Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 10 august 2017 sub nr. x/2017, reclamanta Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat acţiune prin care a solicitat restituirea imobilului teren - Faleza litoralului românesc, în suprafaţă de 15900 mp, situată în municipiul Constanţa, judeţul Constanţa, aflat în patrimoniul public al Statului Român şi în administrarea sa; rectificarea cărţilor funciare nr. x, nr. 232335, nr. 17282 în sensul radierii menţiunilor cu privire la dreptul de proprietate înscris în favoarea Municipiului Constanţa asupra terenului în suprafaţă de 15.900 mp.
În drept, reclamanta a invocat prevederile Legii nr. 213/1998, C. civ., Legea nr. 107/1996, O.U.G. nr. 107/2002, O.U.G. nr. 202/2002.
I.2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Constanţa, secţia Civilă
Prin sentinţa civilă nr. 2661 din 09 martie 2018, Judecătoria Constanţa, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.
I.3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă
Prin sentinţa civilă nr. 2627 din 27 octombrie 2020, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a respins ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral; a respins ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, excepţie invocată de pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa; a respins ca nefondată, excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 16 din 28.01.2000, formulată de pârâţii Municipiul Constanţa şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa; a admis excepţia de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Constanţa nr. 16/28.01.2000, invocată de reclamanta Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral şi a constatat că aceasta este nelegală cu privire la art. 1 în ceea ce priveşte terenul în suprafaţă de 13.173 mp, din totalul de 60,25 ha; a admis în parte, acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională Apele Romane prin Administraţia Bazinală de Apa Dobrogea Litoral, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a dispus obligarea pârâţilor Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa să lase pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în deplină proprietate şi reclamantei Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral în deplină posesie, terenul în suprafaţă de 13.173 mp, identificat în expertiza judiciară A. ca fiind situat pe raza municipiului Constanţa, între str. x (la Nord) şi str. x, formată din baza malului până unde este plaja (denumit în schiţă taluz jos) şi malul de sus (denumit în schiţă mal), astfel: suprafaţa de 2230 mp (suprafaţa delimitată de punctele 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15, 16. 17. 18. 19,20,21,22,23,24.25. anexa 1); suprafaţa de 3682 mp (suprafaţa delimitată de punctele 18. 19.20.21. 22. 23. 24. 25. 26,27.28.29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38, 39, 40, 41. 42. 43. 44. 45. 46. 57. 48. 49. 50. 51. 52. anexa 1); suprafaţa de 8261 mp (suprafaţa delimitată de punctele 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37. 38. 39,40. 41.42. 43. 44, 45,46. 57. 48,49, 50, 51, 52. 53, 54. 55. 56. anexa 2).
Prin încheierea din 19 ianuarie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis cererea formulată de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa privind îndreptarea erorii materiale şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinţei civile nr. 2627 din 27 octombrie 2020, pronunţate de secţia I civilă a Tribunalului Constanţa, în sensul că suprafaţa de teren revendicată este de 14173 mp, iar nu de 13173 mp, cum din eroare a fost menţionat.
I.4. Decizia Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 31 C din 03 februarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 2627 din 27 octombrie 2020, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei Administraţia Naţională "Apele Române"-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral şi a respins acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea - Litoral, în contradictoriu cu pârâtele Municipiul Constanţa prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă. A dispus obligarea intimaţilor Administraţia Naţională "Apele Române"-Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa către apelanţii Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Constanţa la plata sumei de 1428 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, onorariu avocat, în cotă de câte 50% fiecare.
I.5. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 31C din 03 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă au declarat recurs reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.
I.5.1 Recursul formulat de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea-Litoral
Prin cererea de recurs întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii curţii de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în sensul respingerii apelurilor şi menţinerii ca temeinice şi legale, a sentinţei civile nr. 2627 din 27 octombrie 2020, pronunţate de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă.
Recurenta-reclamantă a învederat că instanţa de apel a dat o greşită dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
În opinia recurentei-reclamante, hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 136 alin. (3) din Constituţie, art. 858 şi urm. din C. civ., art. 3 alin. (1) din Legea Apelor nr. 107/1996, ale Legii nr. 213/1998, O.G. nr. 202/2002, H.G. nr. 546/2004 si H.G. nr. 1705/2006 -Anexa 12.
Recurenta-reclamantă a arătat în esenţă, că în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu se poate proba că imobilul ce face obiectul cauzei, în suprafaţă de 13173 mp, se identifică în suprafaţă cu imobilul menţionat la Anexa nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006, la numărul MF 64001, reţinerile curţii de apel referitoare la operaţiunea administrativă de delimitare a domeniului public al statului în zona costieră neavând legătură cu obiectul cauzei.
În continuare, recurenta-reclamantă a arătat că este real că legiuitorul a stabilit prin O.U.G. nr. 202/2002 şi H.G. nr. 546/2004 o delimitare a bunurilor din domeniul public aflate în zonă costieră, însă această delimitare nu a fost efectuată din motive care nu îi sunt imputabile. Totodată, norma specială prevede că linia ţărmului se actualizează periodic prin măsurători în funcţie de care se delimitează bunurile imobile care fac parte din domeniul public al statului în zona costieră.
A mai învederat că legiuitorul recunoaşte legea ca reprezentând un mod de dobândire a dreptului de proprietate, respectiv a celui de administrare, asupra bunurilor aflate în domeniul public, aşa cum reiese din prevederile art. 41 din Legea nr. 7/1996, iar potrivit Studiului de delimitare a falezei litoralului românesc, întocmit în anul 2014, bunul imobil ce face obiectul prezentei cauze reprezintă faleza litoralului românesc, aflat exclusiv în domeniul public al statului. În ipoteza în care nu era pe deplin lămurită identificarea exactă a limitelor bunului imobil revendicat, se impunea ca instanţa să dispună, din oficiu, administrarea de probe, efectuarea de contraexpertize tehnice judiciare care să clarifice poziţionarea imobilului.
Totodată, nedepunerea la dosarul cauzei a schiţelor şi a măsurătorilor cadastrale nu poate reprezenta temei pentru constatarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
În aplicarea considerentelor, cu valoare de principiu, ale deciziei nr. 406/2016 a Curţii Constituţionale, imobilul ce face obiectul cauzei pendinte nu a ieşit din domeniul public al statului, iar pârâţii nu au depus la dosarul cauzei probe din care să rezulte că bunul a intrat în domeniul privat al Unităţii Administrativ teritoriale Constanţa, aceştia nedeţinând niciun titlu de proprietate valabil, de care să se poată prevala. Ca atare, trecerea imobilului în litigiu în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale Constanţa prin hotărâre a Consiliului local este una nelegală, având în vedere că această măsură nu poate fi dispusă decât prin Hotărâre de Guvern. Imobilul în litigiu nu s-a aflat niciodată în circuitul civil, prevederile Legii nr. 8/1974 şi Legii nr. 107/1996 atestând apartenenţa acestuia la domeniul public al statului.
Prin urmare, din coroborarea prevederilor art. 858 şi a art. 859 alin. (1) şi alin. (2), a art. 860 din C. civ., a normelor cuprinse în Legea nr. 213/1998, a art. 285 şi a art. 286 din O.U.G. nr. 57/2019, faleza litoralului românesc nu este inclusă în categoria bunurilor care fac parte din domeniul public local, ci face parte din domeniul public al statului, evidenţiat în Anexa la Legea nr. 213/1998, capitolul I pct. 3.
Titlul de proprietate al Statului Român asupra imobilului în litigiu este reprezentat de declaraţia legii, reţinerile curţii de apel fiind în contradicţie cu prevederile art. 859 din C. civ., ale art. 3 din Legea apelor, art. 286 alin. (2) din Codul Administrativ.
Conchizând, recurenta-reclamantă a susţinut că în mod greşit, instanţa de apel a dat dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuale active, acceptând în mod nepermis, exclusiv apărările formulate de pârâţi.
I.5.2 Recursul formulat de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa
Prin cererea de recurs, întemeiată în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.
În susţinerea criticii de nelegalitate, recurentul pârât a expus în esenţă, următoarele argumente:
În mod greşit instanţa de apel, în soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Statului Român şi a reclamantei, a reţinut că simpla indicare în cadrul acţiunii petitorii a dispoziţiilor normative care includ un bun în domeniul public al statului, nu este suficientă pentru justificarea existenţei dreptului de proprietate, respectiv că în cauza pendinte, nu a fost făcută dovada dobândirii, prin lege, a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 15900 mp, care se află cuprinsă între str. x., la Nord, şi str. x, la Sud, şi care în prezent se află în posesia pârâtului Municipiul Constanţa.
Nelegale sunt şi reţinerile curţii de apel potrivit cărora reclamanta nu şi-a justificat legitimarea procesuală activă din perspectiva fondului dreptului evocat, în sensul în care nu a fost în măsură să prezinte documentaţia cerută de lege pentru confirmarea apartenenţei imobilului la domeniul public al statului, iar pârâtul Statul Român nu a exhibat nicio schiţă de reperaj sau de descriere topografică a punctelor de bornare a liniei costiere şi nu a furnizat instanţei elemente care să definească accepţiunea termenului de "faleză" pe care 1-a avut în vedere atunci când a înscris imobilul în inventarul bunurilor din domeniul public al statului.
Contrar reţinerilor instanţei de apel, titlul de proprietate al pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa asupra imobilului în litigiu exhibă de la lege.
Demersul juridic pendinte al reclamantei ca şi al terţului chemat în garanţie, Statul Român prin Ministerul Finanţelor prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, afirmă şi urmăresc protejarea dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 15900 mp, aflat în administrarea reclamantei şi care, în virtutea acestui drept de administrare, are obligaţia de a se comporta ca un adevărat proprietar, justificând astfel, din această perspectivă, legitimare procesuală activă.
Reclamanta a acţionat atât pentru apărarea dreptului de administrare, cât şi pentru apărarea dreptului de proprietate publică, acţiunea fiind însuşită de intervenientul forţat Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
Prin urmare, cererea de chemare în judecată pendinte a fost formulată în numele titularului dreptului de proprietate, ceea ce justifică reclamantei calitate procesuală activă în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, probele administrate în cauză au dovedit că imobilul în litigiu aparţine domeniului public al statului, iar includerea acestuia în domeniul privat al Municipiului Constanţa a fost dispusă în mod abuziv, fără temei legal, simpla existenţă a imobilului în inventarul terenurilor din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, nefiind aptă a justifica apartenenţa acestuia la domeniul privat.
Cum în cauză, nu a fost emisă nicio Hotărâre de Guvern care să dispună schimbarea regimului juridic al imobilului în litigiu şi trecerea acestuia din domeniul public al statului în domeniul public sau privat al unităţii administrativ teritoriale, hotărârile de consiliu local sunt lovite de nulitate absolută, aşa cum prevede art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În susţinerea respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, recurentul pârât a făcut trimitere la jurisprudenţa secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia civilă nr. 412 din 23 februarie 2019 şi decizia civilă nr. 437 din 27 februarie 2019, susţinând, totodată, că reclamanta nu urmăreşte revendicarea unui bun propriu, ci acţionează în calitate de administrator al bunurilor prevăzute de Legea nr. 107/1996, dreptul de administrare neputând fi înţeles în mod restrictiv.
Art. 7 din O.U.G. nr. 202/2002 privind gospodărirea integrată a zonei costiere prevede că niciun drept privat nu se poate opune proprietăţii publice din zona costieră şi orice hotărâre sau decizie a autorităţilor publice locale care încalcă aceste reglementări sunt nule de drept. Totodată, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale nu se poate realiza decât în condiţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, respectiv la cererea Consiliului local prin Hotărâre de guvern.
Prin urmare, în cauză se impune compararea titlului de proprietate al pârâţilor, reprezentat de un simplu inventar, cu cel al reclamantei, care exhibă de la lege, potrivit art. 863 lit. f) din C. civ.
Instanţa de apel nu a înlăturat declaraţia legii ca reprezentând titlul de proprietate al Statului român asupra imobilului în litigiu, ci doar a statuat că aceasta nu este suficientă pentru a proba dreptul pretins.
Reţinerile curţii de apel sunt în contradicţie şi cu prevederile art. 859 alin. (1) C. civ. care stipulează modalitatea de dobândire de către stat a dreptului de proprietate asupra bunurilor menţionate la alin. (1). Or, prin art. 3 din Legea Apelor, s-a stabilit că aparţin domeniului public al statului, apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazinele hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime.
În mod greşit, instanţa de apel a reţinut că inventarierea bunurilor din domeniul public al statului trebuie să se efectueze pe baza unor delimitări ale domeniului public, pretinsa nedelimitare a acestuia nefiind aptă a conduce la constatarea lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. Or, potrivit art. 288 din Codul administrativ, inventarierea reprezintă o procedură anterioară delimitării care este o operaţiune administrativă, iar parcurgerea sau nu a acesteia nu este esenţială în soluţionarea litigiului pendinte, delimitarea neaducând modificări regimului juridic al bunurilor care aparţin, ope legis, domeniului public.
De asemenea, lipsa procesului-verbal de delimitare a bazei bornate a litoralului românesc şi a cadastrului nu pot influenţa încadrarea imobilului în discuţie în domeniul public, aşa cum în mod greşit a reţinut curtea de apel.
În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, se reţine că aceasta se regăseşte la filele x ale dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia I civilă.
I.6. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, şi menţinerea, ca temeinică şi legală, a deciziei civile nr. 3IC din 03 februarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
În combaterea recursurilor formulate în cauză, intimaţii-pârâţi au susţinut că în mod corect, instanţa de apel a dat dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă.
Pe fondul cauzei, intimaţii pârâţi au susţinut în esenţă, că H.G. nr. 1705/2006 nu poate constitui titlu de proprietate pentru suprafaţa revendicată în raport de care reclamanţii să îşi legitimeze calitate procesuală activă în prezenta cauză şi nici nu au depus înscrisuri din care să rezulte că a avut loc o inventariere a suprafeţei de 14173 mp, efectuată pe baza unor delimitări ale domeniului public, în baza metodologiei elaborate de către autoritatea cu atribuţii în domeniu şi a lucrărilor efectuate pe baza datelor colectate, necesare pentru delimitare potrivit procedurii impuse de art. 19 din H.G. nr. 546/2004.
Totodată, intimaţii pârâţi au mai arătat că, în considerarea dispoziţiilor art. 865 C. civ., reclamanta se putea legitima procesual ca titulară a acţiunii care urmăreşte apărarea în justiţie a proprietăţii publice a statului, însă aceasta nu a probat că exercită un drept de administrare pe suprafaţa de 15900 mp indicată în cadrul cererii de chemare în judecată.
În cauză, nu a fost formulat răspuns la întâmpinare.
I.7. Procedura de filtru
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 septembrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.R.F.P. Galaţi, prin A.J.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 31/C din 3 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa şi a fixat termen de judecată la data de 14 ianuarie 2025, ora 9:30, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Principala critică comună a celor două recursuri formulate, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este aceea că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că legea nu constituie în cazul de faţă, modul de dobândire a proprietăţii asupra imobilului litigios, invocat a fi faleză a Mării Negre.
Într-adevăr, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a statuat:
"Bunul imobil care face obiectul prezentei cereri nu este direct nominalizat prin prevederile art. 136 alin. (3) teza întâi din Constituţia României şi de cele ale art. 859 alin. (1) C. civ., natura juridică a terenurilor menţionate de entitatea reclamantă ca fiind "faleza Mării Negre" fiind dată, după cum afirmă ANAR - ABADL, de dispoziţiile Legii nr. 107/1996.
Curtea de apel reţine că titularul dreptului de proprietate publică nu este exonerat de obligaţia de a face dovada dobândirii legale a bunului imobil sub acest regim, textul art. 858 C. civ. arătând că proprietatea publică este dreptul de proprietate care aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege" (pagina 13 a deciziei de apel).
Critica recurenţilor este fondată. Astfel, potrivit art. 858 C. civ., "Definiţia dreptului de proprietate publică - Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparţine statului sau unei unităţi administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declaraţia legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege".
În acelaşi timp, art. 859 C. civ. stipulează:
"Obiectul proprietăţii publice. Delimitarea de domeniul privat - (1) Constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică.
(2) Celelalte bunuri care aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege".
Aplicând metodele de interpretare sistematică, gramaticală şi teleologică a acestor norme juridice, rezultă în privinţa obiectului dreptului de proprietate publică, că, pe de o parte, declaraţia expresă a legii este cea care determină delimitarea domeniului public restrâns (respectiv cel format din bunuri obiect exclusiv al proprietăţii publice) al Statului român.
Pe de altă parte, rezultă că pentru toate celelalte bunuri care fac parte, după caz, din domeniul public (extins) al Statului sau al unităţilor administrativ - teritoriale sau din domeniul privat al acestora, cu privire la care nu există declaraţia expresă a legii că ele aparţin exclusiv proprietăţii publice, condiţia impusă imperativ de legiuitor este aceea ca dobândirea acestor bunuri să se facă prin unul din "modurile prevăzute de lege", art. 858 C. civ. având aşadar, caracter general şi fiind concretizat efectiv prin dispoziţiile consecutive ale art. 859 C. civ.
Sintagma dobândirea acestor bunuri să se facă prin unul din "modurile prevăzute de lege" primeşte un dublu sens, şi anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ. (achiziţie publică, expropiere, donaţie sau legat, prin convenţie cu titlu oneros, prin transfer din domeniul privat al statului/unităţii administrativ-teritoriale în domeniul public sau prin alte moduri stabilite de lege), iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerinţelor legii în vigoare, la data dobândirii lui; reclamantul să poată deci, face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat.
În privinţa însă, a bunurilor care fac obiect exclusiv al proprietăţii publice, recunoaşterea legii ca şi mod de dobândire a dreptului de proprietate publică este realizată de altfel, inclusiv de Curtea Constituţională ce de exemplu, prin decizia sa nr. 406/2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 533 din 15 iulie 2016, a arătat:
"Curtea reţine că, potrivit art. 136 alin. (3) teza finală din Legea fundamentală, raportat la art. 860 alin. (3) teza întâi din C. civ., în situaţia în care bunurile formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice a statului ori a unităţii administrativ-teritoriale, în temeiul unei legi organice, (...)". Inclusiv doctrina juridică atestă un asemenea punct de vedere (a se vedea inter alia, Drept administrativ, Vol II, ediţia 4, Editura C. H. Beck, 2017, ISBN 978-606-18-0734-5, Prelegerea XVII, secţiunile 5 şi în special 6, autor B., secţiuni regăsite şi la adresa de internet https://lege5.ro/App/Document/gi4dsnrrg4zq/drept-administrativ-vol-ii-editia-4?pid=264270178&expression=#p-264270178).
De altfel, un alt exemplu de recunoaştere a legii drept modalitate de dobândire a dreptului de proprietate îl constituie şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale:
"Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobîndite cu alt titlu".
Similar, se observă că însuşi legiuitorul naţional confirmă legea ca şi mod de dobândire a dreptului de proprietate, în cadrul de exemplu, al art. 41 alin. (5) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare, forma în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată:
"Pentru imobilele a căror apartenenţă la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este stabilită prin acte normative, intabularea se va efectua în baza hotărârilor Guvernului, hotărârilor consiliului local, judeţean sau al municipiului Bucureşti de însuşire a inventarelor cu privire la aceste bunuri imobile, însoţite de (...)".
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat similar, prin decizia sa obligatorie nr. 25/2015, că "gazele de şist se includ în categoria "resurselor de petrol" ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aparţin statului român", raportându-se potrivit considerentelor cuprinse în decizie, doar la cercetarea aspectului dacă gazele de şist reprezintă resurse de petrol în sensul art. 1 din Legea petrolului nr. 238/2004, răspunsul pozitiv determinând de plano, fără nici o altă dezbatere suplimentară, aprecierea includerii gazelor de şist în domeniul public restrâns al Statului român.
Aşadar, stabilind ca principiu că în cazul bunurilor expres prevăzute ca făcând parte din domeniul public al Statului, prin Constituţie sau prin legi organice, actul normativ respectiv, declaraţia legii reprezintă modul primar de dobândire a dreptului de proprietate asupra acestor bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice (în acelaşi sens indicându-se din jurisprudenţa instanţei supreme şi decizia civilă nr. 2655 din 14/12/2023 a secţiei I Civile), Înalta Curte constată aşadar, o interpretare eronată de către instanţa de apel a prevederilor art. 858 şi urm. C. civ.
Continuând, grefat pe principiul enunţat în paragraful precedent, Înalta Curte constată că potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României, "Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice".
Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, în forma în vigoare la data introducerii prezentei acţiuni, "(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege".
Aşadar, conform art. 3 alin. (1) al Legii nr. 213/1998 sunt identificate următoarele trei categorii de bunuri care alcătuiesc domeniul public (în sens larg). În primul rând, este vorba de bunurile prevăzute la art. 135 alin. (3) din Constituţie. În al doilea rând, este vorba de bunurile stabilite în anexa la lege. În al treilea rând, "orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege".
În Anexa la legea menţionată, intitulată "Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, la punctul I subpunctul 3, se specifică:
"Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: (...) 3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare".
Codul Administrativ care în 2019 a abrogat parţial Legea nr. 213/1998, reia în art. 286 alin. (2), aceeaşi soluţie legislativă:
"Domeniul public - Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele prevăzute în anexa nr. 2, precum şi din alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public naţional", menţionând în anexa sa nr. 2, intitulată de asemenea, "Lista cuprinzând unele bunuri care aparţin domeniului public al statului: (...) 3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare".
În egală măsură, conform art. 3 alin. (1) din Legea apelor nr. 107/1996, "Aparţin domeniului public al statului apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depăşesc suprafaţa de 10 km2, malurile şi cuvetele lacurilor, precum şi apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime".
Aşadar, întrucât în situaţia falezei Mării Negre, există consacrări normative prin legi organice (reţinute de altfel, inclusiv de instanţa de apel în decizia recurată), asupra apartenenţei sale la domeniul public al Statului român, rezultă potrivit celor expuse supra, că în cazul falezei mării, legea însăşi constituie modul de dobândire a dreptului de proprietate publică al Statului, aprecierea în sens contrar a instanţei de apel fiind aşadar, incorectă, recurenţilor neincumbându-le în aceste condiţii, nici obligaţia de dovedire a modului de dobândire a dreptului de proprietate în condiţiile art. 863 C. civ., astfel cum în mod nefondat a reţinut curtea de apel şi astfel cum susţin şi intimaţii prin întâmpinarea formulată în faza procesuală de recurs.
Un al doilea argument esenţial reţinut de instanţa de apel în justificarea soluţiei sale de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active în cauză, l-a constituit neindividualizarea imobilului litigios din prezenta cauză în actele normative de care se prevalează recurenţii în dovedirea dreptului lor de proprietate publică asupra imobilului litigios (în special, H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului), curtea de apel apreciind că menţionarea din cuprinsul actelor normative vizează doar aptitudinea unui bun care are natura sau destinaţia publică respectivă să intre în sfera domeniului public al Statului, nominalizarea generică în conţinutul legii nefiind suficientă pentru a pretinde că bunul aparţine regimului juridic respectiv, în lipsa delimitării sale materiale.
Astfel, instanţa de apel a arătat că nu a fost prezentată documentaţia care atestă delimitarea faptică a suprafeţei totale de 12,7 ha (127.000 mp) menţionate la poziţia 64002 din Anexa 12 la H.G. nr. 1705/2006 ca reprezentând "faleze, plajă neamenajată jud. Constanţa", nefiind posibil astfel, nici să se determine regimul juridic al terenului revendicat pe baza unei expertize judiciare realizate în chiar procesul privind revendicarea. Acest punct de vedere a fost invocat şi de intimaţii pârâţi în cadrul întâmpinării formulate în recurs.
Raţionamentul juridic al instanţei de apel este însă, fundamental eronat.
Astfel, Înalta Curte constată că atât timp cât potrivit celor anterior enunţate, faleza Mării Negre este inclusă în domeniul public al Statului român, includere atestată şi scriptic prin poziţia 64002 din Anexa 12 la H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, rezultă că determinantă în cauza de faţă nu este încadrarea imobilului litigios în cele 12,7 ha menţionate scriptic, ci verificarea naturii, a destinaţiei publice de faleză a mării, a bunului respectiv. Odată stabilită această natură, respectiv că imobilul reprezintă faleză a mării, atunci devin incidente normele juridice congruente şi conjugate anterior ilustrate, norme care îi circumscriu imobilului regimul juridic de bun aparţinând domeniului public al Statului român.
Concluzia se impune întrucât astfel cum s-a ilustrat supra, natura expusă a bunului, respectiv aceea de faleză a mării, este cea care atrage automat regimul juridic al domeniului public al Statului, în condiţiile în care toate actele normative ilustrate nu disting în această direcţie sub aspectul determinării în concret a localizării imobilului, a mărimii sale sau a altui eventual criteriu de acest gen, singura cerinţă instituită de ansamblul normelor juridice enunţate, fiind aceea ca imobilul să constituie faleză a mării. Or, potrivit adagiului latin ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă.
Din această perspectivă expusă, sunt incorecte aserţiunile instanţei de apel, însuşite de intimaţii pârâţi, în sensul că prin declaraţia legii, se instituie în astfel de cazuri, doar aptitudinea bunului de a fi cuprins în domeniul public al Statului sau că nominalizarea bunului ca aparţinând domeniului public al Statului, în conţinutul legii, este doar generică şi astfel, insuficientă pentru a atrage regimul juridic presupus de domeniul public al Statului.
În acest context configurat, devine aşadar, nerelevantă în silogismul juridic al cauzei prezente, împrejurarea invocată de instanţa de apel, a nedepunerii documentaţiei tehnice de delimitare a suprafeţei menţionate în H.G. nr. 1705/2006 pentru a se verifica dacă imobilul litigios face parte din această suprafaţă, împrejurare căreia instanţa de apel i-a acordat o importanţă decisivă.
Prezenta instanţă de recurs apreciază că dimpotrivă, stabilirea naturii bunului imobil litigios - oriunde s-ar afla concret imobilul şi orice alte trăsături ar prezenta - de faleză a Mării Negre este de natură singură să atragă în temeiul legii, apartenenţa sa la domeniului public al Statului şi existenţa astfel, a unui drept de proprietate publică a Statului asupra bunului care să fie opus celui exhibat de intimaţii pârâţi în concursul juridic de comparare presupus de acţiunea în revendicare.
Prin prisma acestor argumente, este eronată inclusiv aprecierea instanţei de apel că expertiza judiciară de profil ar stabili regimul juridic al imobilului. Expertiza judiciară este destinată doar a verifica pe baza constatărilor la faţa locului ale unui specialist în domeniu şi evident în acord cu legislaţia în materie, dacă imobilul reprezintă faleză a Mării Negre, iar dacă este stabilită această natură, destinaţie publică a imobilului, atunci regimul juridic de domenialitate publică a Statului devine incident în temeiul legii, nu în temeiul mijlocului procedural prin care se stabilieşte respectiva natură a bunului.
Este adevărat că astfel cum instanţa de apel a arătat în decizia recurată, invocând inclusiv jurisprudenţa instanţei supreme, inventarierea (prin H.G. nr. 1705/2006) nu reprezintă prin ea însăşi un mod legal de dobândire a dreptului de proprietate, însă, atât timp cât se stabileşte apartenenţa bunului la domeniul public al Statului, prin prisma naturii, destinaţiei sale prevăzute expres de lege, potrivit celor expuse anterior, atunci inventarierea reprezintă o materializare scriptică a dreptului de proprietate al Statului asupra bunurilor respective.
De asemenea, Înalta Curte constată că este adevărat că Metodologia pentru delimitarea domeniului public al statului în zona costieră din 07.04.2004, parte integrantă din Hotărâre 546/2004 privind aprobarea Metodologiei pentru delimitarea domeniului public al statului în zona costieră, stabileşte operaţiuni tehnice pentru delimitarea domeniului public al statului din zona costieră, însă se observă totodată, că nici una dintre dispoziţiile sale, inclusiv art. 11, art. 17, art. 19, art. 22 pe care le invocă intimaţii pârâţi prin întâmpinarea din recurs, nu impune caracterul prealabil al acestei operaţiuni de delimitare în raport cu momentul stabilirii apartenenţei unui astfel de bun la domeniul public al Statului.
Dimpotrivă, în cuprinsul art. 12 din Metodologia analizată se impune actualizarea situaţiei la fiecare 5 ani. Această prevedere este logică, întrucât cel puţin asupra falezei şi plajei mării acţionează un proces dinamic de evoluţie naturală ce face posibilă extinderea, dar şi restrângerea suprafeţei iniţiale.
Nici Legea nr. 597/2001 nu condiţionează recunoaşterea dreptului de proprietate publică asupra unui bun de prealabila întocmire şi/sau reactualizare a planurilor urbanistice generale şi planurilor urbanistice zonale.
De asemenea, Înalta Curte observă că inclusiv H.G. nr. 1705/2006 permite actualizarea inventarului bunurilor din domeniul public al Statului, ceea ce echivalează din punct de vedere juridic, inclusiv cu posibilitatea identificării de alte bunuri domeniale şi includerea lor ulterioară în acest inventar.
Aceeaşi obligaţie de actualizare este recunoscută în mod expres în cadrul Precizărilor privind inventarierea bunurilor din domeniul public al Statului, aprobate prin Ordinul nr. 618/2002 (şi în ordinele similare ulterioare):
"ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi autorităţile publice centrale au obligaţia să reactualizeze şi să depună la Ministerul Finanţelor Publice inventarele bunurilor din domeniul public al statului, cu modificările intervenite în urma inventarierii anuale a patrimoniului".
Toate aceste elemente ilustrate converg către concluzia că în privinţa bunurilor a căror apartenenţă la domeniul public al Statului este stabilită în mod expres prin lege, recunoaşterea dreptului de proprietate publică a statului (şi cu atât mai mult recunoaşterea primordială, originară, a acestui drept) nu este condiţionată de realizarea prealabilă a operaţiunilor de delimitare menţionate în actele normative indicate de instanţa de apel, fiind necesar şi suficient din această perspectivă, astfel cum s-a ilustrat supra, doar verificarea naturii bunului, destinaţiei sale publice ca fiind cea prevăzută de Constituţie sau de legile organice, identificarea anterioară a bunului în vederea stabilirii dreptului de proprietate putându-se realiza în acest context prin mijloacele de drept comun, în vreme ce operaţiunile de delimitare şi întocmire a documentaţiilor prevăzute de actele normative dezbătute în precedent pot fi şi ulterioare.
Cu alte cuvinte, Înalta Curte constată că chiar şi dacă imobilul litigios prezent nu ar face parte din faleza menţionată la poziţia 64002 din Anexa 12 la H.G. nr. 1705/2006 - aspect care însă, nu face obiect de analiză în prezentul recurs, dat fiind caracterul său factual şi limitele exclusiv de legalitate ale prezentului control jurisdicţional -, cu toate acestea constatarea imobilului identificat în prealabil pe baza mijloacelor conferite de legiuitorul naţional în procesul civil, ca fiind faleză a Mării Negre ar fi idonee în a determina recunoaşterea dreptului de proprietate publică al Statului şi subsecvent, actualizarea H.G. nr. 1705/2006 în sensul menţionării inclusiv a acestui bun şi efectuarea tuturor celorlalte obligaţii juridice legale menţionate ale autorităţilor de delimitare a sa.
Aşadar, instanţa de recurs apreciază că din perspectiva ilustrată, instanţa de apel a realizat şi o greşită interpretare şi aplicare a tuturor normelor juridice pe care le-a invocat în susţinerea punctului său de vedere relativ necesităţii realizării în prealabil a operaţiunilor tehnice de delimitare a domeniului public în cazul unui bun litigios revendicat.
De altfel, sub acelaşi aspect, Înalta Curte mai constată că deşi prin răspunsul Ministerului Finanţelor, Secretar de Stat, nr. 317278/15.06.2022 s-a învederat curţii de apel că Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor validează pe baza actelor normative sau individuale, după caz, aprobate, datele din sistemul informatic securizat privind domeniul public aflate în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române" (a se vedea dosar apel, vol. I), cu toate acestea instanţa de apel nu a efectuat o adresă şi către această instituţie publică pentru eventuala identificare a documentaţiei de delimitare faptică pe care a apreciat-o esenţială.
Sub un alt aspect, Înalta Curte notează că în cuprinsul deciziei civile nr. 958/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţate în dosarul nr. x/2008 invocate de instanţa de apel în decizia recurată, instanţa supremă nu a realizat aprecieri în sensul enunţat de curtea de apel din prezenta cauză dedusă judecăţii. Dimpotrivă, lecturând considerentele proprii ale respectivei instanţe de casare, se constată că aceasta a adnotat critic un proces-verbal provizoriu privind stabilirea vecinătăţilor între domeniul public de interes naţional - plajele litoralului românesc al Mării Negre, administrat de C.N. "Apele Române" S.A. şi domeniul public şi privat al Primăriei Municipiului Constanţa, impunând reevaluarea sa.
Aşadar, în temeiul tuturor considerentelor conjugate expuse, Înalta Curte apreciază că esenţial în prezentul proces pentru dezlegarea corectă a excepţiei lipsei calităţii procesuale active puse în discuţia părţilor la ultimul termen de judecată din apel, era ca instanţele fondului să identifice, cu exactitate, terenul revendicat de recurenţi şi să stabilească dacă el reprezintă faleză a Mării Negre, în caz afirmativ, neputându-se reţine lipsa unui titlu de proprietate al Statului asupra imobilului care să fie opus intimaţilor pârâţi, astfel cum s-a ilustrat supra, şi subsecvent, neputându-se reţine nici lipsa calităţii procesuale active.
Drept urmare, întrucât instanţa de apel s-a mărginit în decizia recurată la a admite excepţia lipsei calităţii procesuale active în baza unui raţionament juridic eronat - astfel cum s-a ilustrat în considerentele prezentei decizii de recurs -, fără a mai proceda la analiza celorlalte motive de apel formulate de pârâţi, motive care puneau în discuţie inclusiv contestarea naturii imobilului litigios ca reprezentând faleză a Mării Negre, prin prisma unor argumente invocate de apelanţii pârâţi legate de definiţiile legale oferite acestui termen tehnic de dreptul pozitiv naţional sau de factorul antropic, rezultă atunci că încălcarea de către curtea de apel a normelor juridice enunţate în cuprinsul prezentei decizii a determinat şi neconfigurarea completă a situaţiei de fapt a cauzei care nu a fost deci, stabilită în mod complet şi definitiv.
Pe cale de consecinţă, se impune în temeiul art. 497 C. proc. civ., admiterea prezentului recurs, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru a stabili dacă imobilul reprezintă faleză a Mării Negre şi pentru reevaluarea excepţiei procesuale a lipsei calităţii procesuale active în raport de răspunsul la chestiunea enunţată.
În rejudecare, instanţa de apel va avea în vedere cele statuate prin prezenta decizie de recurs şi va stabili în raport de normele juridice incidente şi de probele administrate sau care vor fi propuse de părţile procesuale şi vor fi încuviinţate, precum şi de cele care vor fi apreciate de instanţă din oficiu a fi necesare, dacă imobilul litigios reprezintă faleză a mării, realizarea unei expertize tehnice judiciare în specialitatea geomorfologie costieră având acest obiectiv putându-se dovedi un instrument util cauzei, astfel cum a indicat şi recurenta reclamantă Administraţia Naţională "Apele Române" - Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral prin cererea sa de recurs.
Constatând totodată, faptul că restul apărărilor formulate de intimaţii pârâţi în cadrul întâmpinării din recurs, relative inexistenţei unei suprapuneri între imobile, inexistenţei unei deposedări a titularului de bun şi relative valabilităţii şi preferabilităţii titlului lor de proprietate pe care l-au exhibat în cadrul concursului juridic faşă de recurenţii reclamantă şi pârât, reprezintă aspecte subsecvente în cadrul algoritmului juridic de rezolvare a acţiunii în revendicare, faţă de cel al justificării calităţii procesuale active - obiect exclusiv al controlului jurisdicţional al prezentei instanţe de recurs -, rezultă atunci că acest rest al apărărilor intimaţilor va fi evaluat de către instanţa de apel în rejudecarea cauzei, evident în ordinea operaţiunilor juridice specifice unei acţiuni în revendicare şi în condiţiile legale presupuse de aceasta.
Pentru ansamblul acestor considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.R.F.P. Galaţi, prin A.J.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 31/C din 3 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, va casa decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române prin Administraţia Bazinală de Apă Dobrogea Litoral şi de recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.R.F.P. Galaţi, prin A.J.F.P. Constanţa împotriva deciziei nr. 31/C din 3 februarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Constanţa prin Primar şi Consiliul Local Constanţa.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2025.