Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1.Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 05.07.2022 sub nr. x/90/2022, reclamanţii A, B şi C au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D S.A. şi E, obligarea acestora la plata, cu titlu de despăgubiri, a contravalorii bunurilor care compun proprietatea reclamanţilor aflată în indiviziune (construcţii, terenuri, plantații), evaluate provizoriu, în vederea timbrării, la suma de 430.000 lei, precum şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor morale evaluate provizoriu la suma de 5.000 lei pentru fiecare reclamant, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin întâmpinare, pârâtele au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Vâlcea
Prin sentinţa nr. 2360/20.12.2022, Tribunalul Vâlcea-Secţia I civilă a respins acţiunea, ca prescrisă.
3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti
Prin decizia nr. 1095/27.02.2024, Curtea de Apel Piteşti-Secţia I civilă a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtele D S.A. şi E, arătând că au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 2500, art. 2501, art. 2523, art. 2524, art. 2528 alin. (1) C. civ.
Au arătat recurentele că în mod greşit instanţa de apel a constatat că dreptul material la acţiune al reclamanţilor nu este prescris şi că prima instanţă a soluţionat greşit cauza fără a intra în cercetarea fondului.
Prin decizia atacată, instanţa de apel reţine că, într-adevăr, în materia răspunderii civile delictuale, prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Cu toate acestea reţine că apelanţii-reclamanţi au afirmat faptul că imobilele lor sunt grav şi iremediabil afectate din cauza activităţii de exploatare salină desfăşurată de către pârâte în perimetrul limitrof, fiindu-le afectat dreptul de proprietate sub toate atributele sale, fără o justă despăgubire; prin extracţia sării sunt expuși unui prejudiciu viitor şi iminent, dar cert, prin faptul că imobilele vor fi distruse în urma prăbușirii cavernelor formate prin extracţia sării; terenurile sunt afectate din cauza exploatării sării în imediata lor vecinătate, neputând fi folosite potrivit destinaţiei avute.
În motivare, instanţa arată că faptul ilicit cauzator de prejudicii, aşa cum a fost relevat de datele speţei, este reclamat ca subzistând, pretinzându-se că încălcarea dreptului de proprietate sub toate atributele sale dăinuie şi în prezent, întocmai cum nici prejudiciul nu ar fi posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.
Instanţa observă şi că se reclamă existenţa unui ilicit continuu, din chiar perspectiva subzistenţei consecinţelor negative pretinse ca decurgând din activitatea de exploatare salină, cu consecinţa producerii unui prejudiciu arătat ca fiind încercat până în prezent, inclusiv la momentul introducerii cererii de chemare în judecată.
Mergând pe raţionamentul motivării hotărârii atacate se poate înţelege că termenul de prescripţie nu se poate împlini.
Temeiul invocat de către reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată este reprezentat de răspunderea civilă delictuală, reglementată de art. 1349 şi urm. C. civ.
Prin raportare la pretențiile reclamanţilor, în mod eronat instanţa de apel a considerat că prejudiciul nu ar fi posibil de cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.
În cauza pendinte reclamanţii au pretins încă din anul 2014 contravaloarea bunurilor imobile iar prin cererea de chemare în judecată au reclamat acelaşi prejudiciu, solicitând contravaloarea bunurilor imobile.
Dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ. condiţionează exerciţiul dreptului material la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoaşterea existenţei pagubei şi a celui care răspunde de ea.
Existenţa pretinsului prejudiciu a fost cunoscută de intimatii-reclamanţi încă de la nivelul anului 2014, când cu adresa nr. 3901/27.03.2014 au fost solicitate despăgubiri pentru proprietate (casa, utilităţile/ amenajările exterioare şi terenul agricol) motivând că din cauza recurentelor proprietatea acestora se află într-o zonă de risc, ceea ce nu garantează stabilitatea, fiind interzis să îşi repare sau să renoveze locuinţa, făcând o estimare a despăgubirilor la 80.000 euro (contravaloare bunuri imobile).
Prin urmare, în cazul acţiunii în răspundere delictuală momentul nașterii dreptului material la acţiune pentru repararea prejudiciului nu poate fi reprezentat de momentul încetării acţiunii sau inacţiunii ilicite.
Apreciază recurentele că întinderea prejudiciului nu reprezintă un element care să determine începutul cursului prescripţiei extinctive. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată (pag.5) reclamanţii au precizat că prejudiciul încercat nu este unul viitor, prin urmare în cauză nu ne putem raporta la un prejudiciu viitor şi iminent.
Din considerentele instanţei de apel nu reiese care este momentul nașterii dreptului material la acţiune al intimaţilor-reclamanţi.
În cazul acţiunii intimaţilor-reclamanţi nefiind aplicabil un alt termen special de prescripţie extinctivă, apreciază că termenul de prescripţie este de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ.
În raport de adresa nr. 3901/27.03.2014, rezultă că încă din data 27.03.2014 intimaţii-reclamanţi au cunoscut prejudiciul, precum şi persoana care răspunde de acesta.
Prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea recurentelor la despăgubiri, estimând valoarea prejudiciului la suma de 430.000 lei (contravaloare bunuri imobile), prejudiciu apreciat ca urmare a exploatării aceloraşi sonde arătate prin adresa nr. 3901/27.03.2014.
În mod corect prima instanţă a constatat că acţiunea reclamanţilor este supusă termenului de prescripţie instituit prin art. 2517 noul C. civ. - termenul general de 3 ani, care a început sa curgă de la data de 24.03.2014.
Faţă de natura pretenţiilor şi având în vedere că nu a fost reţinut vreun caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei extinctive reglementate de art. 2532 şi art. 2537 C. civ., apreciază că instanţa de apel în mod greşit a concluzionat că dreptul la acţiune al reclamanţilor nu este prescris.
5.Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, intimaţii-reclamanţi au invocat tardivitatea recursului, dar şi excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., întrucât prin memoriul de recurs sunt deduse judecăţii exclusiv aspecte de netemeinicie ale cauzei, iar nu de nelegalitate.
În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Au arătat că argumentele recurentelor ar fi putut fi valabile doar dacă la momentul 2014 fapta ilicită ar fi încetat şi doar dacă reclamanţii s-ar fi raportat în cererea de chemare în judecată la un moment anterior introducerii acesteia or, după cum uşor se poate observa dintr-o simplă lecturare a situaţiei de fapt şi de drept, aceştia au reclamat încălcări ale dreptului de proprietate concomitente şi viitoare depunerii cererii în justiţie.
Se poate pune problema unui fapt ilicit epuizat, atunci când consecinţele negative reclamate ca decurgând din acesta s-au produs definitiv/epuizat (nu atunci când continuă să se producă, cum au susţinut reclamanţii în cauza pendinte), marcând cu un atare moment debutul termenului general de prescripţie în obţinerea de dezdăunări pe temeiul arătat, fără ca aceasta să fi fost situaţia în speţă
Din această perspectivă, în mod corect instanţa de apel a reţinut că ne aflam în prezenţa unei fapte ilicite continue, astfel încât nu putem fi sub incidenţa vreunui caz de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.
Soluţionarea cererii de chemare în judecată, prin prisma prescripţiei extinctive, în mod vădit nu este posibilă, în contextul în care intimaţii au indicat şi situaţia juridica a încălcării dreptului de proprietate prin efectele produse de amplasarea unei sonde chiar pe terenul reclamanţilor, existenţa acesteia fiind confirmată inclusiv de pârâte prin întâmpinare, iar efectele (inclusiv ocuparea) se întind până în prezent, dar şi în viitor.
Oricum ar fi, soluţionarea ab initio a cauzei pendinte prin prisma excepţiei prescripţiei extinctive nu se poate realiza, pe de-o parte, având în vedere situaţia juridică complexă care urmează a fi rezolvată, iar, pe de altă parte, faptul că nu sunt întrunite dispoziţiile art. 2501 şi art. 2517 C. civ., întrucât faptul cauzator de prejudiciu subzistă în prezent, cu consecinţe certe şi în viitor, atâta timp cât exploatarea sării în soluţie produce efecte în mod continuu asupra proprietarilor din Ocnele Mari. Sancţiunea prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate deveni incidenţă, rămânând, în consecinţă, celor ce se pretind vătămați, deschisă posibilitatea de a reclama protecţia dreptului lor de proprietate în faţa instanţelor de judecată.
Recurentele au formulat răspuns la întâmpinare prin care au solicitat respingerea excepţiilor invocate, arătând că recursul a fost formulat în termen şi este motivat. Au solicitat înlăturarea apărărilor intimaţilor şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
- subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2523 şi art. 2528 alin. (1) C. civ., în considerarea faptului că prescripţia dreptului la acţiunea în despăgubire dedusă judecăţii a început să curgă din anul 2014, cum corect a reţinut prima instanţă.
Se susţine că instanţa de apel a statuat că acţiunea dedusă judecăţii nu este prescrisă în baza unui raţionament greşit, care nu ţine seama de regulile referitoare la începutul prescripţiei prevăzute de normele menţionate şi care induce concluzia eronată potrivit căreia, în cazul supus judecăţii, termenul de prescripţie prevăzut de art. 2717 C. civ. nu se poate împlini, întrucât prejudiciul nu poate fi cuantificat decât după epuizarea elementului ilicit.
Se arată că, faţă de temeiul juridic al pretenţiilor, art. 1349 şi urm. C. civ., instanţa de apel avea aplica norma prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ., ce condiționează exercițiul dreptului material la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de faptul cunoașterii existenței pagubei şi a celui care răspunde de ea, nu de momentul cunoașterii întinderii pagubei ori de momentul încetării acțiunii sau inacțiunii ilicite.
Or, partea reclamantă a cunoscut existenţa pretinsului prejudiciu încă din anul 2014, precum şi persoana care răspunde de ea, când prin cererea nr. 3901/27.03.2014 i-a solicitat despăgubiri pentru aceleaşi imobile, motivat de faptul că din cauza activităţilor pe care le desfăşoară acestea se găsesc într-o zonă de risc, ce nu mai garantează stabilitatea.
Prin urmare, partea pârâtă susţine că prescripţia era împlinită la momentul formulării cererii pendinte, cum corect a reţinut prima instanţă, sens în care solicită casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi curți de apel.
Critica nu poate fi primită în considerarea celor ce succed.
Art. 2523 C. civ. prevede regula generală în materia începutului prescripţiei, potrivit căreia prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea acestui drept.
Rezultă că pentru ca prescripția să înceapă să curgă nu este suficient ca dreptul subiectiv să fi fost încălcat sau nesocotit, întrucât premisa intrării în joc a prescripției constă în existenţa posibilității persoanei păgubite de a acționa pentru ocrotirea dreptului încălcat sau clarificarea unei situaţii.
Prin urmare, prescripţia nu începe să curgă cât timp o persoană nu are posibilitatea de a acționa pentru protejarea drepturilor sale.
Aşadar, naşterea dreptului material la acţiune, adică data la care dreptul subiectiv este încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, contrar susţinerilor părţii pârâte, nu se confundă întotdeauna cu începutul cursului prescripției, adică cu data la care titularul dreptului la acţiune cunoaşte sau trebuia să cunoască, după împrejurări, că i-a fost încălcat dreptul subiectiv şi are posibilitatea să facă acte de întrerupere a prescripției, respectiv să acționeze în justiţie.
Regula generală îşi găsește aplicare ori de câte ori nu este edictată o altă regulă specială pentru un caz particular, astfel că, în cauza pendinte, ce relevă cazul particular al răspunderii delictuale, relevantă este regula prevăzută de art. 2528 alin. (1) C. civ., cum se indică şi prin recurs.
Potrivit regulii speciale, prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate prin fapte ilicite începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Rezultă că, nici în acest caz particular, legiuitorul nu a prevăzut un moment precis de la care începe să curgă prescripţia, astfel că devin relevante analizei particularitățile faptului juridic ce constituie izvorul obligaţiei de dezdăunare, în raport de care se verifică posibilitatea persoanei păgubite de a acţiona pentru ocrotirea dreptului subiectiv nesocotit/încălcat.
În speţă, instanţa de apel a statuat că în cauza pendinte nu sunt incidente dispoziţiile art. 2528 alin. (1) C. civ., ceea ce semnifică împrejurarea că prescripţia nu a început să curgă, în considerarea caracteristicilor faptului juridic ce se reclamă a fi izvorul obligaţiei de despăgubire, complex, constând atât în fapte săvârşite de către partea pârâtă, cât şi în fapte naturale intempestive, dar previzibile.
Examinând motivele de fapt ale cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că partea reclamantă impută părţii pârâte modul de desfăşurare a activităţii de exploatare a zăcămintelor de sare în (...), (...) (Ocnele Mari), anume, fără întrerupere, o perioadă mare de timp şi printr-o metodă ce implică crearea de caverne subterane (goluri de dizolvare a sării), care s-au extins în timp în proximitatea exploatării, inclusiv sub proprietatea sa, fiindu-i afectat dreptul de proprietate sub toate atributele sale, prin expunerea la riscul prăbușirii necontrolate a cavernei, fenomen de natură a-i crea un prejudiciu viitor și iminent, dar cert.
A observat, totodată, că partea reclamantă afirmă că imobilele sunt deja grav afectate din cauza infiltrării soluţiei de sare în sol, terenul nemaiputând fi folosit conform destinaţiei avute, iar construcțiile degradându-se rapid, şi că în dovedirea gravității situaţiei, partea se prevalează de măsurile adoptate de autoritățile locale prin regulamentul de urbanism din anul 2020, care au instituit interdicții privind autorizarea oricăror lucrări în privinţa construcţiilor pe durată nelimitată şi au declarat zonă cu riscuri naturale sau antropice perimetrul construibil în care este amplasată şi proprietatea sa.
În atare circumstanțe factuale, instanţa de apel a concluzionat că ceea ce se reclamă prin cererea dedusă judecăţii este încălcarea dreptului de proprietate decurgând din chiar activitatea desfășurată de partea pârâtă în trecut, dar şi în prezent, ceea ce face ca partea reclamantă să se regăsească în ipoteza unui prejudiciu continuu, ce se permanentizează.
În considerarea aceloraşi circumstanțe de fapt a statuat că prima instanță a constatat greşit că partea reclamantă nu se prevalează în procesul pendinte de fapte păgubitoare săvârşite ulterior anului 2014, când unul dintre reclamanţi a adresat o solicitare de despăgubire părţii pârâte pentru aceleaşi imobile în considerarea negarantării de către aceasta a stabilității zonei în care este situată proprietatea sa.
Referitor la faptul juridic reclamat prin acţiune, partea pârâtă a susţinut că exploatarea zăcământului de sare se realizează în (...) prin sonde forate şi puse în funcțiune la nivelul anilor 1970 - 1973, iniţial cu cilindrii de dizolvare de 100 m, dar al căror diametru a fost redus în timp pentru a se asigura stabilitatea pereților de susţinere, că mai multe sonde au fost deja închise şi că, în prezent, atât sondele închise, cât şi cele aflate în exploatare sunt monitorizate permanent cavernometric şi topografic, fără a se fi observat fenomene de instabilitate sau modificări importante ale golurilor de dizolvare create în activitatea de exploatare, respectiv, că începând cu anul 2011, zona este monitorizată şi microseismic, trimestrial, de către Universitatea F, Departamentul de Cercetare, Geologie și Geofizică Ambientală.
Reiese din cele expuse că ambele părţi au cunoştinţă de existenţa şi extinderea în zona populată a cavernelor create de-a lungul anilor prin metoda de exploatare a zăcămintelor de sare şi de potenţialul distructiv al acestora în absenţa dezafectării, partea reclamantă arătând prin chiar cererea de chemare în judecată demersurile efectuate pentru a obţine informaţii privind situaţia cavernei ce afectează strada (...) şi riscurile la care este expusă, cu trimitere la pagubele produse în urma prăbușirii unor caverne din câmpurile de sonde (...) şi (...), iar partea pârâtă arătând că monitorizează cavernometric, topografic şi microseismic zona, pentru a identifica din timp accelerarea evoluției proceselor de dezechilibru și adoptarea de soluții/măsuri care să minimalizeze efectele negative asociate prăbușirii cavernelor.
Aceste elemente de fapt, contrar susţinerilor părţii pârâte, nu prezintă relevanţă din perspectiva începutului cursului prescripţiei, cât timp probează cunoașterea de către partea reclamantă doar a posibilităţii suportării intempestive de pagube în urma fenomenelor de instabilitate şi de prăbușire necontrolată asociate de către specialiști cavernelor subterane.
Aşa cum s-a arătat în precedent, nesocotirea dreptului subiectiv al unei persoane nu este suficientă pentru ca prescripţia să înceapă să curgă, ci este necesar să existe posibilitatea titularului dreptului de a acţiona pentru ocrotirea acestuia, posibilitate care, în cazul răspunderii delictuale, potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., se naște doar la momentul cunoașterii pagubei şi a celui care răspunde de ea nu la momentul cunoașterii posibilităţii producerii acesteia.
Dacă s-ar accepta, aşa cum neîntemeiat se susţine prin recurs, că prescripţia începe să curgă de la momentul nesocotirii dreptului subiectiv, în speţă, momentul ivirii cavernei sub proprietatea părţii reclamante, s-ar ajunge în situaţia absurdă ca dreptul material la acţiunea în despăgubire să se stingă mai înainte de a se fi născut, adică mai înainte ca partea reclamantă să poată cunoaşte paguba, chiar mai înainte de producerea acesteia.
De altminteri, invocând împlinirea prescripției, în considerarea faptului că partea reclamantă cunoştea riscul prăbușirii cavernei încă din anul 2011, partea pârâtă contestă chiar existenţa pagubei, excluzând, astfel, incidenţa normei prevăzute de art. 2528 alin. (1) C. civ., care, statuând că prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, are în vedere faptul că aceasta s-a produs.
Anume, în considerarea faptului că în ultimul raport de monitorizare microseismică „nu au fost semnalate evenimente care să sugereze modificări importante la nivelul stării de eforturi și deformații”, partea susţine că zona în care este situată proprietatea părţii reclamante este stabilă şi că aceasta nu a suportat nicio pagubă ce ar avea drept cauză fenomene generate de caverna subterană existentă sub proprietatea sa.
Or, îndeplinirea sau nu a condiţiei relative la existenţa prejudiciului prevăzută de art. 1357 alin. (1) C. civ. constituie, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, o chestiune de fond, întrucât pune în discuţie existenţa chiar a dreptului subiectiv valorificat prin acţiune, ce nu poată fi analizată pe tărâmul prescripţiei dreptului material la acţiune.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate de către partea pârâtă, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul dedus judecății de către partea pârâtă, care, pierzând procesul, în sensul art. 453 alin. (1) din acelaşi cod, va fi obligată să plătească, la cererea părţii reclamante, C, suma de 2300 lei cheltuieli de judecată din recurs, reprezentând onorariu de avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele D S.A. şi E împotriva deciziei nr. 1095 din 27 februarie 2024 a Curţii de Apel Piteşti-Secţia I civilă.
Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 2300 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimatului-reclamant C.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 20 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.