Şedinţa publică din data de 31 octombrie 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 14.07.2022, reclamantul A. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:
- în contradictoriu cu pârâtul B.: anularea hotărârii nr. 18/14.05.2022 a Biroului de Conducere al B. şi anularea hotărârii nr. 54/11.06.2022 a Congresului Extraordinar al B., prin care s-a validat hotărârea anterior menţionată;
- în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E., obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, pentru repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale prin atingerile aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii reclamantului.
2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 117 din 3 februarie 2023, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a luat act de renunţarea reclamantului la primele două capete de cerere, având ca obiect anularea hotărârii nr. 18/14.05.2022 a Biroului de Conducere al B. şi anularea hotărârii nr. 54/11.06.2022 a Congresului Extraordinar al B. şi a respins capătul de cerere având ca obiect daune morale, formulat de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii E., D. şi C., ca nefondat.
3. Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 1308A din 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 117 din 3 februarie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E., D. şi C., ca nefondat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei nr. 1308A din 25 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3), raportat la art. 194 lit. d) C. proc. civ., în interpretarea coroborată cu art. 431 din acelaşi act normativ, atunci când a reţinut că, din moment ce apelantul a invocat un text de lege diferit faţă de cel care reprezintă fundamentul juridic al cererii de chemare în judecată, această împrejurare echivalează cu schimbarea cauzei acţiunii.
Susţine că noţiunea de cauză a cererii de chemare în judecată este definită de art. 194 lit. d) C. proc. civ. şi este reprezentată de motivele de fapt şi de drept care explică pretenţia formulată de reclamant împotriva pârâtului, constituind o categorie juridică ce are rolul de a explica şi de a reprezenta temei pentru obligaţia solicitată a fi stabilită de instanţa de judecată în sarcina pârâtului.
În contextul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată presupune ca motivele de apel să se întemeieze pe instituţii juridice complet diferite de categoria juridică invocată drept fundament al obligării pârâtului.
Afirmă că analiza instanţei de apel nu a vizat identificarea categoriei juridice invocate în cadrul judecăţii în prima instanţă pentru a se realiza o comparaţie cu instituţia juridică invocată în apel, ci a concluzionat doar în sensul unei diferenţe între dispoziţiile legale invocate în cele două etape ale procesului civil, ceea ce nu echivalează cu o diferenţă între categoriile juridice.
Astfel, instanţa de apel a realizat o extindere nejustificată a art. 478 alin. (3) C. proc. civ., prin faptul că a reţinut, în sfera noţiunii de schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, invocarea în apel a unui text de lege diferit de dispoziţia legală care a reprezentat fundamentul juridic al cererii introductive, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ.
Arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 478 alin. (3), raportat la art. 478 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care pot exista motive al căror conţinut legal şi faptic excedează judecăţii în prima instanţă, dar care nu reprezintă o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată atunci când reprezintă o argumentaţie circumscrisă unui motiv de apel.
În acest sens, invocarea art. 219 alin. (2) C. civ. nu poate fi considerată o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată, în sensul art. 478 alin. (3) C. proc. civ., pentru că norma juridică inserată în art. 219 alin. (2) C. civ. reglementează tot o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, similar art. 1357 C. civ.
Mai susţine recurentul că, în interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 478 alin. (3) cu cele ale alin. (2) teza I C. proc. civ., schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată este condiţionată de cerinţa negativă ca argumentaţia circumscrisă motivelor de apel să nu fi fost invocată în cadrul judecăţii în primă instanţă, însă, în speţă, prevederile art. 219 C. civ. au fost indicate în răspunsul la întâmpinare depus în primă instanţă, în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a apărărilor de fond pe care pârâţii le-au formulat.
Arată că, din cuprinsul deciziei atacate, nu rezultă că instanţa de apel ar fi verificat în ce măsură este îndeplinită condiţia negativă rezultată din interpretarea realizată anterior, motiv pentru care, în condiţiile în care legiuitorul impune pentru existenţa schimbării cauzei cererii de chemare în judecată îndeplinirea cerinţei rezultate din art. 478 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel a procedat contrar acestei norme procedurale.
Afirmă că, în raport cu conţinutul art. 477 şi art. 478 C. proc. civ., care stabilesc limitele efectului devolutiv, interdicţia schimbării cauzei cererii de chemare în judecată, prevăzută de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu se poate interpreta în sensul că vizează ambele componente ale cauzei cererii de chemare în judecată (motivele de fapt, respectiv motivele de drept).
Susţine că doar baza factuală a cauzei este imuabilă, schimbarea componentei legale a cauzei cererii de chemare în judecată fiind posibilă în cadrul judecăţii în apel, având în vedere dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. cu privire la prerogativa instanţei de judecată de a da calificare juridică faptelor, astfel că instanţa de apel greşit a reţinut, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., exclusiv diferenţa de texte legale indicate în cele două etape procesuale.
Recurentul invocă, în aplicarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1357 şi art. 219 C. civ., sens în care arată că în decizia recurată se validează argumentaţia primei instanţe, criticată prin motivul de apel întemeiat pe încălcarea art. 219 C. civ.. Astfel, raţionamentul instanţei de apel este că pârâţii nu ar fi săvârşit nicio faptă ilicită în calitatea de persoane fizice, ci în calitate de reprezentanţi ai B., interpretare contrară dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesar doar ca fapta să aibă caracter ilicit.
Învederează că, procedând astfel, instanţa de apel stabileşte o condiţie suplimentară pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, pe care legea nu o prevede, această interpretare fiind contrară dispoziţiilor art. 219 alin. (2) C. civ., din care rezultă că reprezentanţii persoanei juridice răspund în calitate de persoane fizice pentru faptele lor, calitatea de reprezentant fiind lipsită de importanţă în materia răspunderii civile delictuale.
Totodată, prin decizia recurată nu a fost analizat motivul de apel vizând îndeplinirea condiţiei referitoare la legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, fiind încălcate prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 6 din acelaşi act normativ.
Consideră că instanţa de apel a încălcat şi prevederile art. 194 lit. d), raportat la art. 31 C. proc. civ., apreciind că art. 219 C. civ. nu reprezintă un motiv de drept în susţinerea cererii de chemare în judecată întrucât nu a fost invocat ca temei al acesteia.
Arată că aceste norme reprezintă componenta legală a unei apărări formulate de reclamant, de natură să se circumscrie normei juridice prevăzute de art. 31 C. proc. civ., respectiv noţiunii de răspuns la întâmpinare, astfel că, prin analiza art. 219 C. civ. din perspectiva cauzei cererii de chemare în judecată, instanţa de apel a realizat o extindere nejustificată a noţiunii de motiv de drept, prevăzută de art. 194 lit. d), raportat la art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii nu au depus întâmpinare.
6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Prin rezoluţia din 21 mai 2024 a fost fixat termen de judecată la data de 17 octombrie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, pentru soluţionarea recursului
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
Prin acţiunea principală dedusă judecăţii, reclamantul a formulat două cereri: o primă cerere, în contradictoriu cu B., prin care a solicitat anularea a două hotărâri emise de structurile de conducere ale partidului, la judecata căreia a renunţat ulterior, şi o a doua cerere, în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice C., D. şi E., având ca obiect obligarea acestora la plata daunelor morale pentru atingeri aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii sale. În concret, reclamantul impută acestora faptul că au diseminat informaţii false în presă în sensul că acesta ar fi fost exclus din partid pentru neplata cotizaţiei.
Prin întâmpinare, pârâţii C. şi E. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând că au semnat hotărârile a căror anulare se solicită în numele persoanei juridice.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat respingerea excepţiei arătând că persoanele fizice au fost chemate în judecată pentru plata daunelor morale şi că, semnând hotărârea de excludere, au săvârşit un fapt juridic ilicit ce generează obligaţia de plată a despăgubirilor conform art. 219 alin. (2) C. civ., susţinere reluată şi în dezvoltarea apărărilor în privinţa fondului cauzei.
Prima instanţă a respins această cerere reţinând că fapta ilicită nu a fost săvârşită de pârâţi, în calitate de persoane fizice, întrucât actele reclamate ca fiind abuzive au fost emise de B. şi Democrat, fiind semnate de pârâţi în calitate de reprezentanţi ai acestuia, astfel că solicitarea de angajare a răspunderii civile delictuale nu are fundament, pârâţii acţionând în calitate de organe de conducere ale partidului.
Instanţa de apel a validat hotărârea fondului apreciind că actele menţionate de reclamant ca fiind defăimătoare au fost semnate de intimaţii pârâţi, nu în calitate de persoane fizice, ci de reprezentanţi ai persoanei juridice, astfel că fapta ilicită este a persoanei juridice. A reţinut şi că, prin motivele de apel, reclamantul nu a criticat considerentele instanţei conform cărora nu s-a dovedit existenţa unei fapte ilicite în sarcina pârâţilor persoane fizice, ci doar nemotivarea hotărârii şi incidenţa dispoziţiilor art. 219 C. civ., text de lege care nu a fost indicat ca temei al cererii de chemare în judecată şi a cărei aplicare, direct în apel, ar presupune schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată cu încălcarea limitelor devolutive ale apelului.
Recurentul a criticat acest raţionament prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susţinând că nu se pune problema unei schimbări a cauzei acţiunii în apel, întrucât norma juridică menţionată fundamentează aceeaşi categorie juridică, cea a răspunderii civile delictuale, şi că a fost invocată în faţa instanţei de fond prin răspunsul la întâmpinare tocmai pentru a combate apărările pârâţilor care susţineau că au acţionat ca reprezentanţi ai persoanei juridice.
A mai arătat că dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. nu pot fi interpretate extensiv, de o manieră care se opune principiului dreptului la apărare, în condiţiile în care au în vedere doar motivele de fapt, nu şi motivele de drept.
Invocând motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, în cauza dedusă judecăţii, în aplicarea dispoziţiilor art. 219 alin. (2) C. civ., reprezentanţii persoanei juridice răspund personal pentru faptele lor. De asemenea a învederat că nu a fost analizată legătura de cauzalitate între prejudiciu şi fapta ilicită.
Critica este fondată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ.
Astfel, urmează a se reţine, la nivelul situaţiei de fapt, necontestată în cauză, că reclamantul a imputat pârâţilor împrejurarea că ar fi semnat, în calitate de reprezentanţi ai B., acte care denotă o realitate falsă în ceea ce îl priveşte pe reclamant şi au diseminat în presă informaţiile denunţate ca false de către acesta.
Pârâţii au susţinut, în apărare, că au acţionat exclusiv în calitate de reprezentanţi ai persoanei juridice, aceasta fiind persoana în raport de care urmează a se verifica îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul a motivat alegerea unei acţiuni directe împotriva persoanelor fizice, invocând şi dispoziţiile art. 219 C. civ., temei juridic ce nu a fost analizat de prima instanţă, atunci când a reţinut că fapta ilicită de a semna hotărârile şi o adresă prin care este anunţată excluderea reclamantului din partid a fost comisă nu de persoanele fizice, ci de reprezentanţi ai organelor de conducere ale persoanei juridice.
Această dispoziţie legală a fost nesocotită de instanţa de fond, care s-a limitat să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi acţiunea pe fond reţinând că fapta ilicită pretinsă nu este a persoanelor fizice, ci a persoanei juridice prin organele sale reprezentative, deşi un atare raţionament impunea o analiză a dispoziţiilor art. 219 C. civ. a căror aplicare ar fi condus la lămurirea cadrului procesual şi a coordonatelor de analiză a raportului juridic de drept substanţial.
Ca atare, nu se poate susţine, astfel cum a afirmat instanţa de apel, că invocarea art. 219 C. civ. s-a făcut pentru prima dată în apel şi nici că a dus la schimbarea temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, în condiţiile în care problema răspunderii pârâţilor, persoane fizice, pentru fapta proprie în calitate reprezentanţi ai organelor de conducere ale partidului a fost antamată în faţa instanţei de fond.
La rândul său, apreciind că textul de lege menţionat a fost indicat pentru prima dată în calea devolutivă de atac cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., nici instanţa de prim control judiciar nu a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 219 C. civ.
Or, în contextul invocării textului de lege în primă instanţă, este de reţinut că reiterarea lui în apel nu reprezintă o schimbare a cauzei juridice. Pe de altă parte, urmează a se avea în vedere şi că temeiul juridic al dreptului la despăgubiri pretins prin acţiune este cel al răspunderii civile delictuale a persoanelor fizice indicate în calitate de pârâţi, iar, în contextul în care s-a pus problema răspunderii lor pentru fapte comise în calitate de reprezentanţi ai organelor de conducere ale persoanei juridice, rezolvarea acesteia impunea analiza incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 219 C. civ., care reglementează posibilitatea ca persoanele fizice chemate în judecată să răspundă pentru faptele pe care le-au săvârşit în calitate de reprezentanţi ai persoanei juridice, fără ca această judecată să reprezinte o schimbare a cauzei acţiunii.
În consecinţă, în baza art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată şi va trimite dosarul spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, care va analiza cauza dedusă judecăţii, verificând dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina persoanelor fizice, raportat la actele materiale care constituie fapta ilicită imputată, valorificând şi dispoziţiile art. 219 C. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1308A din 25 octombrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 31 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.