Detalii jurisprudență - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

Şedinţa publică din data de 05 noiembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 7.12.2022, reclamanţii A. S.R.L. şi B. au chemat în judecată, în temeiul art. 1562 şi urm. C. civ. şi art. 194 şi urm. C. proc. civ., pârâţii C., D. şi E. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză, să constate inopozabilitatea faţă de reclamanţi a Contractului de dare în plată încheiat între C. şi D., în calitate de debitori şi E. S.R.L. în calitate de creditor, societate în cadrul căreia F. are calitatea de acţionar şi administrator, contract autentificat sub nr. x din data de 24.06.2022 de G., prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra următoarelor imobile:

- Imobil înscris în cartea funciară nr. x Lugoj, cu nr. topografic x;

Reclamanţii solicită, de asemenea, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 581/11.05.2023, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2022, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E. S.R.L., având ca obiect acţiune pauliană; s-a luat act că pârâţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 53 din 28 februarie 2024 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi B. şi A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 581/11.05.2023, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi E. S.R.L., D. şi C..

A schimbat în totalitate sentinţa apelată, iar în rejudecare:

A admis acţiunea.

A declarat inopozabil reclamanţilor B. şi A. S.R.L. contractul de dare în plată autentificat sub nr. x/24.06.2022 la H., încheiat între pârâtul-creditor E. S.R.L şi pârâţii-debitori D. şi C..

A obligat pârâţii-intimaţi la plata sumei de 41.484,91 cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă şi apel către reclamanta-apelantă A. S.R.L.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 53 din 28 februarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs recurenţii-pârâţi C., D., S.C. E. S.R.L..

Susţin că decizia atacată este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1562 C. civ. referitoare la acţiunea pauliană, ceea ce atrage motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel reţine în considerentele hotărârii că această condiţie referitoare la existenţa unui prejudiciu acoperă generic orice însărăcire a debitorului, făcută în frauda creditorului, prin scoaterea din patrimoniu a unor bunuri, ceea ce face greu sau imposibil de acoperit pasivul acestui patrimoniu. De asemenea, se mai reţine că "debitorii nu au dovedit că ar fi limitat/exclus drepturile creditorilor de a-şi îndestula creanţa prin valorificarea altor bunuri decât cele ipotecate, o astfel de împrejurare nerezultând din înscrisurile depuse la dosar (cu precădere conţinutul angajamentului de plată autentificat sub nr. x/12.12.2013 la B.N. I., respectiv Actul Adiţional autentificat sub nr. x/20.12.2019 la J., dosar fond".

În felul acesta instanţa a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1562 C. civ. care prevăd în mod expres faptul că trebuie să se dovedească un prejudiciu.

Instanţa de apel menţionează că instituirea unor garanţii în favoarea reclamanţilor nu exclude posibilitatea acoperirii creanţelor prin valorificarea altor active ale debitorilor, decât cele asupra cărora s-au instituit respectivele garanţii.

În primul rând, creditorul ipotecar se îndestulează cu prioritate din garanţiile constituite. Creditorul ipotecar are drept de urmărire în mâna oricui s-ar găsi bunul ipotecat şi un drept de preferinţă faţă de alţi creditori, luându-se în considerare rangul ipotecii. Numai dacă respectivul creditor nu se îndestulează din executarea garanţiilor, se pune problema să execute şi alte bunuri ale debitorului.

Or, în speţă nici măcar nu s-a făcut vreo dovadă din partea reclamantului că au fost neîndestulătoare garanţiile pe care le avea şi că nu şi-a putut satisface integral creanţa din valorificarea acestor garanţii. Sarcina probei aparţinea reclamantului, nicidecum pârâţilor.

În al doilea rând, chiar şi în situaţia în care nu erau suficiente bunurile ipotecate pentru satisfacerea creanţei reclamantului, ceea ce nu este însă cazul şi nici nu s-a dovedit, cu privire la celelalte bunuri, din masa patrimonială a debitorilor, care nu formau obiect al unor garanţii constituite în favoarea reclamanţilor, aceştia aveau poziţia unui simplu creditor chirografar şi veneau în concurs cu ceilalţi creditori chirografari. Restul bunurilor, care nu formează obiect al unor garanţii, alcătuiesc gajul general al creditorilor chirografari.

Numai în privinţa bunurilor ipotecate creditorul ipotecar are drept de preferinţă şi urmărire, nicidecum pentru toate bunurile debitorului. Ceea ce este caracteristic pentru gajul general este faptul că este un gaj comun, aparţinând deopotrivă tuturor creditorilor chirografari, care au cu totul o poziţie egală fată de bunurile supuse executării silite.

Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale menţionate, considerând în mod nelegal că, de plano, orice însărăcire a debitorului face să fie îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului

Instanţa de apel mai reţine că, în ceea ce priveşte crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, revine instanţei să procedeze la o analiză de ansamblu a stării financiare a debitorului (activ şi pasiv), scopul fiind cu precădere unul preventiv, de a împiedica posibilitatea îndestulării creanţelor creditorului. Apoi se concluzionează că prezentul litigiu nu este un incident în cadrul executării silite pentru ca instanţa să poată cuantifica în mod exact partea de creanţă eventual neacoperită de garanţiile imobiliare (sau de alte bunuri), iar valorificarea cu prioritate a altor bunuri ipotecate sau neipotecate poate fi invocată de terţul interesat pe calea contestaţiei la executare.

Cu încălcarea dispoziţiilor art. 1562 C. civ., precum şi a principiilor dreptului substanţial şi procesual, se dispune admiterea acţiunii pauliene mai degrabă în scop preventiv şi nu se stabileşte de către instanţă dacă garanţiile sunt sau nu îndestulătoare, în ideea că ulterior se va vedea care este situaţia, iar S.C. E. poate face contestaţie la executare.

Indicând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., pârâţii au susţinut încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

Susţin că instanţa de apel a reţinut nelegal că pârâţii-debitori trebuiau să facă dovada că ar fi limitat/exclus drepturile creditorilor de a-şi îndestula creanţa prin valorificarea altor bunuri decât cele ipotecate.

Totodată, instanţa de apel trebuia să stabilească cel puţin dacă valoarea garanţiilor era suficientă pentru satisfacerea creanţei sale, iar pentru stabilirea eventualei insolvabilităţi a pârâţilor să facă comparaţia între activ si pasiv; instanţa de apel a avut în vedere doar posibilităţi şi probabilităţi, menţionând că se impune admiterea acţiunii în scop preventiv.

Potrivit art. 22 C. proc. civ. judecătorul soluţionează cauza pe baza regulilor de drept aplicabile şi pronunţă hotărârea judecătorească pe baza probelor administrate. Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ. legiuitorul stabileşte că judecătorul are datoria să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 Cod Procedură Ciivlă, susţin că decizia atacată nu este motivată corespunzător.

În literatura de specialitate s-a arătat că motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă. Judecătorul are obligaţia de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, de ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a găsit bună o probă şi nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, iar aceasta este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, atunci când instanţa de fond a făcut o motivare sumară şi confuză hotărârii, aceasta reprezintă o motivare necorespunzătoare.

Aşa cum s-a arătat în doctrină, preluând jurisprudenţa ÎCCJ, prin motivul 6 de recurs, se înţelege; "Ipostazele în care se ajunge la o nemotivare sunt dintre cele mai diferite: existenta unei contradictorialităţi între considerentele hotărârii (.,), contradictorialitate flagrantă între dispozitiv şi considerente - ÎCCJ Decizia nr. 963/2055 - ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii".

De asemenea, este încălcat şi dreptul la un proces echitabil, drept protejat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, în concepţia Curţii Europene a Drepturilor Omului, între garanţiile dreptului la un proces echitabil, se înscrie şi obligaţia tribunalelor de a-şi motiva corespunzător deciziile lor, obligaţie care nu este îndeplinită de către instanţa de fond în prezenta cauză.

Se observă încălcarea dreptului pârâţilor la un proces echitabil având în vedere că în diverse soluţii de speţă Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, aşa cum impune art. 6 § 1 din Convenţie. Astfel, ea a decis că textul implică obligaţia tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta (CEDH, 19 aprilie 1993, Kraska c/Suisse; 19 aprilie 1994, Van de Hurk c/Pays-Bas), lucru care nu s-a întâmplat în prezenta cauză în faza procesuală anterioară.

Instanţa de fond, refuzând să analizeze apărările invocate de pârâtă a pronunţat o hotărâre nelegală aducând, totodată, grave atingeri dreptului pârâtei la un proces echitabil.

În Cauza Albina C. României, Curtea reaminteşte că "dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor", întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x. nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-1 şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, p. 19, paragraful 59]".

În acelaşi fel, în Hotărârea CEDO pronunţată în data de 15.02.2007 în Cauza Boldea contra României, Curtea a statuat ca absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv si prin urmare, la un proces echitabil şi violează art. 6 si 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri.

Prin decizia nr. 1156/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată cu claritate faptul că instanţa trebuie să stabilească raporturile juridice dintre părţi, sens în care trebuie să analizeze toate mijloacele de apărare hotărâtoare pentru soluţia ce se putea pronunţa în cauză şi pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecăţii.

În condiţiile în care instanţa de apel a pronunţat o hotărâre bazându-se pe posibil, probabil, eventual, fără să stabilească raporturile juridice dintre părţi şi îndeplinirea condiţiilor cumulative ale acţiunii pauliene, respectiv principala condiţie privind existenţa prejudiciului, dacă valoarea garanţiilor acoperă creanţa, dacă există o stare de insolvabilitate prin comparare activ şi pasiv, hotărârea astfel pronunţată are şi o motivare necorespunzătoare.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Timişoara, în vederea respingerii apelului formulat de reclamantă şi menţinerii hotărârii Tribunalului Timiş ca fiind legală şi temeinică.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - reclamanţi A. S.R.L. şi B. au depus întâmpinare prin care solicită în temeiul art. 490 alin. (2) rap. la art. 471¹ alin. (3) şi (5) şi art. 205 C. proc. civ., respingerea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 53/28.02.2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civila în dosarul nr. x/2022, ca nefondat şi pe cale de consecinţă, menţinerea deciziei civile recurate ca legală şi temeinică.

Solicită de asemenea, obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat în recurs.

La termenul de judecată din 5 noiembrie 2024, stabilit pentru soluţionarea recursului, apărătorul recurenţilor-pârâţi a solicitat suspendarea judecăţii în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.., până la soluţionarea dosarului nr. x/2023, indicat şi în cuprinsul memoriului de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În prealabil, Înalta Curte, evaluând cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurenţii pârâţi, constată că soluţia care se impune în privinţa sa este aceea de respingere ca nefondată.

Astfel, potrivit potrivit art. 413 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) C. proc. civ.:

"(1) Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi; (2) Suspendarea va dura până când hotărârea pronunţată în cauza care a provocat suspendarea a devenit definitivă".

Prin urmare, suspendarea legală facultativă sau judecătorească este lăsată la aprecierea instanţei, care este chemată să asigure un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu.

Astfel, pe de o parte, admiterea cererii de suspendare în condiţiile în care se va constata inexistenţa dreptului care formează obiectul celeilalte judecăţi este de natură să întârzie realizarea dreptului celeilalte părţi. Într-o aplicaţie particulară, eventuala suspendare a judecăţii în cauza prezentă în situaţia respingerii acţiunii formulate de pârâţi în dosarul nr. x/2023 aflat în prezent pe rolul Tribunalului Ilfov, vizând nevalabilitatea unora dintre titlurile executorii de care se prevalează creditorii intimaţi, ar putea conduce la o întârziere mare în realizarea creanţelor creditorilor reclamanţi şi chiar la o obstaculare de durată a posibilităţii creditorului al cărui titlu executoriu nu face obiectul dosarului civil menţionat de a îşi asigura bunul litigios în patrimoniul debitorilor în vederea executării.

Pe de altă parte, respingerea cererii de suspendare formulate în prezenta cauză, în situaţia în care se va constata temeinicia cererii de desfiinţare sau subsecvent, de constatare a nulităţii absolute totale sau parţiale a titlurilor executorii contestate sau de reducere a clauzei penale, care formează obiectul celeilalte judecăţi enunţate, ar putea fi de natură - evident doar în măsura în care instanţa de recurs prezentă ar proceda în litigiul pendinte la respingerea recursului promovat de pârâţi - să genereze un nou litigiu între părţile procesuale, determinând formularea unei cereri ulterioare de revizuire a hotărârii pronunţate în cauza prezentă, în care s-a ridicat problema suspendării. Acest fapt ar putea aşadar, fi de natură să impieteze asupra dreptului de proprietate asupra imobilului aparţinând pârâtei persoană juridică şi asupra situaţiei juridice patrimoniale a pârâţilor persoane fizice.

Concluzia care se impune este deci, aceea că suspendarea în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., nu se dispune în mod obligatoriu, în mod automat, dacă s-ar constata legătura juridică dintre pricini evidenţiată de acest text procesual, ci instanţa de judecată este în măsură să dispună sau să nu dispună suspendarea judecăţii, realizând astfel, un just echilibru între interesele persoanelor aflate în litigiu.

Dispoziţiile procedurale enunţate stabilesc în acest sens, doar facultatea, iar nu obligaţia instanţei de judecată care "poate" să decidă suspendarea sau dimpotrivă, fără a fi însă discreţionară în măsurile adoptate, luând în calcul particularităţile fiecărei pricini, dacă este sau nu oportună suspendarea procesului, sens în care trebuie să ţină seama inclusiv de stadiul procesual în care se află judecata şi de dreptul fundamental al părţilor la un proces echitabil, inclusiv din perspectiva duratei rezonabile a procedurii judiciare.

Or, în prezentul litigiu, se constată că recurenţii-pârâţi au înţeles să declanşeze pe cale separată litigiul având ca obiect desfiinţarea sau subsecvent, constatarea nulităţii absolute totale sau parţiale a titlurilor executorii ale unuia dintre creditorii reclamanţi sau în subsdidiar, reducerea clauzei penale din cadrul lor, de-abia la sfârşitul anului 2023, în timp ce dosarul prezent se afla în faza de judecată a apelului, pe rolul Curţii de Apel Timişoara, după ce instanţa de fond a Tribunalului Timiş se pronunţase în cauză, cererea de suspendare fiind formulată direct în faza procesuală prezentă de recurs, cale de atac limitată exclusiv la chestiuni de nelegalitate, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Or, în condiţiile în care litigiul prezent a fost declanşat în ziua de 07.12.2022, se constată atunci că prin suspendarea judecării recursului la un interval de circa 2 ani şi 6 luni de la momentul declanşării litigiului şi în condiţiile în care durata soluţionării celuilalt proces este necunoscută (în contextul în care deşi înregistrat în decembrie 2023, acesta se află încă pe rolul primei instanţe de judecată, după o declinare a competenţei teritoriale operată la data de 22.05.2024), s-ar putea produce atunci o vătămare procesuală intimaţilor reclamanţi ce nu ar putea obţine o dezlegare - fie favorabilă, fie nefavorabilă - a cauzei lor într-un termen optim şi previzibil, în conformitate cu regula înscrisă în art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO, în vreme ce, în situaţia în care se va admite acţiunea aflată în prezent pe rolul Tribunalului Ilfov, părţile pârâte prezente au totuşi, la îndemână remediul procesual al revizuirii, dacă soluţia din prezentul dosar le va fi defavorabilă.

Concluzia expusă se impune cu atât mai mult cu cât litigiul în raport de care se solicită suspendarea judecăţii prezentului recurs vizează nevalabilitatea doar a titlurilor executorii ale unuia dintre cei doi creditori intimaţi reclamanţi din prezenta cauză, temporizarea judecăţii prezente prin suspendare nefiind aşadar justificată în privinţa celuilalt creditor intimat, ce rămâne interesat în a fi declarat inopozabil actul juridic contestat, pentru satisfacerea propriei sale creanţe deţinute împotriva recurenţilor pârâţi.

Din perspectiva tuturor acestor considerente conjugate, rezultă aşadar, că soluţia de suspendare a judecăţii ar rupe justul echilibru care se impune a fi păstrat între părţile procesuale prezente.

În consecinţă, faţă de toate aceste aspecte, Înalta Curte urmează a respinge cererea de suspendare a judecăţii prezente de recurs, ca nefondată.

În privinţa recursului declarat, Înalta Curte, preliminar, constată că în reglementarea noului C. proc. civ., aplicabil cauzei prezente, recursul reprezintă o cale de atac exclusiv de legalitate, care se grefează pe situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive ale fondului. Această apreciere rezultă din enunţarea acestui caracter, în mod expres, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., dar şi prin alineatul prim al art. 488 C. proc. civ., din enumerarea limitativă şi expresă a motivelor de nelegalitate care pot fi invocate în recurs, conform pct. 1 - 8 din respectivul text procesual.

Aşadar, instanţa de recurs, în cadrul controlului exclusiv de legalitate pe care-l exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, devolutivă a fondului cauzei.

Din această perspectivă enunţată, Înalta Curte constată că primul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", constând în încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a art. 1562 C. civ., este nefondat.

Astfel, procedând la analiza criticilor invocate în cadrul acestui motiv de recurs, Înalta Curte observă că critica dezvoltată a recurenţilor pârâţi în sensul că nu poate fi atacat un act juridic prin care debitorul plăteşte un alt creditor de al său, întrucât astfel nu se micşorează doar activul patrimonial, ci şi pasivul, fiind astfel, exclusă în cauză acţiunea revocatorie atât timp cât prin actul juridic contestat debitorii pârâţi au stins o obligaţie preexistentă, nu este fondată.

Nu se poate afirma de principiu o astfel de imposibilitate, întrucât se observă conform chiar art. 1562 alin. (2) C. civ. invocat de recurenţi, "(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate", că legiuitorul naţional a permis în mod expres exercitarea acţiunii revocatorii pentru astfel de situaţii precum cea invocată de recurenţii pârâţi.

Drept urmare, dacă un astfel de contract de dare în plată care reprezintă din punct de vedere juridic, în esenţă, o plată, este realizat în contextul îndeplinirii celorlalte condiţii prevăzute legal în cuprinsul art. 1562 C. civ., atunci inclusiv un astfel de act juridic precum cel din prezenta cauză poate fi revocat.

Doctrina juridică de prestigiu invocată de recurenţi, elaborată însă, în temeiul vechiul C. civ. 1864, nu stabileşte vreo astfel de interdicţie, ci doar ilustrează unul dintre aspectele evaluării judiciare care trebuie făcute în astfel de cazuri, pentru decelarea întrunirii elementului prejudiciu.

În noul C. civ. însă, posibilitatea de exercitare a acţiunii revocatorii este ilustrată în mod expres prin norma juridică citată supra, fiind eliminată astfel orice eventuală îndoială. De altfel, în legislaţia naţională mai recentă, adoptată în raport de noile realităţi socio - economice ale unei societăţi a cărei dinamică este accelerată, se regăsesc şi alte exemple legislative de sancţionare a plăţii nelegale preferenţiale a unor creditori, precum ar fi art. 169 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în mod corect surprins de intimaţii reclamanţi prin întâmpinarea formulată în faza procesuală de recurs.

Înalta Curte mai constată sub acest aspect, şi că, deşi data contractului de antrepriză încheiat cu recurenta pârâtă, a fost, potrivit situaţiei de fapt reţinute în mod definitiv de instanţa de apel, anul 2017, totuşi, potrivit aceleiaşi situaţii de fapt, titlurile executorii ale creditorilor reclamanţi din prezenta cauză datează din 2013, respectiv 2015, neputându-se aşadar, invoca în mod fondat caracterul preexistent al datoriei plătite prin actul juridic contestat în prezentul litigiu.

Printr-un al doilea grup de critici arondat aceluiaşi motiv de recurs, pârâţii, recunoscând posibilitatea generică a unui creditor ipotecar de a executa alte bunuri din patrimoniul debitorului în situaţia în care nu s-a putut îndestula integral din garanţiile constituite în favoarea creanţei sale, arată că nu s-a dovedit de către intimaţii reclamanţi că garanţiile ar fi fost neîndestulătoare.

Înalta Curte constată că acest aspect, al dovedirii caracterului insuficient al garanţiilor constituite, este unul factual, care ţine de situaţia de fapt a cauzei, punând în discuţie aşadar, temeinicia deciziei şi nu legalitatea acesteia.

Or, atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a stabilit în mod definitiv, pe baza probelor administrate în proces, contrariul, respectiv:

"a rezultat în mod expres că mai sunt de recuperat sumele de 429.082,46 euro şi 426.487,65 RON, deşi au fost valorificate toate garanţiile ipotecare atât ale debitorilor cât şi ale garantei ipotecare K., precum şi a unui bun imobil fără sarcini proprietatea debitorilor; s-a precizat că nu mai sunt garanţii imobiliare de valorificat în cadrul executării silite" (pagina 6 a deciziei recurate), respectiv "Curtea are în vedere (...) şi menţiunile executorilor judecătoreşti în sensul recuperării parţiale a creanţei în dosar nr. x/2022 B.E.J. L. (chiar şi după valorificarea garanţiilor imobiliare)" (pagina 8 a deciziei), atunci instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea acestui aspect factual, fără a încălca limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, instituite de art. 483 alin. (3) şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar aserţiunilor recurenţilor, instanţa de apel nu şi-a întemeiat soluţia pe posibilităţi sau probabilităţi, constatarea instanţei de apel contestată de recurenţi, respectiv "fiind posibil ca valoarea acestor garanţii să fie inferioară creanţelor", fiind realizată în cadrul unor aprecieri cu caracter general, de natură teoretică şi deci, nu aplecat la datele speţei:

"existenţa unor garanţii reale nu asigură în mod automat posibilitatea de recuperare integrală a unei creanţe, fiind posibil ca valoarea acestor garanţii să fie inferioară creanţelor".

Or, aceste aprecieri generale au fost urmate imediat de verificarea lor în cazul concret dedus judecăţii:

"în acest sens, din adresa din 06.09.2023 emisă de B.E.J. L. în dosar executare nr. x/2022, a rezultat în mod expres că mai sunt de recuperat sumele de 429.082,46 euro şi 426.487,65 RON, deşi au fost valorificate toate garanţiile ipotecare atât ale debitorilor cât şi ale garantei ipotecare K., precum şi a unui bun imobil fără sarcini proprietatea debitorilor; s-a precizat că nu mai sunt garanţii imobiliare de valorificat în cadrul executării silite".

Recurenţii expun în continuare că raportat la regulile legale care guvernează gajul general al creditorilor chirografari, pe care le-au expus prin citat, oricum creditorii reclamanţi ar fi venit în concurs asupra celorlalte bunuri din patrimoniul debitorilor persoane fizice, cu terţul recurent S.C. E. S.R.L. pentru creanţa acestuia de 500.000 RON, creanţă care oricum - precizează recurenţii - trebuia plătită.

Înalta Curte constată că soluţia adoptată de către instanţa de apel nu aduce atingere dispoziţiilor legale citate şi invocate în această direcţie de către recurenţi, respectiv art. 2324, art. 2326 C. civ., întrucât scopul legal urmărit de intimaţii reclamanţi în prezentul proces este exclusiv acela de a fi declarat inopozabil actul juridic contestat, prin care bunurile imobile litigioase au fost îndepărtate din patrimoniul debitorilor persoane fizice.

Efectele concrete ale admiterii unei astfel de acţiuni revocatorii sunt cele expres prevăzute de art. 1565 C. civ.:

(2) Terţul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acţiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanţei pe care s-a întemeiat acţiunea, dispoziţiile privitoare la publicitatea şi efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător", iar modul de corelare a acestei norme juridice citate cu cele ilustrate de recurenţi, respectiv art. 2324 şi art. 2326 C. civ., reprezintă un element care excede limitelor prezentei cauze deduse judecăţii, limite care vizează exclusiv declararea sau nu a inopozabilităţii actului juridic şi nu consecinţele concrete, în continuare, din cadrul executării silite a pârâţilor debitori persoane fizice, în situaţia admiterii în mod definitiv a acţiunii.

De altfel, Înalta Curte reţine că în cadrul situaţiei de fapt, instanţa de apel a constatat că se ridică o serie de îndoieli cu privire la caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei ilustrate în factura nr. x/22.06.2022 emisă de recurenta persoană juridică, astfel încât nici din această perspectivă, pe cale de consecinţă, critica nu poate fi primită, neregăsindu-se - la acest moment procesual - premisa calităţii recurentei pârâte persoană juridică de creditor chirografar, premisă pe care critica se grefează.

Înalta Curte constată totodată, că potrivnic aserţiunii recurenţilor, instanţa de apel nu a constatat o simplă ("orice" în exprimarea recurenţilor din cererea de recurs) însărăcire, ci una gravă, în sensul solicitat de art. 1562 C. civ.:

"Faţă de toate aceste considerente, Curtea reţine că în mod evident situaţia financiară de ansamblu a debitorilor a fost afectată prin încheierea contractului de dare în plată, în sensul creării sau măririi stării de insolvabilitate a acestora, valoarea debitelor fiind una semnificativă în raport de activ" (pagina 9 a deciziei recurate).

Continuând analiza criticilor formulate în cererea de recurs, Înalta Curte constată de asemenea, că potrivnic aserţiunii recurenţilor în sensul încălcării de către instanţa de apel în mod categoric a art. 1562 C. civ. şi a celor "mai elementare principii ale dreptului substanţial şi procesual" (neindividualizate însă, de recurenţi în cererea de recurs), curtea de apel nu a reţinut că scopul analizei financiare de ansamblu a situaţiei debitorului este de a împiedica posibilitatea îndestulării creanţelor creditorului, ci dimpotrivă, a statuat contrariul:

"scopul fiind cu precădere unul preventiv de a împiedica imposibilitatea îndestulării creanţelor creditorului urmăritor" (pagina 8 a deciziei recurate).

În egală măsură, celelalte critici din cadrul primului paragraf al paginii 12 a cererii de recurs, sunt nefondate. În primul rând, toate vizează alineatul prim al paginii 8 a deciziei recurate, alineat care cuprinde doar enunţarea unor constatări de ordin general, teoretic, ale instanţei de apel:

"În acest context, rezultă că în analiza stării de insolvabilitate, instanţa este chemată să analizeze chestiuni de ansamblu cu privire la situaţia financiară a debitorului, scopul fiind cu precădere unul preventiv de a împiedica imposibilitatea îndestulării creanţelor creditorului urmăritor. După cum corect au indicat apelanţii, prezentul litigiu nu este un incident în cursul executării silite pentru ca instanţa să poată cuantifica în mod exact partea de creanţă eventual neacoperită de garanţiile imobiliare (Nota redactorului: sau de alte bunuri); de altfel, declanşarea executării silite nici nu constituie o condiţie de formulare a acţiunii pauliene, iar valorificarea cu prioritate a altor bunuri ipotecate sau neipotecate din patrimoniul creditorilor (în afara celor pentru care se solicită inopozabilitatea înstrăinării) putând fi invocată de terţul interesat pe calea contestaţiei la executare".

Înalta Curte constată că nici o prevedere normativă care configurează instituţia juridică a acţiunii revocatorii nu impune ca în cadrul acestei acţiuni să se determine cuantumul exact al părţii de creanţă nerecuperabile din garanţiile constituite, tot astfel cum modul de executare silită în continuare a bunurilor din patrimoniul debitorului reprezintă un aspect distinct de declararea inopozabilităţii unui act juridic, acest aspect ţinând de executarea silită a creanţei.

Raportat la condiţiile legale în care această acţiune poate fi admisă (inter alia, dacă se dovedeşte un prejudiciu, dacă actul este încheiat în frauda creditorului), precum şi la efectele sale (art. 1565 alin. (1) C. civ.:

"(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât faţă de creditorul care a introdus acţiunea, cât şi faţă de toţi ceilalţi creditori care, putând introduce acţiunea, au intervenit în cauză. Aceştia vor avea dreptul de a fi plătiţi din preţul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferinţă existente între ei"), privite în succesiunea temporală declarare inopozabilitate act juridic - executare silită, rezultă că atributul "preventiv" folosit de către instanţa de apel nu este unul incorect din punct de vedere al trăsăturilor acţiunii revocatorii, astfel cum este ea reglementată de art. 1562 şi următoarele C. civ.

De altfel, după expunerea paragrafului de ordin teoretic menţionat, instanţa de apel a trecut la continuarea cercetării efective a cauzei care i-a fost dedusă judecăţii:

Subgrupul final de critici de la punctul II. 1 lit. a) din cererea de recurs, repune în discuţie analiza coroborată a probelor cauzei sub aspectul existenţei prejudiciului, caracterului său cert. Astfel, recurenţii apreciază că în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu, că în patrimoniul debitorilor se găsesc şi alte bunuri, executorii judecătoreşti necomunicând că executările silite nu mai pot continua din cauza lipsei de bunuri, că nu s-ar fi demonstrat starea de insolvabilitate a debitorilor, că instanţa de apel s-a întemeiat pe posibilităţi şi probabilităţi.

Or, atât timp cât existenţa prejudiciului, caracterul său cert reprezintă elemente factuale, decelabile pe bază de probe şi atât timp cât în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, instanţa de apel a stabilit definitiv că:

"În aplicarea acestor principii în litigiu, Curtea are în vedere în primul rând valoarea ridicată a creanţelor apelanţilor-reclamanţi, precum şi menţiunile executorilor judecătoreşti în sensul recuperării parţiale a creanţei în dosar nr. x/2022 B.E.J. L. (chiar şi după valorificarea garanţiilor imobiliare) şi nesemnificativ în dosar nr. x/2022 al B.E.J. M. (în prezent suspendat)- filele x apel. De asemenea, din relaţiile furnizate de executorii judecătoreşti, rezultă că alte imobile deţinute de debitori sunt ipotecate în favoarea altor creditori (creanţe având de asemenea valori foarte ridicate), putându-se aşadar aplica o prezumţie simplă că acestea nu vor putea stinge în totalitate atât creanţele garantate cât şi pe cele din prezentul litigiu; mai mult, şi alte imobile din patrimoniul debitorilor au fost înstrăinate cu titlu gratuit (de exemplu contract de donaţie autentificat sub nr. x/31.05.2022 la B.I.N. J., dosar Tribunal prin care au fost înstrăinate imobile evaluate la suma de 3.716.313 RON). (...)

Faţă de toate aceste considerente, Curtea reţine că în mod evident situaţia financiară de ansamblu a debitorilor a fost afectată prin încheierea contractului de dare în plată, în sensul creării sau măririi stării de insolvabilitate a acestora, valoarea debitelor fiind una semnificativă în raport de activ, mai ales în contextul în care o parte din acest activ este indisponibilizat în favoarea unor creditori, iar alte bunuri au fost înstrăinate cu titlu gratuit în aceeaşi perioadă. (...)

Prin urmare, Curtea reţine că este îndeplinită şi condiţia prejudicierii creditorilor prin crearea sau mărirea stării de insolvabilitate" (paginile 8, 9 ale deciziei recurate), rezultă atunci că instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea acestor constatări factuale, astfel cum solicită de fapt recurenţii prin acest grup de critici formulate, pentru a ajunge la o altă stare de lucruri decât cea configurată de instanţa de apel, întrucât dacă ar proceda astfel, instanţa de recurs şi-ar încălca limitele legale enunţate ale controlului său jurisdicţional.

Considerentele deciziei atacate cu recurs relevă cu evidenţă că instanţa de apel a avut în vedere în decelarea elementului prejudiciu, comparaţia între activul patrimonial şi pasivul patrimonial, elocvente fiind atât paragrafele deja citate anterior, cât şi următorul:

"În ceea ce priveşte crearea sau mărirea unei stări de insolvabilitate, revine instanţei să procedeze la o analiză de ansamblu a stării financiare a debitorului (activ şi pasiv) pentru a stabili în ce măsură se produce un prejudiciu real creditorului urmăritor, care nu mai are posibilitatea de a-şi satisface creanţa" din aceeaşi decizie recurată.

Folosirea mijlocului de probă al prezumţiei simple, reglementate de art. 329 C. proc. civ., nu este prohibită în cadrul unei acţiuni revocatorii, astfel încât critica în acest sens a recurenţilor nu poate fi primită ca fondată.

Continuând analiza criticilor recurenţilor, Înalta Curte constată că susţinerile acestora de la punctul II. 1. lit. b) şi d) din cererea de recurs, vizând condiţia fraudei debitorilor şi condiţia complicităţii la fraudă a terţului dobânditor, sunt critici de netemeinicie şi nu critici de nelegalitate a deciziei recurate.

Astfel, aşa cum înşişi recurenţii pârâţi au arătat în cererea de recurs, frauda debitorilor şi a terţului presupune că aceştia au avut cunoştinţă de rezultatul păgubitor al încheierii actului juridic, în sensul de a fi conştienţi că prin actul respectiv se creează sau măreşte starea de insolvabilitate a debitorilor.

Or, prin decizia de apel, s-a reţinut în mod expres şi definitiv că "Toate aceste împrejurări denotă o atitudine frauduloasă a debitorilor N. în sensul art. 1562 C. civ., care nu doar că au cunoscut crearea/mărirea stării de insolvabilitatea prin încheierea contractului de dare în plată în litigiu (deci chiar la acea dată a dării în plată, iar nu survenită ulterior, conform apărărilor în cauză), dar în mod evident au urmărit în mod direct această consecinţă, prin înstrăinarea activelor către un creditor cu al cărui administrator se aflau în relaţii apropiate de colaborare personală şi profesională"(pagina 10 a deciziei), respectiv că:

"Toate aceste împrejurări converg către prezumţia că în realitate, administratorul creditorului E. S.R.L. a cunoscut situaţia financiară reală a celor 2 debitori persoane fizice (existenţa unui pasiv foarte mare, rezoluţiunea contractelor şi iminenţa executării silite din partea reclamanţilor-apelanţi, înstrăinarea cu titlu gratuit şi a altor imobile de valoare mare ale debitorilor într-o perioadă imediat anterioară - cu doar o lună în urmă) şi deci crearea/mărirea stării de insolvabilitate ca efect al încheierii contractului de dare în plată în litigiu, chiar la acea dată, iar nu ulterior, conform apărărilor debitorilor. Astfel, este îndeplinită şi ultima condiţie a participării terţului la fraudă, prevăzută de art. 1562 C. civ.." (pagina 11 a deciziei de apel).

Aşadar, atât timp cât instanţa de apel a stabilit în mod definitiv în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, aceste două elemente de ordin factual, instanţa de recurs nu poate proceda la reevaluarea acestor împrejurări de fapt, prin prisma aspectelor de asemenea, factuale invocate de recurenţi prin cererea de recurs, pentru a stabili în final, o altă stare de lucruri decât cea reţinută de curtea de apel, întrucât atunci ar realiza un control de temeinicie al deciziei şi nu unul de legalitate.

În privinţa criticilor împotriva constatării instanţei de apel a existenţei unor creanţe concrete certe, lichide şi exigibile ale celor doi creditori reclamanţi, critici regăsite la punctul II. 1. lit. c) din cererea de recurs, Înalta Curte observă că şi această constatare ţine tot de situaţia de fapt a cauzei, reevaluarea sa, prin prisma argumentelor oferite de recurenţi, excedând astfel cum s-a mai expus şi supra, limitelor controlului de legalitate al instanţei prezente de recurs.

Pentru ansamblul acestor considerente conjugate, Înalta Curte apreciază că dispoziţiile art. 1562 C. civ., precum şi celelalte norme juridice invocate de recurenţii pârâţi în cuprinsul punctului II al cererii de recurs, nu au fost ignorate sau încălcate de instanţa de apel, nefiind aşadar fondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Secundul motiv de recurs ilustrat de recurenţii pârâţi, prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", nu este nici el fondat.

Astfel, potrivit art. 2325 C. civ., "Debitorul şi creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu îi sunt ipotecate". Or, atât timp cât intimaţii creditori reclamanţi au solicitat declararea inopozabilităţii unui act juridic încheiat asupra unor bunuri din patrimoniul debitorilor, asupra cărora creditorii intimaţi nu aveau constituite garanţii ipotecare, este evident din punct de vedere logico - juridic, că reclamanţii intimaţi s-au prevalat în acţiunea lor, tacit dar inechivoc, de inexistenţa unor astfel de convenţii limitatoare prevăzute de art. 2325 C. civ.

Pe cale de consecinţă, eventuala existenţă a unor astfel de convenţii limitatoare putea fi contrapusă în cauză doar de către pârâţii debitori, ca parte procesuală interesată, căreia îi profita existenţa vreunei astfel de convenţii, motiv pentru care în temeiul art. 249 C. proc. civ. - "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege", în mod corect instanţa de apel a constatat că sarcina probei unei astfel de susţineri revenea în acest caz, recurenţilor pârâţi şi nu intimaţilor creditori.

Astfel cum s-a mai ilustrat supra de către prezenta instanţă de recurs, curtea de apel a statuat în mod expres în cadrul hotărârii pronunţate, atât asupra caracterului insuficient al garanţiilor instituite, cât şi asupra stării de insolvabilitate în urma realizării comparaţiei dintre activul patrimonial şi pasivul patrimonial. Tot supra s-a argumentat că instanţa de apel nu s-a raportat în algoritmul său juridic la probabilităţi şi posibilităţi, astfel cum eronat invocă recurenţii, respectivele considerente expuse în paragrafele precedente ale deciziei de recurs nemaifiind reluate şi la acest punct, pentru evitarea repetiţiei inutile, ele rămânând însă, valabile.

Aşadar, în contextul enunţat, nu se observă ignorarea de către curtea de apel a prevederilor art. 22 C. proc. civ., astfel cum în mod nefondat invocă recurenţii, instanţa de apel neîncălcând formele de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii.

Nici al treilea motiv de recurs invocat de recurenţii pârâţi, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", nu este fondat.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a prezentat argumentele sale de fapt şi de drept care justifică hotărârea pronunţată.

Se observă că în conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde între altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia. Se apreciază totodată, sub aspectul condiţiilor procedurale privind motivarea hotărârii, că acestea sunt îndeplinite chiar dacă nu s-a răspuns expres fiecărui argument invocat de părţi, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că s-a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Or, din analiza considerentelor instanţei de apel, rezultă că s-au expus argumentele raţionamentului juridic al acesteia grefat pe situaţia de fapt reţinută, ilustrându-se de către instanţa de apel atât normele juridice pe care le-a apreciat incidente, dar şi elementele cu caracter de judecată de valoare realizate.

Astfel, se constată - astfel cum de altfel, s-a ilustrat şi în paragrafele precedente din prezenta decizie de recurs - că instanţa de apel s-a referit la probele administrate în cauză pe baza cărora a configurat definitiv situaţia de fapt a cauzei, a cercetat în mod efectiv fiecare dintre condiţiile cumulative ale acţiunii pauliene, a descris în detaliu raporturile juridice dintre părţi, a stabilit în mod argumentat şi pe bază de probe, existenţa prejudiciului, a decelat caracterul insuficient al garanţiilor constituite, a determinat starea de insolvabilitate prin compararea activului patrimonial cu pasivul patrimonial al debitorilor, a menţionat în mod expres şi complet normele juridice care i-au configurat soluţia adoptată, a ilustrat în mod judicios şi complet raţionamentul juridic propriu potrivit căruia a apreciat că în cauză sunt îndeplinite toate cerinţele acţiunii revocatorii, răspunzând în mod argumentat apărărilor invocate de intimaţii pârâţi în combaterea căii de atac a reclamanţilor creditori.

Din perspectiva acestor argumente conjugate inclusiv cu toate celelalte considerente expuse în decizia civilă prezentă, Înalta Curte apreciază pe cale de consecinţă, că în cauză au fost pe deplin respectate exigenţele art. 6 CEDO, astfel cum au fost ele indicate în mod dezvoltat de recurenţi în cererea de recurs, exigenţe regăsite de altfel, inclusiv pe plan naţional, în cuprinsul art. 6 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Aşadar, în cauză nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul promovat, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate, prevăzute de art. 488 pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. nefiind fondate.

Conform art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenţii pârâţi la plata sumei de 17.768,25 RON către intimaţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a recursului, reprezentând onorariu avocat ales, potrivit dovezilor depuse la dosar în acest sens, reţinând că culpa procesuală în declanşarea şi desfăşurarea prezentei căi de atac aparţine recurenţilor, raportat la soluţia dată recursului şi că suma este corespunzătoare în raport de complexitatea concretă a litigiului şi de munca efectiv desfăşurată de avocatul ales al intimaţilor reclamanţi în această fază procesuală.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare formulată de către recurenţii-pârâţi.

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., D., S.C. E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 53 din 28 februarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi S.C. A. S.R.L. şi B..

Obligă pe recurenţii-pârâţi C., D., S.C. E. S.R.L. la plata sumei de 17.768,25 RON către intimaţii-reclamanţi A. S.R.L. şi B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 05 noiembrie 2024.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României

scj