Şedinţa publică din data de 17 septembrie 2024
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată:
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 20 martie 2017, pe rolul Tribunalului Tulcea, sub nr. x/20.03.2017, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc (denumită în cele ce urmează "U.A.T. Maliuc") a chemat în judecată pe pârâta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Tulcea solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta să fie obligată să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 454,1981 ha, proprietatea reclamantei, cu consecinţa obligării pârâtei la desfiinţarea împrejmuirilor realizate.
În drept, au fost invocate prevederile art. 563 şi urm. C. civ.
La data de 3 aprilie 2017, reclamanta a formulat precizări, prin care a învederat că valoarea terenului revendicat, de 454,1981 ha, este în cuantum de 935.837,90 RON, arătând că nu cunoaşte valoarea exactă a împrejmuirilor, dar le estimează la 69.748 RON.
Prin cererea modificatoare depusă la dosar la data de 26.04.2017, reclamanta a arătat că înţelege să-şi completeze acţiunea şi cu un alt capăt de cerere, anume obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecată din data de 06 iunie 2018, instanţa a dispus introducerea în cauză în calitate de intervenient forţat, a Statului Român - prin Ministerul Finanţelor Publice.
La data de 03 iulie 2018, reclamanta a depus la dosar precizări prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie suprafaţa stabilită prin expertiza depusă la termenul din 20 aprilie 2018 de expert A. (434,1095 ha), aflată în proprietatea reclamantei şi ocupată abuziv de pârâtă, cu consecinţa obligării acesteia la desfiinţarea împrejmuirilor realizate, stabilite prin expertiza depusă la termenul de judecată din data de 20.04.2018 de expertul topograf şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată (onorariu expert)
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă, în primul ciclu procesual.
Prin sentinţa civilă nr. 274/26.02.2019, Tribunalul Tulcea a respins acţiunea ca nefondată.
3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 151/C/28.11.2019 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a fost respins ca nefondat apelul declarat de UAT Maliuc împotriva sentinţei civile nr. 274/26.02.2019.
4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în primul ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 1530/24.06.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de U.A.T. Maliuc împotriva deciziei civile nr. 151/C/28.11.2019 a Curţii de Apel Constanţa, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă. A obligat recurenta reclamantă la plata taxelor de timbru pentru fazele procesuale anterioare, respectiv 12.963,37 RON pentru prima instanţă, 6.481,68 RON pentru etapa apelului şi acelaşi cuantum pentru etapa recursului, ca şi în apel.
5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în al doilea ciclu procesual
Prin decizia civilă nr. 118/C din data de 11 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, a respins apelul formulat de apelanta reclamantă U.A.T. Maliuc, în contradictoriu cu intimata pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Tulcea, şi intimatul intervenient Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin A.J.F.P. Tulcea, împotriva sentinţei civile nr. 274/26.02.2019 pronunţate de Tribunalul Tulcea în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.
II. Calea de atac exercitată în cauză:
Împotriva deciziei civile nr. 118/C din data de 11 mai 2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta U.A.T. Comuna Maliuc.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 9 august 2023, sub nr. x/2017* şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 2, astfel cum rezultă din fişa ECRIS aflată la dosarul de recurs.
Anexat memoriului de recurs, s-a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 6.481,68 RON, conform ordinului de plată multiplu electronic nr. 78 din 27 iulie 2023, aflat la filele 10-verso şi 18 din dosarul de recurs.
Prin rezoluţia din data de 11 septembrie 2023, s-a dispus întocmirea raportului cu privire la admisibilitatea în principiu a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă din data de 23 aprilie 2024 a fost admis în principiu recursul formulat de recurenta-reclamantă şi a fost fixat primul termen de judecată în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării pe fond a căii de atac.
1. Motivele de recurs
Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 118/C/2023 pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, în dosar nr. x/2017, şi admiterea acţiunii formulate, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.
După expunerea situaţiei de fapt, recurenta a arătat că, în rejudecare, instanţa de apel a pus în aplicare decizia de casare în sensul în care a înţeles să stabilească "dacă suprafeţele de teren revendicate de către reclamantă, care se suprapun, făceau parte, potrivit categoriei de folosinţă, din fondul forestier şi dacă, pe de altă parte, acestea au fost cuprinse în amenajamentele silvice din anii 1987 şi 2004-2005"; ca probatoriu s-a întocmit un supliment la raportul de expertiză, supliment care, din punctul său de vedere, nu a clarificat în niciun fel lucrurile - doar s-a preluat ceea ce exista şi în expertiza anterioară şi s-a ajuns la concluzia că terenurile se suprapun şi că erau cuprinse în amenajamentul silvic din 1987;
Recurenta critică hotărârea pronunţată în apel sub aspectul neanalizării, de către instanţa de apel, a tuturor aspectelor legale ce trebuiau verificate în conformitate cu decizia de casare nr. 1530/2021 pronunţată de Înalta Curte.
În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că nu s-a verificat dacă amenajamentul silvic din 1987 a fost aprobat în condiţiile legii şi dacă terenurile făceau parte, potrivit categoriei de folosinţă, din fondul forestier având în vedere faptul că potrivit art. 12 şi art. 13 din Codul Silvic din 1962, republicat în 1969, aprobarea în condiţiile legii a amenajamentului silvic presupunea existenţa unui document şi aprobarea prin ordin de ministru.
Recurenta a susţinut că, în cauză, nu a fost depus un înscris care să facă dovada unui amenajament silvic pentru perioada 1962-2006 care să fie aprobat prin ordin de ministru în plus şi nici nu a fost făcută dovada existenţei dreptului de proprietate. Studiile depuse nu reprezintă amenajament silvic şi nu reprezintă act de proprietate nefiind susţinute de niciun alt document.
Astfel, primul amenajament silvic a fost aprobat prin Ordinul Ministrului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 150 din data de 13 martie 2006 pentru aprobarea amenajamentului Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Direcţiei Silvice Tulcea, ordin intern, nepublicat, inopozabil terţilor fapt ce demonstrează că nu exista la nivelul anului 1990.
Recurenta a susţinut că, în ceea ce priveşte categoria de folosinţă a terenurilor în cauză, cu excepţia a 3 poziţii, toate terenurile aveau destinaţia de păşune şi nu exista nicio hotărâre a Consiliului de Miniştri de trecere în fondul forestier, nu există un act juridic prin care suprafeţele litigioase ar fi putut fi incluse în Amenajamentul silvic din 1987, iar amenajamentul din 1987 nu a fost aprobat în condiţiile legii şi este ulterior Registrului Cadastral din 1985; motiv pentru care nu constituie un document doveditor al unui drept de proprietate.
În ceea ce priveşte Amenajamentul din 2004-2005 recurenta a făcut precizarea că nu este relevant, având în vedere că raportarea se face la momentul 1 ianuarie1990 şi nu la un moment ulterior - nu în funcţie de data emiterii ordinului prefectului (act care a fost emis în recunoaşterea unui drept existent).
În opinia recurentei-reclamante, în cauză, categoria de folosinţă este relevantă întrucât, chiar prin raportare la dispoziţiile art. 2 lit. b) din Legea nr. 18/1991, nu s-a făcut dovada că terenurile ar fi putut fi terenuri cu destinaţie forestieră. Dacă ar fi fost terenuri destinate împăduririi sau care serveau nevoilor de cultură, pentru trecerea lor din terenuri agricole (păşuni) în astfel de terenuri ar fi fost necesară o hotărâre a Consiliului de Miniştri potrivit art. 2 din Codul Silvic din 1962. S-a susţinut astfel că terenurile respective, în cea mai mare parte, aveau încă destinaţia de păşune şi la momentul introducerii acţiunii;
Recurenta a precizat şi faptul că în ciuda faptului că exista o poziţie - poz. II (tarla x parcela x) din care rezulta clar că suprafaţa de aprox. 200 ha avea categoria de folosinţă păşune şi aparţinea Consiliului Maliuc şi la nivelul anului 1985, instanţa a apreciat şi că, inclusiv în această situaţie, terenul este proprietate de stat.
Raportat la sentinţa civilă nr. 9/CA/1999 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/1998, recurenta-reclamantă a susţinut că B. S.A. nu putea să predea în administrare terenuri pe care nu le deţinea cu niciun titlu la momentul H.G. nr. 663/2002 iar în 2002, B. S.A. nu deţinea fondul forestier de pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Motivul depunerii aceste hotărâri a fost acela de a demonstra faptul că predecesorul pârâtei nu deţinea fondul forestier de pe teritoriul Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
Contrar considerentelor hotărârii atacate, sentinţa civilă nr. 9/CA/1999 avea relevanţă în cauză, chiar dacă punea în discuţie dreptul de administrare şi nu dreptul de proprietate publică, raportat la desfiinţarea IERCNDD şi la faptul că terenul era fără stăpân.
Conform susţinerilor recurentei, prin H.G. nr. 663/2002 administrarea fondului forestier a fost preluată de la S.C. B. de către Regia Naţională a Pădurilor Romsilva prin Direcţia Silvică Tulcea, prin preluarea, conform art. 1 din hotărâre, a terenurilor ce constituie fond forestier naţional, proprietate publică a statului în suprafaţă de 21231 ha de pe teritoriul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.
Prin memoriul de recurs s-a arătat şi faptul că anexa H.G. nr. 663/2002 preciza doar o anume suprafaţă totală şi din ce categorii de terenuri este formată; nu se face nicio trimitere efectivă la terenurile date în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor şi nici nu s-a dovedit existenţa unui proces-verbal de predare -primire. În acest context, pentru Delta Dunării IERCNDD era, prin asimilare, o întreprindere agricolă de stat (IAS), funcţionând după aceeaşi regulă, aceea de exploatare a terenului agricol motiv pentru care s-a invocat existenţa unei prezumţii legale, potrivit căreia terenul aparţinea comunităţilor locale, oamenilor; fiind cert că terenul nu era al statului, ci provenea de la oameni şi avea categoria de folosinţă păşune, inclusiv în 1985;
Pentru aceste motive, recurenta a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 44 din Legea nr. 18/1991, terenurile provenind din foste islazuri comunale, transmise unităţilor de stat, ca IERCNDD, şi fiind folosite ca păşuni, atât la nivelul anilor 1980, cât şi în prezent regula în toată Delta Dunării a fost aceea de a se restitui comunelor păşunile, inclusiv cele aflate în posesia IERCNDD.
Concluzionând, recurenta-reclamanta a arătat că nici la acest moment nu s-a făcut dovada proprietăţii din partea intimaţilor în condiţiile în care: terenurile aveau în 1985 categoria de folosinţă păşune; nu se face dovada că erau destinate împăduririi raportat la art. 1 din Codul Silvic din 1962; nu există o hotărâre a Consiliului de Miniştri privind scoaterea terenurilor din circuitul agricol; terenurile nu erau fond forestier al statului, raportat la art. 1 din Codul Silvic din 1962; hărţile nu sunt titluri de proprietate; amenajamentul din 1987 nu a fost aprobat de un ordin al ministrului; sentinţa civilă nr. 9/1999 a Curţii de Apel Constanţa; neidentificarea la nivel de documente a preluării terenurilor; fondul forestier naţional nu înseamnă implicit proprietate a statului; documentele depuse sunt documente interne, unilaterale, inopozabile, menţionând suprafeţe neidentificate la modul concret, neintabulate, neînsuşite decât exclusiv de pârâtă, neintabulate.
S-a precizat, de asemenea că, în speţă (având ca obiect revendicare) nu se compară două titluri de proprietate, ci un titlu cu o posesie nejustificată. Raportat la Registrul Cadastral din 1985, ar putea fi respinse poziţiile 3, 5 şi 20 din tabelul inclus in recurs.
Nu au fost identificate motive de recurs de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.
2. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimata-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcţia Silvică Tulcea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, susţinând, în esenţă, că, verificând în concret apartenenţa terenurilor revendicate, din analiza materialului probator, rezultă că acestea erau cuprinse în amenajamentul silvic la data de 1 ianuarie 1990, cât şi ulterior, la data emiterii titlului exhibat de recurenta-reclamantă, fiind demonstrată apartenenţa la domeniul public al statului român, astfel încât titlul acestuia este mai bine caracterizat, iar dreptul de proprietate este preferabil.
Totodată, a apreciat că susţinerile formulate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind indicată norma de drept material încălcată sau greşit aplicată.
În opinia intimatei-pârâte, aspectele afirmate prin cererea de recurs reprezintă critici de netemeinicie a hotărârii recurate, fiind reluate de către partea adversă chestiuni invocate în toate ciclurile procesuale şi asupra cărora instanţele s-au pronunţat motivat; acestea au fost invocate şi analizate şi cu ocazia pronunţării deciziei nr. 1530/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În termen legal, intimatul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea a depus întâmpinare, prin care a combătut susţinerile recurentei-reclamante şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În esenţă, a susţinut că terenurile administrate în prezent de Regia Naţională a Pădurilor - ROMSILVA prin Direcţia Silvică Tulcea Ocoale Silvice Tulcea şi Rusca, situate pe raza administrativă a Unităţii Administrativ Teritoriale Maliuc şi care fac obiectul prezentului litigiu, au intrat în proprietatea publică a statului a statului român ca efect al actelor normative anterioare datei de 1 ianuarie 1990, fiind declarate prin Constituţie proprietate publică de stat, făcând parte din fondul forestier naţional şi fiind înregistrate ca atare în registrul cadastral din 1985 şi amenajamentele silvice; statul, ca proprietar al fondului forestier, a administrat aceste terenuri, respectiv anterior anului 1970 prin Inspectoratul Silvic Tulcea, apoi, de la înfiinţarea Centralei Delta Dunării, prin structurile acesteia, respectiv ocoalele silvice şi IECRNDD-uri.
În termen legal, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea formulat de intimatul-intervenient Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Tulcea, prin care a solicitat admiterea recursului şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a precizat că înţelege să menţină cele arătate anterior în cauză.
Intimata-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcţia Silvică Tulcea a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-intervenient, prin care, pentru argumentele prezentate în aceasta, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:
Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată caracterul nefondat al recursului, faţă de următoarele considerente:
Recurenta-reclamantă a indicat prin memoriul de recurs incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În prealabil, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).
Aşa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.
Din analiza motivelor invocate, Înalta Curte constată că recurenta invocă atât încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în cauză dar şi nerespectarea, de către instanţa de apel, a indicaţiilor din decizia de casare, critici ce se circumscriu motivului legal casare prevăzut de ar. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. relativ la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, motiv pentru care recursul urmează a fi analizat din perspectiva ambelor motive de casare.
Conform deciziei de casare, instanţa de apel, în rejudecare, în vederea verificării titlului de proprietate al statului, trebuia să procedeze la o verificare concretă a apartenenţei bunurilor ce fac obiectul acţiunii în revendicare, în sensul de a se stabili dacă suprafeţele de teren litigioase, în privinţa cărora statul pretinde un drept de proprietate, făceau parte, potrivit categoriei de folosinţă, din fondul forestier şi dacă erau cuprinse, la 01.01.1990, în amenajamentele silvice, întocmite şi elaborate în baza prevederilor legale, împrejurare ce se impunea a fi clarificată din perspectiva identificării acelor bunuri ca aparţinând domeniului public al statului.
Instanţa de apel, în rejudecare, punând în aplicare decizia de casare, a dispus efectuarea unui supliment al raportului de expertiză topografică prin care s-a concluzionat că terenurile ce fac obiectul prezentei acţiuni erau cuprinse în amenajamentele silvice din anul 1987, respectiv în anii 2004 şi 2014.
Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a contestat concluziile suplimentului raportului de expertiză în sensul că aceasta nu a fost în măsură să clarifice situaţia terenului, fiind preluate datele eronate din expertiza anterioară şi a susţinut că instanţa de apel nu a pus în aplicare decizia de casare, în sensul că instanţa nu a verificat dacă amenajamentul silvic din anul 1987 a fost aprobat în condiţiile legi şi dacă terenurile făceau parte din fondul forestier, precum şi faptul că nu s-a avut în vedere categoria de folosinţă a terenurilor ce fac obiectul revendicării în contextul în care acestea aveau destinaţia de păşune şi nu a existat o hotărâre a Consiliului de Miniştri de trecere în fondul forestier a acestora.
Or, în raport de cadrul legislativ şi de situaţia de fapt rezultată din probe, situaţie care nu poate face obiectul unei reaprecieri în cadrul prezentei căi extraordinare de atac, susţinerile recurentei referitoare la apartenenţa terenului în litigiu la domeniul public al localităţii apar ca fiind vădit nefondate, acestea urmând a fi înlăturate.
Înalta Curte constată că, instanţa de apel a reţinut, în baza suplimentului raportului de expertiză topografică ce se completează cu raportul întocmit în faţa Tribunalului Tulcea, că toate suprafeţele revendicate de reclamantă se regăsesc înscrise în amenajamentele din 1987, respectiv 2004, cu excepţia suprafeţei din tarlaua x parcela x faţă de care a avut în vedere precizările depuse la data de 03 iulie 2018 de către recurenta-reclamantă prin care aceasta a precizat obiectul cererii de chemare în judecată doar la suprafeţele ocupate de pârâtă şi identificate de expertul numit în cauză.
Instanţa de apel a stabilit că s-a realizat în formă tabelară corespondenţa dintre fiecare suprafaţă înscrisă în tarla/parcelă cu amenajamentul din 1987 respectiv cel din 2004, fiind demonstrată, în baza probelor administrate, apartenenţa terenurilor la domeniul public al Statului Român, titlul acestuia fiind mai bine caracterizat.
În acest context, criticile aduse raportului de expertiză, a suplimentului raportului de expertiză şi a modului în care aceste probe au fost interpretate de instanţa de apel în ceea ce priveşte existenţa şi realitatea amenajamentelor silvice existente la nivelul anului 1990, nu pot fi primite deoarece reprezintă în realitate chestiuni de netemeinicie, care privesc interpretarea probelor şi stabilirea situaţiei de fapt, şi nu veritabile chestiuni de nelegalitate, singurele care pot face obiectul analizei instanţei de recurs, pe temeiul art. 488 C. proc. civ.
Ca urmare, nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta-reclamantă tinde la schimbarea situaţiei de fapt stabilită de către instanţa de apel, care a reţinut că terenurile în cauză făceau parte, potrivit categoriei de folosinţă din fondul forestier şi au fost cuprinse în amenajamentele silvice din anii 1987 şi 2004-2005 prin interpretarea probatoriului vast administrat în cauză.
În cauza de faţă, în timp ce reclamanta invocă un drept de proprietate publică al unităţii administrativ-teritoriale Comuna Maliuc din judeţul Tulcea rezultând din Ordinul Prefectului nr. 65/29.02.2012 prin care a fost trecută în proprietatea privată a comunei Maliuc suprafaţa totală de 1786,187 ha păşune-islaz comunal act înscris în cartea funciară, intimata-pârâtă invocă dreptul de proprietate publică al Statului Român, drept dobândit în temeiul prevederilor legale în vigoare anterior anului 1989 şi al legilor adoptate după 1990.
Din perspectiva Constituţiei de la 1948 care la art. 6 alin. (1) prevedea că pădurile aparţineau statului, ca bunuri comune ale întregului popor, se reţine că a operat o naţionalizare a pădurilor care au devenit, pe data intrării în vigoare a acelei Constituţii, proprietate de stat, chiar dacă la acea dată aparţineau unor persoane fizice sau organizaţii cooperatiste sau altor organizaţii obşteşti. Acelaşi text a fost reprodus de art. 7 al Constituţiei din 1952 şi de art. 7 al Constituţiei din 1965, pădurile fiind scoase din circuitul civil şi nemaiputând face obiectul proprietăţii private.
Conform art. 1 din Codul Silvic din anul 1962 primul cod silvic după naţionalizare în vigoare până în anul 1996 "Pădurile şi terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare, forestiere, constituie proprietate de stat şi alcătuiesc fondul forestier al Republicii Socialiste România. Fac parte din fondul forestier acele suprafeţe prevăzute în alineatul precedent, care sunt determinate ca atare prin amenajamente silvice" pentru ca, ulterior, prin art. 1 din Legea nr. 4/1972 privind gospodărirea pădurilor aflate în administrarea directă a comunelor, să se stabilească că "pădurile şi terenurile afectate împăduririi sau care servesc nevoilor de cultură, producţie ori administrare, forestiere, determinate ca atare prin amenajamente silvice, aflate în administrarea directă a comunelor denumite în prezenta lege păduri comunale - constituie proprietate de stat, bun al întregului popor. Ele fac parte din fondul forestier al Republicii Socialiste România fiind supuse regimului silvic".
Acestea se aflau în administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră, aşa cum prevedea art. 9 din Codul Silvic din 1962, text care mai stabilea că unele păduri sau terenuri care făceau parte din fondul forestier puteau fi date în administrarea operativă sau în folosinţă altor organizaţii socialiste.
Transmiterea unora din pădurile sau terenurile care fac parte din fondul forestier, aflate în administrarea operativă a întreprinderilor de stat pentru economia forestieră, în administrarea operativă ori folosinţă altor organizaţii socialiste, sau retransmiterea de la acestea, se face numai pe baza unei hotărâri a Consiliului de Miniştri.
Pe cale de consecinţă, în cazul Codului silvic din 1962, acesta reprezenta o modalitate directă de dobândire a dreptului de proprietate de către preluator, cu consecinţa ieşirii bunului din patrimoniul celui deposedat. În alţi termeni, în accepţiunea legislaţiei anterioare, terenurile respective, determinate prin amenajamente silvice, făceau parte din fondul forestier al României şi erau considerate de legiuitor ca fiind proprietate de stat, amenajamentul silvic fiind faptul concret generator al raportului juridic prescris de lege, respectiv apartenenţa la proprietatea (socialistă) de stat a terenurilor forestiere respective.
Legislaţia care a urmat căderii regimului comunist cuprinde, de asemenea, dispoziţii care stabilesc în continuare faptul că terenurile forestiere sunt proprietate de stat, relevante, în acest sens, fiind:
- Legea fondului funciar nr. 18/1991 care prevede în art. 1 că "terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României"; art. 2 lit. b) ce dispune că în funcţie de destinaţie, sunt terenuri cu destinaţie forestieră terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive - stancarii, abrupturi, bolovănişuri, rape, ravene, torenţi -, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice; în art. 5 alin. (1) că aparţin domeniului public, printre altele, terenurile cu destinaţie forestieră, terenurile care fac parte din domeniul public fiind declarate, prin dispoziţiile aliniatului 2 al aceluiaşi articol, inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public, iar în art. 35 alin. (1) că: "terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice".
- Codul Silvic adoptat în anul 1996, care, în art. 5, stabileşte că "Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului Cod silvic" iar în art. 16, că "Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului şi stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor."
- Conform Anexei 1 a Legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:1. bogăţiile de orice natura ale subsolului, în stare de zăcământ; 2. spaţiul aerian;3. apele de suprafaţa, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja marii, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;4. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată.
Rezultă cu evidenţă, din aceste dispoziţii legale, că terenurile determinate prin amenajamentele silvice la care fac referire prevederile anterior menţionate ale Legii nr. 18/1991, făceau şi fac parte în continuare din fondul forestier al României, fiind considerate întotdeauna de legiuitorul antedecembrist proprietate de stat, iar în urma schimbării sistemului constituţional şi legal după 1989, în prezent acestea fac parte din domeniul public al statului, neputând aparţine altor persoane, indiferent că ar fi fost particulari sau o unitate administrativ-teritorială, decât în ipoteza în care ar fi survenit dezafectarea lor din domeniul public, respectiv transferul către domeniul public ori, după caz, privat al unităţii administrativ teritoriale, ipoteze care nu au fost probate în speţă. Ca atare, susţinerile în sens contrar formulate de recurentă prin motivele de recurs fiind lipsite de fundament legal.
Analiza coroborată a acestor texte normative permite concluzia conform căreia terenurile (împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producţie ori administrare silvică, cele destinate împăduririlor şi cele neproductive) dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice sunt considerate terenuri cu destinaţie forestieră, având regimul juridic expus în cele ce preced.
Pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată, alcătuiesc domeniul public al statului.
Faţă de aceste considerente teoretice, cu referire la suprafaţa de teren în litigiu, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în cauză nu are relevanţă categoria de folosinţă a terenurilor ce fac obiectul acţiunii din moment ce legislaţia în materie nu exclude din fondul forestier un anume teren de o anumită categorie de folosinţă, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 2 lit. b) raportat la art. 5 din Legea nr. 18/1991. Dimpotrivă normele legale dispun că terenurile, indiferent de categoria de folosinţă, făceau parte din fondul forestier atâta timp cât erau cuprinse în amenajamente silvice, cu respectarea legislaţiei în vigoare.
De asemenea conform Anexei Hotărârii de Guvern nr. 663/20.06.2002 prin care au fost date în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor terenurile ce constituiau fond forestier naţional, proprietate publică a statului, în suprafaţă de 21.231 ha, de pe teritoriul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", fondul forestier cuprindea şi alte categorii de folosinţă, nu doar păduri precum terenuri pentru cultură silvică, terenuri destinate împăduririi, pentru administrare forestieră şi terenuri neproductive.
Astfel fondul forestier cuprinde o varietate de categorii de terenuri, iar faptul că terenurile în cauză au categoria de folosinţă "păşune" nu demonstrează apartenenţa acestora la categoria terenurilor agricole, în lipsa unor probe din care să rezulte contrariul.
Deşi recurenta-reclamantă susţine că în cauză nu s-a făcut dovada că terenurile ar fi putut fi terenuri cu destinaţie forestieră, Înalta Curte constată că aceasta nu a făcut dovada contrară, în sensul de a dovedi că terenurile ce fac obiectul acţiunii în revendicare au fost terenuri agricole, în contextul în care sarcina probei îi revenea în sensul art. 10 şi art. 249 C. proc. civ.
Simplele afirmaţii ale recurentei şi declaraţiile fermierilor din localitate prin care aceasta a dorit să dovedească că majoritatea terenurilor ce fac obiectul acţiunii încă mai aveau destinaţia de păşune nu sunt în măsură să dovedească contrariul celor reţinute de instanţele de fond privind apartenenţa terenurilor din fondul forestier naţional.
Intimatele-pârâte au depus înscrisuri constatatoare privind terenurile în cauză ca făcând parte din fondul forestier, hărţi detaliate ale acestora, iar prin expertiză s-a reţinut că predecesorii intimatei-pârâte au avut posesia terenurilor încă din anul 1985, în timp ce recurenta nu a depus niciun înscris care să ateste faptul că aceste terenuri au fost în proprietatea, respectiv posesia unităţii-administrativ teritoriale sau care să ateste categoria de teren agricol al acestora, motiv pentru care recurenta, în măsura în care afirmă că terenurile în cauză au fost terenuri agricole iar amenajamentele silvice nu au fost aprobate conform dispoziţiilor legale avea sarcina probei în această privinţă.
Ca urmare, statuarea potrivit căreia terenurile revendicate făceau parte din amenajamentele silvice în vigoare la data de referinţă (până la 1 ianuarie 1990) reprezintă o chestiune privitoare la stabilirea situaţiei de fapt, în privinţa căreia ultima instanţă de fond (cea de apel) este suverană, includerea în amenajamentele silvice fiind condiţia legală pentru a se reţine apartenenţa terenurilor respective la fondul forestier proprietate a statului.
În condiţiile în care recurenta-reclamantă afirmă că respectivele amenajamente silvice, existente ca documentaţie recunoscută în materie, nu corespund cu amenajamentele silvice legal aprobate, îi incumba sarcina probei acestor susţineri, producând aşadar dovada pozitivă a faptului că în epocă erau aprobate şi se aflau în vigoare alte amenajamente silvice decât cele avute în vedere în etapa probaţiunii, amenajamente care să nu fi inclus terenurile forestiere care fac obiectul prezentei cauze. O asemenea dovadă nu a fost făcută, iar simpla speculaţie că amenajamentele silvice avute în vedere de instanţa de apel nu ar fi fost legal aprobate nu constituie, în realitate, o veritabilă critică referitoare la interpretarea ori aplicarea greşită a legii, ci o critică de netemeinicie, prin care se tinde la a se pune în discuţie relevanţa probatorie a documentaţiei avute în vedere la întocmirea expertizei, expertiză care a fost valorificată în mod temeinic motivat de toate instanţele de fond, respectiv de prima instanţă şi de instanţa de apel în ambele cicluri procesuale.
Din aceeaşi perspectivă este nefondată şi susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia nu a existat nicio hotărâre a Consiliului de Miniştri de trecere în fondul forestier a terenurilor conform art. 2 din Codul Silvic din anul 1962, o astfel de hotărâre nefiind necesară în contextul în care nu s-a dovedit că terenurile în litigiu au fost terenuri agricole pentru care să fie emisă o hotărâre de trecere a acestora în fondul forestier.
Printr-o altă critică recurenta-reclamantă a susţinut şi faptul că instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că potrivit art. 12 şi art. 13 din Codul Silvic din 1962 aranjamentele silvice se întocmesc pentru toate pădurile şi terenurile ce fac parte din fondul forestier şi se aprobă prin ordin al ministrului iar în cauză nu a fost depus vreun act care să facă dovada unui aranjament silvic la nivelul anilor 1962 şi până în 2006 aprobate prin ordin de ministru. S-a arătat că primul aranjament silvic este aprobat prin Ordinul Ministrului Agriculturii Pădurilor şi Dezvoltării Rurale nr. 150/13.03.2006 pentru aprobarea amenajamentului Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Direcţiei Silvice Tulcea, care nu exista la nivelul anului 1990.
Critica recurentei este, de asemenea, nefondată.
Din analiza actelor normative care s-au succedat în timp într-o perioadă îndelungată, coroborate cu concluziile raportului de expertiză şi suplimentului acestui raport, instanţele de fond au stabilit că imobilele au aparţinut în mod continuu fondului forestier proprietatea publică a Statului Român.
Conform Anexei 2 a Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 528/1970 prin care a fost înfiinţată Centrala "Delta Dunării" Ocolul Silvic din cadrul Inspectoratului Silvic Tulcea a trecut în cadrul unităţii nou înfiinţate iar potrivit art. 1 alin. (1) din aceeaşi hotărâre activitatea centralei se desfăşura pe întreaga suprafaţă a Deltei Dunării având ca şi obiect de activitate, printre altele şi producţia silvică.
Instanţa de fond a reţinut că Prin Ordinul Ministerului Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (M.A.P.D.R.) nr. 159/13.03.2006 s-a aprobat amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Tulcea din cadrul Direcţiei Silvice Tulcea, cu obligaţia respectării hotărârii comisiei tehnice de avizare pentru silvicultură din M.A.P.D.R. cuprinsă în Avizul nr. x/16.02.2006. Prin Ordinul nr. 492/9.03.2016 al Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor s-a aprobat amenajamentul forestier al fondului forestier proprietate publică a statului administrat de Ocolul silvic Rusca, avizarea favorabilă a amenajamentului realizându-se conform avizului C.T.A.S. nr. 314/5.11.2015 pentru amenajamentul silvic al fondului forestier proprietate publică a statului administrat de Ocolul Silvic Rusca. Potrivit amenajamentului silvic al Ocolului Silvic Tulcea, studiu general 2014, s-a constatat că, în capitolul 3 al acestuia intitulat "Gospodărirea din trecut a pădurilor", s-a prezentat istoric şi cronologic evoluţia proprietăţii şi a modului de gospodărire a pădurilor înainte de anul 1948, precum şi modul de gospodărire după anul 1948, până la intrarea în vigoare a amenajamentului actual.
În acest context ordinele de ministru au validat amenajamentele silvice din 1948 până în anul 2006 astfel cum au fost elaborate, în baza hărţilor întocmite de ocoalele silvice şi care se regăsesc la dosarul cauzei, în modurile în care au fost reglementate prin hotărâri ale consiliului de miniştri sau decrete ale Consiliului de stat al R.S.R.
Deşi recurenta-reclamată contestă ordinele mai sus menţionate acestea au intrat în circuitul civil şi au produs efecte juridice fiind confirmate ulterior de Hotărârea de Guvern nr. 663/2002 prin care au fost date în administrarea intimatei terenurile aflate în domeniul public al Statului Român în suprafaţă totală de 21.231 ha de pe teritoriul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, printre care şi terenurile ce fac obiectul prezentei cauzei.
Or, conform art. 1 pct. 8 din anexa Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (în forma în vigoare la data adoptării H.G. nr. 663/2002) prevedea că patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" face parte din domeniul public al statului.
Pe cale de consecinţă, au fost respectate dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 18/1991 potrivit cărora "Terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice" precum şi limitele casării şi indicaţiile deciziei de casare, care a impus verificarea includerii terenurilor amintite în cuprinsul amenajamentelor silvice legal aprobate, în privinţa ultimului aspect fiind relevante considerentele deja expuse cu privire la sarcina probei referitoare la existenţa ipotetică a altor amenajamente silvice legal aprobate decât a celor avute în vedere de instanţele de fond.
Conform art. 5 din Codul Silvic din anul 1996 "Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării prezentului Cod silvic, iar potrivit art. 16 din acelaşi cod "Modul de gospodărire a fondului forestier proprietate publică se reglementează prin amenajamentele silvice. Acestea constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate a statului şi stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile necesare pentru realizarea lor."
Astfel, Legea nr. 26/1996 a consolidat titlul preexistent de proprietate publică al statului asupra terenurilor cu destinaţie forestieră dobândite anterior, menţinând scopul amenajamentelor silvice de a servi, printre altele, pentru dovedirea acestui drept.
Nefondată este şi critica prin care recurenta a susţinut că instanţa de apel a considerat ca fiind în proprietatea Statului Român şi terenul identificat la poziţia 11 din raportul de expertiză (Tarla 40 Parcela 458) deşi acesta avea categoria de folosinţă păşune şi aparţinea Consiliului Maliuc şi la nivel anului 1985.
Înalta Curte constată că recurenta face referire la singurul teren faţă de care expertul a stabilit, atât în raportul de expertiză cât şi în suplimentul la raport, că nu este ocupat de intimata-pârâră ci de Consiliul Comunei Maliuc, respectiv terenul corect identificat de instanţa de apel de la tarlaua x, parcela x. (deoarece în raportul de expertiză s-a reţinut că tarlaua x era ocupată de către intimata-pârâtă)
Argumentele aduse de către recurentă nu au fost expuse prin motivele de apel formulate în termen, fiind invocate doar omisso medio, în faţa instanţei de recurs deşi din raportul de expertiză topografică a rezultat că terenul în cauză nu era ocupat de către intimata-pârâtă, astfel că nu pot fi primite având în vedere dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd că motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.
Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de apel nu a reţinut că terenul în cauză este în proprietatea Statului Român ci a înlăturat terenul care se afla în posesia Consiliului Maliuc ca urmare a cererii precizatoare depusă de recurentă prin care şi-a restrâns obiectul cererii doar la suprafeţele ocupate de pârâtă şi identificate ca atare de expertul numit în cauză iar recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate faţă de modalitatea în care instanţa de apel s-a pronunţat asupra acestui aspect.
Înalta Curte va înlătura şi criticile recurentei referitoare la efectele sentinţei civile nr. 9/CA/1999 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosar nr. x/1998 rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1986/02.06.2000 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în contextul în care aşa cum precizează şi recurenta, prin această hotărâre a fost anulată în parte decizia nr. 158/1991 emisă de Prefectura Judeţului Tulcea şi anume au fost anulate dispoziţiile din art. 1-4 cu referire la capitalul social având ca obiect suprafeţele de teren agricol, păşunile, pădurile, lacurile cat si toate celelalte din perimetrul Deltei Dunării, individualizate ca atare în cap. III din statutul societăţii B. S.A în care se prevedea trecerea terenurilor în cauză în proprietatea societăţii nou înfiinţate.
Astfel, sentinţa civilă nr. 9/CA/1999 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa şi-a menţinut efectele pentru care a fost emisă iar B. S.A., a preluat, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) activul şi pasivul de la IECRNDD, 1 Mai, Sulina, Sfântu Gheorghe, Independenţa şi Chilia Veche care şi-au încetat activitatea. De asemenea, conform art. 2 din aceeaşi decizie s-a prevăzut şi faptul că B. S.A Tulcea avea ca şi obiect de activitate administrarea, conservarea şi protejarea fondului forestier preluat de la aceste entităţi.
Înalta Curte constată că, potrivit considerentelor sentinţei civile nr. 9/CA/1999 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa (aflată la dosar fond) anularea parţială a Deciziei nr. 158/1991 s-a dispus ca urmare a faptului că terenurile în cauză făceau parte din domeniul public de interes naţional iar trecerea lor în proprietatea societăţii comerciale încălca dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 18/1991 ce reglementa bunurile aflate în domeniul public precum şi dispoziţiile art. 135 din Constituţia României. În contextul în care capitalul social includea bunuri care aparţineau domeniului public şi care nu puteau forma obiectul proprietăţii private, hotărârea în cauză confirmă dreptul de proprietate al Statului Român asupra terenurilor preluate de B. S.A. şi care se aflau în domeniul public al statului şi nu al autorităţilor locale.
Prin urmare, Decizia nr. 158/1991 a fost adoptată în vederea reorganizării activităţilor de silvicultură în Delta Dunării fiind preluat fondul forestier de la întreprinderile de exploatare din cadrul C..
Ulterior, prin H.G. nr. 663/20.06.2002 au fost date în administrarea intimatei pârâte terenurile ce constituie fond forestier naţional, proprietate publică a statului, în suprafaţă de 21.231 ha, de pe teritoriul Administraţiei Rezervaţiei Delta Dunării, terenuri care până la acel moment s-au aflat în administrarea B. S.A..
În contextul în care printr-un act normativ s-a stabilit predarea în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor de la B. S.A a terenurilor ce constituie fond forestier naţional, proprietate publică a statului, în suprafaţă de 21.231 ha de pe teritoriul Administraţiei Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", este evident că aceasta societate a avut în administrare aceste suprafeţe de teren pe care le-a predat apoi intimatei-pârâte, fiind astfel nefondate susţinerile recurentei conform cărora B. S.A nu deţinea fond forestier pe teritoriul Biosferei Delta Dunării precum şi cele prin care s-a susţinut că terenul în cauză, după pronunţarea sentinţei civile nr. 9/CA/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, a devenit teren fără stăpân.
Anterior Hotărârii de Guvern nr. 663/20.06.2002, prin Legea nr. 82/1993 s-a constituirea Rezervaţia Biosferei "Delta Dunării", zonă de importanţă ecologică naţională şi internaţională, care cuprindea printre altele şi Delta Dunării iar astfel cum s-a reţinut anterior, art. 1 pct. 8 din anexa Legii nr. 213/1998 prevedea că patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării" face parte din domeniul public al statului.
De asemenea conform art. 1 pct. 4 din anexa aceluiaşi act normativ "pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată" făceau, de asemenea, parte din domeniul public al statului la momentul adoptării H.G. nr. 663/2002.
Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentei în sensul că ar exista o prezumţie legală că terenurile în cauză aparţineau comunităţilor locale, a oamenilor în contextul în care acestea au fost incluse în domeniul public al Statului şi nici cele referitoare la faptul că fondul forestier naţional nu ar însemna implicit proprietate a statului.
Dimpotrivă, rezultă din situaţia de fapt pe larg expusă în cuprinsul sentinţei tribunalului, confirmată inclusiv prin decizia recurată, că pădurile la care se referă prezenta pricină au fost în mod continuu proprietate de stat, de la data alipirii Dobrogei la Regatul României şi până în prezent.
Astfel, s-a reţinut că pădurile din actualul Ocol Silvic Tulcea făceau parte din masivul păduros nord-dobrogean, proprietate a Imperiului Otoman după cucerirea independenţei Dobrogei (1877), aceste păduri au trecut în proprietatea şi administraţia statului român, iar după anul 1910 s-a făcut o separare a sectorului forestier de cel agricol. După anul 1923, gospodărirea pădurilor ocolului silvic s-a făcut de "Casa pădurilor" până în 1930, când s-a constituit "Casa autonomă a pădurilor statului" care a gospodărit pădurile statului până în anul 1948. Ulterior, toate pădurile ţării au devenit proprietate a statului, creându-se condiţii favorabile gospodăririi unitare a acestora, având la bază principiul continuităţii producţiei lemnoase şi sporirea productivităţii lor.
Astfel, din expunerea detaliată a amenajamentelor silvice şi diviziunilor de exploatare succesive din perioada regimului comunist rezultă că aceste terenuri s-au aflat în mod continuu în proprietatea statului, iar nu în proprietatea unităţii administrativ-teritoriale, neexistând un astfel de drept de proprietate asupra terenurilor forestiere anterior aplicării Legii nr. 18/1991, respectiv anterior Constituţiei din 1991.
Din această perspectivă, în mod judicios şi legal a fost reţinută apartenenţa terenurilor revendicate la domeniul public al statului, titlul de proprietate al acestuia fiind preferabil faţă de titlul exhibat de reclamantă.
Din aceeaşi perspectivă sunt nefondate şi criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că IERCNDD este prin asimilare o Întreprindere Agricolă de Stat (IAS) ca unitate de stat funcţionând după aceeaşi regulă, aceea de explorare a unui teren agricol în contextul în care dovada existenţei amenajamentului silvic la momentul 1 ianuarie 1990 şi deci îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 1 alin. (1) din Lg. 46/2008 privind Codul silvic actual dar şi a indicaţiilor deciziei de casare rezultă cu prisosinţă din evoluţia legislativă în timp, începând cu Constituţia din 1948 anterior prezentată, din modul de organizare a amenajamentului silvic anterior prezentat, din registrul cadastral al posesorilor din 1985, hârţile amenajamentului silvic ale ocoalelor silvice, în diferite perioade de timp, harta arboretului care probează existenţa unităţilor amenajistice specifice amenajamentului silvic încă din anul 1978, expertiza şi suplimentul la expertiză efectuată în cauză prin care s-a stabilit că toate suprafeţele revendicate de recurentă se regăsesc în amenajamentele din 1987, respectiv 204 şi ulterior 2014.
Înalta Curte constată prin raportare la cele ce preced că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maliuc împotriva deciziei civile nr. 118/C din 11 mai 2023, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 septembrie 2024.