Şedinţa publică din data de 19 noiembrie 2024
asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 22 noiembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci, solicitând să se dispună anularea mărcii A., număr de depozit x, al cărei titular este pârâtul B., pentru toate clasele de produse şi servicii pentru care a fost înregistrată şi obligarea pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul B. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat: să se dispună obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea cuvintelor A. din denumirea sa comercială la Registrul Comerţului; să se dispună obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la a înceta şi a se abţine în viitor de la orice utilizare a unor semne identice sau similare cu marca A., x; să se dispună obligarea reclamantei-pârâte la închiderea site-ului aflat pe internet la adresa www.x.ro şi la anularea înregistrării numelui de domeniu A..
Totodată a solicitat împotriva introducerea în cauză a Institutului Naţional de Cercetare şi Dezvoltare în Informatică - Registrul Român Domenii. RO (ROTLD).
Hotărârea pronunţată în primă instanţă
Prin sentinţa nr. 1912 din data de 13 decembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a anulat marca A., cu număr de depozit M 201906520 înregistrată de pârâtul-reclamant B., pentru clasele 31; 35 şi 39 şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâtul-reclamant B., cu cheltuieli de judecată.
Hotărârea pronunţată în apel
Prin decizia nr. 249 din data de 28 februarie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul principal formulat de pârâtul-reclamant B. împotriva sentinţei menţionate şi a respins ca nefondat apelul incident declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
A schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea principală ca neîntemeiată; a admis cererea reconvenţională şi a obligat-o pe reclamanta-pârâtă A. S.R.L. la: schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea cuvintelor A. din denumirea sa comercială la Registrul Comerţului; încetarea utilizării unor semne identice sau similare cu marca A. aparţinând pârâtului-reclamant; închiderea site-ului aflat pe internet la adresa www.x.ro; anularea înregistrării numelui de domeniu www.x.ro.
II. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 249 din data de 28 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L.
Susţinând incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, în vederea rejudecării, cu cheltuieli de judecată.
În esenţă a apreciat că hotărârea instanţei de apel este vădit nelegală şi a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi a principiilor de apreciere cu privire la reaua-credinţă la înregistrarea unei mărci şi a celor ce guvernează raporturile concurenţiale între comercianţi.
De asemenea, a afirmat că hotărârea instanţei de apel este nelegală şi prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta a constatat-o şi, totodată, este nemotivată în privinţa soluţiei de admitere a cererii reconvenţionale şi nesocoteşte prevederile legale cu privire la concursul dintre mai multe drepturi de proprietate industrială.
Printr-un prim motiv de recurs, recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a analizat greşit criteriile pentru îndeplinirea condiţiei relei-credinţe a intimatului-pârât cu ocazia înregistrării mărcii şi a aplicat greşit prevederile legale incidente.
Reaua-credinţă implică îndeplinirea cumulativă a două cerinţe distincte, vizând, pe de o parte, cunoaşterea "faptului relevant" - existenţa şi folosirea unei mărci anterioare sau chiar a unui semn neînregistrat ca marcă- iar, pe de altă parte, intenţia frauduloasă, în sensul dacă solicitantul a procedat la înregistrarea mărcii cu intenţia de a demara o afacere, în cadrul căreia să utilizeze marca pentru a-şi marca propriile produse, sau dacă a urmărit să înregistreze marca cu scop de blocaj, pentru a o împiedica să folosească în continuare semnul respectiv.
Or, în mod nelegal instanţa de apel a pus pe aceeaşi poziţie persoana fizică ce a înregistrat marca şi persoana juridică, iar, pe de altă parte, a nesocotit faptul că administratorul societăţii C. S.R.L.- societatea care a făcut parte din înţelegerea iniţială a societăţilor -este şi reprezentantul societăţii D. S.R.L., devenită A. S.R.L. Nu este inechitabil ca intimatul-pârât să înregistreze marca în nume personal pentru că societatea reprezentată de acesta a făcut parte dintr-o înţelegere a societăţilor, dar să se ignore faptul că două dintre societăţile partenere, iniţial C. şi apoi D. S.R.L., au fost reprezentate de aceeaşi persoană.
Prin urmare, în mod greşit a apreciat instanţa că partea adversă are prioritate la înregistrarea mărcii deoarece aceasta a făcut parte din înţelegerea celor trei societăţi înaintea sa, în contextul în care, în realitate, nu intimatul-pârât, în nume propriu, a făcut parte din aceasta înţelegere.
Ca atare, a afirmat că acest criteriu nu poate fi reţinut pentru a se aprecia buna-credinţă la înregistrarea mărcii, cu atât mai mult cu cât folosirea anterioară a mărcii s-a făcut iniţial de către cele trei societăţi, iar pârâtul nu a desfăşurat nicio activitate economică şi nu a folosit marca în nume personal, nici înainte de înregistrare şi nici ulterior.
În concluzie, a subliniat că nu este un criteriu relevant în aprecierea relei-credinţe a intimatului-pârât-reclamant persoană fizică faptul că societatea administrată de acesta a folosit denumirea A. alături de alte societăţi, alături de antecesoarea sa şi, ulterior, împreună cu ea.
A mai precizat recurenta-reclamantă că, iniţial, s-a urmărit crearea unui parteneriat logistic între E. S.R.L. (reprezentată de intimatul-pârât), F. S.R.L. şi C. S.R.L. (reprezentată tot de actualii săi reprezentanţi), acestea utilizând în mod comun denumirea A.. În urma încetării colaborării dintre cele trei societăţi, după ce a cerut acordul pentru utilizarea denumirii A., şi-a continuat activitatea curentă fără nicio legătură cu intimatul-pârât.
Colaborarea dintre societatea reprezentată de partea adversă - E. S.R.L. - şi A. S.R.L. nu justifica demersul acestuia de a înregistra marca A. în nume personal. Intimatul a dat dovada de rea-credinţă, prin înregistrarea mărcii A. în scop de blocaj, deşi nu a utilizat şi nu utilizează aceasta denumire, ba mai mult, cunoaşte că denumirea este utilizată de A. S.R.L., iar aceasta deţinea numele comercial cu această denumire şi utiliza denumirea în activitatea comercială proprie la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii A..
De asemenea, instanţa de apel nu a luat în considerare relaţiile de colaborare dintre E. S.R.L. - societatea administrată de intimatul-pârât-reclamant - şi A. S.R.L., precum: contractul de furnizare de produse nr. x din data de 27 martie 2019, facturile pe care le-a emis şi pe care se află logo-ul său, anunţul G. din partea E. S.R.L. privind încheierea colaborării cu A. S.R.L., dovezile privind participarea la evenimente comune de către A. S.R.L. şi societatea administrată de intimatul-pârât-reclamant.
În acord cu cele reţinute în speţă de către tribunal, a menţionat că cererea de marcă identică, pentru servicii identice a fost depusă ulterior colaborării dintre părţi şi după ce intimatul-pârât a luat la cunoştinţă despre utilizarea denumirii A. de către A. S.R.L., atât ca nume comercial, cât şi cu funcţie de marcă, ceea ce înseamnă că intimatul a acţionat în mod conştient, într-o manieră incompatibilă cu standardele acceptate de comportament etic sau loial, scopul fiind acela de a înregistra o marcă de blocaj, acţionând în sensul de a o împiedica în utilizarea mărcii respective, şi nu de a exercita funcţia de bază a unei mărcii.
Recurenta a menţionat că denumirea A. a fost însuşită în mod exclusiv şi utilizată în mod public şi fără nicio obiecţiune din partea intimatului-pârât de către A. S.R.L. şi a subliniat că nu a negat că, iniţial, s-a încercat o colaborare între societăţi, însă, ulterior, cu acordul părţilor implicate, a utilizat această denumire în mod exclusiv.
De asemenea, a susţinut că reaua-credinţă se poate deduce şi din faptul că intimatul-pârât-reclamant cunoştea că denumirea societăţii este, din iunie 2019, A., şi că această schimbare de denumire implică în mod evident manifestarea sa de voinţă de a folosi denumirea în mod exclusiv pentru bunurile şi serviciile sale, şi nu pentru parteneriatul pe care îl avea cu societatea E. S.R.L.
A subliniat că, în speţă, conduita intimatului evidenţiază faptul că înregistrarea mărcii a fost deturnată de la scopul prevăzut de lege, şi anume, acela de a distinge anumite produse şi servicii de cele ale altor comercianţi, la acela de a indisponibiliza folosirea unui semn de către alt comerciant.
Reiterând faptul că, la momentul înregistrării mărcii, recurenta folosea în România denumirea comercială A. neîntrerupt şi intens, de mai bine de 9 luni, a subliniat că marca a devenit, datorită utilizării intense şi constante, larg cunoscută segmentului de consumatori vizat în raport cu produsele şi serviciile pentru care o foloseşte.
Or, ca urmare a înregistrării unei mărci cu o denumire identică cu denumirea sa comercială, făcută cu intenţia de a-i bloca activitatea prin marcă asupra căreia partea adversă nu deţine niciun drept legitim, recurenta este în imposibilitate de a-şi mai promova serviciile sub denumirea A., pe care o deţine în mod legitim, şi nici nu poate să îşi înregistreze această marcă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la soluţia de admitere a cererii reconvenţionale, recurenta-reclamantă a afirmat lipsa motivării hotărârii şi încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 8 din Convenţia de la Paris şi art. 39 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
În ceea ce priveşte lipsa motivării deciziei recurate, s-a arătat că, din cuprinsul acesteia, nu rezultă raţionamentul pentru care instanţa de judecată a admis cererea reconvenţională şi nici temeiurile de drept pe care se fundamentează, astfel că este vătămată prin imposibilitatea combaterii considerentelor instanţei.
Totodată, recurenta a solicitat să se constate că marca este ulterioară drepturilor sale, situaţie în care soluţia instanţei este nelegală, marca ulterioară neputând să aducă atingere unui drept anterior.
În raport cu situaţia de fapt a speţei, a susţinut că marca invocată de partea adversă a fost înregistrată ulterior dobândirii numelui său comercial şi a domeniului de internet ce poartă denumirea A..
A subliniat că utilizarea numelui său comercial cu funcţia de marcă îi conferă dreptul de a interzice înregistrarea unei mărci similare, motiv pentru care a formulat cererea principală, iar marca ulterioară nu poate fi opusă numelui comercial anterior.
De asemenea, a precizat că este titulara unor drepturi de proprietate industrială protejate cu privire la numele comercial, care este recunoscut ca drept de proprietate industrială, intrând sub protecţia art. 1 alin. (2) coroborat cu art. 8 din Convenţia de la Paris.
În plus a arătat şi că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Acordul privind aspectele drepturilor de proprietate intelectuală legate de comerţ din 15 aprilie 1994, acord la care România este parte, titularul unei mărci înregistrate va avea dreptul exclusiv de a împiedica toţi terţii care nu au consimţământul titularului de a utiliza în cursul comerţului semne identice sau similare pentru bunuri sau servicii identice sau similare cu cele pentru care este înregistrată marca în cazul în care o astfel de utilizare ar duce la un risc de confuzie; drepturile descrise mai sus nu vor aduce atingere nici unor drepturi anterioare şi nici nu trebuie să afecteze posibilitatea ca membrii să dispună de drepturile lor în baza uzului.
Prin urmare, Acordul recunoaşte drepturile conferite de o marcă înregistrată, însă prevede în mod clar că drepturile conferite de o marcă înregistrată nu vor afecta alte drepturi şi nu vor afecta drepturile anterioare, precum dreptul asupra numelui comercial - este, astfel, consacrat principiul priorităţii, fundamental în materia drepturilor de proprietate intelectuală.
A arătat că foloseşte în activitatea sa denumirea comercială pe care a înregistrat-o în mod legal, respectiva denumire fiind conform dispoziţiilor legii privind societăţile comerciale (Legea nr. 31/1990) disponibilă la data înregistrării în Registrul comerţului şi având finalitatea de a o deosebi, în calitate de comerciant, de alţi comercianţi.
Pe de altă parte, alegerea şi folosirea denumirii comerciale de A., pentru a funcţiona ca societate comercială, nu se confundă cu folosirea mărcii şi nu poate reprezenta un act de concurenţă neloială. Prin urmare, intimatul-pârât nu are un drept anterior în baza căruia să se dispună obligarea la schimbarea numelui comercial anterior mărcii acestuia.
În plus, recurenta a menţionat că deţine marca europeană combinată nr. x, înregistrată la data de 14 septembrie 2022, A..
De asemenea, a apreciat că este nelegală şi interzicerea utilizării numelui său de domeniu şi a arătat că numele de domeniu facilitează găsirea locaţiilor pe internet şi permite comercianţilor să promoveze nume care să îi identifice, să îi distingă de alte firme şi să atragă sau să reţină clientul pentru produsele oferite pe piaţă.
În opinia recurentei-reclamante, chiar dacă înregistrarea numelui de domeniu nu conferă un drept real, ci un drept de folosinţă a denumirii, în condiţiile în care a utilizat această denumire anterior înregistrării mărcii intimatului-pârât-reclamant şi în virtutea numelui comercial care conţine denumirea A., a dovedit legitimitatea utilizării acestei denumiri.
A precizat că este unul dintre cei mai importanţi distribuitori de produse proaspete către segmentul de A. din zona Bucureştiului şi a început extinderea inclusiv în alte zone ale ţării, deschizând un punct de lucru la Constanţa, iar, după schimbarea numelui comercial, în activitatea sa a utilizat în mod constant denumirea A. cu funcţia de marcă, inclusiv în relaţia cu intimatul-pârât şi societatea administrată de acesta.
Ca atare, a apreciat că, în mod nelegal instanţa de apel i-a respins apelul incident, ca urmare a admiterii apelului principal, iar, în rejudecarea apelului, se impune şi rejudecarea apelului incident formulat cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, în condiţiile în care instanţa i-a acordat suma de 15.000 RON, deşi a solicitat suma de 18.873,01 RON.
III. Apărările formulate în cauză
În termen legal, intimatul-pârât B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca tardiv şi, în subsidiar, ca nefondat.
Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât-reclamant B. solicitând respingerea excepţiei tardivităţii recursului şi a celorlalte apărări susţinute de către partea adversă.
IV. Judecata în recurs
După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 8 iulie 2024, în temeiul art. 4711 C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la data de 29 octombrie 2024, când Înalta Curte a reţinut cauza în pronunţare, dispunând amânarea pronunţării la data de 12 noiembrie 2024 şi, ulterior la data de 19 noiembrie 2024.
V. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a reproşat instanţei de apel, în esenţă, aplicarea necorespunzătoare a criteriilor de apreciere a relei-credinţe la data depunerii cererii de înregistrare a unei mărci, desprinse din jurisprudenţa CJUE, iar critica astfel formulată este fondată.
Conceptul de "rea-credinţă" în ceea ce priveşte înregistrarea unei mărci este unul autonom de dreptul UE, care trebuie interpretat în mod uniform în toate statele membre, iar pentru a stabili existenţa relei-credinţe a autorului cererii de înregistrare a unei mărci, trebuie luaţi în considerare toţi factorii relevanţi specifici speţei şi existenţi la momentul depunerii cererii de înregistrare (hotărârea din 27 iunie 2013, cauza C-320/12, Malaysia Dairy).
Astfel cum, în mod corect, a arătat recurenta, factorii relevanţi au fost indicaţi exemplificativ în hotărârea pronunţată la data de 11.06.2009 în cauza C - 529/07 Lindt, ca fiind, în special: împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează cel puţin într-un stat membru un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere; intenţia solicitantului de a-l împiedica pe acest terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare, precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.
Rezultă din considerentele hotărârii Lindt că examinarea acestor criterii de apreciere a atitudinii subiective implică selectarea acelor împrejurări de fapt relevante pentru stabilirea întrunirii lor şi dezvoltarea unei argumentări corespunzătoare, pornindu-se de la premisa că buna-credinţă la înregistrarea mărcii este intrinsec legată de respectarea concurenţei loiale între profesionişti, a acelor reguli concurenţiale care asigură buna desfăşurare a raporturilor între profesionişti pe piaţa unui produs sau a unui serviciu.
Potrivit CJUE, "intenţia de a împiedica un terţ să comercializeze un produs poate, în anumite împrejurări, să constituie un element al relei-credinţe a solicitantului", "în special atunci când, ulterior, se adevereşte că solicitantul a înregistrat un semn ca marcă comunitară fără intenţia de a-l utiliza, cu unicul scop de a împiedica intrarea pe piaţă a unui terţ" (pct. 43 şi 44). Tot astfel, nu este exclus ca solicitantul să urmărească un obiectiv legitim prin înregistrarea acestui semn, "în special (...) atunci când solicitantul are cunoştinţă, la momentul depunerii cererii de înregistrare, de faptul că un terţ, care este un actor recent pe piaţă, încearcă să profite de semnul amintit prin copierea prezentării sale, ceea ce conduce solicitantul la obţinerea înregistrării semnului pentru a împiedica utilizarea acestei prezentări" (pct. 48 şi 49).
Aşadar, pentru determinarea naturii frauduloase a intenţiei la înregistrare şi a încălcării, fără motive justificate, a regulilor concurenţei loiale, ar trebui stabilit dacă înregistrarea a avut drept unic scop împiedicarea utilizării de către terţ a semnului (ca marcă de blocaj) ori dacă s-a urmărit protejarea utilizării legitime a semnului împotriva unui terţ care încearcă să profite de aceasta, chiar dacă rezultatul înregistrării este acela al împiedicării folosirii semnului de către terţ.
Este esenţial, totodată, că intenţia solicitantului, deşi este un element subiectiv, trebuie stabilit prin trimitere la circumstanţele obiective ale speţei (pct. 42 din hotărârea Lindt).
Or, din decizia recurată nu rezultă circumstanţele obiective pe baza cărora instanţa de apel a ajuns la concluzia absenţei unei intenţii frauduloase a pârâtului la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii, în sensul celor arătate anterior.
Astfel, s-a apreciat că, de vreme ce pârâtul utiliza în mod legitim semnul A. de peste un an de zile, avea convingerea că este îndreptăţit la acest semn, pe care trebuie să îl protejeze în contextul apariţiei indiciilor că reclamanta pregăteşte terenul uzurpării acestui drept, dat fiind că aceasta îşi schimbase deja denumirea din A. în cursul acelui an (2019). Intenţia pârâtului a fost aceea de a preîntâmpina o astfel de posibilitate în baza credinţei oneste că este îndreptăţit la aproprierea mărcii.
În acelaşi timp, însă, s-a reţinut că pârâtul nu a fost singurul care a utilizat în comerţ semnul: societatea pe care o reprezenta a fost implicată într-un proiect comun de distribuţie produse proaspete A., alături de alţi doi parteneri comerciali, printre care şi reclamanta (care a intrat în proiect după câteva luni), iar toate cele trei societăţi au folosit semnul A., de comun acord.
Instanţa de apel nu a valorificat în vreun fel aceste circumstanţe şi nici nu a arătat motivele pentru care o asemenea utilizare a semnului de către mai mulţi parteneri comerciali îndreptăţeşte doar pe unul dintre aceştia la dobândirea dreptului exclusiv asupra semnului, prin înregistrarea ca marcă, drept în virtutea căruia s-a solicitat, de altfel, în prezenta cauză, interzicerea utilizării de către reclamantă, chiar dacă aceasta, la rându-i, utilizase semnul.
În aceste condiţii, considerentele expuse în decizia recurată relevă, de fapt, simpla reprezentare a pârâtului asupra propriului demers şi asupra conduitei reclamantei, descrisă, în esenţă, ca o reacţie la schimbarea denumirii societăţii reclamante.
Or, deşi analiza priveşte, fără îndoială, atitudinea subiectivă a titularului cererii de înregistrare a mărcii, este necesară raportarea la elemente de fapt concrete, obiective, iar nu la elemente subiective care ţin de motivarea intrinsecă a demersului.
Analiza instanţei de apel nu conţine, însă, nicio evaluare a conduitei reclamantei faţă de pârât, subsecvent schimbării denumirii societăţii - prin includerea semnului litigios -, în sensul dacă înregistrarea sau utilizarea numelui comercial, chiar cu funcţia de marcă, asigura exclusivitatea folosirii semnului şi permitea reclamantei să interzică folosirea sa de către terţi, inclusiv de către pârât, precum dreptul la marcă, totodată, dacă reclamanta a acţionat în vreun fel pentru a împiedica folosirea semnului de către pârât.
În absenţa unei astfel de examinări a faptelor, nu s-a demonstrat că demersul pârâtului nu este altceva decât o reacţie disproporţionată faţă de un terţ care utilizase semnul litigios şi anterior schimbării denumirii sale, chiar cu acordul pârâtului, cu atât mai mult dacă nu s-a reţinut vreo alterare a comportamentului terţului în raporturile profesionale cu pârâtul, inclusiv din perspectiva regulilor concurenţei loiale, din motivul schimbării denumirii.
Nu în ultimul rând, buna credinţă la înregistrarea mărcii este definită, după cum s-a arătat deja, de intenţia de a folosi în mod efectiv marca în comerţ, ceea ce presupune cercetarea modalităţii concrete în care titularul a acţionat după înregistrare.
Din această perspectivă, se poate observa că instanţa de apel a reţinut încheierea de către pârât a colaborării în proiectul comun la finalul anului 2019, dar nu a expus vreun considerent referitor la utilizarea propriu - zisă a semnului, nici pentru perioada imediat următoare înregistrării, nici după încheierea colaborării.
În mod evident, finalitatea unei astfel de evaluări nu este utilizarea efectivă, cu semnificaţia din reglementarea decăderii din dreptul la marcă, instanţa de judecată nefiind învestită în acest sens. Este suficient, în analiza relei-credinţe la înregistrarea mărcii, a se stabili dacă titularul cererii de înregistrare a fost şi a continuat să fie prezent pe piaţa produsului sau a serviciului, folosind semnul ca marcă atât înainte, cât şi după înregistrare, astfel încât se poate prezuma în mod rezonabil, că a urmărit, prin înregistrarea mărcii, protejarea acestei utilizări faţă de terţi care încearcă să profite de prezenţa pe piaţă a titularului mărcii.
Nu în ultimul rând, se reţine că recurenta-reclamantă, criticând neaplicarea corespunzătoare a criteriului intenţiei la înregistrare, a reproşat instanţei de apel şi asimilarea greşită, în ceea ce priveşte utilizarea semnului anterior cererii de înregistrare, a persoanei juridice care a utilizat în realitate semnul, cu solicitantul mărcii, persoană fizică, ce avea calitatea de reprezentant al acesteia.
Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel a reţinut în fapt existenţa proiectului comun al celor trei societăţi, în cadrul căruia acestea au utilizat semnul A., de comun acord, dar a conchis în sensul folosirii semnului de către pârât personal, fără să motiveze această asimilare şi nici tratamentul diferit aplicat în analiza sa persoanelor fizice, astfel cum s-a arătat în motivele de recurs. Astfel, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, instanţa nu a dat nicio relevanţă faptului că, deşi persoana juridică a intrat mai târziu în parteneriat, asociatul său unic a fost reprezentantul societăţii pe care reclamanta a înlocuit-o în proiectul comun şi cu atât mai mult cu cât instanţa de apel a menţionat această împrejurare.
Aceste considerente contradictorii, precum şi nemotivarea aspectelor relevate anterior, conduc la concluzia că instanţa de apel nu a aplicat în mod corespunzător criteriile de apreciere a relei - credinţe la înregistrare, în special cel privind intenţia, în sensul de a verifica, prin raportare la circumstanţe obiective, dacă pârâtul a urmărit înregistrarea mărcii în scop de blocaj ori pentru a demara o afacere, în cadrul căreia să utilizeze semnul.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte va admite critica pe acest aspect.
În ceea ce priveşte criticile vizând nelegalitatea soluţiei de admitere a cererii reconvenţionale, Înalta Curte constată că este fondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa de apel a schimbat hotărârea primei instanţe şi, evocând fondul cauzei, a admis cererea reconvenţională, în sensul că a obligat pe reclamantă la schimbarea denumirii societăţii prin eliminarea cuvintelor A. şi la încetarea utilizării unor semne identice sau similare cu marca A. aparţinând pârâtului, inclusiv a numelui de domeniu.
Niciuna dintre aceste soluţii nu a fost motivată, în fapt şi în drept şi nici nu s-a făcut vreo referire la apărările reclamantei, din întâmpinarea la cererea reconvenţională şi la cererea de apel.
În aceste condiţii, nu au fost respectate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivarea hotărârilor judecătoreşti, urmând a fi admisă critica pe acest aspect.
Întrucât nu este posibilă efectuarea controlului de legalitate a deciziei în ceea ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale, nu vor fi analizate susţinerile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca cercetarea lor să aibă loc cu ocazia rejudecării, cu atât mai mult cu cât se reiterează, în esenţă, apărările formulate în cursul judecăţii.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va admite recursul şi, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va casa decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 249 din data de 28 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 noiembrie 2024.