După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, sub nr. x/3/2019, la data de 25 iulie 2019, reclamanta A a solicitat instanţei să se constate nulitatea absolută a cererii de donaţie a autorilor, B şi C, prin care li s-a solicitat să doneze Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie” apartamentul nr. (...) (fost nr.(...)), situat în Bucureşti, sector 6, Şoseaua (...), cu anexele, cota parte indiviză de teren şi părţile comune din întregul imobil; a deciziei nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului Executiv al Statului Popular al Capitalei R.P.R., prin care s-a acceptat cererea de donaţie având ca obiect apartamentul nr. (...) (fost nr, (...)), situat în Bucureşti, sector 6, Şoseaua (...), formulată de autorii, B şi C; a actului de donaţie încheiat între B şi C şi Sfatul Popular al Raionului „16 Februarie”, având ca obiect apartamentul nr. (...) (fost nr. (...)), situat în Bucureşti, sector 6, Şoseaua (...), autentificat la Notariatul de Stal al Raionului „16 Februarie” Bucureşti sub nr. 441/29.01.1964; a deciziei nr. 176/18.02.1964 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie” prin care să ia act de Decizia nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Capitalei R.P.R; obligarea pârâţilor la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. (...) (fost nr. (...)), situat în Bucureşti, sector 6 Şoseaua (...); evacuarea pârâţilor din imobilul, respectiv apartamentul nr. (...) (fost nr. (...)), situat în Bucureşti, sector 6, Şoseaua (...), precum şi obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluţionarea prezentei cauze.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 563 alin. (1) teza I noul C. civ., art. 801, art. 813 şi art. 948 C. civ. de la 1864, art. 4 din Decretul nr. 478/1954, precum şi celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul cererii.
2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr.1067 din 30 iulie 2021, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererile formulate de reclamanta A, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a cererii de donaţie a autorilor reclamantei, constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului executiv a Sfatului popular al Capitalei R.P.R., constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie încheiat între autorii reclamantei, B şi C, şi Sfatul Popular al Raionului „16 februarie”, constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 176/18.02.1964 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie”, a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a apartamentului nr. (...) (fost nr. (...)) situat în municipiul Bucureşti, Şoseaua (...), sector 6, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect evacuare şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată.
3. Decizia pronunţată de instanţa de apel
Prin decizia civilă nr. 1186A din 10 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti– Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A, împotriva sentinţei civile nr. 1067 din 30 iulie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti– Secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, pentru motivele de ordine publică invocate din oficiu. A schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins primul capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes. A respins cel de-al doilea capăt de cerere, ca fiind inadmisibil. A menţinut în rest sentinţa civilă apelată şi a respins cererea apelantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca neîntemeiată.
4. Cererea de recurs
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Secţia I civilă.
Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.
După prezentarea situației de fapt în primele șase pagini ale recursului, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin respingerea ca lipsit de interes a primului capăt de cerere și ca inadmisibil a celui de-al doilea capăt, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală cu încălcarea prevederilor imperative privind îndatorirea judecătorilor de a soluționa cererile aflate în competența lor prevăzute de art. 5 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a principiului egalității prevăzut de art. 8 C. proc. civ., precum și a dreptului la un proces echitabil exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României, drept garantat de asemenea de art. 6 C. proc. civ. și de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
După prezentarea unor aspecte teoretice cu privire la textele legale invocate, recurenta a susținut că a aflat despre existența imobilului odată cu obținerea istoricului de rol fiscal de la Direcția Generală de Taxe și Impozite Locale Sector 6 (25.09.2018), cu mult după expirarea termenului în care ar fi putut depune notificarea conform Legii nr. 10/2001.
Astfel, prezentul demers reprezintă în opinia recurentei singura modalitate de a dobândi deplina proprietate a imobilului ce i se cuvine și care a fost preluat abuziv în anul 1964 de către Statul Român. În acest sens, recurenta a făcut referire la decizia nr.53/04.06.2007, decizia nr. 209/18.01.2012 și decizia nr. 33/09.06.2009, ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că soluția de respingere a capătului al doilea de cerere, ca inadmisibil, este în contradicție cu deciziile enunțate.
Recurenta a susținut că sunt neîntemeiate susținerile instanței de apel potrivit cu care cererea în revendicarea imobilului de la stat ori de la altă persoană juridică deținută de acesta, întemeiată pe dreptul comun, nu ar fi admisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, față de deciziile nr.53/04.06.2007 și nr. 209/18.01.2012 ale Înaltei Curți, întrucât din motive independente de voința sa nu a putut urma procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în termenele legale, astfel că are deschisă calea acțiunii în revendicare.
Un alt argument neîntemeiat al instanței de apel este acela că recurenta ar fi omis să formuleze notificare în temeiul Legii nr.10/2001, în condițiile în care partea a aflat despre existența imobilului cu mult după expirarea termenului în care putea depune notificarea conform legii, deci nu este vorba despre vreo omisiune sau culpă.
Printr-o altă critică, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat prevederile art. 33 C. proc. civ., în condițiile în care justifică un interes în ceea ce privește primul capăt de cerere constând în nulitatea actului de donație, urmărind reîntoarcerea bunului în patrimoniul său, în calitate de moștenitoare a autorilor săi.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv nu se pot identifica motivele pentru care nu au fost primite apărările și susținerile reclamantei. Chiar dacă instanța a invocat din oficiu motive de ordine publică în temeiul art. 479 alin. (1) teza finală C. proc. civ., avea obligația de a analiza susținerile din cuprinsul cererii de apel.
Instanța de apel a menținut hotărârea primei instanțe (cea de respingere, ca neîntemeiat, a capătului 3 de cerere având ca obiect evacuare) fără să motiveze de ce menține în rest sentința apelată, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Astfel, în lipsa cunoașterii rațiunilor pentru care instanța de apel a pronunțat soluția, exercitarea controlului judiciar asupra deciziei recurate nu poate fi realizată.
În referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că, prin respingerea, ca lipsit de interes, a primului capăt de cerere, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1254 alin. (1) C. civ., întrucât contractul lovit de nulitate este considerat că nu a fost niciodată încheiat, contrar susținerilor instanței de apel, în speță, constatarea nulității actului de donație atrăgând întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantei, în calitate de moștenitoare a autorilor săi.
5. Apărările formulate în cauză
Intimatul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primar general, urmare a comunicării cererii de recurs, nu a formulat întâmpinare.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor imperative privind îndatorirea judecătorilor de a soluționa cererile aflate în competența lor potrivit art. 5 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., a principiului egalității prevăzut de art. 8 C. proc. civ., a dreptului la un proces echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României, drept garantat de asemenea de art. 6 C. proc. civ. și de art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 33 C. proc. civ., prin respingerea ca lipsit de interes a primului capăt de cerere și ca inadmisibil a celui de-al doilea capăt.
Critica este nefondată, în considerarea celor ce succedă.
Situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond relevă că prin cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun (art. 563 alin.(1) teza I noul C. civ., art. 801, art. 813, art .948 C. civ. de la 1864, precum şi art. 4 din Decretul nr. 478/1954), reclamanta a solicitat, printr-un prim capăt de cerere, constatarea nulităţii absolute a cererii de donaţie a autorilor, B şi C, prin care au solicitat să doneze Sfatului Popular al Raionului "16 Februarie" apartamentul nr. (...) (fost nr. (...)), situat în Bucureşti, sector 6, Şoseaua (...), precum şi a actului de acceptare a acestei donaţii, iar prin alte două capete de cerere a solicitat revendicarea acestui apartament, precum şi evacuarea pârâtului din imobil.
Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, reţinând în esenţă că nu sunt întemeiate motivele invocate de reclamantă pentru constatarea nulității absolute a cererii de donaţie a autorilor reclamantei, constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 3921/07.12.1963 a Comitetului executiv a Sfatului popular al Capitalei R.P.R., constatarea nulităţii absolute a actului de donaţie încheiat între autorii reclamantei, B şi C şi Sfatul Popular al Raionului „16 februarie”, constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 176/18.02.1964 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului „16 Februarie”.
Referitor la acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prima instanţă a analizat raportul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001), dreptul comun şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ţinând cont de Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi a apreciat că reclamanta nu are în patrimoniul său un „bun actual” în sensul Convenţiei, care să-i permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu deține o decizie administrativă sau o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar și prin care să se fi dispus expres restituirea bunului.
Subsecvent, instanța a reținut că și cererea având ca obiect evacuarea pârâtei din imobil este neîntemeiată, câtă vreme reclamanta nu justifică un drept actual asupra apartamentului în discuție care să o îndreptățească să solicite evacuarea persoanelor care folosesc imobilul respectiv.
Prin decizia recurată, instanţa de apel a admis apelul declarat de reclamantă, pentru motive de ordine publică invocate din oficiu, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins primul capăt de cerere, ca fiind lipsit de interes, a respins cel de-al doilea capăt de cerere, ca fiind inadmisibil şi a menţinut în rest sentinţa apelată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar nu cele ale dreptului comun, astfel că acţiunea în revendicare este inadmisibilă în condiţiile în care reclamanta avea la îndemână procedura prevăzută de legea specială pentru a obţine întoarcerea bunului în patrimoniul său.
Ca o consecinţă a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, instanţa de apel a constatat lipsa de interes în privinţa capătului al doilea de cerere, întrucât constatarea nulităţii actului de donaţie nu serveşte niciunui scop practic, neputând atrage întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantei.
Analizând critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se observă că recurenta a invocat încălcarea normelor de procedură cuprinse în art. 5, art. 6, art. 8 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor de drept material din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României şi a art. 6 par.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta fiind nemulţumită de modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cauza, apreciindu-se greşit, în opinia părţii, că nu putea formula o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 a avut în vedere doar persoanele care au cunoscut despre existenţa imobilelor la care ar fi îndreptăţite ori despre care au aflat în termenul de 6 luni prevăzut pentru a depune o notificare incidentă în materie.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentei în sensul că a aflat despre existenţa imobilului a cărui revendicare o solicită odată cu obţinerea unui istoric de rol fiscal, cu mult timp după expirarea termenului în care ar fi putut depune notificarea, se constată că nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate cu privire la decizia recurată, ci prin formularea unei astfel de critici în recurs recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt conturate în cauză, care nu poate fi reapreciată în recurs dat fiind că reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut că este lipsit de relevanţă argumentul reclamantei în sensul că nu a avut cunoştinţă despre deţinerea bunului de către autorii săi şi donaţia făcută statului, întrucât partea nu exercită un drept propriu, ci un drept preluat de la autorii săi prin moştenire legală, care ştiau despre o presupusă preluare abuzivă a bunului prin exercitarea de presiuni în vederea donării.
Raportat la cele reţinute de instanţa de apel cu privire la această critică relativă la neaplicarea Legii nr. 10/2001 ca urmare a necunoaşterii situaţiei juridice a imobilului, se observă că recurenta nu a formulat veritabile critici care să combată raţionamentul instanţei de apel, potrivit cu care a preluat bunul prin moştenire legală de la autorii săi care aveau cunoştinţă despre presupusa preluare abuzivă, ci a reiterat critica în aceeaşi modalitate în care a fost formulată în etapa procesuală anterioară.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, nu se poate aprecia că partea este exclusă de la aplicarea Legii nr. 10/2001 şi că i s-ar aplica statuările Deciziei nr. 53/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci, aşa cum au reţinut instanţele de fond sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar reclamanta nu avea posibilitatea de a alege între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 563 noul C. civ., indicat de parte.
În atare circumstanțe, în mod corect instanţele de fond au statuat că au fost învestite cu judecata unei acţiuni în revendicare de drept comun formulată după intrarea în vigoare a legii speciale, având ca obiect un imobil preluat în mod abuziv de Statul Român în perioada 6.03.1945-22.12.1989, iar reclamanta pretinde că a dobândit în mod valabil, prin moştenire, dreptul de proprietate de la autorii săi, fiind astfel îndreptățită la restituirea imobilului de către stat, deşi nu a urmat procedura legii speciale.
Astfel, prin situaţia sa juridică, imobilul revendicat intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 (act normativ cu caracter special, aplicabil regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) şi aceasta independent de voinţa sau de alegerea manifestată de reclamantă în cuprinsul acţiunii, dat fiind că părţile nu au un drept de opţiune în privinţa regimului juridic aplicabil, sub aspectul dreptului material, bunurilor în general ori unui anume bun vizat prin acţiunea acestora.
Aceasta întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele care au fost donate de către foştii proprietari statului, cum este şi cazul de faţă, de vreme ce art. 2 lit. c) din Legea nr. 10/2001 include în sfera imobilelor preluate abuziv şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza Decretului nr. 410/1948 privind donaţiunea unor întreprinderi de arte grafice, a Decretului nr. 478/1954 privind donaţiile făcute statului şi altele asemenea, neîncheiate în formă autentică, precum şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice, încheiate în forma autentică prevăzută de art. 813 C. civ.
Întrucât, reclamanta a pretins că este îndreptățită la examinarea pe fond a acţiunii în constatarea nulităţii donaţiei şi în revendicare, instanţele de fond au avut a verifica concursul dintre legea de drept comun şi legea specială (Legea nr. 10/2001) şi au constatat, în mod corect, că acesta a fost deja dezlegat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În acest sens, instanța de recurs subliniază că, așa cum, de altfel, s-a statuat și prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii, inclusiv în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un anumit temei juridic pentru cererea cu care învestește instanţa, temei juridic ce se integrează dreptului comun, instanţa de judecată, constatând că, pentru cererea dedusă judecăţii, există edictat un act normativ special, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant (specialul derogă de la general), este ţinută a face aplicarea normelor speciale, după ce va fi supus această chestiune dezbaterii părţilor, cu respectarea principiului contradictorialității şi a dreptului la apărare, obligație care, în cauză, a fost respectată.
Astfel, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, existenţa principiului anterior menţionat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanţial, cât şi al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, astfel încât nici părţile nu pot avea alegerea normelor aplicabile și nici instanţei nu îi este permis a ignora existenţa actului normativ special ce se suprapune dreptului comun pentru reglementarea unui anumit tip de relaţii sociale, disciplinate juridic prin adoptarea unei legi speciale.
Instanţa este autoritatea ce aplică legea, iar adoptarea unui act normativ special este o chestiune de opţiune a legislativului ce nu poate fi cenzurată în procesul de aplicare a legii, fără a interfera cu autoritatea legiuitoare, ceea ce ar contraveni principiului separaţiei puterilor în stat.
Or, promovând cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, în temeiului dreptului comun, recurenta urmărește aceeaşi finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a acestui imobil.
Cum pentru aceeaşi finalitate există şi normele dreptului comun, pe care recurenta s-a întemeiat, şi actul normativ special – Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opţiunea reclamantei este exclusă, conform principiului anterior menționat.
Așadar, se reține că, în soluționarea cauzei de față, nu se poate face abstracție de actualul context legislativ care, așa cum corect a subliniat instanța de apel, reglementează o procedură distinctă, specială, derogatorie celei de drept comun (reprezentată de art. 480 C. civ. de la 1864, art. 555, art. 563 noul C. civ.).
Întrucât, în speță, bunul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanța de apel a identificat corect dispozițiile legale cărora li se supune litigiul dedus judecății.
Aşadar, nu se poate reţine că prin admiterea excepţiei indmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect revendicare, instanţa de apel ar fi încălcat normele de procedură indicate de recurentă.
Astfel cum a apreciat şi instanţa de apel, nu se poate reţine nici o încălcare a dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României şi art. 6 par.1 din CEDO având în vedere, pe de o parte, că procedura instituită de Legea nr. 10/2001 nu este una jurisdicţională, ci pur administrativă, entitatea învestită cu soluţionarea notificărilor neavând caracterul de instanţă independentă şi imparţială în sensul art. 6 par. 1 din CEDO, fiind chiar persoana juridică care deţine imobilul ce se solicită a fi retrocedat, iar pe de altă parte, că dreptul de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu limitări, ceea ce înseamnă că legislaţia internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmăreşte apărarea unui drept civil.
Or, în cauza de faţă, recurenta, în calitate de moştenitoare, a avut o astfel de cale, pe care a pierdut-o din propria culpă, omiţând să formuleze notificare în termenul prevăzute de lege, astfel că, în mod corect s-a constatat că motivul de apel de ordine publică constând în inadmisibilitatea cererii în revendicare este întemeiat.
Printr-o altă critică circumscrisă aceluiaşi motiv de casare, recurenta a invocat încălcarea art. 33 C. proc. civ., ca urmare a respingerii ca lipsit de interes a căpătului de cerere privind constatarea nulităţii donaţiei.
Critica nu poate fi primită.
Potrivit art. 33 C. proc. civ., pentru a justifica sesizarea instanței de judecată, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, să se urmărească afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege, respectiv a unui interes ocrotit de lege și potrivit scopului economic și social pentru care a fost recunoscut.
Prin „interes” se înțelege, așadar, folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare dintre formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Prin instituirea acestei condiții s-a urmărit evitarea acelor litigii lipsite de orice utilitate pentru parte. Cerința existenței interesului trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acțiunii, ci pe tot parcursul desfășurării procesului, până la soluționarea definitivă a acestuia, ori de câte ori se apelează la una sau alta din formele procedurale care alcătuiesc conținutul acțiunii – cereri, excepții, exercitarea căilor de atac, executarea silită.
Verificarea îndeplinirii condiției existenței interesului în formularea acțiunii, raportat la aceste considerente teoretice, a fost corect cercetată de către instanţa de apel, care a apreciat că de vreme ce acţiunea în revendicare este inadmisibilă, constatarea nulităţii actului de donaţie nu serveşte niciunui scop practic, neputând atrage întoarcerea bunului în patrimoniul reclamantei.
Astfel, constatarea nulităţii donaţiei ce face obiectul litigiului nu mai poate aduce niciun folos practic reclamantei din perspectiva îndreptățirii sale la restituirea bunului, nemaiputând fi supusă analizei pe temeiul normelor speciale de reparație, și anume a celor prevăzute de Legea nr.10/2001, pe care chiar reclamanta le-a indicat în susţinerea cererii sale.
Având în vedere că singura cale aplicabilă era procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, în cadrul căreia reclamanta putea invoca caracterul abuziv al preluării prin prisma lipsei intenţiei de a gratifica, nu mai există vreo posibilitate pentru recurenta-reclamantă de a mai recupera dreptul de proprietate asupra imobilului.
Drept urmare, se confirmă caracterul legal al reținerii de către instanța de apel a neîntrunirii condiției interesului reglementată de art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. în ceea ce priveşte cererea reclamantei de constatare a nulităţii donaţiei pentru imobilul situat în Bucureşti, Şoseaua (...), sector 6, astfel că nu se poate reţine încălcarea art. 1254 alin. (1) C. civ., cum eronat susţine recurenta, în condiţiile în care acest capăt de cerere a fost respins ca lipsit de interes ca o consecinţă a reţinerii caracterului inadmisibil al cererii în revendicare, care a constituit scopul acţiunii formulate.
Printr-o altă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, deşi a menţinut hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte soluţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect evacuare, nu a motivat de ce menţine în rest sentinţa apelată şi nu a făcut referire la susţinerile reclamantei, hotărârea fiind nemotivată.
Analizând decizia recurată se observă că este adevărat că instanţa de apel nu a motivat păstrarea soluţiei de respingere a cererii de evacuare, însă acest aspect nu este de natură să modifice soluţia adoptată în cauză, întrucât decurge din motivarea elaborată prezentată de instanţa de apel cu privire la primele două petite ale cererii de chemare în judecată.
Având în vedere că solicitarea de evacuarea are caracter subsecvent primelor două capete de cerere, care au fost respinse (unul ca inadmisibil, altul ca lipsit de interes), este evident că soluţia dată cererii de evacuare nu putea fi alta decât aceea de respingere, dat fiind caracterul de interdependenţă cu cererea de constatare a nulităţii actului de donaţie, respectiv cu cererea în revendicare.
Subsumat aceluiaşi motiv de apel, recurenta a criticat necercetarea de către instanţa de apel a susţinerilor şi a apărărilor sale din cuprinsul cererii de apel. Ceea ce pretinde recurenta, prin modalitatea de formulare a criticii, nu se subsumează unui motiv de nelegalitate care să fi rămas neanalizat de către instanţa de apel, ci se referă la anumite argumente din cuprinsul cererii de apel pretins neanalizate de către instanţă. Cum criticile din apel sunt circumscrise dreptului de proprietate pretins, iar decizia recurată conţine analiza şi dezlegarea jurisdicţională pe acest aspect, în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut, contrar poziţiei exprimate de reclamantă, că aceasta nu poate formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, întrucât a avut la îndemână procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, critica nu poate fi primită.
Motivarea trebuie înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica soluţia pronunţată de instanţa de judecată, nu ca răspuns exhaustiv dat tuturor argumentelor aduse de părţi în susţinerea uneia şi aceleiaşi cereri, cum susţine reclamanta.
Aşadar, contrar susţinerii recurentei, decizia recurată respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de parte.
Pentru aceste considerente, constatând că sunt nefondate motivele de recurs invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A împotriva deciziei civile nr. 1186 A din 10 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 06 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.