Asupra cauzei, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 aprilie 2021 pe rolul Tribunalului București - Secția a IV-a civilă, reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov la plata sumei de 1.900.000 lei, cu titlu de daune interese.
La data de 22 septembrie 2021 reclamanta a depus la dosar cerere de completare a cererii de chemare în judecată, solicitând introducerea în cauză a Ministerului Justiției, în calitate de pârât, pentru ca a fi obligat la plata sumei de 1.900.000 lei cu titlu de daune interese, alături de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov sau distinct de acesta.
Ulterior, la data de 28 septembrie 2021 reclamanta a depus încă o cerere precizatoare, în care a arătat că solicită obligarea solidară a pârâților la plata daunelor interese.
Ambii pârâți au depus întâmpinări prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive şi excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii în răspundere civilă delictuală.
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă:
Prin sentința civilă nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă.
Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 3.298.121,33 lei, reprezentând daune interese.
Au fost obligați pârâții, în solidar, la plata sumei de 38.586,21 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
3. Hotărârea pronunţată de instanța de apel:
Prin nr. 378 A 28 martie 2024, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov împotriva încheierii din data de 19 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiției împotriva încheierii din data de 18 ianuarie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A admis apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov împotriva încheierii din data de 16 februarie 2022 şi împotriva sentinţei civile nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii din data de 16 februarie 2022 şi împotriva sentinţei civile nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A schimbat în parte încheierea din data de 16 februarie 2022, în sensul că:
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov.
A admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei în raport cu pârâtul Ministerul Justiţiei.
A schimbat în tot sentinţa, în sensul că:
A respins acţiunea reclamantei împotriva pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins acţiunea reclamantei împotriva pârâtului Ministerul Justiţiei, ca prescrisă.
A păstrat soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei.
A respins, ca rămas fără obiect, apelul declarat de reclamanta A S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 165 din 15 februarie 2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
A obligat pe apelanta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9146,50 lei către apelantul pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov şi în cuantum de 9146,50 lei către apelantul-pârât Ministerul Justiţiei.
În baza art. 45 alin. (1) lit. b) din OUG nr. 80/2013, a dispus restituirea către apelantul-pârât Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a sumei de 497 lei, reprezentând taxă judiciară achitată în plus fată de cuantumul datorat.
4. Calea de atac formulată în cauză:
Împotriva deciziei nr. 378 A 28 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs principal şi pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs incident.
Recursul declarat de reclamanta A S.R.L.:
Printr-un prim motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 477, art. 482 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a admis apelul formulat de pârâtul OCPI Ilfov împotriva încheierii din 16 februarie 2022 pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia, deşi o astfel de cerere de apel nu a fost formulată.
Analizând cererea de apel formulată de către apelantul OCPI Ilfov în raport de prevederile art. 470 C. proc. civ., se constată că apelantul a atacat exclusiv sentinţa civilă nr. 165/15.02.2023 şi încheierea din data de 19 ianuarie 2022, însă, în mod inexplicabil, instanţa de apel a admis apelul OCPI Ilfov împotriva încheierii din 16 februarie 2022, deşi această hotărâre nu a fost atacată cu apel de către pârât, depăşind aşadar limitele învestirii în apel.
Decizia atacată este astfel pronunţată cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor art. 477 şi art. 482, raportat la art. 22 alin. (6) C. proc. civ., aspect care atrage casarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cât timp hotărârea instanţei de fond, de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Ilfov, este una definitivă, nefiind formal atacată.
Prin cea de-a doua critică, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin. (l) lit. b) și la art. 482 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei nu este motivată şi, în raport de cea de-a doua faptă imputată (deschiderea cărţii funciare din 2003), nu sunt analizate criticile sale privind momentul producerii prejudiciului şi implicit al începerii curgerii termenului prescripţiei, considerentele sub acest aspect fiind lipsite de coerenţă logico-juridică.
După expunerea unor considerații de ordin teoretic privind motivarea hotărârilor judecătorești, recurenta a arătat că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive în raport de pârâtul Ministerul Justiţiei nu întruneşte exigentele unei motivări corespunzătoare, sub trei aspecte:
1. Sub un prim aspect, considerentele expuse în sprijinul admiterii excepţiei nu privesc decât o faptă dintre cele două imputate pârâtului Ministerul Justiţiei, nefiind deloc analizată fapta constând în deschiderea nelegală a primei cărţi funciare a imobilului din 2003.
A precizat că prin întâmpinarea formulată în fond, pârâtul a invocat apărări în raport de ambele fapte, prima instanţă a reţinut vinovăţia pârâtului în raport de ambele (fila nr. 23, paragrafele 4 şi 5 din sentinţă), iar prin cererea de apel a invocat, de asemenea, critici cu privire la reţinerea de către instanţa de fond a ambelor fapte în sarcina sa.
Însă, în cuprinsul considerentelor instanţei de apel incidenţa prescripţiei este analizată exclusiv în raport de prima faptă imputată pârâtului, respectiv transcrierea eronată a titlului reclamantei din 1995. Nu se face nicio referire la cea de-a doua faptă reţinută în sarcina pârâtului, respectiv deschiderea nelegală a primei cărţi funciare a imobilului în anul 2003.
Astfel, singura premisă expusă de către instanţă priveşte faptul că reclamanta putea să ia cunoştinţă de transcrierea greşită a titlului său încă de la momentul producerii ei, iar despre efectele sale cel mai târziu la 08.09.2006, reţinând (intrând într-o analiză pe fondul cauzei) că această faptă nici nu contribuie la lanţul cauzal (fila nr.17, paragraf 4 ), fără să facă vreo analiză, sub nicio formă, cu privire la cea de-a doua faptă menţionată.
În mod evident, motivarea admiterii excepţiei doar în raport de una dintre cele două fapte reţinute în sarcina pârâtului este una incompletă, nefiind aşadar întrunite exigenţele privind motivarea corespunzătoare a soluţiei.
2. Al doilea aspect - instanţa de apel nu a analizat deloc argumentele pe larg expuse de reclamantă prin întâmpinare (pct. I, filele nr.1-5), prin care a combătut criticile pârâtului vizând prescripţia, cu argumentul esenţial privind producerea prejudiciului la momentul respingerii irevocabile a cererii de revendicare, limitându-se la o singură referire: ”Prin urmare, Curtea nu poate reţine apărarea apelantei reclamantei în sensul că nu ar fi cunoscut paguba cauzată prin fapta notarului de stat decât la pronunţarea deciziei civile nr. 2134/20.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie” ( fila nr.17, paragraf 5 ).
Concluzia vine însă raportat la cele reţinute în paragraful anterior, conform cărora: ”...incorectitudinea transcrierii din anul 1995 nu contribuie la lanţul cauzal care a dus la pierderea procesului în anul 2019.”
De asemenea, pare a fi susţinută şi de cele reţinute în paragrafele următoare, privind conduita judiciară a reclamantei, în care sunt expuse o serie de argumente de fond privind cine ar fi vinovat de producerea prejudiciului, pentru ca în final să se rețină că: ”Cele arătate sunt suficiente pentru a demonstra necesitatea cercetării prioritare a aspectelor care ţin de îndeplinirea condiţiilor generale de exerciţiu a acţiunii civile. Or, odată reţinută lipsa calităţii procesuale pasive a unui pârât şi prescripţia dreptului la acţiune împotriva celui de-al doilea pârât, nu este cazul să se treacă la analizarea aprofundată a legăturii de cauzalitate dintre faptele deduse judecăţii şi prejudiciul invocat de reclamantă.”
Se constată, aşadar, că înlăturarea apărării reclamantei nu a venit în urma analizării argumentelor expuse, ci în urma reţinerii unor aspecte fără relevanţă pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei, astfel încât soluţia de schimbare a soluției primei instanțe este una necorespunzător motivată în raport de criteriile expuse.
3. Motivarea admiterii excepţiei este lipsită de coerenţă logică.
Se reţine la pct. i) din decizia recurată că, despre efectele faptei şi prejudiciul produs prin transcrierea greşită din 1995 a titlului, reclamanta trebuia să ia cunoştinţă cel mai târziu la 08.09.2006, neargumentând deloc care ar fi legătura de cauzalitate dintre deschiderea unei cărţi funciare pe numele unui terţ din 2006 şi eroarea de transcriere anterioară şi nici cum ar fi trebuit reclamanta să identifice o astfel de legătură la momentul respectiv.
Instanţa însăşi reţine la pct. j) că ”...incorectitudinea transcrierii din anul 1995 nu contribuie la lanţul cauzal care a dus la pierderea procesului în anul 2019”, fiind evidentă contradicţie între cele două considerente.
De asemenea, pornind de la acelaşi considerent anterior citat, instanţa a concluzionat că nu poate reţine că reclamanta nu ar fi cunoscut paguba cauzată prin fapta notarului de stat decât la pronunţarea deciziei irevocabile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Or, nu există nicio conexiune logică între premisa evocată (fapta nu intră în lanţul cauzal) şi concluzia respectivă, privind momentul la care reclamanta ar fi luat cunoștință de producerea pagubei.
Mai mult, aspectele ulterior reţinute (Că aşa stau lucrurile rezultă inclusiv din conduita judiciară a reclamantei) sunt argumente de fond (pe care instanţa de apel simte nevoia să le reţină contra propriilor menţiuni privind inutilitatea analizării motivelor de fond), fără absolut nicio relevanţă sub aspectul prescripţiei extinctive.
Nu rezultă de ce eventuala vinovăţie a unor terţe persoane (pârâţii din acţiunea în revendicare şi autorii acestora) ori lipsa de vinovăţie a pârâţilor în prezenta cauză (OCPI Ilfov şi Ministerul Justiţiei, ”care nu au vândut de două ori terenul aflat în dispută şi nu au renunţat la verificarea registrelor la momentul deschiderii primei cărţi funciare”), ar influenţa momentul producerii prejudiciului astfel cum a fost invocat de reclamantă şi momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.
Prin urmare, considerentele admiterii excepţiei prescripţiei extinctive sunt dominate de ambiguitate, de lipsa expunerii unui raţionament logico-juridic convingător, nefiind de natură să lămurească aspectul esenţial al momentului producerii prejudiciului şi al cunoaşterii acestuia de către reclamantă.
Prin cea de-a treia critică din cererea de recurs, recurenta-reclamantă invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., arătând că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive a cererii în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2528 alin. (l) C. civ., în conformitate cu care prescripţia începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
Cererea de chemare în judecată are ca obiect acoperirea prejudiciului suferit de reclamantă prin pierderea beneficiului dreptului de proprietate asupra imobilului constând în teren în suprafaţă de 10.000 mp situat în Mogoşoaia, sola (...), jud. Ilfov, prejudiciu evaluat la contravaloarea de piaţă a acestuia.
Reclamanta precizează că a pierdut beneficiul acestui drept abia la data de 20.11.2019, odată cu pronunţarea soluţiei irevocabile în dosarul nr. x/3/2008, constând în decizia civilă nr. 2134/20.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, prin care a fost respinsă în mod irevocabil cererea de revendicare a imobilului.
Doar ca efect al hotărârii irevocabile de respingere a revendicării imobilului, dreptul de proprietate al reclamantei a fost lipsit de efectele juridice specifice, reclamanta pierzând dreptul de dispoziţie şi şansa recăpătării dreptului de a folosi imobilul.
Anterior tranşării în instanţă a conflictului între proprietarii care deţineau titluri valabile asupra aceluiaşi imobil (cu privire la care nu s-a dispus anularea ori constatarea nulităţii), titlul de proprietate al reclamantei se bucura de efectele juridice specifice, independent de faptul că erau sau nu exercitate efectiv.
Odată cu identificarea unui al doilea rând de proprietari cu titluri asupra imobilului, soarta titlului reclamantei a devenit litigioasă, fără a echivala însă nici pe departe cu stingerea efectelor sale juridice.
Astfel, prin decizia nr. 393A/17.04.2018 a Curţii de Apel Bucureşti au fost reţinute trei argumente pentru justificarea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare - în principal, incidenţa principiului publicității materiale, iar cu titlu subsidiar - aparența în drept şi eroarea comună a pârâţilor, respectiv, nulitatea titlului de proprietate al reclamantei (filele 79-80 din decizie, fila 376 din dosar).
Prin decizia civilă nr. 2134/20.11.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă, considerentele deciziei din apel au fost fundamental modificate, în sensul înlăturării celor privind incidenţa principiului publicităţii materiale şi nulităţii titlului reclamantei de proprietate, instanța reținând că ”principiul publicităţii materiale nu se aplică contra reclamantei, care poate să-şi apere dreptul de proprietate, în condiţiile dreptului comun, prin formularea acţiunii în revendicare, care este admisibilă” ( fila nr.56 din decizie, fila nr.435 din dosar ).
De asemenea, criticile reclamantei privind greşita reţinere a nevalabilității titlului său au fost apreciate drept întemeiate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (atât din perspectivă procesuală, cât şi pe fond), astfel încât, în urma analizei redate la filele nr.64, paragraf 4 - 66, primul paragraf din decizie, instanța ajunge la următoarea concluzie: ”Înalta Curte apreciază că o atare constatare nu justifică anularea deciziei recurate, ci doar înlăturarea acestor considerente eronate şi supraabundente, vătămarea înregistrată de recurentă prin inserarea acestora în decizia recurată fiind astfel remediată” ( fila 65 ultimul paragraf şi continuare pe fila 66 din decizie, fila nr.444 din dosar).
Este evidentă diferenţa fundamentală de regim juridic al considerentelor deciziei din apel faţă de cele reţinute în recurs, cât timp ultimele dau posibilitatea formulării prezentei cereri de chemare în judecată, spre deosebire de primele, care, fie şi numai prin prisma reţinerii nulităţii titlului reclamantei, excludeau formularea acţiunii de faţă.
Considerentele finale reţinute prin decizia Înaltei Curţi alături de înlăturarea celorlalte două argumente eronat reţinute de instanţa de apel, au un rol determinant în analiza în prezenta cauză, cu efecte directe asupra analizei prescripţiei extinctive, cât timp prejudiciul cauzat prin faptele pârâţilor şi legătura de cauzalitate devin certe doar în contextul considerentelor reţinute în recurs.
În concluzie, decizia Înaltei Curţi pronunţată la 20.11.2019 marchează momentul şi, deopotrivă, temeiul pierderii beneficiului dreptului reclamantei de proprietate.
La momentul 2006, invocat de instanţa de apel drept moment la care reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască paguba, nu se produsese încă paguba, cât timp nu deţinea un titlu valabil, care căpătase o natură litigioasă, fără însă ca dreptul de proprietate dobândit în temeiul acestuia să fi încetat în vreun mod.
Conform regimului dreptului de proprietate dezvoltat doctrinar la acel moment, modalitatea tipică de apărare a dreptului reclamantei împotriva terţilor care dobândiseră şi ei titlu asupra aceluiaşi bun era acţiunea în revendicare, pe care reclamanta a şi exercitat-o. Abia odată cu soluţia irevocabilă de respingere a acesteia s-a produs paguba în patrimoniul său, fiind suprimat un drept din activul patrimonial, iar aceasta, în mod firesc, ajunge să cunoască paguba astfel produsă.
Dreptul la acţiune pentru recuperarea pagubei s-a născut abia când prejudiciul a devenit cert, condiţie esenţială pentru promovarea prezentei cereri de chemare în judecată în răspundere delictuală.
Or, în speţă, prejudiciul a devenit cert odată cu pronunţarea soluţiei irevocabile de respingere a acţiunii în revendicare, moment la care a încetat din punct de vedere juridic posibilitatea valorificării dreptului de proprietate în discuţie, după cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond.
Dispoziţiile art. 2528 C. civ., aplicabile în cauză pentru soluţionarea excepţiei prescripţiei extinctive, se referă fără echivoc la momentul cunoaşterii pagubei, drept moment de începere a curgerii termenului de prescripţie, independent de momentul producerii faptei ilicite.
În cazul de faţă, faptele ilicite săvârşite în 1995 şi 2003 constituie complexul cauzal care a generat producerea unei pagube în anul 2019, al pronunţării deciziei irevocabile de suprimare a dreptului de proprietate al reclamantei.
Concluzionând, recurenta-reclamantă a subliniat că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 20.11.2019, iar cererea de chemare în judecată înregistrată la 15.04.2021 a fost formulată înainte de împlinirea acestuia, la 20.11.2022.
Printr-un alt motiv de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtul OCPI Ilfov este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum este modificat prin art. 1 pct. 2 din OUG nr.41/2004.
În susţinerea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a OCPI Ilfov, instanţa de apel a reţinut mai multe considerente supraabundente, mare parte din ele fiind lipsite de relevanţă, criticând aspecte pe care nici reclamanta şi nici instanţa de fond nu le-a invocat ori reţinut.
Astfel, recurenta-reclamantă precizează că a arătat în mod clar prin cererea de chemare în judecată că a chemat în judecată pârâtul OCPI Ilfov în calitate de succesor al Biroului de carte funciară de pe lângă Judecătoria Buftea.
A arătat că fapta ilicită, constând în deschiderea primei cărţi funciare a imobilului de la 22.12.2003, fără verificarea registrelor de transcripţiuni şi inscripţiuni, reprezintă cauza principală a producerii prejudiciului invocat în cauză.
Culpabil pentru efectuarea acestor operaţiuni cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative ale art. 54 şi 58 din Legea nr.7/1996 este Biroul de carte funciară de pe lângă Judecătoria Buftea, al cărui succesor este pârâtul OCPI Ilfov, conform dispoziţiilor art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996, prin care s-a dispus modificarea art. 3 alin. (2) din lege.
În consecinţă, singurul aspect relevant este regimul juridic al reorganizării, respectiv dacă implică un transfer de drepturi şi obligaţii între vechile birouri de carte funciară de pe lângă judecătorii şi noile oficii de cadastru şi publicitate imobiliară ca unităţi cu personalitate juridică înfiinţate prin reorganizarea şi preluarea activităţii primelor.
În primul rând, instanţa de apel a analizat exclusiv art. 3 alin. (1) din Legea nr.7/1996, astfel cum este modificat prin art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004, fără să analizeze alin. (2) al art. 3.
Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, reglementarea legală este una specială, în temeiul căreia birourile de carte funciară suferă o reorganizare, respectiv o transformare în noile înfiinţate oficii de cadastru şi publicitate imobiliară, care devin astfel succesoare ale primelor.
Prin prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum este modificat prin art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004, legiuitorul a utilizat două noţiuni relevante: reorganizare şi preluarea activităţii - noţiunea de reorganizare vizează o operaţiune de transformare, aceasta fiind în mod evident cheia în care trebuie interpretată şi aplicată.
O astfel de concluzie este confirmată de utilizarea noţiunii de preluare a activităţii, care în terminologia utilizată de legiuitorul român implică tocmai preluarea tuturor drepturilor şi obligaţiilor antecesorului.
Instanţa de fond a reţinut o subrogaţie legală (în sensul preluării drepturilor şi obligaţiilor antecesorilor), oficiul de cadastru şi publicitate imobiliară fiind continuator al fostelor birouri de carte funciară, incluzând drepturile şi obligaţiile antecesorului său.
În mod evident, noţiunea de subrogaţie nu a fost utilizată raportat la plata prin subrogaţie reglementată de art. 1108 vechiul C. civ., criticile instanţei de apel sub acest aspect fiind lipsite de orice temei. Nici nu ar putea fi admis ca o instituţie publică a statului să fie derobată artificial de obligaţii în urma unei simple reorganizări instituţionale.
Prin urmare, nu se pune problema ca pârâtul OCPI Ilfov să răspundă pentru fapta judecătorului din cadrul fostului birou de carte funciară, el răspunzând în calitate de succesor al fostului birou de carte funciară, care este autorul faptei ilicite.
De asemenea, nu se pune problema unei lacune legislative, cât timp norma legală este neechivocă, nefiind susceptibilă, într-o interpretare onestă, logică, gramaticală, raportată la contextul teleologic şi socio-juridic al momentului edictării, de alt sens decât acela de transformare juridică prin preluarea drepturilor şi obligaţiilor de către succesor.
Nu poate fi acceptată concluzia instanţei de apel, care sugerează acoperirea vinovăţiei autorilor faptelor ilicite cu o vină generică a statului, constând într-o ipotetică omisiune de legiferare, pentru simplul motiv că este lipsită de orice temei.
Calitatea procesuală pasivă în cadrul acţiunii în răspundere delictuală este conferită de calitatea de autor al faptei sau faptelor ilicite invocate drept cauză a producerii prejudiciului, fiind redate dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954.
În consecinţă, cât timp cele două fapte ilicite invocate în cauză, respectiv transcrierea inexactă a titlului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni de la 19.01.1995 şi deschiderea primei cărţi funciare a imobilului de la 22.12.2003 au fost efectuate de notarul de stat, respectiv de judecătorul de carte funciară, în exercitarea atribuţiilor legale ale acestora, faptele respective reprezintă faptele înseşi ale entităţilor în cadrul cărora activau (Ministerul Justiţiei pentru ambele fapte şi Biroul de carte funciară pentru cea de-a doua faptă), acestea fiind obligate să răspundă pentru ele.
În mod evident, în condiţiile în care se reţine incidenţa art. 35 din Decretul nr. 31/1954 şi vinovăţia persoanei juridice însăşi, nu se mai pune problema aplicării normelor privind răspunderea comitentului pentru prepuşii săi.
În concluzie, recurenta-reclamantă apreciază că soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului OCPI Ilfov este lipsită de temei legal, fiind pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 36 C. proc. civ. şi art. 3 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum este modificat prin art. I pct. 2 din OUG nr. 41/2004.
Un ultim motiv de recurs, subsumat art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ., vizează considerentele privind calitatea procesuală a pârâtului Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta proprie – recurentul-reclamant apreciază că sunt nelegal reţinute, fiind încălcate prevederile art. 57 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare în decembrie 2003, art. 4 şi 10 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 2371/1997, respectiv art. 35 din Decretul nr.31/1954 raportat la art. 3 şi art. 4 lit. m) din Decretul nr. 377/1960 şi art. 105 şi 108 din Legea nr. 36/1995.
Instanţa de apel a reţinut că pârâtul Ministerul Justiţiei nu poate fi responsabil pentru fapta proprie, faţă de faptul că faptele imputate nu au fost săvârşite prin reprezentantul legal.
Se reţin şi dispoziţiile art. 1816 şi 1817 vechiul C. civ., care reglementează răspunderea secretarilor notariatelor de stat, ceea ce în principiu, ar exclude răspunderea Ministerului Justiţiei, ca organ care i-a angajat pe aceştia.
Considerentele instanței de apel sunt nelegale, venind în contradicţie cu textele de lege invocate de reclamantă şi reţinute de instanţa de fond, majoritatea rămase neanalizate, respectiv cele privitoare la a doua faptă, de deschidere nelegală a primei cărţi funciare a imobilului în 2003 (Ministerul Justiţiei este culpabil faţă de încălcarea dispoziţiilor legale ale art. 57 din Legea nr.7/1996 în forma în vigoare în decembrie 2003 şi art. 4 şi 10 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară aprobat prin Ordinul nr. 2371/1997) și cele privitoare la transcrierea inexactă a titlului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni de la 19.01.1995, care constituie o condiţie cauzală ce intră în complexul cauzal care a determinat producerea pagubei în patrimoniul reclamantei.
Reţinând incidenţa art. 35 din Decretul nr.31/1954, rezultă că pârâtul Ministerul Justiţiei răspunde pentru fapta proprie, raportat la ambele fapte ilicite deduse judecăţii.
Sub nicio formă nu poate fi admisă interpretarea excesiv de restrictivă, conform căreia dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 s-ar aplica doar actelor Ministrului Justiţiei.
Scopul normei este neechivoc - actele emise în exercitarea atribuţiilor legale de către organele sale (de conducere, de execuţie, administrative, etc.) sunt ale persoanei juridice înseşi.
În acele organe, departamente, organisme este evident că activează personalul din cadrul persoanei juridice, respectiv persoane fizice, însă cât timp actele emise sunt în exercitarea atribuţiilor legale specifice, ele sunt considerate ca fiind ale persoanei juridice înseşi, tocmai pentru protecţia terţilor destinatari, care, altfel, ar trebui să demareze orice eventual demers juridic în contradictoriu cu salariatul/funcţionarul emitent, adică exact situaţia absurdă pe care legiuitorul a dorit să o evite prin instituirea acestui principiu.
În finalul cererii de recurs, invocând dispozițiile art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 477 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluţia de respingere a apelului ca rămas fără obiect este nelegală, în condiţiile în care se va reţine calitatea procesuală a ambilor pârâţi, iar excepţia prescripţiei extinctive, raportat la pârâtul Ministerul Justiţiei, va fi respinsă ca nefondată.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca fiind rămas fără obiect, în contextul în care viza aspecte de fond, iar în urma admiterii apelurilor pârâţilor, cererea de chemare în judecată a fost respinsă în temeiul excepţiilor prescripţiei extinctive, respectiv a lipsei calităţii procesuale pasive.
În urma admiterii cererii de recurs şi a trimiterii cauzei spre soluţionarea pe fond în apel, temeiul formal al respingerii apelului reclamantei nu mai subzistă, condiţii în care se impune soluţionarea acestuia pe fond.
Recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei privește soluția dată de instanța de apel asupra excepției lipsei calității procesuale sale pasive.
Recurentul-pârât precizează că, pentru eventualitatea în care instanţa de control judiciar ar admite recursul declarat de reclamantă, solicită să se constate incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei, pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 38 din Legea nr. 36/1995, art. 57 din Legea nr. 7/1996.
Curtea a apreciat că reclamantei, care a susţinut că a fost prejudiciată prin fapta unui notar de stat, nu i se poate respinge acţiunea pe motiv că instituţia notarului de stat nu mai există, în caz contrar creându-se premisele pentru încălcarea accesului la justiţie.
În mod greşit s-a reţinut existenţa raportului de prepuşenie între Ministerul Justiţiei şi notarul public.
Cauza lipsirii reclamantei de dreptul său de proprietate o reprezintă vânzarea-cumpărarea autentificată sub nr. 1774/04.12.2003 de BNP B, prin care C, prin mandatarul său D, a vândut către E terenul în suprafaţa de 9500 mp, aceasta din urmă înţelegând să declare că scuteşte pe vânzătoare de cercetarea evidenţelor cu privire la imobil. Cu toate acestea, recurenta- reclamantă nu a probat că a manifestat vreun interes pentru recuperarea contravalorii terenului inclusiv de la aceste persoane cărora le-a profitat situaţia.
La data efectuării acestei vânzări, Ministerul Justiţiei nu exercita conducerea notariatelor, ci îndeplinea atribuţii în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, în forma aflată în vigoare la data înstrăinării: „Evidenţa birourilor de notari publici şi lucrările privind numirea şi încetarea funcţiei notarilor publici se întocmesc de personalul de specialitate notarială din Ministerul Justiţiei."
Acelaşi act normativ cuprinde dispoziţii referitoare la răspundere: „Răspunderea civilă a notarului public poate fi angajată, în condiţiile legii civile, pentru încălcarea obligaţiilor sale profesionale, atunci când acesta a cauzat un prejudiciu. Asigurarea de răspundere profesională a notarului public se realizează prin casa de asigurări, constituită în acest scop" - art. 38 din Legea nr. 36/1995.
Prin urmare, cel care se consideră prejudiciat prin actele notarului public poate să solicite stabilirea răspunderii acestuia, asigurarea de răspundere civilă garantând plata prejudiciului.
De asemenea, potrivit art. 99 şi art. 100 din aceeași lege, actele notariale sunt supuse controlului judecătoresc, orice persoană interesată având posibilitatea de a solicita anularea acestora, iar activitatea notarilor publici este supusă controlului profesional administrativ, care poate antrena răspunderea disciplinară în urma exercitării acţiunii disciplinare.
În condiţiile date, este lipsită de temei legal ipoteza potrivit căreia între Ministerul Justiţiei şi notarul public există un raport de prepuşenie, astfel că Ministerul Justiţiei are calitate procesuală pasivă.
La data autentificării contractului de vânzare cumpărare nr. 1774/04.12.2003 de BNP B, nicio dispoziţie legală nu stabileşte existenţa unui raport de subordonare între Ministerul Justiţiei şi notari, fiind vorba cel mult despre posibilitatea de a dispune un control profesional administrativ al activităţii notarilor publici prin inspectori generali de specialitate conform art. 101 din lege, elemente care nu sunt specifice raportului de prepuşenie.
Și cu privire la cea de-a doua faptă reclamată ca fiind delict civil aflat la originea prejudiciului, în mod greşit s-a susţinut existenţa raportului de prepuşenie între Ministerul Justiţiei şi judecătorul de carte funciară, respectiv conducătorul de carte funciară motivat de atribuţiile prevăzute de OMJ nr. 2371/C/1997 potrivit cărora „Coordonarea şi controlul activităţii de carte funciară se exercită de către direcţia de specialitate din minister, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 9211992, republicată, şi ale art. 57 din Legea nr. 7/1996 prin inspectori generali, prin judecătorii inspectori de la curţile de apel şi prin judecători delegaţi în acest scop, în vederea: - îndeplinirii corecte şi fără întârziere a lucrărilor, a modului în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu solicitanţii lucrărilor de carte funciară sau cu reprezentanţii acestora; - aprecierii activităţii, pregătirii şi aptitudinilor profesionale ale personalului din cadrul birourilor de carte funciară" (art. 10), fără însă ca autoritatea Ministerului Justiţiei să vizeze conducerea generală a activităţii de publicitate imobiliară, ci raporturile specifice dintre un organ al administraţiei publice centrale şi alte entităţi.
Între Ministerul Justiţiei şi judecătorul de carte funciară nu există raporturi de subordonare, Ministerul Justiţiei neavând competenţa de a cenzura, de a controla activitatea judecătorului de carte funciară, controlul exercitându-se în baza Legii nr. 7/1996 prin exercitarea dreptului de a contesta şi cu respectarea dispoziţiilor din Legea nr. 92/1992.
În absenţa dreptului de a controla actele, de a le cenzura, de a da dispoziţii, de a interveni în activitatea judecătorului de carte funciară, nu se poate reţine că există elementele constitutive ale raportului de prepuşenie, nefiind aşadar întrunite condiţiile art. 1003 alin. (3) C. civ. vechi (sub imperiul căruia s-au petrecut evenimentele).
Ca atare, câtă vreme prejudiciul putea fi înlăturat prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege, nu poate fi atrasă răspunderea Ministerului Justiţiei, în legile speciale existând dispoziţii atât cu privire la răspunderea notarului, cât şi cu privire la răspunderea judecătorului, soluţia de reţinere a calităţii procesuale pasive în cauză fiind greşită, stabilită pe baza interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor de drept material.
În plus, nu există legătura de cauzalitate între cele două fapte şi prejudiciul reprezentat de valoarea de piaţă a terenului, cu privire la care a pârâtul a contestat chiar valoarea stabilită în funcţie de o suprafaţă mai care decât cea ar putea fi pusă în legătură cu faptele considerate ilicite.
Acţiunea în răspundere civilă delictuală având ca scop repararea prejudiciului reprezentat de valoarea imobilului vizează, în realitate, raportul juridic dintre recurenta-reclamantă şi vânzătoarea C, răspunderea pentru conduita ilicită manifestată de vânzătoarea C, în patrimoniul căreia a intrat preţul vânzării de două ori, neputând fi transferată în sarcina pârâtului Ministerului Justiţiei, dar şi raportul dintre C şi E.
Elementul determinant în producerea prejudiciului afirmat de recurenta reclamantă în această cauză este fapta vânzătoarei C care a înstrăinat de două ori acelaşi teren şi fapta cumpărătoarei E care a achiziţionat pe riscul său, astfel că despăgubirile pretinse în cauză sunt în legătură directă cu aceste fapte, pe care recurenta reclamanta a ales să nu le reclame, deşi are la îndemână o acţiune în despăgubire împotriva autorului/autorilor faptelor ilicite/vânzătorilor, iar nu o acţiune în despăgubire în care pârâţii au fost selectaţi primordial după criteriul solvabilităţii.
Prin urmare, prejudiciul constând în contravaloarea terenului revendicat a fost cauzat în mod direct de faptele celor două persoane C, respectiv E, astfel că nu există identitate între pârâte şi făptuitori şi nu există legătura de cauzalitate între cele două fapte afirmate drept cauzatoare de prejudiciu reprezentat de valoarea de piaţă a terenului.
Antrenarea răspunderii pârâţilor care justifică calitatea procesuală pasivă vizează cel mult conduita proprie, declarată ca atare într-un cadru procesual adecvat, respectiv contestând actele emise sau refuzul nejustificat de efectuare a unor operaţiuni administrative şi dacă s-ar fi stabili că aveau anumite obligaţii legale şi că acestea nu au fost îndeplinite sau au fost defectuos îndeplinite, cu consecinţa vătămării unui drept sau interes legitim.
5. Apărările formulate în cauză:
Recurentul-pârât Ministerul Justiţiei a depus întâmpinare şi recurs incident, comunicate, solicitând respingerea recursului principal ca nefondat şi admiterea recursului incident în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Intimatul-pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov a depus întâmpinare la recursul principal, comunicată, solicitând respingerea recursului.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs:
Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti (16 aprilie 2021), în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă, cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.
Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 ind.1 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 19 noiembrie 2024, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, termen la care instanţa a rămas în pronunţare asupra recursurilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată, a supus analizei instanțelor de fond acţiunea în răspundere civilă delictuală prin care reclamanta A S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și a pârâtului Ministerul Justiției, în solidar, la plata sumei de 1.900.000 lei, cu titlu de daune interese, fiind invocate două fapte imputabile pârâților - pe de o parte, înscrierea eronată a titlului de proprietate în registrul de transcripțiuni și inscripțiuni în anul 1995 și, pe de altă parte, deschiderea primei cărți funciare a imobilului în anul 2003, fără verificarea registrului de transcripțiuni și inscripțiuni.
Prin încheierea de la termenul din 16 februarie 2022, prima instanță a respins excepția calității procesuale pasive în privința ambilor pârâți și, de asemenea, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâți.
Soluția pronunțată de tribunal asupra încheierii anterior menționate și pe fond (de admitere în parte a cererii de chemare în judecată) a fost schimbată de instanța de apel, în sensul admiterii apelurilor declarate de pârâți împotriva încheierii din 16 februarie 2022, cu consecința admiterii lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov și admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport cu pârâtul Ministerul Justiției, respectiv respingerea, ca rămas fără obiect, a apelului declarat de reclamantă.
Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamanta A S.R.L. a declarat recurs, iar pârâtul Ministerul Justiției a formulat recurs incident.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A S.R.L., Înalta Curte constată caracterul fondat al căii de atac, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Într-o primă critică, subsumat motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel, depășind limitele învestirii, a admis apelul declarat de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov împotriva încheierii din 16 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul București, deși partea nu declarase apel împotriva acestei încheieri, schimbând în parte soluția, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât.
Procedând la examinarea motivelor de apel formulate de pârâtul Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Înalta Curte constată că prin memoriul înregistrat la dosarul Curții de Apel București, pârâtul a înțeles să declare apel împotriva sentinței nr. 165 din 15 februarie 2023 și împotriva încheierii din 19 ianuarie 2022 pronunțate de Tribunalul București, în cuprinsul cererii de apel neregăsindu-se, nici măcar formal, critici cu privire la încheierea din 16 februarie 2022 pronunțată de prima instanță.
Art. 477 alin. (1) C. proc. civ. stabilește limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat și prevede că „instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului, în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată”.
Acest text de lege consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, potrivit căreia instanţa de apel este ţinută să judece în limitele criticilor invocate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi/sau de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea care au fost criticate, expres sau implicit, de către apelant.
Ca atare, conform principiului anterior enunțat, instanța de apel, ca instanță de reformare, este chemată să cerceteze cauza doar prin raportare la motivele invocate în cererea de apel, neputându-se pronunța asupra altor motive de reformare neindicate în conținutul motivelor de apel.
În condițiile în care partea pârâtă nu a formulat critici vizând soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive dispusă prin încheierea din 16 februarie 2022, în soluționarea căii de atac curtea de apel era limitată a examina doar ceea ce s-a apelat.
Din această perspectivă, limitele efectului devolutiv al apelului au fost încălcate, fiind fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În acest context, prin neapelare, soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a rămas definitivă.
Prin cea de-a doua critică, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 425 alin. (l) lit. b) și la art. 482 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei nu este motivată şi în raport de cea de-a doua faptă imputată, respectiv deschiderea cărţii funciare din 2003, nefiind analizate criticile sale privind momentul producerii prejudiciului şi implicit al începerii curgerii termenului prescripţiei.
Înalta Curte constată că și această critică, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., este fondată.
Examinând cererea de apel formulată de pârâtul Ministerul Justiției, cu privire la soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel a omis a analiza considerentele pârâtului referitoare la momentul producerii prejudiciului și, implicit, al începerii curgerii termenului de prescripție și în raport de cea de-a doua faptă imputată, respectiv deschiderea primei cărți funciare a imobilului în anul 2003, fără verificarea registrului de transcripțiuni și inscripțiuni.
Astfel, se constată că, deși instanța de apel a făcut trimitere la soluția pronunțată de prima instanță care a reținut că ”fapta din 1995 nu producea nici un efect dacă a doua faptă, constând în omisiunea verificării registrelor de transcripţiuni la momentul deschiderii cărţii funciare, nu ar fi existat” și, de asemenea, a făcut referire la susținerile reclamantei cu privire la faptul că ”inexactitatea transcrierii titlului subscrisei nu a determinat și nici nu putea să determine, sub nici o formă sau măsură, deschiderea ilegală a cărții funciare din 2003”, a conchis, în mod surprinzător, că: ”Din cele arătate rezultă că orice eventual prejudiciu al faptei din anul 1995 săvârşite de prepusul pârâtului Ministerul Justiţiei putea şi trebuia să fie cunoscut cel mai târziu la data de 08.09.2006.”
Caracterul ambiguu, omisiv și incomplet al motivării excepţiei doar în raport de una dintre cele două fapte reţinute în sarcina pârâtului se coroborează cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) noul C. civ. – hotărârea fiind susceptibilă de reformare pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenta-reclamantă prin cea de-a treia critică din recurs.
Potrivit art. 2528 alin. (1) noul C. civ. privitor la prescripţia extinctivă, ,,Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea”.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a reținut că: ”Despre existenţa şi conţinutul faptei constând în transcrierea greşită a actului, apelanta reclamantă putea să ia cunoştinţă încă de la momentul producerii ei.
Despre efectele faptei şi prejudiciul produs prin aceasta, apelanta reclamantă trebuia să ia cunoştinţă cel mai târziu la data de 08.09.2006 când i-a fost respinsă cererea de înscriere preferențială a dreptului de proprietate asupra imobilului identificat prin cartea funciară nr. (...) a comunei Mogoșoaia.
Prin urmare, Curtea reţine că termenul de prescripţie de trei ani a început să curgă la data de 08.09.2006.”
Reținând ca moment de început al termenului de prescripție data la care reclamantei i-a fost respinsă cererea de înscriere preferențială a dreptului de proprietate asupra imobilului, instanța de apel a apreciat că ”prejudiciul” a constat, practic, în greșita transcriere a actului (aceasta fiind, în realitate, una dintre faptele ilicite invocate prin acțiunea promovată).
Or, în cauză, prejudiciul reclamat constă în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului, aspect irevocabil tranșat prin decizia nr. 2134 din 20 noiembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/3/2008, având ca obiect acțiune în revendicare. În considerentele acestei hotărâri, instanța supremă a reținut că titlurile de proprietate ale pârâţilor (proprietari ai loturilor înstrăinate) sunt preferabile celui de care se prevalează reclamanta, deoarece transcrierea titlului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni a fost inexactă, iar deschiderea primei cărţi funciare a imobilului, făcută cu încălcarea art. 54 din Legea nr. 7/1996, a constituit o împrejurare decisivă pentru crearea aparenţei de care s-au prevalat cu succes pârâţii.
Este corectă, așadar, susținerea recurentei-reclamante, în sensul că a pierdut beneficiul dreptului de proprietate abia la data pronunțării soluției irevocabile de respingere a cererii sale de revendicare a imobilului, moment de la care partea a fost lipsită de dreptul de dispoziție și șansa recăpătării dreptului de a folosi imobilul. Anterior tranşării în instanţă a conflictului între proprietarii care deţineau titluri valabile asupra aceluiaşi imobil, titlul de proprietate al reclamantei se bucura de efectele juridice specifice, independent de faptul că prerogativele dreptului de proprietate erau sau nu exercitate efectiv.
Totodată, astfel cum și recurenta a evidențiat, la momentul reținut de instanța de apel (anul 2006) nu se produsese încă paguba, cât timp partea deținea un titlu valabil - deși a dobândit caracter litigios, dreptul său de proprietate deținut în temeiul titlului nu a încetat să existe. Prejudiciul a devenit cert odată cu pronunțarea soluției irevocabile de respingere a acțiunii în revendicare.
Faptul că la data de 8 septembrie 2006 cererea de înscriere preferențială a dreptului de proprietate asupra imobilului formulată de reclamantă a fost respinsă de către Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, cu motivarea că atât dreptul dobândit de reclamantă, cât și drepturile dobândite de cumpărători subsecvenți provin de la același autor (proprietarul inițial C), nu echivalează cu producerea prejudiciului. Deschiderea cărții funciare și înscrierea unei persoane cu titlu de proprietar nu are caracter absolut în ceea ce priveşte paguba pricinuită reclamantei și persoana răspunzătoare de producerea acesteia.
Prejudiciul produs reclamantei a constat în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului teren, iar momentul la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea este cel al pronunțării deciziei nr. 2134 din 20 noiembrie 2019 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dată la care soluția privind respingerea cererii de revendicare a rămas irevocabilă.
Rezumativ, se constată, aşadar, că termenul general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., a început să curgă la data de 20 noiembrie 2019, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 16 aprilie 2021, astfel încât soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei extinctive faţă de pârâtul Ministerul Justiţiei a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 2528 alin. (1) C. civ.
Cel de-al patrulea motiv de recurs formulat de recurenta-reclamantă face referire la soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov. Criticile nu se mai impun însă a fi analizate, având în vedere considerentele anterior reținute în examinarea primului motiv de recurs, considerentele și soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât rămânând definitivă.
Ultima critică formulată de recurenta-reclamantă vizează considerentele instanței privind soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției. Critica este subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ipoteza încălcării prevederilor art. 57 din Legea nr.7/1996, art. 4 şi 10 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a birourilor de carte funciară, respectiv art. 35 din Decretul nr. 31/1954 raportat la art. 3 şi art. 4 lit. m) din Decretul nr. 377/1960 şi art. 105 şi 108 din Legea nr. 36/1995.
În soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța de apel a reținut că nu poate fi atrasă răspunderea pentru fapta proprie a pârâtului Ministerul Justiției, dat fiind că ”prima faptă nu a fost săvârșită de Ministerul Justiției prin reprezentantul legal (Ministrul Justiţiei) sau printr-un organ reprezentativ pentru a se reține că acest pârât răspunde pentru fapte proprii în condițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954”, iar ”secretarii notariatelor de stat şi notarii de stat nu erau în anul 1995 organe care materializau voinţa Ministerului Justiţiei”, astfel încât, ”în principiu, răspunderea notarilor de stat în temeiul codului civil pentru faptele proprii, exclude răspunderea Ministrului Justiţiei ca organ de stat care i-a angajat pe aceştia”, conchizând că ”pârâtul Ministerul Justiţiei nu răspunde pentru faptă proprie, cum greşit a reţinut prima instanţă, însă, trebuie să răspundă pentru fapta altei persoane în condiţiile art. 1000 alin. (3).”
Recurenta-reclamantă a arătat că aceste considerente ale instanței de apel sunt nelegale, venind în contradicţie cu textele de lege invocate în susținerea acțiunii şi aspectele reţinute de instanţa de fond, majoritatea rămase neanalizate, respectiv cele privitoare la a doua faptă - de deschidere nelegală a primei cărţi funciare a imobilului în 2003 - și cele privitoare la transcrierea inexactă a titlului de proprietate al reclamantei în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni din anul 1995, care constituie o condiţie ce intră în complexul cauzal care a determinat producerea pagubei în patrimoniul reclamantei.
Criticile aferente acestui ultim motiv din cererea de recurs a recurentei-reclamante vor fi examinate odată cu recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei, printr-un raţionament comun, deoarece vizează soluția dată de instanța de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestui pârât şi, în aceste condiţii, necesită un răspuns unitar.
Prin cererea de recurs, recurentul-pârât a solicitat să se constate incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, pentru greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., art. 38 din Legea nr. 36/1995, art. 57 din Legea nr. 7/1996, arătând că în mod greşit instanța de apel a reţinut existenţa raportului de prepuşenie între Ministerul Justiţiei şi notarul public, având în vedere că nicio dispoziţie legală nu stabileşte existenţa unui raport de subordonare între Ministerul Justiţiei şi notari, fiind vorba cel mult despre posibilitatea de a dispune un control profesional administrativ al activităţii notarilor publici, elemente care nu sunt specifice raportului de prepuşenie. De asemenea, cu privire la cea de-a doua faptă reclamată ca fiind delict civil aflat la originea prejudiciului, în mod greşit s-a susţinut existenţa raportului de prepuşenie între Ministerul Justiţiei şi judecătorul de carte funciară, respectiv conducătorul de carte funciară motivat de atribuţiile prevăzute de OMJ nr. 2371/C/1997. Câtă vreme prejudiciul putea fi înlăturat prin exercitarea acţiunilor şi căilor de atac prevăzute de lege, nu poate fi atrasă răspunderea Ministerului Justiţiei, în legile speciale existând dispoziţii atât cu privire la răspunderea notarului, cât şi cu privire la răspunderea judecătorului.
Controversa esențială în jurul căreia este construit motivul de recurs, invocat atât de recurenta-reclamantă, cât și de recurentul-pârât, este soluția dată de instanța devolutivă excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției și argumentele care o susțin.
Cu relevanță în ceea ce privește stabilirea cadrului procesual, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 36 C. proc. civ. „calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.”
Lipsa calităţii procesuale nu se confundă cu netemeinicia acţiunii, deoarece, în cazul unei acţiuni introduse de o persoană fără calitate procesuală activă sau împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dreptul există, dar acţiunea nu a fost introdusă de titularul lui sau nu a fost introdusă împotriva subiectului pasiv al raportului litigios, în vreme ce în cazul unei acţiuni nefondate instanţa constată chiar inexistența dreptului reclamat.
Verificările privind îndeplinirea acestei condiţii nu presupun o analiză efectivă a modului de realizare a dreptului în litigiu, ci dovedirea existenţei elementelor din care să rezulte concordanţa între afirmaţiile deduse judecăţii ale părţii reclamante (împotriva părții pârâte) şi calitatea aparentă de titular al dreptului pretins (respectiv, în cazul pârâtului, persoană chemată să răspundă în calitate de subiect al raportului litigios).
Prin urmare, faţă de considerentele anterior arătate, instanța de apel era ținută să analizeze critica de nelegalitate formulată de apelantul-pârât vizând limitele investirii sub aspectul cadrului procesual, în acord cu pretențiile solicitate prin chemarea de chemare în judecată.
Astfel cum în mod legal a reținut prima instanță, identitatea dintre partea obligată în cadrul pretinsului raport juridic delictual și partea chemată în judecată în calitate de pârât putea fi relevată prin simpla raportare la temeiul de drept invocat. Dovedirea faptei ilicite și a prejudiciului pretins reprezintă aspecte care ține de temeinicia cererii de chemare în judecată, neputând fi sancționate ca excepție procesuală.
Pe tărâmul răspunderii civile delictuale, analiza calității procesuale pasive se poate lesne confunda cu examinarea uneia dintre cele patru condiții cumulative a antrenării acestei răspunderi, anume existența faptei ilicite în sarcina pârâtului, ceea ce atrage incidența tezei a doua din art. 36 C. proc. civ., calitatea de parte obligată în cadrul raportului juridic presupunând antamarea fondului și analiza faptei ilicite pretinse, operațiune juridică pe care instanța a realizat-o în concret, prin stabilirea faptelor ilicite imputate delictual.
Prin urmare, criticile ambilor recurenți, din perspectiva nelegalei soluționări a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiției, sunt fondate, întrucât, prin stabilirea faptelor ilicite imputate pe tărâm delictual, dar și a împrejurării că pârâtul Ministerul Justiție nu răspunde pentru fapta proprie, în soluționarea excepției, instanța de apel a invocat argumete ce vizează fondul raportului juridic dedus judecății, iar nu calitatea procesuală pasivă.
Înalta Curte apreciază că instanța de apel a pronunțat o soluție neprocedurală, admițând excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, dar antamând în motivare, cu preponderență, chestiuni de fond. În egală măsură, această ipoteză se circumscrie unei contradicții între considerente și dispozitiv, câtă vreme cauza a fost soluționată prin admiterea unei excepții, iar considerentele vizează analiza condițiilor de fond ale răspunderii civile delictuale, situație în care se impune casarea deciziei recurate.
Astfel cum s-a arătat, existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate de părți reprezintă chestiuni de fond ce se impun a fi examinate odată cu analiza condițiilor răspunderii civile delictuale ce se cer a fi cumulativ îndeplinite, respectiv existența faptelor ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciu, respectiv existența vinovăției.
Pentru toate considerentele expuse, cum criticile formulate de ambii recurenți sunt fondate, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate, va casa decizia curţii de apel şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării, prin raportare la dezlegările date asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere, totodată, faptul că soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov a rămas definitivă, instanţa de apel urmează să examineze criticile ce vizează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale din cererile de apel formulate de toate părțile, ținând cont de faptul că, urmare a soluțiilor pronunțate asupra excepțiilor, temeiul formal al respingerii apelului reclamantei nu mai subzistă, astfel încât se impune soluţionarea acestuia pe fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul principal declarat de reclamanta A S.R.L. şi recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva deciziei nr. 378 A 28 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 decembrie 2024.