Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş-Secţia I civilă la data de 14.09.2021, reclamantul A, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B, C:
l. Să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. 1091/10.09.2020 de către Notar Public D încheiat între vânzător-mandant A, reprezentat prin mandatar B, și cumpărător B, pentru imobil proprietatea mandantului situat în judeţul Timiș, înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă (CF vechi (...)) cu nr. cad. (...), constând în teren arabil extravilan în suprafață de 10.700 mp, respectiv a contractului de vânzare autentificat sub nr. 1092/10.09.2020 de către Notar Public D încheiat între aceleaşi părţi, pentru imobil proprietatea mandantului situat în judeţul Timiș, înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă, cu nr. cad. (...), constând în teren extravilan în suprafață de 7.356 mp pentru nerespectarea dispozițiilor cerute de lege privind forma procurii în temeiul căreia au fost încheiate actele translative de proprietate;
2. În subsidiar, să se constate nulitatea relativă a celor două contracte menţionate anterior, fiind încheiate de mandatar cu propria persoană, în absența unei împuterniciri exprese în acest sens și, totodată, în absența identificării clauzelor esențiale pentru perfectarea contractelor de vânzare;
3. În subsidiar, să se constate nulitatea celor două contracte pentru nerespectarea drepturilor de preempțiune prev. de Legea nr. 17/2014;
4. Să se desființeze actul subsecvent de donație nr. 1219/06.10.2020 emis de D, încheiat între B, în calitate de donator și C în calitate de terț subdobânditor — donatar ca efect al desființării actelor translative de proprietate care au stat la baza actului de donație;
5. În urma admiterii capetelor principale de cerere referitoare la desființarea actelor translative de proprietate, să se dispună restabilirea situației anterioare încheierii actelor atacate, prin redobândirea dreptului de proprietate de către reclamant;
6. În urma admiterii capetelor principale de cerere referitoare la desființarea actelor translative de proprietate, în temeiul art. 909 C. civ., să se dispună rectificarea intabulării drepturilor de proprietate înscrise la momentul soluționării prezentei acțiuni în Cărțile Funciare nr. (...) Moșnița Nouă și nr. (...) Moșnița Nouă, astfel încât acestea să reflecte dreptul de proprietate al reclamantului A;
7.Cu cheltuieli de judecată.
În drept cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil; dispoziţiilor Convenției de la Haga din 05.10.1961 cu privire la suprimarea cerinței supralegalizarii actelor oficiale străine; dispoziţiilor Legii nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale și a normelor metodologice aferente; dispoziţiilor Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului și al normelor metodologice aferente; dispoziţiilor Legii nr. 70/2015 pentru întărirea disciplinei financiare privind operațiunile de încasări și plăți în numerar și pentru modificarea și completarea OUG nr. 193/2002 privind introducerea sistemelor modeme de plată; dispozițiilor art. 192 și urm. ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Prin întâmpinare, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii.
Prin cerere reconvenţională, pârâţii au solicitat următoarele
1.obligarea pârâtului reconvențional A la restituirea către reclamantul reconvențional B, a sumei de 107.000 euro, reprezentând prețul aferent contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1091/10.09.2020, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză, prin care s-a dispus anularea ori s-a constatat nulitatea absolută a mai sus arătatului contract și până la restituirea integrală către subsemnat a sumei mai sus menționate;
2. obligarea pârâtului reconvențional A la restituirea către reclamantul reconvențional B, a sumei de 147.120 euro, reprezentând prețul aferent contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1092/10.09.2020, precum și a dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată în prezenta cauză și prin care s-a dispus anularea ori s-a constatat nulitatea absolută a mai sus arătatului contract și până la restituirea integrală către subsemnat a sumei mai sus menționate;
3.să se constate în beneficiul reclamantului reconvențional B existența unui drept de retenție asupra imobilului înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă (CF vechi (...)), reprezentând teren în suprafață de 10.700 mp, până la executarea integrală de către pârâtul reconvențional, către reclamantul reclamant reconvențional a obligațiilor menționate sub capătul 1 al prezentei cereri reconvenționale;
4. să se constate în beneficiul reclamantului reconvențional B existența unui drept de retenție asupra imobilului înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă, reprezentând teren în suprafață de 7.356 mp, până la executarea integrală de către pârâtul reconvențional, către reclamantul reclamant reconvențional a obligațiilor menționate sub capătul 2 al prezentei cereri reconvenționale.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş
Prin sentinţa nr. 1503/19.12.2022, Tribunalul Timiş-Secţia I civilă a respins acţiunea, ca neîntemeiată.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara
Prin decizia nr. 35/14.02.2024, Curtea de Apel Timişoara-Secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamant şi apelul incident declarat de pârâţi împotriva sentinţei.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamantul A.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele:
- Statuând că demersul reclamantului este inadmisibil, în condițiile în care prima instanță l-a respins ca neîntemeiat (deci, l-a analizat pe fond, neconsiderând că ar fi afectat de vreun fine de neprimire), instanţa de apel a schimbat cauza și obiectul acțiunii civile în apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., validând apărările pe care pârâții intimați le-au făcut pentru prima oară prin întâmpinarea depusă în fața instanței de apel, nesocotind vădit limitele în care s-a judecat procesul în primă instanță. In concreto, de vreme ce pârâții nu au invocat cu titlu de apărare în fața primei instanțe inadmisibilitatea cererii în nulitate a celor două contracte de vânzare pe considerentul că nu reclamantul a dedus judecății, pe calea unui petit distinct, o acțiune în constatarea nulității celor două procuri, această apărare nu putea fi invocată (și, cu atât mai mult, nu putea fi primită) pentru prima oară în apel, deoarece în acest mod s-a ajuns la nesocotirea flagrantă a dispozițiilor imperative ale art. 478 alin. (1) și (3) noul C. proc. civ., schimbând cauza acțiunii civile în ceea ce-i privește pe pârâți. Permițând pârâților intimați ca, în etapa apelului, să modifice cauza și obiectul apărărilor formulate în fața primei instanțe, instanța de apel a încălcat principiile procesului civil, îndeosebi dispozițiile principiului contradictorialității, consacrat de art. 14 alin. (2) noul C. proc. civ., dar și dispozițiile art. 247 alin. (3) noul C. proc. civ. Pe de altă parte, statuarea instanței de apel cu privire la pretinsa obligativitate a reclamantului să fi structurat demersul judiciar conform strategiei procesuale imaginate de instanța de control judiciar, respectiv să fi solicitat și constatarea nulității celor două procuri, pe lângă faptul că încalcă principiul disponibilității, ignoră conținutul clar și neechivoc al dispozițiilor art. 1301 noul C. civ., potrivit cărora „împuternicirea nu produce efecte (s.n.) decât dacă este dată cu respectarea formelor prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să-l încheie”, prevederi care, coroborate cu cele ale art. 1676, 1242 alin. (1) și art. 1244 din același act normativ, relevă pe deplin precaritatea raționamentului judiciar al instanței de apel: de vreme ce însăși legiuitorul consacră ope legis ineficacitatea unei procuri care nu întrunește condiția formei (cazul în speță), ce interes ar avea cel căruia i se opune procura să mai facă vreun demers judiciar, de vreme ce, înseși legea dispune că împuternicirea nu produce efecte?
- Instanța a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (dispozițiile art. 7, 14 și 22 C. proc. civ.), nesocotind, totodată, dispoziții imperative de drept material (art. 1247 alin. (3) C. civ.) atunci când, identificând un caz de nulitate absolută a unui act juridic dedus judecății, nu a invocat din oficiu incidența acestei sancțiuni.
- Statuând, în absența oricărui temei legal, că reclamantului nu i-ar fi fost îngăduit să fi învestit instanța cu cererea de constatare a nulității absolute a contractului, încheiat în numele său, de către pârâtul intimat de rang 1, în calitate de mandatar, fără să fi solicitat, ca petit principal, constatarea nulității absolute a procurii în baza căreia s-a autentificat respectivul contract, instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat prin prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. - „Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților”, prin aceea că, în absența oricărui temei legal, a impus o condiționare a exercitării dreptului reclamantului la o instanță, și, implicit la un proces echitabil.
- Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 249 C. proc. civ. raportat la art. 253 din acelaşi cod şi art. 2652 alin. (2) C. civ., în sensul că validează schimbarea cauzei juridice și a obiectului configurate de cadrul procesual al judecății din prima instanță, părând să nu observe faptul că pârâții nu au formulat nicio apărare în fața primei instanțe cu privire la eventuala incidență a dreptului străin în speța dedusă judecății, ci au invocat pentru prima dată aceste apărări prin întâmpinarea depusă în apel. Chiar dacă s-ar trece peste faptul că instanța de apel, fără niciun temei legal, a apreciat că împuternicirile date de reclamant pentru vânzarea a două imobile situate în România îndeplinesc cerințele de formă cerute de dreptul german, statuând că acest fapt este suficient pentru a produce efecte în România, expune concluzii fără să pună eventuala incidență a dreptului străin în discuția contradictorie a părților, nesocotind, astfel, atât principiul contradictorialității, respectiv dispozițiile art. 14 alin. (5) și (6) noul C. proc. civ., cât și principiul respectării dreptului la apărare, producând astfel recurentului o vătămare care nu poate fi îndreptată decât prin casarea hotărârii atacate.
În concepția instanței de apel, mandantul este ținut de exigențele simetriei formelor din dreptul național numai dacă alege să încheie procura pe teritoriul României. Într-o interpretare care încalcă norme exprese, de ordine publică, din legislația națională, instanța de apel apreciază că mandantul ar fi liber să își aleagă o jurisdicție mult mai permisivă sub aspectul cerințelor de formă, pentru a încheia acte juridice care să producă efecte cu privire la imobile situate în România. O simplă analiză a încheierilor pronunțate în faza de apel relevă faptul că în niciuna dintre ședințele de judecată chestiunea aplicării în speță a dreptului străin nu s-a pus în discuția contradictorie a părților litigante; în niciuna dintre ședințele de judecată instanța nu a declarat că nu este în măsură să ia cunoștință din oficiu de dreptul străin.
Mai trebuie observat că pârâții nu au invocat in concreto nicio dispoziție din vreun act normativ străin, limitându-se la o apărare generică, de circumstanță, exclusiv în pagina 10 litera g a întâmpinării depuse în faza de apel, unde se menționează că „regimul formei celor două împuterniciri este guvernat de legea germană (lex fori) care este legea locului (lex loci) în care și a forului în fața căruia cele două împuterniciri au fost încheiate ”. Nu există nicio identificare concretă care este, în concepția intimaților, lex fori, și nici care este lex fori, nefiind precizat niciun act normativ străin. Curtea de Apel Timișoara reține fără să motiveze în niciun mod că este suficient ca cele două împuterniciri să respecte cerințele de formă stabilite în dreptul german, fără ca dreptul german să fi făcut obiectul disputei și al analizei juridice în prezenta cauză. Nu se poate ști de unde a dedus instanța de apel că împuternicirile cu certificare de semnătură sunt suficiente pentru încheierea unui contract de vânzare a unui bun imobil potrivit dreptului german, având în vedere că dreptul străin trebuie probat în cadrul unui litigiu. Potrivit art. 2562 C. civ., „Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat”. Mai mult, potrivit alin. (2) al aceluiași articol „Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei”. Recurentul nu avea de ce să fi invocat dreptul german, căci dreptul german nu se aplică în prezenta cauză, prin raportare la art. 2639 alin. (3) C. civ. și art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I. Pârâtul B este cel care a invocat dreptul german, pe care nu l-a probat niciodată. Instanța de apel, ținând partea pârâtului, și-a însușit explicațiile fundamental greșite ale pârâtului, care nici măcar nu citează un articol de lege C. civ. german, în lipsă de probă a dreptului străin. Din motivarea hotărârii atacate rezultă că instanța de apel nu cunoaște dreptul german, iar, pe de altă parte, nu a fost niciodată invocat vreun articol de lege din dreptul german în cursul judecății. Pârâții au invocat în trecere că dreptul german ar fi aplicabil procurii în cauză, fără a proba măcar o normă de trimitere. Proba dreptului german nu a fost niciodată realizată în cursul judecății, dar instanța de apel apreciază, totuși, că procura este încheiată respectând cerințele de formă ale dreptului german, fără să fi pus în discuția părților necesitatea administrării vreunei probe în acest sens. Procedând astfel, instanța de apel a nesocotit flagrant dispozițiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ., care dispun că „Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate”, dar și pe cele ale alin. (6), care dispun că „Instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterilor contradictorii”. Nu în ultimul rând, procedând în această manieră, adică omițând să pună în discuția părților necesitatea probării dreptului străin, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 253 C. proc. civ., care consacră posibilitatea cunoașterii din oficiu a legii străine, statuând că „Instanța de judecată poate lua la cunoștință din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiția ca acesta să fie invocat. Dovada legii străine se face conform dispozițiilor Codului civil referitoare la conținutul legii străine.” Totodată, instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. In acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. ”
- Instanța de apel a nesocotit principiul dreptului la apărare al recurentului, precum și dreptul la un proces echitabil, prin aceea că, pentru a favoriza poziția pârâților, realizează o analiză trunchiată a înscrisurilor relevante depuse la dosarul cauzei. Recurentul a depus la dosar o procură întocmită de către un notar public german E. Cererea de apel analizează scriptul de comparație, pentru a prezenta instanței de apel cum trebuie să arate o procură întocmită de un notar public străin, pentru a produce efecte pe teritoriul României. În hotărârea criticată, instanța de apel prezumă reaua credință a apelantului-reclamant, apreciind că procura din 04.01.2022 depusă de apelant la dosarul de fond drept script de comparație a fost încheiată pro causa, pentru a arăta în mod fraudulos că reclamantul nu este vorbitor de limba germană. Așadar, fără niciun temei, instanța de apel, pentru a favoriza poziția pârâtului, prezumă că reclamantul a reușit să convingă un notar public german să întocmească o procură cu un conținut care să îl favorizeze în 1itigiu, nesocotind dispozițiile art. 329 C. proc. civ., care nu îngăduie judecătorului să își sprijine raționamentul pe acest tip de probe decât dacă aceste prezumții „au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.” Mai mult, în mod nelegal, cu încălcarea regulilor de procedură care atrag sancțiunea nulității, instanța de apel neglijează elemente relevante, precum conținutul procurii și elementele grafice aplicate pe aceasta, care determină faptul că notarul public E s-a asigurat că recurentul înțelege conținutul actului. În ședința publică din 11.10.2023, apărătorul recurentului a depus împuternicirea “UVZ-1761/2022 vom 28.09.2022” dată de F către G (soția recurentului), întocmită de părți direct în limba română și prezentată în limba română în fața notarului public german H pentru atestare semnătură. Deși împuternicirea a fost întocmită în limba română, adică o altă limbă decât cea oficială a Germaniei, notarul public H a certificat semnătura lui F. Acest aspect reprezintă o dovadă suplimentară că notarul public german, când certifică ori legalizează semnătura, nu analizează conținutul actului cu pricina. Împuternicirea în limba română este însoțită de certificat de atestare semnătură UVZ-1761/2022 în limba germană, emis de notar public german H. Prin încheierea de certificare nr. 4/06.10.2022 prin care notar public I refuză autentificarea actului de dare în plată între J Bank S.A. și F, reprezentat prin G, pentru motivul că procura este însoțită de o încheiere de legalizare a semnăturii, nu de o încheiere de autentificare. Acestea sunt înscrisurile cu privire la care instanța de apel a pronunțat în mod nelegal decăderea apelantului din dreptul de a mai depune probe, producând astfel o vătămare a drepturilor procesuale care nu poate fi remediată decât prin casarea hotărârii.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., reclamantul a arătat că deși instanţa de apel respinge apelul acestuia pentru motivul că nu ar fi înțeles să solicite nulitatea absolută a împuternicirilor, mare parte din considerentele hotărârii vizează tocmai legalitatea și eficacitatea procurilor, aptitudinea acestora de a produce efecte și de a sta la baza încheierii celor două contracte de vânzare. Or, sub acest aspect hotărârea cuprinde motive contradictorii, fapt ce atrage incidența motivului de casare consacrat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ. Dând dovadă de o lipsă de imparțialitate evidentă în favoarea pârâților, instanța de apel revine asupra considerentelor expuse iniţial, inserând în hotărâre o motivare subsidiară, în sensul că deși reiterează că nu a fost învestită cu un capăt de cerere în nulitate a procurii, arată totuși, că, chiar dacă ar fi fost, soluția ar fi fost tot nefavorabilă recurentului, statuând prin considerente că, dacă ar fi fost invocată nulitatea împuternicirilor, acestea sunt oricum valabil încheiate și produc efecte. De asemenea, motivarea este contradictorie și inconsistentă în ceea ce privește respingerea motivelor de apel ale recurentului care vizează neplata prețului de către pârâtul intimat de rang 1. Prin hotărârea contestată, instanța de judecată subliniază că recurentul ar fi trebuit să invoce neplata prețului printr-un capăt de cerere separat, și pe calea unei simple apărări, reținând că „ (...) simplele alegații ori trimiterii la o lege specială - a cărei nerespectări este de natură a atrage alte sancțiuni — nu are aptitudinea de a-i aduce finalitatea dorită, în absența învestirii instanței cu petite exprese în acest sens”. Motivarea instanței este contradictorie și neclară, fapt ce nu permite instanței de recurs să poată exercita un control efectiv. Contrar celor statuate, recurentul a înțeles să se apere împotriva pretențiilor lui B exprimate în sensul recuperării prețului presupus a fi plătit, invocând caracterul nereal al plății ca apărări de fond, ceea ce este permis. Inclusiv nulitatea actelor invocată pe cale de excepție este permisă, reprezentând o apărare de fond.
Prin cererea reconvenţională s-a solicitat restituirea prețului de către recurent, însă pârâtul B trebuie să facă dovada plății prețului, dovadă care nu există nici măcar la dosarul notarial. Recurentul nu poate proba un fapt negativ, acela al neîncasării prețului. Or, B nu poate proba plata prețului, întrucât acesta nu a fost niciodată plătit. Pârâtul dă în numele recurentului o declarație de primire a prețului, deși el nu este împuternicit să dea o asemenea declarație prin împuternicirile date sub semnătură privată. Împuternicirile sub semnătură privată îi conferă lui B puterea de a încasa prețul în numele și pe seama recurentului, ceea ce infirmă orice presupusă declarație de primire a prețului dată anterior. Promisiunea de vânzare din 2019 invocată de B este, în realitate, un contract de vânzare încheiat în limba germană. El este nul absolut pentru lipsa formei autentice pe care legea română o solicită expres. Intr-adevăr, dacă voința părților nu exclude conversia actului juridic, în sensul art. 1260 C. civ. Or, intenția manifestată de părți în promisiunea de vânzare invocată a fost aceea de trece imobilul pe numele lui B. Actul a fost semnat de recurent fără a cunoaște declarația din cuprinsul său, iar declarația de primire a prețului de vânzare a imobilului trebuie dată în forma cerută de lege pentru contractul autentic. În lipsa formei autentice, declarația de primire a prețului cuprinsă în promisiunea de vânzare din 2019 poate fi cel mult un început de dovadă scrisă. Ea este combătută de către recurent prin succesiunea de procuri, în care B este împuternicit să încaseze prețul în numele și pe seama mandantului.
Motivarea hotărârii recurate nu satisface exigențele care să corespundă standardelor legii naționale (art. 425 alin. (1) litera b) C. proc. civ.) și nici standardele art. 6 din CEDO. Instanța de apel nu motivează în drept care este rațiunea pentru care consideră că recurentul ar fi trebuit să sesizeze instanța cu un petit principal constând într-o acțiune în nulitatea celor două procuri, și că petitul constând în acțiunea în nulitatea celor două contracte ar fi putut fi judecat doar dacă ar fi avut caracter accesoriu față de cel dintâi. Întrucât art. 1301 C. civ. prevede expressis verbis că „împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie”, este evident că nu era nevoie ca recurentul să adreseze instanței nicio cerere de constatare a nulității procurilor în discuție, ineficacitatea lor fiind prevăzută expres de lege. Practic, instanța de apel refuză să judece apelul reclamantului, sub pretextul că acesta nu a structurat acțiunea civilă conform tiparului imaginar al instanței. Instanța de judecată reține că, chiar dacă ar fi fost învestită cu un capăt de cerere în nulitatea absolută a celor două împuterniciri, este, totuși suficient ca acestea să respecte formalitățile cerute de dreptul german aplicabil formei lor pentru încheierea valabilă a contractelor de vânzare având ca obiect imobile situate pe teritoriul României. Instanța de apel realizează o analiză lacunară și eronată a validității și eficacității procurilor, deși în cuprinsul acelorași paragrafe a apreciat că nu a fost învestită cu o asemenea cerere. Procedând astfel, instanța de apel își contrazice propriile considerente, și depășește cadrul procesual pe care și l-a fixat singură. O asemenea contradicție în considerente este de natură a-1 afecta pe reclamant, existând riscul să îi fie opusă autoritatea de lucru judecat a considerentelor hotărârii de apel într-un litigiu separat, care ar viza validitatea și eficacitatea procurilor. Totodată, deși reţine că nu a fost învestită cu soluționarea unui capăt de cerere privind nulitatea, instanța de apel își concentrează efortul de motivare tocmai pe redactarea considerentelor prin care încearcă să valideze legalitatea și eficacitatea procurilor.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a arătat s-au încălcat de către ambele instanțe dispozițiile art. 2639 alin. (3) C. civ. (care obligă la aplicarea prioritară a legii române conflictului de legi), raportat la art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I, ținând seama de dispozițiile art. 1244 și art. 1301 C. civ., și prin raportare la noțiunea de înscris autentic, așa cum este aceasta reglementată de dispozițiile art. 269 C. proc. civ., dar și în legislația specială – Legea nr. 36/1995, respectiv, regulamentul de aplicare a acesteia, care reglementează în detaliu procedura autentificării.
- Astfel, în motivarea hotărârii recurate se reţine că este suficient ca acestea (cele două procuri în baza cărora au fost autentificate contractele de vânzare a căror nulitate se solicită prin acțiunea principală) să respecte formalitățile cerute de dreptul german aplicabil formei lor, potrivit celor două principii mai sus enunțate, iar nu fondul conținutului, și, mai apoi, pe cele ale Convenției de la Haga.
Acest raționament relevă pe de o parte, încălcarea normelor de drept material - a dispozițiilor art. 2639 alin. (3) C. civ. raportat la art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I prin raportare la conținutul dispozițiilor 1301 C. civ., raportat la dispozițiile art. 1242, 1244, 1676 C. civ. iar, pe de altă parte, greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 90 și urm. din Legea notarilor publici, raportate la cele ale art. 269 C. proc. civ. - împrejurare care atrage și incidența motivului de casare consacrat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.
Instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe cu privire la respingerea cererii recurentului de constatare a nulității absolute a celor două contracte de vânzare, prin care consimțământul său, dat prin mandatarul B, a fost autentificat de către notarul D, cu toate că procura de care s-a prevalat acesta nu constituia un act autentic, pe considerentul că „ambele procuri au fost întocmite în fața unui notar public german, în fața căruia reclamantul A a semnat respectivele împuterniciri, susținerea reclamantului A privind faptul că notarul german a conferit doar certitudine semnăturii nefiind întemeiată, aceste procuri având aplicată apostila aferentă Convenției de la Haga, ceea ce le confirmă calitatea de înscrisuri autentice, notarul public certificând inclusiv manifestarea de voință.
Raționamentul Curții de Apel Timișoara încalcă prevederile art. 2639 alin. (3) C. civ., dar și ale art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I, care sunt incidente în speța dedusă judecății, prin raportare la art. 1244 C. civ., care dispune imperativ că „în afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară.”, respectiv prin raportare la dispozițiile art. 1301 C. civ., potrivit cărora „împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul îl încheie. Or, în speță, forma cerută de lege pentru împuternicire este un înscris în formă autentică, nefiind suficient așadar un înscris sub semnătură privată, chiar dacă aceasta este certificată de un notar. Forma autentică a unui act nu este, potrivit dreptului din România, limitată la aplicarea unei semnături. Prin autentificarea actului, notarul public asigură că părțile cunosc conținutul actului, că-i înțeleg consecințele juridice, pe care și le asumă prin semnătură. În acest sens, art. 225 alin. (3) din Ordinul nr. 2333 / C/ 2013, al ministrului justiției privind aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995, dispune următoarele: „După identificarea părților, a mandatarilor acestora sau a reprezentanților legali au convenționali, notarul public aduce la cunoștința acestora conținutul actului supus autentificării, îi întreabă dacă i-au înțeles conținutul și consecințele juridice și dacă cele cuprinse în act reprezintă voința părților. ”, în timp ce alin. (4) dispune: „Luarea consimțământului se face prin semnarea actului de către părți, de reprezentanții acestora, de cei chemați a încuviința actele pe care părțile le întocmesc și, după caz, de martori asistenți. Părțile declară că au citit actul sau că acesta le-a fost citit în întregime, i-au înțeles conținutul și consecințele juridice și că cele cuprinse în act reprezintă voința părților.”
În cauză, procurile nu au fost întocmite de către un notar ci, așa cum intimatul recunoaște prin interogatoriu, „împuternicirea a fost întocmită de un prieten vorbitor de limba germană”. Așa fiind, în speță au fost încălcate și prevederile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, potrivit cărora actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici. De asemenea, în speță au fost încălcate și dispozițiile art. 148 alin. (1), potrivit cărora „notarul public poate legaliza semnătura părților numai pe înscrisurile pentru care legea nu cere formă autentică ca o condiție de valabilitate a actului, cu respectarea dispozițiilor din prezenta lege.”
Ca diferență specifică a procedurii de legalizare a semnăturilor în raport cu procedura de autentificare, în ceea ce privește legalizarea semnăturii, art. 297 din Regulament prevede că „Notarul nu este răspunzător de conținutul înscrisului, verificând doar ca acesta să nu fie contrar legii și bunelor moravuri”, în timp ce dispozițiile art. 79 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, prevăd că „Actele juridice pentru care legea prevede forma autentică ad validitatem vor fi redactate numai de notarii publici”.
-Instanța de fond a confundat caracterul autentic al unui înscris, care este reglementat prin art. 90 și urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și dispoziţiile art. 269 C. proc. civ., cu caracterul de înscris oficial şi încalcă dispozițiile de drept material atunci când validează cele reținute de prima instanță sub acest aspect. Apostila de la Haga confirmă faptul că un înscris este un act oficial ce emană de la o autoritate a statului străin, nu act autentic. Termenul de act oficial se regăsește în Convenția de la Haga încă de la art. 1, iar art. 5 arată expres că apostila probează „veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act” faptul că, într-adevăr, înscrisul emană de la o autoritate a statului străin. Contrar celor statuate de instanțele de fond, înscris oficial nu înseamnă înscris autentic. Aplicarea Apostilei de la Haga asupra unui înscris nu conferă și nu confirmă caracter autentic unui înscris întrucât reprezintă o formulă solemnă, particulară dreptului român. Pentru legiuitorul național, autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, la exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului. Contrar celor reținute în mod nelegal de ambele instanțe de fond, legiuitorul român condiționează validitatea contractelor translative de drepturi asupra bunurilor imobile de încheierea contractului și a procurii propriu-zise în formă autentică.
-Instanța de apel a nesocotit prevederile dreptului substanțial care consacră principiul simetriei formelor, respectiv ale art. 1301 C. civ., nulitatea absolută (virtuală) a celor două contracte de vânzare fiind o consecință a nerespectării cerinței formei autentice de către procurile în cauză. Potrivit art. 1301 C. civ., care reglementează principiul simetriei formelor, împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie. Sancțiunea proprie împuternicirii nu este nulitatea, ci ineficacitatea. Or, contractul de vânzare a fost încheiat, totuși, în baza acestor împuterniciri sub semnătură privată, motiv pentru care cele două contracte de vânzare sunt nule absolut. Capătul de cerere principal vizând nulitatea absolută a contractelor de vânzare, formulat atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea de apel, nu identifică expres împuternicirile care au stat la baza încheierii contractelor. Recurentul nu a identificat expres care sunt împuternicirile, întrucât această informație este, în aprecierea sa, irelevantă pentru pronunțarea asupra nulității contractelor. Prin capătul de cerere, recurentul solicită instanței de judecată să observe ce cele două contracte de vânzare au fost încheiate în baza unor împuterniciri care nu respectă forma cerută de lege, pentru a determina nulitatea contractelor de vânzare. Verificarea s-a realizat în cursul cercetării judecătorești, prin depunerea la dosarul cauzei a dosarului notarial aferent autentificării contractelor de vânzare, fiind confirmată, deci, lipsa formei autentice a împuternicirilor și încălcarea principiului simetriei formelor. Așadar, este vădit nelegală statuarea instanței de apel, conform căreia nulitatea contractelor poate fi constatată doar dacă ar fi fost solicitată și nulitatea procurilor. Art. 1301 C. civ. prevede ineficacitatea procurilor, nu nulitatea acestora. Potrivit legii române (aplicabilă condițiilor de validitate și formei contractelor de vânzare de bunuri imobile situate pe teritoriul României conform regulilor de trimitere C. civ. și din Regulamentul Roma I), împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie (principiul simetriei formelor). Potrivit legii române, cele două contracte de vânzare nu puteau fi încheiate în lipsa formei autentice a împuternicirilor cu care formează corp comun, acestea fiind lipsite de efect, potrivit legii. Sancțiunea pentru nesocotirea formei autentice a împuternicirii este lipsa de efect a acestor împuterniciri, nu nulitatea. Sancțiunea nulității absolute se aplică contractelor de vânzare, care au fost încheiate în baza împuternicirilor - o nulitate virtuală conform art. 1253 C. civ.
- Instanţa de apel a aplicat greşit Convenţia de la Haga.
Subsumat acestei critici, recurentul a expus argumente cu privire la conţinutul certificatului de atestare a semnăturii, la condiţiile de validitate pentru anumite acte din circuitul civil naţional (înscrisul autentic) cu trimitere la norme de drept în materie din legislaţia naţională conţinute în Legea notarilor publici şi Codul de procedură civilă şi a arătat că instituția juridică a autentificării semnăturii este distinctă de cea a autentificării actului juridic. Pentru că împuternicirile nr. 1457 și 1458 din 2020 nu respectă cerința formei autentice în sensul art. 269 C. proc. civ., completat cu dispoziţiile Legii nr. 36/1995, contractele de vânzare sunt nule absolut pentru lipsa de formă a mandatului în baza cărora au fost încheiate. Exprimarea de către parte a consimțământului privind conținutul actului este un element esențial pentru a conferi caracter autentic prin raportare la dispoziţiile art. 269 și 270 C. proc. civ. Pe cale de consecință, A nu și-a exprimat în mod valabil consimțământul la vânzare în mod valabil. Sub efectul unei asemenea certificări, un notar public străin a atestat că în fața sa, A a efectuat semnătura evidențiată în specimen. Împuternicirile pe care pârâtul a înțeles să le folosească în mod nelegal pentru încheierea actelor autentice subsecvente păstrează natura unor înscrisuri sub semnătură privată, cărora le este atașat un specimen de semnătură, fiind nepermis și ilegal pentru un notar public român să autentifice orice act subsecvent în baza lor, dată fiind lipsa caracterului autentic. Din conținutul traducerii certificatelor de atestare a semnăturii nr. 1457/2020 si 1458/2020 aflate la dosarul notarial, reiese că notarul public german, H, atestă numai identitatea celui care efectuează semnătura în fața sa. Certificatul de atestare a semnăturii conţine: declarația de certificare a autenticității semnăturii; semnele distinctive ale notarului public; identitatea lui A, semnatar, cu mențiunea că identificarea reclamantului este realizată în baza unei copii a cărții de identitate române, pe care notarul public nici măcar nu a tradus-o. Certificatul de atestare a semnăturii nu conţine: actul semnat de către notarul public H nu face referire la conținutul împuternicirii; nu cuprinde vreo mențiune că A și-a însușit conținutul împuternicirii; nu face referire că semnătura olografă ar fi fost efectuată asupra împuternicirii. Nu există nicio mențiune ori referire în cuprinsul actului notarial că acesta se referă la împuternicirile date de A pârâtului; nu face referire la faptul că ar autentifica împuternicirea. Prin urmare, întrucât din corpul certificatului de atestare a semnăturii lipsește orice referire la împuternicirea atașată, orice identificare că certificatul este încheiat în legătură cu împuternicirea supusă analizei, de pe împuterniciri lipsește semnătura notarului public ori sigiliul notarului public, iar certificatul de atestare a semnăturii prevede expres că se autentifică semnătura, nu vreo împuternicire ori vreun alt act juridic atașat, rezultă că actul oficial este numai certificatul de atestare a semnăturii, nu împuternicirea, si că acesta autentifică numai semnătura reclamantului A. În lipsa oricărei menținui referitoare la vreun act atașat, împuternicirea poate fi inclusiv substituită cu un alt înscris sub semnătură privată oricând. Persoana chemată să interpreteze actul (notarul public D) nu ar fi putut niciodată să conștientizeze că înscrisul împuternicire este într-adevăr cel pe care notarul public german l-a avut în vedere la momentul presupusei autentificări. De aceea, la încheierea contractelor lipsește certitudinea că recurentul și-a exprimat consimțământul de a înstrăina bunurile imobile, cele două împuterniciri nu pot fi, în această situație, autentice în sensul legii din România.
Pentru că rolul Apostilei de la Haga este acela de a „atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act”, recurentul arată că toate aceste elemente se regăsesc pe certificatul de atestare a semnăturii, emis de notarul public H. Spre deosebire de orice act care beneficiază de caracter autentic în sistemul de drept român, cele două împuterniciri cărora le sunt atașate certificatele nr. 1457/2020 și 1458/2020 nu cuprind ștampila ori semnătura notarului public şi nu cuprind, sub forma unei declarații, faptul că mandantul A își însușește conținutul împuternicirii, că este de acord cu acesta, că își exprimă consimțământul.
Apelantul A a criticat soluția instanței de fond, arătând că aplicarea Apostilei de la Haga nu conferă caracter autentic unui înscris. Caracterul autentic este o instituție de drept reglementată la nivel național, iar autenticitatea unui înscris reprezintă o condiție de validitate pe care legiuitorul o impune pentru anumite operațiuni juridice de importanță pentru circuitul civil. Astfel, autenticitatea unui înscris privește nu numai stabilirea identității părților, semnarea și datarea unui înscris, ci și verificarea realizată de notarul public cu privire la exprimarea consimțământului asupra conținutul actului - a se vedea art. 90 și urm. din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici, dar și art. 269 C. proc. civ. Diferite jurisdicții pot avea cerințe mai permisive ori mai exigente asupra cerințelor de formă ale actelor juridice. În schimb, Convenția de la Haga nu reglementează autenticitatea unui înscris, ci faptul că un act este oficial, emanând de la o autoritate a statului străin.
5.Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea recursului şi au arătat că instanța de apel a analizat petitele inițiale în forma lor indicată, respectiv să se constate nulitatea contractelor de vânzare deoarece procurile nu respectă condițiile de formă pentru a putea fi folosit la astfel de operațiuni notariale. Instanța a analizat viciul invocat de recurent, referitor la forma procurilor și a ajuns la următoarele concluzii: că procurile respectă forma prevăzută de lege, fiind apostilate; că solicitarea reclamantului de constatare a nulității contractelor de vânzare nu ar putea fi primită pentru viciul referitor la lipsa de autenticitate a procurorilor; că reclamantul ar fi trebuit să investească instanța și cu o solicitare de constatare a nulității celor două procuri, solicitare în lipsa căreia nu pot fi anulate direct contractele de vânzare cumpărare.
În instrumentarea celor două contracte de vânzare-cumpărare, intimatul B nu a folosit și nici nu avea de ce să folosească împuternicirea întocmită la 31.07.2020 invocată de recurent, în condițiile în care, la 31.08.2020, deci ulterior datei de 31.07.2020, același recurent a întocmit în beneficiul intimatului, alte două noi și distincte împuterniciri, câte una pentru fiecare din cele două terenuri, obiect al celor două contracte de vânzare-cumpărare astăzi atacate de recurent.
Contractul autentificat prin încheierea cu nr. 1091/10.09.2020, având ca obiect terenul înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă, în suprafață de 10,700 mp, a fost încheiat în baza a două acte juridice prealabile: contractul de vânzare-cumpărare încheiat personal de recurent, în calitate de promitent- vânzător și intimat, în calitate de promitent-cumpărător, la data de 03.11.2019, act juridic în cuprinsul căruia se indică, în mod expres, faptul că terenul în privința căruia s-a contractat este cel din CF nr, (...) Moșnița Nouă, iar prețul aferent acestui contract este de 107.000 de euro, preț care, potrivit aceluiași act juridic, „a fost achitat până la data de astăzi”, a încheierii acestei promisiuni, recurentul din prezenta cauză primind integral acest preț de la cumpărătorul intimat la data de 03.11.2019; împuternicirea din data de 31.08.2020, prin care recurentul îl împuternicea pe intimat să încheie, în numele și în reprezentarea mandantului, un contract de vânzare-cumpărare, în privința aceluiași teren, înscris în aceeași carte funciară nr. (...) Moșnița Nouă, teren în suprafață de 10.700 mp, vânzare ce se putea face și către intimat, pentru prețul de 107.000 de euro.
La rândul său, contractul autentificat prin încheierea cu nr. 1092/10.09.2020, având ca obiect terenul înscris în CF nr. (...) Moșnița Nouă, în suprafață de 7.356 mp, a fost încheiat în baza a două acte juridice prealabile: contractul de vânzare-cumpărare încheiat personal de recurent, în calitate de promitent-vânzător și intimat, în calitate de promitent-cumpărător, la data de 01.12.2019, act juridic în cuprinsul căruia se indică, în mod expres, faptul că terenul în privința căruia s-a contractat este cel din CF nr. (...) Moșnița Nouă, iar prețul aferent acestui contract este de 147.120 de euro, preț care, potrivit aceluiași act juridic, „a fost achitat până la data de astăzi”, a încheierii acestei promisiuni, recurentul din prezenta cauză primind integral acest preț de la cumpărătorul intimat, la data de 01.12.2019; împuternicirea din data de 31.08.2020, prin care recurentul îl împuternicea pe intimat să încheie, în numele și în reprezentarea mandantului, un contract de vânzare-cumpărare, în privința aceluiași teren, înscris în aceeași carte funciară nr. (...) Moșnița Nouă, teren în suprafață de 7.356 mp, vânzare ce se putea face și către intimat, pentru prețul de 147.120 de euro.
Cele două împuterniciri mai sus evocate au fost întocmite în biroul unui notar public german, în fața căruia recurentul a semnat respectivele împuterniciri; menționează, fiecare în parte, în mod expres, faptul că intimatul își poate vinde și sieși terenurile indicate, la prețuri clar menționate; poartă apostila aferentă Convenției de la Haga.
Din atașamentul celor două împuterniciri în baza cărora au fost încheiate cele două contracte, rezultă faptul că acestea au fost semnate de notar public H; au fost certificate de Președintele Tribunalului Județean Ansbach; li s-a aplicat un sigiliu de către o angajată din justiție.
Regimul formei celor două împuterniciri este guvernat de legea germană (lex fori), care este legea locului (lex loci) în care și a forului în fața căruia cele două împuterniciri au fost încheiate. Semnate fiind de un notar public, certificate fiind de președintele unei instanțe judecătorești și cu un sigiliu aplicat pe conținutul lor de către un angajat din justiție, cele două împuterniciri nu pot avea decât forma unui înscris autentic atât în sensul legii germane, cât și în sensul legii române, în condițiile în care, în confecționarea lor, a fost implicat un notar public, un magistrat și un angajat din justiție, iar fiecare dintre cele două împuterniciri a primit câte un număr și câte o dată certă.
Acţiunea reclamantului se bazează pe teza potrivit căreia cele două contracte autentice de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate (sau anulabile), recurentul neavând, nici în calea de atac a apelului, o convingere și o opțiune fermă în această privință, întrucât au fost încheiate în baza a două împuterniciri cărora le lipsește forma autentică și, prin urmare, ar fi fost astfel încălcată regula simetriei formelor, precum și cerința referitoare la forma autentică a actelor juridice civile încheiate în legătură cu circulația juridică a bunurilor imobile. Or, recurentul a omis să atace în acest dosar (sau în altul) cele două împuterniciri, deși regula pe care își întemeiază pretențiile este aceea potrivit căreia quod nulum est, nulum producit effectur, dacă și în măsura în care cele două împuterniciri în discuție îmbracă forma unor înscrisuri autentice, atunci acțiunea nu putea fi respinsă decât ca neîntemeiată, pentru că critica și, respectiv, premisa majoră pe care se bazează demersul judiciar obiect al cauzei de față nu subzistă.
Cele două promisiuni de vânzare-cumpărare despre care s-a discutat în prezenta cauză menționează, în mod expres, faptul că prețul aferent celor două vânzări proiectate a fost plătit de intimat și, respectiv, încasat de recurent, integral, la data întocmirii fiecărei promisiuni de vânzare-cumpărare. În privința acestui aspect și contrar celor alegate de recurent, în raporturile dintre părțile astăzi în litigiu, nu au fost încălcate dispozițiile legii civile care fac vorbire despre mandatarea celui împuternicit să facă o declarație expresă de primire a prețului, în numele, pe seama și în beneficiul celui care a dat împuternicirea, în condițiile în care, în cauza de față, prin cele două procuri criticate de recurent, intimatul a fost împuternicit să-și vândă inclusiv sieși, la câte un preț în mod expres convenit cu reclamantul. Nu trebuie uitată nici împrejurarea că, practic, inițial, părțile astăzi în litigiu au încheiat două promisiuni de vânzare-cumpărare din cuprinsul cărora rezultă cu claritate faptul că reclamantul a primit de la intimat prețul aferent celor două imobile, înțelegerea dintre cei astăzi litiganți fiind aceea ca intimatul care a avansat cele două prețuri recurentului să vândă inclusiv sieși (adică intimatului însuși) cele două imobile la prețuri în mod expres și explicit convenite. Este nerelevantă în prezenta cauză împrejurarea că cele două promisiuni de vânzare-cumpărare au fost încheiate anterior întocmirii celor două împuterniciri astăzi criticate de către recurent. Se mai impune a fi reținută și împrejurarea că, tehnic vorbind, recurentul a fost și este un fugar condamnat (calitate recunoscută prin însăși cererea de apel formulată) și că libertatea sa de mișcare a fost și este, în consecință, una extrem de redusă. În aceste condiții, recurentului îi era imposibil să se prezinte în fața unui notar român, în scopul încheierii cu intimatul a unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la cele două imobile. De aceea, același recurent a recurs la soluția împuternicirii intimatului, care i-a înmânat prețurile aferente celor două imobile la data întocmirii celor două promisiuni, din bani pe care intimatul i-a dobândit în urma și prin desfășurarea unor activități economice pe teritoriul german (potrivit dovezilor scrise atașate depuse la dosarul cauzei). Recurentul de astăzi avea nevoie de acești bani din pricina situației în care se găsea și pentru că a înțeles că, până la data la care statutul său de fugar condamnat nu înceta, nu avea posibilitatea să încheie cu intimatul, în fața unui notar public român, cele două contracte de vânzare-cumpărare proiectate prin cele două promisiuni mai sus menționate. Importantă de reținut, în contextul faptelor, este și împrejurarea că, în cele două promisiuni de vânzare-cumpărare, se arată că viitoarele două contracte de vânzare-cumpărare (proiectate prin cele două anterioare promisiuni) urmau să fie încheiate în termen de un an de la data confecționării mai sus arătatelor promisiuni, ceea ce s-a și întâmplat, cele două contracte autentice de vânzare-cumpărare fiind încheiate la data de 10 septembrie 2020.
Nici afirmația recurentului, potrivit căreia nu cunoștea limba germană nu poate fi reținută, câtă vreme (așa cum rezultă din conținutul mai multor înscrisuri atașate la dosarul cauzei), înainte de subsemnarea celor două promisiuni de vânzare-cumpărare și a procurii despre care vorbim în prezenta cauză, recurentul a mai încheiat cu intimatul, în limba germană, și alte acte juridice, fără a avea nevoie de traducător în acest scop, iar în fața notarului H din Ansbach, recurentul nu a invocat necunoașterea limbii germane, după cum nu a invocat necunoașterea acestei limbi nici cu prilejul subsemnării celor două promisiuni de vânzare-cumpărare. De altfel, nici în fața primei instanțe și nici prin cererea de apel, recurentul nu a tăgăduit veridicitatea semnăturii proprii puse pe suportul scris al celor două promisiuni de vânzare-cumpărare și pe cel al procurii din data de 31.08.2020, împrejurare care se impune a fi conjugată cu aceea că, la data producerii faptelor, ca și în prezent, recurentul avea discernământ și era o persoană cu capacitate de exercițiu deplină.
Prin urmare, nu pot fi reținute criticile pe care le aduce recurentul, referitoare la lipsa formei autentice a procurii din data de 31.08.2020, în baza căreia cele două terenuri au fost cumpărate de intimat, la lipsa mențiunii potrivit căreia intimatul își putea vinde și sieși cele două terenuri, la prețuri în mod explicit prestabilite, carențe care ar antrena nulitatea absolută sau nulitatea relativă a celor două contracte de vânzare-cumpărare, în condițiile solicitate sub capătul 1 și 2 al cererii introductive de instanță.
Dacă intimatul a dovedit lipsa de temeinicie a capetelor 1, 2 și 3 din cuprinsul cererii introductive de instanță, este evident faptul că tot ca neîntemeiate se impuneau a fi respinse și capetele accesorii cu nr. 4, 5, 6 și 7 din alcătuirea aceleiași cereri.
Astfel, nu poate fi reținută nici lipsa consimțământului recurentului la transferul dreptului de proprietate către intimat, transfer având ca obiect cele două imobile în discuție, ceea ce atrage și netemeinicia cererii în constatarea nulității sau, după caz, în anularea celor două contracte de vânzare-cumpărare și a actelor juridice subsecvente, respectiv a cererii subsidiare în rectificarea cărții funciare.
Hotărârea instanţei de apel este motivată în mod corespunzător, instanța explicând pe larg faptul că procurile sunt valabil încheiate pentru a fi folosite în fața notarului român, ele fiind apostilate. Mai mult, instanța reţine că și dacă nu ar fi fost valabil emise cele două procuri, demersul reclamantului este tot neîntemeiat, deoarece contractele de vânzare a căror anulare se solicită au la bază mai multe acte notariale anterioare, respective alte procuri și alte promisiuni de vânzare, acte pe care recurentul le ignoră; recurentul nu a investit instanța cu o cerere de constatare a nulității vreunului dintre actele ce stau la baza încheierii contractelor de vânzare, instanța neavând cum să înlăture efectele acestor acte juridice civile în lipsa unei cereri de anulare/constatare a nulității.
Instanțele anterioare nu aveau obligația invocării din oficiu a nulității absolute a celor două procuri. Prin introducerea în proces a unui nou motiv de nulitate, instanța ar schimba cauza cererii de chemare în judecată, înlocuind sau extinzând motivele de nulitate invocate de reclamant, ceea ce contravine, în mod clar, principiului disponibilității care guvernează procesul civil.
Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Analizând argumentele invocate prin memoriul de recurs, prin gruparea şi subsumarea acestora chestiunilor de nelegalitate învederate conform prevederilor art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
- Invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea următoarelor dispoziţii legale: art. 11 alin. (5) din Regulamentul „Roma I” („Validitatea de formă”), art. 2639 alin. (3) C. civ. („Legea aplicabilă condiţiilor de formă”), art. 1244 („Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară”), art. 1301 C. civ. („Forma împuternicirii”), art. 269 C. proc. civ. („Înscris autentic/Noțiune”) şi a normelor de drept care reglementează autentificarea înscrisurilor din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 şi din regulamentul emis în aplicarea acestei legi.
Se susţine, în esență, că prevederile art. 11 alin. (5) din Regulamentul Roma I, care se aplică prioritate, stabilesc, asemenea normei conflictuale prevăzute de art. 2639 alin. (3) C. civ. român, că împuternicirile date pentru încheierea de contracte având ca obiect drepturi reale imobiliare se supun, în ce priveşte forma, legii țării în care este situat imobilul, nu legii de la locul întocmirii, cum greşit a statuat instanţa de apel în privinţa împuternicirilor încheiate prin înscris cu cerificare de semnătură la data de 31.08.2020, în Germania.
Cum imobilele sunt situate în România şi cum potrivit legii române, art. 1301 şi art. 1244 C. civ., astfel de împuterniciri trebuie încheiate prin înscris autentic, se arată că instanţa de apel avea a constata nevalabilitatea lor şi nulitatea absolută a contractelor de vânzare încheiate în baza acestora.
Se învederează că reţinând incidenţa legii germane în privinţa cerinţelor relative la forma împuternicirilor, raţionamentul judiciar expus de către instanţa de apel nu este îndestulător pentru a susţine concluzia valabilității acestora nici din perspectiva dispoziţiilor Codului civil român, nici din perspectiva legii germane al cărei conţinut nu a fost probat, deşi trebuia, sarcina probei incumbând părţii pârâte care s-a apărat susţinând că forma împuternicirilor este guvernată de legea germană, nu de legea română.
Criticile dezvoltate de către partea reclamantă sunt nefondate.
Potrivit constatărilor de fapt ale cauzei, împuternicirile în litigiu (două) au fost încheiate de către partea reclamantă, cetățean român cu domiciliu în Germania la data încheierii, 31.08.2020, prin înscris cu legalizare de semnătură de către notarul H din Ansbach, Germania, nu prin înscris autentic, astfel cum prevede legea română pentru împuterniciri de felul celor încheiate de către partea reclamantă, reglementând principiul simetriei formelor.
Caracterul oficial, (nu autentic) al acestor împuterniciri a fost atestat prin aplicarea apostilei aprobate prin Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 de către președintele Tribunalului Ansbach.
Prin împuternicirile menţionate, partea reclamantă a conferit părţii pârâte B puterea să vândă, în numele său, două imobile, terenurile de 10.700 mp şi de 7356 mp înscrise în CF (...) şi, respectiv, CF (...) Moşniţa Nouă, jud. Timiş, România, arătând că le „poate cumpăra” pentru sine.
La data de 10 septembrie 2020, partea pârâtă a încheiat în România contracte de vânzare a terenurilor, autentificate sub nr.1091 şi nr.1092 de către BNP D din Timişoara, în calitate de mandatar al vânzătorului - mandant (partea reclamantă), conform împuternicirilor traduse și legalizate sub nr.278/09.09.2020 de acelaşi notar şi, deopotrivă, în calitate de cumpărător.
Rezultă din cele ce preced că legile aplicabile celor două categorii de acte civile, împuternicirile şi contractele de vânzare, sunt diferite, primele prezentând elemente de extraneitate care le pun în legătură cu legea germană.
Aşa fiind, examinarea valabilității celor două categorii de acte civile impune distincția între legea aplicabilă condiţiilor de formă ale împuternicirilor încheiate la data de 31.08.2020, pe de o parte, şi legea aplicabilă condiţiilor de formă ale contractelor de vânzare încheiate la data de 10.09.2020, în baza împuternicirilor, pe de altă parte.
Potrivit Codului civil român, art. 2012 alin. (2), împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se numeşte procură, termen cu care vor fi desemnate împuternicirile încheiate de către partea reclamantă în cuprinsul prezentei decizii.
Procura probează potrivit legii române un act juridic unilateral prin care o persoană (reprezentant) desemnează o altă persoană (reprezentat) pentru a încheia un contract în numele său, fără ca autorul procurii, reprezentantul, să-şi asume obligaţii contractuale faţă de reprezentat.
Art. 1295 C. civ. prevede că puterea de reprezentare poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească, după caz, reprezentarea convențională fiind examinată în sistemul dreptului român ca un efect direct al contractului de mandat, care se încheie prin acceptarea procurii de către reprezentat, contract cu care, însă, procura nu se confundă.
Disociată fiind de actul civil care o generează şi de actul civil încheiat în baza sa, procura nu este inclusă în domeniul de reglementare al Regulamentului Roma I, cum se susţine prin recurs, care se aplică, potrivit art. 1 alin. (1), doar „obligaţiilor contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile care există un conflict de legi.”, obligaţii care nu se regăsesc în cuprinsul procurilor.
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. g), care prevăd, expres, următoarele: „Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului regulament: (...) (g) chestiunea de a ști dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează (...).
În atare condiţii, pentru determinarea legii aplicabile condiţiilor de fond şi formă ale procurilor se aplică normele conflictuale prevăzute de legislaţia naţională a fiecărui stat, în speţă dispoziţiile prevăzute de art. 2557 şi urm. din Cartea a VII-a „Dispoziţii de drept internaţional privat” C. civ. român.
Spre deosebire de procură, contractul privind un drept real imobiliar intră în sfera de aplicare a Regulamentului Roma I, care stabileşte prin dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) că acesta este reglementat de legea țării în care este situat imobilul.
Reglementând validitatea de formă, regulamentul prevede la art. 11 alin. (5) următoarele: „Fără a aduce atingere dispoziţiilor de la alineatele (1)-(4), contractul care are ca obiect un drept real imobiliar sau un drept de locațiune asupra unui imobil este supus condiţiilor de formă prevăzute de legea țării în care este situat bunul imobil în măsura în care, conform legii respective: (a) condiţiile în cauză sunt aplicate indiferent de ţară în care este încheiat contractul şi indiferent de legea care îl reglementează; şi (b) de la respectivele dispoziţii nu se poate deroga prin convenție.” (s.n)
Contractele de vânzare a terenurilor autentificate sub nr.1091 şi nr.1092 la data de 10.09.2020 îndeplinesc cerinţele de formă prevăzute de legea de la locul situării acestora, legea română.
Aceste contracte sunt încheiate de către partea pârâtă prin înscris autentic, cerinţă de formă impusă ad validitatem prin norma prevăzută art. 1244 C. civ. român pentru contractele prin care se strămută sau se constituie drepturi reale ce urmează a fi înscrise în cartea funciară, registru public ce cuprinde evidenţa juridică a imobilelor şi facilitează, astfel, prin aducerea la cunoştinţa publicului a situaţiei juridice a imobilelor, încheierea tranzacțiilor în condiţii de siguranţă.
Aşa fiind, vor fi respinse, ca nefondate, susţinerile prin care partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 11 alin. (5) din Regulamentului Roma I, întrucât procurile nu cad în domeniul său de reglementare, iar contractele de vânzare respectă condiţiile de formă prevăzute de legea țării în care este situat bunul imobil.
- Partea reclamantă pretinde că instanţa de apel avea a constatata nevalabilitatea procurilor încheiate la data de 31.08.2020 şi inaptitudinea acestora de a produce efecte pe teritoriul României şi pe temeiul normei conflictuale prevăzută de art. 2639 alin. (3) C. civ.
Se susţine că atâta timp cât legea română, art. 1244 coroborat cu art. 1301 C. civ., prevede sub sancţiunea nulităţii absolute forma solemnă pentru procurile date pentru încheierea contractelor având ca obiect drepturi reale, potrivit normei conflictuale prevăzute de art. 2639 alin. (3) din cod, legea română nu putea fi înlăturată de la aplicare de nici una dintre legile menţionate la alin .(2), indiferent de locul întocmirii procurii.
Şi aceste susțineri sunt nefondate.
Art. 2639 alin. (2) C. civ. stabileşte în ce privește condiţiile de formă ale actului civil, în speţă procura, cu valoare de principiu, că sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul, iar, la alin. (2) lit. a-c, norme indică legile în raport de care actul se consideră totuşi valabil din punctul de vedere al formei.
La alin. (3) norma prevede următoarele: În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menţionate la nu poate să înlăture această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului.
Prin urmare, norma impune identificare legii aplicabile condiţiilor de fond ale procurilor în litigiu, lege care se stabileşte potrivit normei conflictuale prevăzute de art. 2637 C. civ. care, la alin. (1), prevede următoarele: Condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părţi sau, după caz, de autorul său.
Rezultă, potrivit normei conflictuale, că întocmind actul civil/procura pe teritoriu unui alt stat, emitentul poate să aleagă legea română pentru a fi aplicată condiţiilor de fond ale actului.
În lipsa alegerii, situaţie ce se identifică şi în cauza pendinte, legea aplicabilă condiţiilor de fond se determină după criteriile prevăzute la alin. (2) al normei, criterii în evaluarea cărora instanţa de apel a statuat, argumentat, că procurile întocmite de către partea reclamantă la data de 31.08.2020 sunt cârmuite de legea germană (lex loci actus).
Examinarea considerentelor hotărârii recurate relevă faptul că instanţa de apel, astfel cum se susţine prin recurs, nu a stabilit conţinutul legii germane, anume dacă această lege reglementează forma solemnă pentru procura dată în vederea încheierii unui contract ce are ca obiect un drept real imobiliar sau, asemenea legii române, principiul simetriei formelor.
Omisiunea săvârşită nu atrage casarea hotărârii, întrucât, instanţa de recurs, abilitată fiind să verifice aplicarea corectă a legii la situaţia de fapt stabilită la judecata fondului, poate complini motivele de drept ale hotărârii recurate, conţinutul legii germane fiind stabilit şi relevat public într-o decizie de speţă recentă, decizia nr. 1530/10 octombrie 2023 a Înaltei Curţi de Casație şi Justiţie, Secţia I civilă, mod adecvat de a lua la cunoştinţă de acesta.
Potrivit considerentelor hotărârii menţionate, deşi § 311b C. civ. german (BGB) prevede, similar legii române, forma autentică pentru actele juridice translative de drepturi reale, cerinţa formei autentice nu se extinde şi asupra procurii date pentru încheierea unui astfel de act juridic.
În acest sens este indicat § 167 par. (2) BGB, potrivit căruia declarația de voință a celui ce conferă puterea de reprezentare nu este necesar ca să îndeplinească cerințele de formă cerute pentru actul juridic la care se referă.
Prin urmare, cum legea germană aplicabilă condiţiilor de fond ale procurilor încheiate la data de 31.08.2020 nu prevede în privinţa procurilor date pentru încheierea unor contracte ce au ca obiect drepturi reale forma solemnă şi nici principiul simetriei formelor, se privesc ca fiind nefondate susţinerile prin care partea reclamantă, pornind de la premisa greşită că legea care reglementează condiţiile de fond ale procurilor ar fi legea română, pretinde că nu putea fi înlăturată de la aplicare potrivit art. 2639 alin. (3) C. civ.
Se poate concluziona, în considerarea celor ce preced, că alegând să încheie procura conform legii de la locul întocmirii (lex loci actus), autorul procurii alege implicit şi forma acesteia, care poate fi, în cazul legii germane, forma neautentică chiar dacă contractul care urmează să se încheie de către persoana împuternicită are ca obiect drepturi reale imobiliare.
Acest fapt semnifică faptul că legiuitorul german a apreciat că nu doar încheierea sub forma înscrisului autentic, ci şi sub forma înscrisului cu certificare de semnătură de către notar este suficientă pentru protecţia consimţământului celui care împuternicește.
Rezultă că procurile întocmite de către partea reclamantă la 31.08.2020 sunt considerate valabile din punctul de vedere al formei de legea română, adică de norma prevăzută de art. 2639 alin. (2) C. civ. român, în considerarea faptului că respectă cerinţele de formă prevăzute legea locului unde au fost întocmite indicată de norma conflictuală la lit. a) (legea germană), fără ca norma să impună ca procurile să îndeplinească şi cerinţele de formă prevăzute de legea de la locul situării imobilului (legea română).
O normă conflictuală care reglementa în sensul afirmat de către partea reclamantă exista în sistemul de drept român anterior intrării în vigoare a Codului civil, art. 100 din Legea nr.105/1992, ce reglementa raporturile de drept internaţional privat, normă care prevedea următoarele: „Reprezentarea care are ca obiect acte de administrare sau de dispoziţie referitoare la un imobil este supusă legii situaţiei bunului.”
Norma menţionată a fost, însă, abrogată prin dispoziţiile art. 230 lit. q) din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, astfel că susţinerile părţii reclamante, astfel argumentate, că procurile date pentru încheierea de contracte având ca obiect drepturi reale, indiferent locul încheierii, trebuie să respecte forma autentică prevăzută de legea locului situării imobilului, sunt în prezent lipsite de temei juridic.
- Partea reclamantă pretinde nelegalitatea hotărârii recurate şi sub motiv că nereglementarea de către legea germană a principiului simetriei formelor nu este relevantă analizei, deoarece legiuitorul român a fost mai exigent decât legiuitorul german şi a statuat prin art. 1301 C. civ. că pe teritoriul României pot produce efecte doar procurile care respectă forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.
Şi aceste susţinerile sunt neîntemeiate.
Norma de drept menţionată, reglementată fiind de către legiuitorul român, se aplică doar procurilor încheiate pe temeiul legii române, indiferent fiind locul în care se încheie ori locul în care urmează să fie folosite.
Condiţiile de formă ale procurilor încheiate de către partea reclamantă la data de 31.08.2020 nu sunt însă cârmuite de către legea română, astfel cum s-a arătat în precedent, ci de legea germană, aşa că norma menţionată, art. 1301 C. civ. român, nu este aplicabilă procurilor în litigiu.
Argumentele expuse de către partea reclamantă în sprijinul susţinerii, greșite, potrivit căreia doar procuri încheiate prin înscris autentic pot produce efecte în România, denotă şi confuzia în care se află cu privire la scopul urmărit prin reglementarea normelor prevăzute de art. 1244 şi de art. 1301 C. civ. şi interesul acestor norme pentru ordinea publică de drept privat român.
Prin instituirea formei autentice prevăzute de art. 1244 C. civ., legiuitorul român a urmărit, din rațiuni de siguranţă a circuitului civil al imobilelor, asigurarea unui control de validitate al contractelor care strămută sau constituie drepturi reale care urmează a fi înscrise în cartea funciară, registru public pe ale cărui menţiuni se întemeiază terţii, aşa că norma este de interes pentru ordinea publică de drept privat român, cerinţa de formă prevăzută de norma de drept trebuind respectată indiferent de locul încheierii contractelor, cât timp au ca obiect imobile situate pe teritoriul României.
Spre deosebire, prin instituirea formei autentice prin art. 1301 C. civ. pentru procurile date în vederea încheierii contractelor prevăzute de art. 1244 C. civ., legiuitorul român a urmărit să instituie o măsură de protecţiei a consimţământului emitentului procurii, urmărind exprimarea validă a acestuia
Or, adoptarea unor astfel de măsuri, de protecţie a consimţământului persoanelor ce încheie un anumit tip de acte juridice, este lăsată la latitudinea fiecărui stat.
Prin urmare, în absenţa alegerii legii române ca fiind aplicabilă condiţiilor de fond ale actului, printre care şi consimţământul, emitentul actului încheiat conform legii de la locul întocmirii are a se supune cât priveşte măsurile de protecţie a consimţământului acestei legi, care în privinţa procurilor încheiate la data de 31.08.2020 este legea germană, aşa cum s-a arătat în precedent.
Rezultă din cele expuse că, deşi imperativ în dreptul intern, principiul simetriei formelor prevăzut de art. 1301 C. civ. nu este un principiu fundamental care să prezinte interes în dreptul internaţional privat român.
Se impune şi menţiunea că legiuitorul român a statuat prin art. 2564 alin. (1) C. civ. că legea străină poate fi înlăturată dacă aceasta încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român şi a arătat, la alin. (2) al normei, că aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român în măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.
Partea reclamantă nu argumentează prin recurs înlăturarea legii germane pe temeiul normei menţionate, ci doar prin trimitere la norma prevăzută la art. 1301 C. civ., care, pentru considerentele expuse, nu poate fi fundamenta susţinerile părţii sub acest aspect.
Aşa fiind, vor fi respinse, ca nefondate, susţinerile prin care partea reclamantă pretinde, fără a argumenta pertinent, că legea germană, prin măsurile adoptate pentru protecţia consimţământului emitentului unei procuri, încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.
- Partea reclamantă critică hotărârea recurată şi pentru neobservarea şi, astfel, încălcarea, mai multor norme prevăzute de Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr.36/1995 şi de regulamentul de aplicare a legii, norme identificate în contextul expunerii diferențelor dintre activităţile desfăşurate de către notar cu ocazia încheierii unui înscris autentic, definit de art. 269 C. proc. civ., şi cele desfăşurate pentru încheierea unui înscris cu cerificare de semnătură, critici pe care le subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Critica nu poate fi primită.
Rezultă că partea reclamantă nu arată care este interesul în verificarea pretinselor încălcări ale normelor de drept indicate cât timp acestea aparţin legii române, în timp ce condiţiile de fond şi de formă ale procurilor încheiate de către partea reclamantă la data de 31.08.2020 sunt cârmuite de legea germană.
Prin urmare, vor fi respinse, ca lipsite de interes, solicitările prin care partea reclamantă pretinde examinarea normelor de drept prevăzute de actele normative care reglementează activitatea notarială desfăşurată pe teritoriul României, care se subsumează legii române, inaplicabilă procurilor încheiate de către partea reclamantă data de 31.08.2020.
De altminteri, prin art. 91 alin. (2) teza I, Legea nr. 36/1995, normă indicată prin recurs, se prevede că părţile pot fi reprezentate la autentificare printr-un mandatar cu procură specială autentică, cu excepţiile prevăzute de lege, excepţii cărora se subsumează situaţiile ce rezultă din aplicarea normei conflictuale prevăzute de art. 2639 C. civ.
Tot, astfel, ca nefiind utile analizei, vor fi respinse şi argumentele prin care partea reclamantă, prezentând conţinutul operațiunilor săvârşite de către notarul german cu eliberării procurii, pretinde că procedura nu este aptă să confere protecţie consimţământului exprimat de o persoană, sub motiv că notarul german nu cercetează conţinutul actului prezentat, procurile încheiate la data de 31.08.2020 fiind întocmite, de altminteri, în limba română.
Împrejurarea că procurile menţionate au fost întocmite în limba română, limba oficială a țării al cărui cetățean este partea reclamantă care le-a încheiat, contrar aprecierii critice expusă prin recurs, nu pune în discuţie încălcarea vreunui standard de protecţie a consimţământului, întrucât, pentru a se constata exprimarea valabilă a consimţământului interesează ca emitentul să înțeleagă conținutului procurii, nu notarul care doar atestă identitatea emitentului.
Totodată, întrucât caracterul neautentic al procurilor încheiate sub forma înscrisului cu certificare de semnătură a fost statuat prin considerente prezentei decizii, este lipsită de interes examinarea argumentelor din recurs prin se susţine, corect, că atestarea caracterului oficial al procurilor prin aplicarea apostilei aprobate prin Convenţia de la Haga din 5 octombrie 1961 de către președintele Tribunalului Ansbach nu probează că sunt înscrisuri autentice, concluzie ce nu se desprinde de altfel din conţinutul hotărârii recurate, cum eronat se susţine.
- Partea reclamantă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi a art. 7 („Legalitatea”), art. 14 „Contradictorialitatea”) şi art. 22 alin. (4) C. proc. civ. („Rolul judecătorului în aflarea adevărului”), care obligă judecătorul să dea calificarea juridică exactă actelor şi faptelor deduse judecăţii.
Se susţine că identificând încălcarea unor norme cu caracter imperativ, precum cele prevăzute de art. 1676 C. civ. („Strămutarea proprietăţii imobilelor”), art. 1242 C. civ., care sancţionează cu nulitatea absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă, şi art. 1244 C. civ. („Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară”), instanţa de apel era obligată să pună în discuţia părţilor, din oficiu, în aplicarea art. 1247 alin. (3) C. civ., nulitatea absolută a contractelor de vânzare în litigiu, nr. 1091 şi nr. 1092 la data de 10.09.2020.
Critica nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că hotărârea recurată nu relevă constatări de natura celor menţionate, şi, pe de altă parte, pentru că este subordonată de către recurentă condiţiei validării raționamentului instanţei de apel cu privire la necesitatea imperioasă de a se fi constatat mai întâi nulitatea absolută a celor două procuri, pe considerentul că doar astfel era permisă constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare, raţionament ce ar fi expus în motivarea subsidiară a cărei relevanţă se va examina în cele ce urmează.
- Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., distingând între motivarea principală şi cea subsidiară, partea reclamantă pretinde motivarea insuficientă şi, deopotrivă, contradictorie a hotărârii recurate, prin raportare la dispoziţiile art. 425 lit. b), art. 22 alin. (6), care obligă judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut (...)" şi art. 397 alin. (1) teza I, care obligă instanţa să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, din Codul de procedură civilă.
Şi această critică este nefondată.
Dreptul la o decizie motivată, astfel cum s-a statuat în jurisprudență, nu implică formularea unui răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, ci expunerea, în rezumat, într-o succesiune logică necesară, dar și suficientă, a faptelor deduse judecăţii şi a unui raționament judiciar care să permită înţelegerea soluţiei.
Pe de altă parte, ţinând seama de felul apărărilor formulate de către părţi, în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti se poate regăsi, alături de o motivare principală pe care se sprijină soluţia, şi o motivare subsidiară, însă acesta din urmă prezintă interes pentru părţi şi instanţa de control judiciar doar în măsura în care motivarea principală este înlăturată ca fiind greşită.
În speţă, hotărârea recurată cuprinde, într-adevăr, atât o motivare principală, cât şi una subsidiară, ambele criticate prin recurs.
Motivarea principală este cea care prin care instanţa de apel reţine, astfel cum sintetizează partea reclamantă, legalitatea şi eficacitatea procurilor, aptitudinea acestora de a produce efecte şi de a sta la baza încheierii celor două contracte de vânzare.
Partea reclamantă pretinde că motivarea principală este contradictorie, în considerarea faptului că instanţa de apel revine asupra considerentelor expuse iniţial, pentru a formula o motivare subsidiară, prin care învederează că şi dacă ar fi fost învestită cu capăt de cerere în nulitatea procurilor soluţia tot i-ar fi fost nefavorabilă.
Caracterul contradictoriu al hotărârii judecătoreşti se verifică însă în privinţa considerentelor expuse în cuprinsul fiecărei motivări, nu între considerentele expuse în motivarea principală şi cele expuse în motivarea subsidiară, cum greşit se susţine prin recurs.
Prin urmare, astfel formulată, critica nu este aptă să atragă incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Cât priveşte motivarea principală se constată că întruneşte cerinţele prevăzute de art. 425 lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel reţinând că actele notariale întocmite într-un stat străin nu trebuie să respecte cerințele de formă prescrise de dreptul român, în sens material și procedural, şi că reclamantul combate formal apărările prin care pârâtul a învederat că acestea sunt cârmuite de legea germană, ca lex fori și lex loci, respectiv, că prima instanţă nu a confundat caracterul oficial cu cel autentic procurilor cum se susţine prin apel, fără a se proba că dreptul german ar opera cu distincția între actul oficial şi actul autentic în înţelesul dat acestor sintagme de către partea reclamantă prin apel.
Deşi succint argumentată, motivarea principală este suficientă şi furnizează părţilor dovada examinării problemelor de drept esenţiale cauzei.
Prin această motivare instanţa de apel expune argumentele pentru care a reţinut valabilitatea procurilor în pe baza cărora s-au încheiat contractele de vânzare nr. 1091 şi nr. 1092, procuri încheiate la data de 31.08.2020 și care sunt distincte de procura încheiată de parte la data 31.07.2020, a cărei valabilitate nu a făcut obiectul examinării primei instanţe.
Procura încheiată la data 31.07.2020, indicată fiind eronat în chiar cererea dedusă judecăţii a facilitat erorile strecurate în cuprinsul hotărârii recurate relative la datele calendaristice ale procurilor şi a influențat formularea unor considerente subsidiare, care pornesc de la observația că nu cele două procuri din iulie 2020 au fost cele care au stat la baza încheierii contractelor autentice de vânzare din septembrie 2020 şi dezvoltă, confuz, o argumentație potrivit căreia fiind invocată o nulitate a contractelor derivând din nulitatea procurilor, era necesar a se încorpora actului procedural învestitor de instanță un petit având ca obiect constatarea nulității absolute a celor întocmite la data de 31.08.2020.
Întrucât motivarea principală se menţine, verificarea şi demonstrarea justeții/injusteții argumentelor expuse în motivarea subsidiară nu mai este însă necesară.
Prin urmare, nu vor fi analizate aspectele critice învederate prin cererea de recurs şi prin care se susţine că motivarea subsidiară este contradictorie şi analizează o excepţie vizând inadmisibilitatea acţiunii deduse judecăţii, fără ca o astfel de excepţie să fi fost pusă în discuţia părţilor şi fără ca instanţa de apel să observe că schimbarea cauzei acţiunii în apel este interzisă de art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.
Aşa fiind, reţinând că motivarea principală, pe care se sprijină exclusiv hotărârea recurată întruneşte exigenţele prevăzute de art. 425 lit. b) din cod, se va respinge motivul de recurs bazat pe motivarea insuficientă sau contradictorie.
- Pretinzând motivarea contradictorie şi inconsistentă, partea reclamantă critică hotărârea recurată şi pentru omisiunea instanţei de apel de a analiza apărările prin care a susţinut neplata de către partea pârâtă a preţului convenit pentru înstrăinarea terenurilor, reţinând, eronat, absenţa învestirii cu petite exprese în acest sens.
Critica, care aduce în discuţie nu un viciu de motivare al hotărârii, ci încălcarea de către instanţa de apel prevederilor art. 477 şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele devoluțiunii, şi, astfel, incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în raport de care va fi analizată, este, de asemenea, nefondată.
Potrivit lucrărilor dosarului, cadrul procesual a fost configurat în faţa primei instanţe de acţiunile principale în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare pentru lipsa formei autentice a procurilor în baza cărora au fost încheiate şi a împuternicirii exprese date prin procuri părții pârâte de a încheia contractul cu sine însuși, respectiv, pentru nerespectarea condiţiilor impuse pentru exercitarea dreptului de preempțiune de Legea nr.17/2014, formulate de către partea reclamantă.
Totodată, cadrul procesul a fost configurat şi de acţiunea în restituirea sumelor achitate cu titlu de preţ cu plata dobânzii legale aferente acestora şi acţiunea în constituirea unui drept de retenție asupra imobilelor, formulate de către partea pârâtă, pe cale reconvenţională.
Prin sentinţa pronunţată, prima instanţă a statuat că, urmare a respingerii cererii de chemare în judecată, se va respinge şi cererea reconvenţională formulată de către partea pârâtă B, ca rămasă fără obiect, soluţie care nu a fost atacată cu apel.
Prin urmare, instanţa de apel nu avea analiza prin considerentele hotărârii apărările prin care partea reclamantă a combătut pretențiilor formulate de către partea pârâtă prin cererea reconvenţională, cum este cea prin care a susţinut neplata sumelor convenite cu titlu de preţ pentru terenurile înstrăinate.
Faptul că a dedus judecăţii mai multe acţiuni în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare nr.1091 şi nr.1092, nu îndreptățește partea reclamantă să invoce, cum eronat afirmă, oricând, pe cale de excepţie, „nulitatea actelor” şi să-i subsumeze apărări de fond, precum cea privind neplata preţului.
De altminteri, instanţa de apel remarcă că menţiunile privind plata preţului nu sunt consemnate în contractele de vânzare încheiate la 10.09.2020, a căror nulitate se cere în procesul pendinte, ci în promisiunile bilaterale de vânzare –cumpărare încheiate de către părţi cu privire la aceleaşi terenuri la 3.11.2019 şi 1.12.2019, de care s-a prevalat, fără însă a le contesta valabilitatea, partea pârâtă prin cererea reconvenţională, aşa că examinarea unor aspecte vizând promisiunile excedează cadrului procesual configurat în apel.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă examinarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va constata caracterul nefondat al recursului dedus judecăţii de către partea reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A împotriva deciziei nr. 35 din 14 februarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara - Secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.