Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei.
1. Obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Răcari la data de 22.05.2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B., C., D., E. şi F., în principal: 1) nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/04.10.2006 de Societatea civilă "De Iure" BNP G. încheiat între A., vânzător, şi pârâţii H., în cotă de 1/2, şi D., căsătorit, în cotă de 1/2, cumpărători, referitor la terenul în suprafaţă de 7.125.987 mp cu destinaţia forestier înscris în amenajamentul silvic Răcar, situat în extravilanul comunei Ciocăneşti, jud. Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localităţii Ciocăneşti, conform încheierii de intabulare nr. x/20.09.2006 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dâmboviţa, şi terenul în suprafaţă de 1.421.846 mp cu destinaţia forestier înscris în amenajamentul silvic Răcari, situat în extravilanul comunei Ciocăneşti, judeţul Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localităţii Ciocăneşti, conform încheierii de intabulare nr. x/20.09.2006 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Dâmboviţa, suprafeţe dezmembrate din suprafaţa totală de 866 ha teren forestier înscris în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul comunei Ciocăneşti, judeţul Dâmboviţa tarlaua x, parcelele 142, 207 conform titlului de proprietate nr. x/21.07.2006 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Dâmboviţa; 2) nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare subsecvent autentificat sub nr. x/16.12.2009 emis de BNPA I. şi J., prin care s-a transmis dreptul de proprietate şi folosinţă asupra imobilelor descrise la pct. 1 de către pârâţii B., C., D. şi E. către pârâta F.; 3) în temeiul art. 907 şi al art. 908 C. civ., radierea din CF nr. x a localităţii Ciocăneşti, provenită din conversia CF nr. x a localităţii Ciocăneşti, a dreptul de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 7.125.987 mp înscris în favoarea pârâtei F. S.R.L., precum şi radierea din CF nr. x a localităţii Ciocăneşti, provenită din conversia CF nr. x a localităţii Ciocăneşti, a dreptului de proprietate asupra imobilului în suprafaţă de 1.421.846 mp înscris în favoarea pârâtei F. S.R.L. şi înscrierea dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar, în subsidiar: 1) obligarea pârâtei A. la plata sumei de 250.000 euro prin echivalent în RON la cursul de schimb valutar din data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la data plăţii efective; 2) obligarea pârâţilor B., C., D., E. şi A. la plata sumei de 300.000 euro prin echivalent în RON la cursul de schimb valutar din data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă.
La data de 24.10.2017, s-a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului de către Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa.
Prin sentinţa civilă nr. 27 din 16 ianuarie 2018, îndreptată prin încheierea din 23 februarie 2018, Judecătoria Răcari a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionarea a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018.
La data de 15.01.2019, a fost introdusă în cauză Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa, în calitate de intervenientă accesorie.
Prin încheierea de şedinţă din 04.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, invocată de pârâta A..
Prin sentinţa civilă nr. 1889 din 30 august 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia autorităţii de lucru judecat; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în contradictoriu cu pârâţii A., B., nume schimbat administrativ conform Dispoziţiei nr. 203/14.02.2014 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti), C., D., E., F. S.R.L. şi cu intervenienta Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa; a obligat pârâţii la plata contravalorii sumei de 300.000 euro, în RON, la cursul Băncii Naţionale Române de la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, în solidar, dobândă legală urmând a se calcula pentru suma de 250.000 euro, în RON, începând cu data de 04.10.2006 pentru pârâta A., iar pentru ceilalţi pârâţii a se calcula pentru suma de 300.000 euro, începând cu data de 16.12.2009, în RON; a respins capătul de cerere referitor la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiat.
Prin încheierea de şedinţă din 06.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 1889 din 30 august 2019, formulată de pârâta F. S.R.L..
3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin decizia civilă nr. 709A din 26 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins apelul declarat de pârâta A. împotriva încheierii de şedinţă din 04.03.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat; a respins apelul declarat de pârâta F. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 06.12.2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca rămas fără obiect; a admis apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 1889 din 30 august 2019 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, formulate de apelantul reclamant Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, apelanţii pârâţi B., D., E., C., A. şi F. S.R.L. şi de apelanta intervenientă Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că: a admis cererea principală; a declarat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/4.10.2006 de Societatea civilă "De Iure" - Notar Public G. cu privire la terenul în suprafaţă de 7.125.987 mp, cu destinaţia forestier, situat în extravilanul comunei Ciocăneşti, jud. Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localităţii Ciocăneşti şi cu privire la terenul în suprafaţă de 1.421.846 mp cu destinaţia forestier, situat în extravilanul comunei Ciocăneşti, jud. Dâmboviţa, tarlaua x, parcela x, cu număr cadastral x, intabulat în CF nr. x a localităţii Ciocăneşti; a declarat nulitatea absolută totală a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.12.2009 de BNPA I. şi J.; a dispus radierea din CF nr. x şi nr. 797 ale localităţii Ciocăneşti a dreptului de proprietate intabulat în favoarea cumpărătorilor succesivi, B., C., D., E. şi F. S.R.L., cu privire la cele două terenuri, anterior menţionate; a respins cererea de intabulare a dreptului de proprietate în favoarea reclamantului Statul Român, ca inadmisibilă; a constatat rămasă fără obiect cererea subsidiară; a menţinut dispoziţiile sentinţei vizând respingerea excepţiei autorităţii de lucru judecat.
4. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâţii D. şi B., F. S.R.L., respectiv A. au declarat recurs, criticând decizia pentru nelegalitate.
4.1. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâţii D. şi B. au formulat următoarele critici:
Cu referire la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţin că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii, sens în care arată că instanţa de apel a reţinut că terenul a revenit în domeniul public al statului ca urmare a anulării titlului de proprietate emis de aceleaşi autorităţi ale statului pe numele pârâtei A., în timp ce reclamantul afirmă prin acţiune că terenul nu a fost scos legal din domeniul public.
Instanţa de apel expune pe scurt modul de emitere a titlului de proprietate şi reţine că, prin anularea acestuia, terenul reconstituit şi înstrăinat redobândeşte regimul juridic anterior, însă nu analizează faptul că recurenţii au cumpărat şi vândut terenul în perioada de 10 ani în care titlul de proprietate emis pe numele A. a fost valabil, fiind în proprietate privată.
Instanţa de apel invocă dispoziţiile art. 17 alin. (1) C. civ. atunci când face referire la adagiul quod nullum este, nullum producit effectum, însă nu examinează excepţia de la efectele acestui principiu, reglementată de alin. (2) al acestui articol, respectiv aparenţa în drept (error communis facit ius).
Afirmă că nu au avut nicio îndoială cu privire la corectitudinea modului în care autorităţile statului au eliberat documentele de reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A., iar prezentarea unor acte emise de autorităţile Statului Român a generat credinţa comună şi invincibilă cu privire la dreptul de proprietate al vânzătoarei.
Învederează că respectarea principiului siguranţei circuitului civil şi a principiului bunei credinţe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros este esenţială prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Curtea Europeană a Drepturilor Omului, făcând trimitere la cauzele Gaschi contra Croaţiei şi Ioan contra României.
Face trimitere la dispoziţiile art. 14 alin. (2) C. civ. şi arată că instanţa de apel nu a analizat susţinerile recurenţilor vizând buna-credinţă, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., afirmă că instanţa de apel a ignorat norme de drept material incidente cauzei, deşi recurenţii au invocat buna credinţă, care se prezumă, în temeiul art. 14 alin. (2) C. civ., iar reclamantul nu a dovedit reaua lor credinţă, context în care nu se poate da eficientă principiului de drept al anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial, prevăzut de art. 1254 alin. (2) C. civ.
Arată că sunt incidente speţei şi dispoziţiile art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, text de lege care stabileşte, în mod expres, care este consecinţa anulării unui titlu de proprietate dacă terenul ce făcea obiectul titlului a fost înstrăinat, respectiv remiterea preţului actualizat proprietarului de drept rămas fără teren, nu anularea actelor subsecvente sau obligarea persoanelor de la care au cumpărat la plata preţului. Afirmă că această reglementare este aplicabilă şi prin prisma faptului că titlul de proprietate a fost anulat printr-o acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. III alin. (1) lit. a) pct. i din Legea nr. 169/1997, iar reclamantul Statul Român, când a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 300.000 euro plus dobânzi, şi-a întemeiat petitul pe dispoziţiile art. III, alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 şi ale art. 1701 alin. (1) şi (2) C. civ.
Indică decizii de speţă şi decizia nr. 375/2005 a Curţii Constituţionale şi învederează că, în situaţia în care titlurile de proprietate au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare cumpărare succesive sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului iniţial, potrivit art. III din Legea nr. 169/1997, însă, în aceste cazuri, dispoziţiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice şi să aducă atingere drepturilor câştigate în temeiul legilor menţionate anterior, ce au reglementat regimul reconstituirii şi constituirii dreptului de proprietate funciară. Astfel, legiuitorul a instituit o excepţie de la regula reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor pe vechile amplasamente, stabilind obligaţia persoanei care a vândut terenul pe baza titlului constatat nul de a remite preţul actualizat fostului proprietar rămas fără teren. Opţiunea legiuitorului de a-i prefera pe subdobânditorii înstrăinărilor succesive nu vine în contradicţie cu spiritul Legii nr. 18/1991 întrucât, în situaţia în care restituirea nu mai poate opera, devin aplicabile dispoziţiile referitoare la remiterea preţului actualizat. Arată că instanţa de apel nu a analizat susţinerile referitoare la norma de drept aplicabilă.
Afirmă că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 17 alin. (1) şi (2) C. civ., a folosit exclusiv norma favorabilă Statului Român, fără să analizeze şi faptul că tot autorităţile statului au emis titlul de proprietate. De asemenea, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1648 şi art. 909 alin. (3) C. civ.. În cauză, cererea privind constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare prin care recurenţii au înstrăinat terenul este întemeiată pe dispoziţiile art. 1648 C. civ.. Recurenţii au efectuat demersurile de înscriere în cartea funciară a acestui transfer cu mai mult de 7 ani în urmă, raportat la cererea introductivă, fiind, astfel, depăşit termenul de 3 ani socotit de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, prevăzut expres de art. 909 alin. (3) C. civ.
4.2. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta F. S.R.L. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.:
Afirmă că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 17 alin. (2) C. civ. vizând excepţia de la efectele nulităţii, aplicând doar norme de drept favorabile reclamantului. Nu a avut nicio îndoială asupra corectitudinii procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate pe numele A., urmată de eliberarea titlului de proprietate şi apoi de vânzarea terenurilor către persoanele fizice care, ulterior, le-au înstrăinat către societatea recurentă, la momentul achiziţiei aceste terenuri având regim juridic de proprietate privată.
Arată că, prin hotărârea prin care s-a dispus anularea titlului de proprietate emis pe numele A. nu s-a statuat cu privire la repunerea în situaţia anterioară prin revenirea terenului la stat şi nici nu au fost anulate actele anterioare emiterii titlului de proprietate, respectiv procesul-verbal de punere în posesie, fişa de punere în posesie şi protocolul încheiat între Direcţia silvică Târgovişte - Ocolul silvic Răcari şi Primăria Ciocăneşti.
Mai arată că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ., în lipsa coroborării acestora cu cele ale art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ, referitoare la prezumţia de bună credinţă. Astfel, Curtea de Apel Bucureşti nu a ţinut cont de normele ce reglementează buna credinţă şi efectele acesteia, nu a analizat buna credinţă a societăţii recurente şi nici faptul că statul nu a invocat lipsa bunei credinţe a recurentei, ci doar că aceasta ar fi trebuit să realizeze minime diligenţe care ar fi relevat că prevederile legale de reconstituire a dreptului de proprietate nu au fost respectate.
Susţine că Statul Român îşi invocă propria culpă la emiterea titlului de proprietate, respectiv faptul că, deşi terenurile ar fi fost proprietate publică, titlul de proprietate nu a fost emis în mod legal.
Invocă dispoziţiile art. 6 lin. 1 din Legea nr. 1/2000 cu privire la obligaţia comisiilor de fond funciar de a verifica, în mod riguros, existenţa actelor doveditoare prevăzute de art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991 şi arată că titlul de proprietate emis pe numele A. a fost anulat întrucât această pârâtă nu şi-a dovedit calitatea de moştenitor a defuncţilor K. şi L., nu pentru că terenul retrocedat ar fi fost proprietate publică.
În cauză, instanţa de apel nu a analizat susţinerile recurentei referitoare la norma de drept incidentă, respectiv art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, text de lege care stabileşte, în mod expres, care este consecinţa înstrăinării unui teren ce făcea obiectul unui titlu de proprietate anulat, şi anume, remiterea preţului actualizat către fostul proprietar rămas fără teren de către beneficiarul titlului. Arată că acest text de lege a fost avut în vedere de instanţele de judecată în speţe similare, iar Curtea Constituţională, examinând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii, a reţinut că, în situaţia în care respectivele titluri au intrat în circuitul civil prin acte de vânzare cumpărare sau în alt mod, fostul proprietar se va adresa justiţiei pentru constatarea nulităţii absolute a titlului iniţial, însă, în aceste cazuri, dispoziţiile legale aplicabile nu trebuie să creeze o stare de instabilitate a raporturilor juridice şi să aducă atingere drepturilor câştigate în temeiul legilor ce au reglementat regimul reconstituirii şi constituirii dreptului de proprietate funciară.
Totodată, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1648 şi ale art. 909 alin. (3) C. civ., texte de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de constatare a nulităţii contractelor de vânzare cumpărare. Afirmă că au fost efectuate demersurile de înscriere în cartea funciară a actului de vânzare cumpărare cu mai bine de 7 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, fiind depăşit termenul de 3 ani, socotit de la data înregistrării cererii de înscriere formulate de dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, termen prevăzut de art. 909 alin. (3) C. civ., susţinei ce nu au fost analizate de curte.
4.3. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâta A. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.:
Hotărârea recurată este nemotivată, fiind încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.
Instanţa de apel nu a analizat argumentul invocat de pârâtă vizând faptul că scoaterea terenului în suprafaţă de 866 ha din administrarea Ocolului Silvic Răcari echivalează cu încetarea regimului de proprietate publică, conform art. 5 coroborat cu art. 35 din Legea nr. 18/1991 care reglementează regimul de proprietate publică a statului. Susţine că acest argument este determinant pentru stabilirea regimului juridic aplicabil terenului forestier ce face obiectul contractelor a căror anulare a fost solicitată întrucât, la momentul atribuirii terenului către recurentă, era pus la dispoziţia Consiliului Local Ciocăneşti prin protocolul nr. 2 din 29 mai 2005, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 şi art. 26 alin. (2) din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 890/2005.
Învederează că instanţa de apel nu a indicat motivele pentru care a înlăturat susţinerile recurentei vizând incidenţa dispoziţiilor speciale ale art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, care cuprinde prevederi derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte efectele nulităţii în cazul unor înstrăinări succesive a terenului dobândit în baza unui titlu declarat nul, înlăturând astfel de la aplicare dispoziţiile art. 1254 alin. (2) şi ale art. 1648 C. civ.
Afirmă că instanţa de apel a dispus anularea actelor subsecvente fără a examina dispoziţiile art. 1648 C. civ. care prevăd posibilitatea restituirii bunului înstrăinat în baza actului nul de la terţul dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectelor dobândirii cu bună credinţă ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
Recurenta arată că instanţa de apel a admis toate apelurile, însă nu a analizat motivul de nulitate invocat de reclamant privind faptul că, prin sentinţa civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015, Judecătoria Răcari a constatat nulitatea absolută a TP nr. x din 21 iulie 2006, reţinând că se impune anularea tuturor actelor subsecvente titlului de proprietate nul, având în vedere că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, fără excepţii.
Susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., întrucât, anterior, prin sentinţa civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015, lămurită prin încheierea nr. 593 din 22 martie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2015, instanţa a admis cererea privind constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. x din 21 iulie 2005, fiind respins petitul referitor la nulitatea actelor subsecvente.
Mai susţine că atât în prezenta cauză, cât şi în dosarul menţionat s-a solicitat anularea actelor subsecvente actului principal exclusiv prin prisma legăturii de interdependenţă dintre acestea şi identităţii de regim juridic aplicabil efectelor acestor acte juridice, iar neindividualizarea actelor subsecvente în dosarul nr. x/2015 nu prezintă relevanţă sub aspectul incidenţei art. 430 alin. (2) C. proc. civ., de vreme ce instanţa s-a pronunţat asupra acestei cereri de anulare a actelor, care sunt aceleaşi cu cele ce fac obiectul anulării în prezenta cauză.
Precizează că este îndeplinită condiţia triplei identităţi (părţi, obiect şi cauză). În privinţa părţilor, arată că actele îndeplinite de prefect în instanţă nu au fost efectuate în interes propriu, ci în interesul Statului Român care, prin Legea nr. 169/1997, a conferit calitate procesuală activă prefectului să solicite constatarea nulităţii absolute a titlurilor de proprietate acordate cu încălcarea legii.
Hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4), art. 245 şi art. 248 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active întrucât aceasta ar reprezenta o chestiune de fond.
Susţine că Statul Român nu este proprietarul terenului în suprafaţă de 866 ha teren cu vegetaţie forestieră pentru a justifica vreo calitate în promovarea prezentului demers judiciar, întrucât nu deţine calitatea de fost proprietar, în sensul art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, iar constatarea nulităţii titlului recurentei nu conduce automat la naşterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia pentru a se aprecia că terenul face parte din proprietatea publică, conform art. 5 din Legea nr. 18/1991.
Arată că dezlegarea chestiunii litigioase privind regimul juridic al terenului ce a făcut obiectul titlului de proprietate anulat, de care depinde soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, se impunea soluţionată cu prioritate şi, chiar dacă ar fi presupus administrarea aceloraşi probe ca şi cele necesare fondului cauzei, nu putea conduce la respingerea excepţiei invocate ca urmare a calificării acesteia ca fiind o problemă de fond, ci putea, eventual, să fie unită cu fondul, conform art. 248 alin. (4) C. proc. civ.
Concluzia instanţei de apel, potrivit căreia terenul în suprafaţă de 866 ha ar fi redobândit regimul juridic al proprietăţii publice a statului, ca efect al anulării titlului de proprietate nr. x din 21 iulie 2006, este rezultatul încălcării art. 5 din Legea nr. 18/1991 întrucât scoaterea terenului forestier din administrarea Ocolului Silvic Răcari şi punerea acestuia la dispoziţia Consiliului Local Ştefăneşti conduc la încetarea regimului juridic prevăzut de acest articol. Arată că s-a omis faptul că la momentul atribuirii terenului către recurentă acesta nu se mai afla în proprietatea publică a statului, ca urmare a încheierii protocolului nr. 2 din 29 mai 2005 între reprezentanţii Ocolului Silvic Răcari şi reprezentanţii Consiliului Local Ciocăneşti, instanţa de apel ignorând efectele produse de acest act, care nu a fost anulat şi pe care nu l-a analizat.
Hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 18/1991. Astfel, condiţia esenţială pentru ca terenurile să facă parte din domeniul public este ca acestea să fi intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990, necesitatea îndeplinirii acestei condiţii rezultând şi din dispoziţiile art. 554 alin. (1) C. civ.. Afirmă că, în speţă, nu se regăseşte situaţia unui bun dobândit în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 având în vedere modalitatea abuzivă de preluare a terenului forestier prin Decretul nr. 83/1949, aspect reţinut chiar de curtea de apel.
Considerentele instanţei potrivit cărora, prin anularea titlului de proprietate emis în favoarea recurentei, terenul forestier ar redobândi automat regimul juridic anterior este nelegală, fiind rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1254 alin. (2) C. civ., încălcării art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 şi a regulilor de drept generalia specialibus non derogant şi specialia generalibus derogant.
Învederează că dispoziţiile art. 1254 alin. (2) şi ale art. 1648 C. civ. sunt dispoziţii generale care se aplică atunci când legea nu prevede altfel, însă art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, incident în speţă, cuprinde prevederi derogatorii de la dreptul comun în ceea ce priveşte efectele nulităţii în cazul unor înstrăinări succesive a terenului dobândit în baza unui titlu emis în temeiul Legii nr. 18/1991, declarat nul. Astfel, în materia actelor de constituire a dreptului de proprietate, singura modalitate de restabilire a situaţiei anterioare în cazul înstrăinărilor succesive a terenului vândut în baza titlului nul este remiterea preţului actualizat către fostul proprietar, raţiunea acestor dispoziţii legale fiind evitarea instabilităţii raporturilor juridice şi conservarea drepturilor câştigate de subdobânditori.
Arată că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1648 C. civ.. Astfel, anularea actelor subsecvente ca urmare a anulării actului principal este întotdeauna condiţionată de dovedirea relei credinţe a subdobânditorilor, aspect ignorat de instanţa de apel, care s-a rezumat doar la dispune anularea contractelor de vânzare cumpărare subsecvente, în raport de adagiul quod nullum est, nullum producit effectum.
Afirmă că buna-credinţă a terţilor dobânditori este evidentă, în privinţa pârâţilor M. fiind conturată de faptul că titlul de proprietate nr. x din 21 iulie 2006 a fost emis de Comisia Judeţeană Dâmboviţa ca urmare a validării propunerii Comisiei Locale Ciocăneşti, instituţii publice cu competenţe în ceea ce priveşte reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea foştilor proprietari sau a moştenitorilor acestora, în baza Legii nr. 18/1991. Arată că titlul de proprietate beneficia de o prezumţie de legalitate, prezentând o garanţie rezonabilă a valabilităţii, în condiţiile în care comisia judeţeană avea obligaţia legală de a verifica existenţa actelor doveditoare, pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestora, conform art. 6 lit. e) din Regulamentul adoptat prin H.G. nr. 890/2005.
Recurenta învederează că buna-credinţă şi aparenţa de legalitate de care a beneficiat titlul de proprietate subzistă şi prin raportare la durata îndelungată existentă între momentul emiterii titlului şi momentul anulării acestuia, aproximativ 10 ani.
Susţine că ocrotirea bunei-credinţe în convenţii este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilităţii acestuia şi a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripţiilor legale, iar sacrificarea intereselor juridice a dobânditorilor de bună credinţă pe temeiul principiului nulităţii actului subsecvent actului nul ar paraliza circuitul civil, ceea ce este inadmisibil în condiţiile în care dreptul de proprietate este garantat atât prin Constituţie, cât şi prin art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la CEDO.
Nu prezintă relevanţă sub aspectul bunei-credinţe încheierea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare a terenului forestier între recurentă şi pârâţii M., întrucât la data încheierii acestui act era deja emisă Hotărârea Comisiei Judeţene Dâmboviţa, prin care s-a validat propunerea Comisiei Locale Ciocăneşti în privinţa reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenului forestier în suprafaţă de 866 ha. Afirmă că hotărârile acestor comisii nu sunt anulate şi produc în continuare efecte.
Învederează că nu poate fi imputat pârâţilor faptul că ar fi trebuit să facă demersuri suplimentare cu privire la verificarea situaţiei juridice a imobilului teren forestier, în condiţiile în care organele statului emiseseră titlul de proprietate.
5. Apărările formulate în cauză
Prin întâmpinare, pârâta A. a solicitat admiterea recursurilor formulate de pârâţii D. şi B., precum şi de pârâta F. S.R.L..
Susţine că instanţa de apel nu a analizat argumentele invocate de recurenţii pârâţi cu privire la faptul că terenul forestier a fost scos din proprietatea publică cu ocazia punerii sale în posesie, dovadă în acest sens fiind protocolul nr. 2 din 29 mai 2005 între reprezentanţii Ocolului silvic Răcari şi Consiliul local Ciocăneşti. Afirmă că analizarea acestei chestiuni se impunea, în contextul în care pârâta A. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului prin raportare la lipsa calităţii acestuia de fost proprietar, în sensul art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997.
Relativ la incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că susţine criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997 şi ale art. 1648 C. civ.
Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor formulate.
Afirmă că dreptul de proprietate al statului a fost dobândit prin efectul legii şi consolidat prin înscrierea imobilului în amenajamentele silvice, iar, ulterior, prin constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A..
În aplicarea principiului general quod nullum est, nullum producit effectum, sancţiunea nulităţii are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului primar, respectiv a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A. şi desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare subsecvente.
Intimata Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva - Direcţia Silvică Dâmboviţa a depus întâmpinări, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.
Învederează că hotărârea recurată nu este nemotivată sau contradictorie. Afirmă că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate, iar raţionamentul prin care a stabilit regimul juridic al terenului este corect.
Relativ la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciază că acesta trebuie respins, ca inadmisibil, întrucât nu pot fi identificate neregularităţi procedurale care să justifice invocarea lui.
Afirmă că motivul de casare prin care se invocă încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 35 din Legea nr. 18/1991 este nefondat, iar recurenta A. nu poate face aprecieri cu privire la caracterul abuziv al preluării terenului, fiind stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă că nu are calitate de persoană îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate.
Apreciază că prin hotărârea recurată s-a reţinut corect că terenul figura în amenajamentul silvic şi se afla în administrarea Romsilva anterior emiterii actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, acesta redobândind regimul juridic de proprietate publică în urma anulării titlului de proprietate.
Având în vedere natura bunului ce face obiectul actelor juridice a căror nulitate se solicită, buna-credinţă nu este relevantă, iar desfiinţarea retroactivă a titlului de proprietate conduce la desfiinţarea actelor juridice subsecvente potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum.
6. Procedura de filtru.
Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 30 mai 2024 au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâţii D., B., F. S.R.L. şi A. împotriva deciziei civile nr. 709 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a fost fixat termen de judecată în şedinţă publică.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:
În fapt, Comisia Locală pentru reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Ciocăneşti a emis, la cererea pârâtei A., titlul de proprietate nr. x/21.07.2006 prin reconstituirea dreptului de proprietate pe numele acesteia, pentru suprafaţa de 866 ha teren cu vegetaţie forestieră înscris în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul com. Ciocăneşti, jud. Dâmboviţa, tarlaua x, parcelele 142/207.
Prin contactul de vânzare-cumpărare nr. x/04.10.2006 autentificat de Societate civilă "De Iure" BNP G., pârâta A., în calitate de vânzător, a înstrăinat pârâţilor M. suprafeţele ce fac obiectul prezentei cereri pentru suma de 250.000 euro.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/16.12.2009 de BNPA I. şi J., pârâţii B., C., D., E. au vândut către pârâta F. terenul cu nr. cadastral x, pentru suma de 250.000 euro şi terenul cu nr. cadastral x pentru suma de 50.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015 pronunţată de Judecătoria Răcari, definitivă prin decizia civilă nr. 626 din 09 iunie 2016 a Tribunalului Dâmboviţa, s-a constatat definitiv nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. x/21.07.2006 emis pe numele pârâtei A., întrucât această pârâtă nu a dovedit calitatea de moştenitor al defuncţilor K. şi L..
Criticile formulate de recurenţi vizează, prioritar, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul nemotivării ori motivării necorespunzătoare a deciziei recurate prin raportare la apărările formulate de pârâţi pe parcursul soluţionării pricinii în fazele procesuale anterioare.
Criticile sunt fondate pentru considerentele ce succed.
Înalta Curte reţine că demersul judiciar cu care reclamantul a învestit prima instanţă are ca obiect, în principal, nulitatea absolută a două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în mod succesiv, cu privire la terenul forestier în suprafaţă de 866 ha teren cu vegetaţie forestieră înscris în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul comunei Ciocăneşti, jud. Dâmboviţa, tarlaua x, parcelele 142/207, între vânzătoarea iniţială, pârâta A., şi subdobânditorii pârâţi B., C., D., E. şi F., precum şi rectificarea cărţilor funciare, în sensul radierii menţiunilor aferente şi intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamantului.
În subsidiar, obiectul litigiului dedus judecăţii primei instanţe a vizat obligarea pârâtei A. la restituirea preţului de vânzare, cu dobânda legală, în ipoteza nulităţii contractului iniţial şi a menţinerii contractelor subsecvente, ori în ipoteza respingerii nulităţii contractului iniţial în baza art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, respectiv obligarea pârâţilor B., C., D., E. la plata diferenţei dintre preţul din contractul iniţial şi cel din primul contract subsecvent, cu dobânda legală, în ipoteza nulităţii primului act de înstrăinare şi menţinerii celui din urmă astfel de act.
Regimul juridic afirmat în mod consecvent de către reclamant, atât prin cererea introductivă, cât şi prin motivele de apel, în privinţa terenului de 866 ha care a format obiectul material al înstrăinărilor succesive din perioada 2006-2009, este cel de bun aparţinând fondului forestier naţional, aflat în proprietatea publică a statului şi în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva, înregistrat în amenajamentul silvic Răcari situat în extravilanul comunei Ciocăneşti, jud. Dâmboviţa.
Cauza juridică a cererii de chemare în judecată a fost fundamentată pe motive de nulitate distincte. Pe de o parte, reclamantul a invocat nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat, cu referire la regula constituţională a inalienabilităţii bunurilor din domeniul public. Pe de altă parte, reclamantul a solicitat aplicarea principiilor efectelor nulităţii actului juridic civil (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, respectiv quod nullum est, nullum producit efectum), ca urmare a anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei vânzătoare A. în procedura legii fondului funciar.
În litigiul de faţă, reclamantul a susţinut că terenurile predate şi vândute fac parte din domeniul public al statului prin raportare la prevederile art. 136 alin. (4) din Constituţiei României şi ale art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, iar, în aplicarea principiului general quod nullum est, nullum producit effectum, sancţiunea nulităţii are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului primar, respectiv a titlului de proprietate emis pe numele pârâtei A. şi desfiinţarea actelor juridice de înstrăinare subsecvente. La rândul lor, pârâţii cumpărători au invocat dobândirea unor bunuri imobile care erau înscrise în cartea funciară, neavând regimul juridic indicat de reclamant, şi au arătat că au fost de bună credinţă la încheierea contractelor de vânzare cumpărare ce se cer a fi anulate, context în care nu se poate da eficienţă principiului de drept prevăzut de art. 1254 alin. (2) C. civ.. Totodată, au învederat că respectarea principiului siguranţei circuitului civil şi a principiului bunei credinţe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros este esenţială prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Considerentele instanţei de fond, care au fundamentat soluţia de admitere, în parte, a acţiunii reclamantului, numai sub aspectul restituirii prin echivalent a terenului, în sensul obligării pârâţilor la plata preţului vânzării, cu dobândă legală, sunt axate pe faptul că, dată fiind încheierea protocolului nr. 2/29.05.2009, potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, între reprezentanţii Ocolului Silvic Răcari şi reprezentanţii Consiliului Local Ciocăneşti, prin care s-a procedat la delimitarea şi punerea la dispoziţie a suprafeţei de 866 ha fond forestier constituită din trupuri de pădure din unităţile amenajistice cuprinse în anexa nr. 1 la protocol, iar, la data de 07.06.2006, a procesului-verbal de punere în posesie a pârâtei A. cu privire la acest teren forestier, acest imobil nu mai făcea parte din amenajamentul silvic al Ocolului Silvic Răcari şi nici din proprietatea publică a statului, sens în care nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la momentul perfectării actelor contestate.
În legătură cu solicitarea de anulare a contractelor încheiate ulterior, instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, reţinând că, în condiţiile în care există un text de lege expres, prin care este reglementată restituirea preţului actualizat, se impune obligarea pârâţilor la plata contravalorii sumei de 300.000 euro, în RON, la cursul BNR de la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente începând cu data încasării sumelor, până la plata efectivă, considerând, totodată, că nu se impune a se intra în analiza bunei credinţe sau a prevederilor de carte funciară invocate.
Aşadar, prima instanţă a examinat cererea de chemare în judecată doar prin prisma primului palier de analiză invocat de reclamant, făcând referire, în principal, la existenţa unui temei privind trecerea imobilului din proprietatea publică a statului în proprietatea privată, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 în favoarea pârâtei A..
Soluţia adoptată de instanţa de fond a fost invalidată de instanţa de prim control judiciar, care, prin decizia recurată a reţinut că, prin anularea titlului de proprietate al pârâtei A., terenul primit în proprietate şi înstrăinat îşi redobândeşte regimul juridic anterior, conform adagiului quod nullum est, nullum producit effectum. S-a constatat că terenul atribuit în proprietate acestei părţi făcea parte din fondul forestier naţional şi era administrat de Ocolul Silvic Răcari, aflat în subordinea intervenientei Romsilva, în condiţiile art. 4 alin. (1), art. 10 şi art. 64 alin. (1) din Codul silvic din 1996, respectiv art. 7 şi art. 11 din Codul silvic din 2008, astfel că statul nu putea avea decât un drept de proprietate publică asupra fondului forestier, nefiindu-i recunoscută capacitatea de a fi titular al dreptului de proprietate privată asupra pădurilor. Acest regim juridic a fost redobândit retroactiv ca urmare a anulării titlului de proprietate al pârâtei A.. Având în vedere că bunurile proprietate publică sunt inalienabile, fără excepţii, curtea de apel a apreciat că se impune anularea tuturor actelor de înstrăinare subsecvente titlului de proprietate anulat, precum şi rectificarea cărţilor funciare nr. x şi 797 ale localităţii Ciocăneşti prin radierea dreptului de proprietate intabulat în favoarea cumpărătorilor succesivi.
În apel, pârâţii au formulat apărări în sensul că la data încheierii actelor contestate nu au avut nicio îndoială asupra corectitudinii modului în care autorităţile Statului Român au verificat documentele puse la dispoziţie şi în baza cărora au eliberat actele de punere în posesie şi titlul de proprietate pe numele pârâtei A., caz în care nulitatea contractelor de vânzare cumpărare subsecvente emiterii titlului trebuie analizată prin prisma reglementărilor în vigoare şi a situaţiei juridice a imobilelor de la data semnării contractelor.
Au arătat, totodată, că prin protocolul nr. 2 din 29.05.2005, terenul a intrat în proprietatea privată, că acest act, precum şi cele emise ulterior (procese-verbale şi acte de punere în posesie) nu au fost niciodată anulate. De altfel, aşa cum a precizat şi Instituţia Prefectului - Judeţul Dâmboviţa prin adresa nr. x/06.05.2019, anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 395/2017, retrocedarea terenurilor forestiere către persoane cărora le-a fost reconstituit dreptul de proprietate s-a realizat potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, dispoziţii în vigoare la data cumpărării terenul în 2006 şi 2009 (trecerea în proprietatea privată a terenurilor realizându-se cu ocazia punerii în posesie, conform dispoziţiilor legii speciale). Decizia menţionată produce însă efecte doar pentru viitor, nefiind aplicabilă terenului în litigiu.
Au susţinut că, deşi Statul Român nu a recunoscut această procedură de trecere a terenurilor în proprietatea privată cu ocazia punerii în posesie potrivit Legii nr. 1/2000, invocând necesitatea unei hotărâri de guvern pentru trecerea din domeniul public în domeniul privat, în prezent este nevoit să o admită, dar încearcă să reclame nelegalitatea punerii în posesie, respectiv a trecerii în proprietate privată. Însă, pârâţii nu pot fi răspunzători de chestiuni care excedează puterii lor de verificare şi mai mult, oricărui cumpărător, oricât de diligent ar fi. Statul Român nu poate invoca că el însuşi, prin autorităţile sale, nu putea face verificările actelor prezentate de foştii proprietar care solicitau reconstituirea dreptului de proprietate, dar, în schimb, le puteau face nişte cumpărători de bună credinţă.
Examinând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată că, deşi, aparent, instanţa de apel a analizat ambele motive de nulitate invocate de reclamant prin prezenta acţiune, în realitate curtea a limitat verificarea criticilor de nelegalitate şi netemeinicie doar la cele invocate de reclamant, fără a stabili pe deplin regimul juridic al imobilului raportat şi la cele susţinute de pârâţi, la cele subsumate modalităţii de interpretare şi aplicare a principilor efectelor nulităţii şi a apărărilor corelative întemeiate pe principiul ocrotirii bunei-credinţe a subdobânditorului cu titlu oneros şi pe necesitatea asigurării securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
În măsura în care instanţa de apel nu era lămurită în legătură cu apărările din întâmpinările depuse de pârâţi, trebuie observat că dispoziţiile art. 478 alin. (4) C. proc. civ. permit explicitarea pretenţiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, cunoscut fiind că atare explicaţii sau precizări pot avea ca obiect pretenţii sau mijloace de apărare insuficient conturate sau argumentate, cuprinse în oricare dintre cererile care au fixat cadrul procesual obiectiv la prima instanţă, precum şi în întâmpinare sau răspunsul la întâmpinare.
De altfel, oricare dintre părţile căii de atac, prin intermediul actelor de procedură formulate în apel, poate face uz din proprie iniţiativă de dreptul procesual prevăzut de art. 478 alin. (4) menţionat, după cum şi instanţa de apel, din oficiu, poate solicita părţilor astfel de precizări şi explicaţii oricând în cursul judecării apelului, în considerarea principiului fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului reglementat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
În concret, recurenţii susţin prin cererile de recurs că instanţa de apel: a invocat dispoziţiile art. 17 alin. (1) C. civ. atunci când a făcut referire la adagiul quod nullum est, nullum producit effectum, însă nu a examinat excepţiile de la efectele acestui principiu; a făcut trimitere la dispoziţiile art. 14 alin. (2) C. civ., însă nu a analizat susţinerile acestora vizând buna-credinţă (nu a coroborat dispoziţiile art. 1254 alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 14 alin. (2) din acelaşi act normativ, referitoare la prezumţia de bună credinţă.); a ignorat dispoziţiile art. 1648 şi art. 909 alin. (3) C. civ. nu a analizat susţinerile referitoare la norma de drept incidentă în opinia acestora, respectiv art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, text de lege care stabileşte, în mod expres, care este consecinţa înstrăinării unui teren ce făcea obiectul unui titlu de proprietate anulat, şi anume, remiterea preţului actualizat către fostul proprietar rămas fără teren de către beneficiarul titlului; nu a analizat faptul că recurenţii au cumpărat şi vândut terenul în perioada de 10 ani în care titlul de proprietate emis pe numele A. a fost valabil, fiind în proprietate privată, iar respectarea principiului siguranţei circuitului civil şi a principiului bunei credinţe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros este esenţială prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Înalta Curte constată că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu a analizat dacă schimbarea regimului juridic al bunului a operat, în condiţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000, prin valorificarea protocolului invocat, cum au afirmat recurenţii, ori în condiţiile invocate de reclamant, care s-a raportat la prevederile din Legea nr. 213/1998, şi care sunt efectele înscrierii terenului în litigiu într-un amenajament silvic, situaţie contestată, de asemenea, în apel, în sensul că această menţiune nu ar face dovada dreptului de proprietate publică a statului asupra bunului în litigiu.
De asemenea, instanţa de apel nu a cenzurat alegaţiile recurenţilor legate de incidenţa principiilor de drept care concurează la salvgardarea actelor juridice de înstrăinare a imobilului, odată ce acesta a intrat în circuitul civil, respectiv principiul ocrotirii bunei credinţe şi cel al publicităţii imobiliare de vreme ce subdobânditorii au invocat dobândirea cu bună credinţă a unui drept real înscris în cartea funciară.
Mai mult, instanţa de apel nu a răspuns nici argumentelor recurenţilor referitoare la aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. III alin. (2)4 din Legea nr. 169/1997, care, în opinia acestora, stabileşte, în mod expres, care este consecinţa anulării unui titlu de proprietate dacă terenul ce făcea obiectul titlului a fost înstrăinat, respectiv remiterea preţului actualizat proprietarului de drept rămas fără teren, nu anularea actelor subsecvente sau obligarea persoanelor de la care au cumpărat la plata preţului, cu atât mai mult cu cât Statul Român, când a solicitat obligarea recurenţilor la plata sumei de 300.000 euro plus dobânzi, şi-a întemeiat petitul pe această normă de drept.
Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri în baza temeiului legal pe care au fost fundamentate motivele de recurs formulate de recurenţi se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din actul normativ menţionat fiind cele din care rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient.
Înalta Curte observă că, potrivit acestei norme juridice, în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinute de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
De altfel, obligaţia de motivare a unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci o expunere a argumentelor fundamentale, care, prin conţinutul lor sunt susceptibile să influenţeze soluţia.
În speţă, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a reţinut şi nici nu a înlăturat susţineri şi apărări esenţiale ale recurenţilor şi nu a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, astfel că hotărârea pronunţată nu creează transparenţă asupra silogismului judiciar care trebuie să explice şi să justifice dispozitivul şi care să permită realizarea controlului judiciar, impunându-se, în aceste condiţii, admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel spre rejudecare
Urmează ca instanţa de trimitere să se pronunţe asupra raportului juridic litigios, ţinând seama şi de celelalte critici şi mijloace procesuale de apărare invocate.
În ipoteza stabilirii regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat succesiv, urmează să fie analizate caracterele juridice specifice - inalienabilitatea, insesizabilitatea şi imprescriptibilitatea - consacrate prin art. 136 alin. (4) din Constituţie, art. 5 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, iar în ipoteza în care se va stabili că reclamantul nu este titularul dreptului afirmat sau că acest drept de proprietate publică s-a stins în urma unui transfer în domeniul privat care s-a realizat în condiţiile prevăzute de lege, urmează să fie analizate şi mijloacele procesuale de apărare invocate, referitoare la incidenţa unor excepţii sau cauze care înlătură aplicabilitatea principiilor de drept resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis şi quod nullum est, nullum producit efectum, cu referire şi la normele de drept convenţionale.
În acest context, reţinând existenţa unui viciu al motivării deciziei atacate, Înalta Curte constată că nu se mai justifică examinarea criticilor formulate de recurenţi referitoare la aplicarea greşită a normelor de drept material incidente litigiului pendinte, urmând a verifica, în continuare, criticile formulate de recurenta pârâtă A. cât priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ. şi greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului, de către instanţa de apel.
Reţine, astfel, că recurenta a afirmat că este îndeplinită condiţia triplei identităţi, de părţi, obiect şi cauză în legătură cu dosarul nr. x/2015, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015, lămurită prin încheierea nr. 593 din 22 martie 2019, şi dosarul de faţă.
Critica astfel formulată, analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.
Prin sentinţa civilă nr. 1015 din 13 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Răcari, definitivă prin respingerea apelului, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 626 din 09 iunie 2016 a Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, instanţele de judecată nu au examinat, pe fond, validitatea actelor de înstrăinare ce fac obiectul prezentului litigiu, neregăsindu-se considerente exprese referitoare la nulitatea acestor acte.
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 430 C. proc. civ., criticate, era necesar să fie întrunite cumulativ cerinţele privind identitatea de obiect şi cauză, respectiv, ca în litigiul anterior, urmare a anulării titlului de proprietate nr. x din 21 iulie 2005, instanţa de judecată să fie învestită şi să fi examinat aceleaşi cauze de nulitate ca cele susţinute în dosarul de faţă, iar apoi să dispună, prin dispozitiv, nulitatea fiecărui contract de vânzare cumpărare subsecvent actului iniţial anulat.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază ca fiind corectă soluţia validată de instanţa de apel, de respingere a excepţiei autorităţii de lucru judecat.
Cu referire la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4), art. 245 şi ale art. 248 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a considerat că ar reprezenta o chestiune de fond. A arătat că dezlegarea chestiunii litigioase privind regimul juridic al terenului ce a făcut obiectul titlului de proprietate anulat, de care depinde soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, se impunea soluţionată cu prioritate şi, chiar dacă ar fi presupus administrarea aceloraşi probe ca şi cele necesare fondului cauzei, nu putea conduce la respingerea excepţiei invocate ca urmare a calificării acesteia ca fiind o problemă de fond, ci putea, eventual, să fie unită cu fondul, conform art. 248 alin. (4) C. proc. civ.
Critica urmează a fi respinsă, ca nefondată, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
În apel, s-a constatat că reclamantul Statul Român pretinde că terenul în litigiu, ce a făcut obiectul titlului de proprietate anulat prin hotărâre judecătorească, aparţine domeniului public al statutului, fiind evidenţiat în amenajamentele Direcţiei Silvice Dâmboviţa - Ocolul Silvic Răcari, instituţie aflată în subordinea intervenientei Romsilva. Ca atare, s-a considerat că acesta are calitate procesuală activă în cauza având ca obiect principal anularea actelor de înstrăinare a unor bunuri pretinse ca fiind proprietate publică de stat. Cum, însă, apartenenţa imobilelor în litigiu la domeniul public al statului reprezintă o problemă de fond, urmează a fi tranşată ulterior.
Sub un prim aspect, critica privind nesoluţionarea cu prioritate a excepţiei, ignoră faptul că reiterarea acestei excepţii prin criticile de apel presupune o analiză a căii de atac şi nu o judecată prioritară a legitimării procesuale active în condiţiile art. 248 C. proc. civ.
Pe de altă parte, critica nu se sprijină pe considerentele deciziei instanţei de apel, care, astfel cum s-a arătat anterior, nu a considerat că excepţia invocată este o apărare de fond, ci că apartenenţa imobilelor în litigiu la domeniul public al statului reprezintă o problemă de fond.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va admite recursurile declarate de pârâţii D., B., F. S.R.L. şi A. împotriva deciziei nr. 709 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâţii D., B., F. S.R.L. şi A. împotriva deciziei nr. 709 din 26 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 noiembrie 2024.