme de drept material de către instanţa de apel, din examinarea dezvoltării motivelor de recurs se constată că, în realitate, se contestă valoarea probatorie acordată de instanţă declaraţiei testimoniale, mijloc de probă căruia i-a fost acordată aceeaşi valenţă probatorie şi prin sentinţa primei instanţe, aceasta din urmă considerând însă că voința reală a părților, scopul imediat, motivul pentru care acestea au încheiat contractul există, neputând fi vorba despre o lipsă a cauzei, întrucât ambele părți și-au asumat încheierea contractului, au arătat în conţinutul acestuia scopul cu care a fost încheiat (împrumutarea reclamantei cu suma respectivă).
Or, sub umbrela dispoziţiilor legale pretins interpretate și aplicate greşit prin decizia atacată, recurentul arată că susţinerile din convorbirile avute pe WhatsApp cu reclamanta, precum şi cele din declaraţia martorei audiate în cauză au fost trunchiate, iar instanţa de apel a reinterpretat eronat probatoriul administrat în cauză; recurentul-pârât ignoră statuările instanţelor fondului, deci inclusiv pe cele ale tribunalului, care, evaluând probele administrate, nu au negat restituirea imediată a sumei împrumutate.
De altfel, susținerile referitoare la nedovedirea restituirii către pârât a sumei împrumutate vizează netemeinicia deciziei atacate, iar nu nelegalitatea acesteia, iar criticile formulate de recurent, deşi aparent pun în discuţie lipsa cauzei, vizează, de fapt, reevaluarea probelor administrate în cauză.
În contextul probelor administrate, instanţa de apel a reţinut “lipsa cauzei contractului de împrumut, scopul imediat nefiind acela de a procura un folos apelantei reclamante, specifică unui astfel de contract, de vreme ce rezultă cu claritate din materialul probator administrat în cauză că sumă a fost retrasă din cont de către reclamantă ulterior, la insistențele pârâtului în data de 27.11.2018 și a fost înmânată în numerar acestuia, care i-a depus în contul personal de la F, fracționat în trei tranșe, în data de 28.11.2018.”
Reglementarea cauzei prin normele Codului civil pune accentul pe scopul mediat urmărit de fiecare parte la momentul contractării, element care se grefează pe scopul specific şi identic fiecărei categorii de contracte. Astfel, conform art. 1253 C. civ., cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, iar potrivit art. 1236 alin. (1) din acelaşi cod, ea trebuie să existe.
În cazul contractului de împrumut de consumaţie, acesta este un contract real în sensul art. 1174 alin. (4) C. civ., remiterea bunului fiind o condiţie necesară pentru validitatea sa, în lipsa căreia contractul nu poate fi considerat ca fiind valabil născut, concluzia rezultând şi din formularea art. 2158 alin. (1) C. civ.
În actele reale, scopul imediat este reprezentat de prefigurarea remiterii bunului iar scopul mediat constă în motivul determinant al încheierii actului juridic civil, acesta fiind concret şi variabil, stabilit de instanţe în urma evaluării probelor administrate. În situaţia în care, în urma aprecierii acestor probe, s-a constatat că motivul determinat, în sensul celor expuse, nu există, în mod corect a aplicat instanţa de apel sancţiunea nulităţii relative instituită de art. 1238 alin. (1) C. civ. Aceeaşi este sancţiunea şi în cazul în care lipsa cauzei rezultă din lipsa scopului imediat, astfel cum este acesta conturat de dispoziţiile art. 2158 alin. (1) C. civ., în condiţiile în care, din probele administrate, instanţa a reţinut că remiterea bunului s-a realizat formal, suma de bani pretins împrumutată fiind restituită după câteva zile, deşi termenul contractual pentru restituirea împrumutului era de mai mult de 3 luni.
O ultimă critică expusă în memoriul de recurs se referă la greșita interpretare și aplicare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
Cazul aplicării acestui principiu, conform căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept, reprezintă o excepţie de la principiul care reglementează efectele nulităţii, conform căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit. Astfel, principiile enunţate nu sunt aplicabile în cazul acţiunii în anularea actului pentru lipsa cauzei, ci în cazul acţiunii în restituirea prestaţiilor, or nu aceasta este situaţia în speţă.
Pe de altă parte, principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans care, în opinia recurentului pârât, ar fi împiedicat-o pe reclamantă să se prevaleze de propria culpă pentru a obţine protecţia dreptului nu-şi găseşte aplicarea în prezenta cauză, instanţa de apel constatând nulitatea relativă a contractului întrucât probele administrate au relevat lipsa cauzei contractului şi nu caracterul imoral al acesteia.
Pentru aceste considerente, reţinând că nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât B împotriva deciziei nr. 1314 A din 25 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.