Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024
După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 19 august 2021, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. (CNAIR SA) a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. S.R.L., obligarea acestora la plata sumei de 5.188.236,23 RON, încasată necuvenit, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 6 februarie 2019, 25 februarie 2021, 18 februarie 2021, 28 februarie 2021, până la data restituirii efective, stabilită conform dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 1122 din 5 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâţii A. şi B. S.R.L., ca inadmisibilă.
3. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia nr. 173 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei nr. 1122 din 5 iulie 2022, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefondat. A obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a sumei de 2.975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.
4. Recursul
Împotriva deciziei nr. 173 A din 10 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., invocând, în drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Prin motivele de critică, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1348 C. civ., ignorând prevederile art. 1345 coroborate cu cele ale art. 1346 lit. b) din acelaşi act normativ.
Pentru constatarea temeiniciei şi admisibilităţii acţiunii de in rem verso, a apreciat că instanţa de apel avea obligaţia ca, în baza probatoriului de la dosar, să constate că era necesară şi suficientă micşorarea patrimoniului recurentei cu suma de 5.188.236,23 RON, augmentarea corelativă a patrimoniului pârâţilor cu aceeaşi valoare, precum şi faptul că modificările patrimoniilor părţilor au avut loc fără cauză juridică, începând cu anul 2019.
Recurenta a învederat că prin sentinţa civilă nr. 338/2015, pronunţată în dosarul nr. x/2013 de către Tribunalul Ilfov, Statul Roman, prin CNAIR S.A., a fost obligat la plata către C. şi D. a sumelor de 3.914.287 RON şi de 1.034.004 RON, reprezentând despăgubiri pentru expropriere, precum şi la suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 418A/2018, Curtea de Apel Bucureşti a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 338/2015, Statul Român, prin CNAIR S.A., fiind obligat la plata sumei de 6.732.299 RON, cu titlu de despăgubiri, fiind menţinute celelalte dispoziţii privind pretenţiile respinse.
Prin decizia civilă nr. 3636/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a modificat în parte decizia civilă nr. 418A/2018, Statul Român, prin CNAIR S.A. fiind obligat la plata dobânzii legale aferente sumei de 6.732.299 RON, calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel (25.04.2018), până la achitarea integrală a acestei sume, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
După rămânerea definitivă a sentinţei civile nr. 338/2015 a Tribunalului Ilfov, în perioada 2015-2018 creditorii C. şi D. au cesionat dreptul de creanţă parţial către A. şi B.. Ulterior, cesionarii şi cedenţii au formulat cereri de executare împotriva CNAIR S.A., care au fost înregistrate pe rolul SCPEJ E. în dosarele execuţionale nr. x/2018, nr. y/2018, nr. z/2018 şi nr. 1565/2018. Suma principală executată din conturile CNAIR S.A. a fost în cuantum de 6.732.299 RON, astfel cum a stabilit Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 418A/2018.
Având în vedere că până la acel moment s-a pus în executare doar decizia civilă nr. 418A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, CNAIR S.A. mai avea de achitat dobânda legală aferentă sumei de 6.732.299 RON, calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel (25.04.2018) până la achitarea integrală, conform deciziei nr. 3636/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a făcut referire la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 3 alin. (2) şi alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, menţionând că dobânda legală aferentă sumei de 6.732.299 RON, calculată începând cu data pronunţării hotărârii din apel până la achitarea integrală a sumei, respectiv 31.05.2018 şi 14.08.2018, prin raportare la debitele principale executate din conturile CNAIR S.A. în cadrul dosarelor execuţionale nr. 1233/2018, nr. 1227/2018, nr. 1566/2018 şi nr. 1565/2018 era în cuantum de 53.146,62 RON. Or, pârâţii au solicitat şi încasat în mod nelegal din conturile reclamantei în cadrul dosarelor execuţionale nr. 11/2019 şi nr. 12/2019, care au avut ca obiect noi cereri de executare silită formulate în anul 2019 împotriva CNAIR S.A., suma de 5.241.382,85 RON.
În ceea ce priveşte dosarul execuţional nr. x/2019, recurenta a menţionat că cererea de executare a fost formulată pentru suma de 4.799.842,27 RON reprezentând debit, la care s-au adăugat, ulterior, cheltuieli de executare în cuantum de 119.712,12 RON, cererea fiind întemeiată pe dispoziţiile deciziei civile nr. 418A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi ale deciziei nr. 3636/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Recurenta a apreciat că cererea de executare trebuia formulată numai în baza deciziei civile nr. 3636/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât debitul principal stabilit în baza deciziei civile nr. 418A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti fusese achitat în anul 2018.
A menţionat că, la data de 6.02.2019, conturile CNAIR S.A. au fost executate ilegal pentru suma de 4.799.842,27 RON, reprezentând debit, la care s-au adăugat cheltuieli de executare, sumă care nu se regăseşte în niciun titlu executoriu emis de instanţele judecătoreşti. Mai mult, la data de 25.02.2019, în cadrul dosarului execuţional nr. x/2019, din conturile recurentei a fost executată şi suma de 271.649,51 RON, care a fost calculată în mod nelegal, prin raportare la un debit eronat, de 4.799.842,27 RON.
Cât priveşte dosarul execuţional nr. x/2019, recurenta a arătat că cererea de executare a fost formulată pentru suma de 148.448,73 RON reprezentând debit, la care s-au adăugat cheltuieli de executare de 12.000,54 RON, cererea fiind formulată în baza deciziei civile nr. 418A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti şi a deciziei nr. 3636/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
A precizat că cererea de executare trebuia raportată numai la decizia nr. 3636/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât debitul principal stabilit conform deciziei civile nr. 418A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti fusese achitat în anul 2018.
La datele de 18.02.2019 şi 28.02.2019, conturile recurentei au fost executate în mod nelegal, pentru suma de 169.891,07 RON reprezentând debit, la care s-au adăugat cheltuieli de executare, sumă care nu se regăseşte în niciun titlu executoriu emis de instanţele judecătoreşti. În opinia sa, executarea silită din anul 2019 trebuia să se refere doar la calculul dobânzii legale aferente sumei de 6.732.299 RON, respectiv dobânda în cuantum de 53.146,62 RON, calculată conform dispozitivului deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011. Or, intimaţii au solicitat, executat şi încasat abuziv şi nelegal din conturile recurentei, în cadrul dosarelor nr. x/2019 şi nr. y/2019, suma de 5.241.382,85 RON.
A menţionat că acesta este momentul în care cauza nu a fost justă, neexistând un temei juridic pentru ca intimaţii să-şi majoreze patrimoniul, în detrimentul patrimoniului său, care s-a micşorat cu suma de 5.241.382,85 RON.
A apreciat că, în aceste condiţii, sunt îndeplinite condiţiile acţiunii de in rem verso, conform probatoriului existent la dosarul cauzei.
Recurenta a solicitat să se constate că acelaşi raţionament logico-juridic a fost expus în considerentele deciziei civile nr. 418A/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, fiind suplimentată valoarea despăgubirilor acordate la fond cu suma de 1.783.938 RON, faţă de 4.948.291 RON, în total, suma de 6.732.229 RON. Astfel, instanţa, prin schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 338/2015 a Tribunalului Bucureşti, nu a acordat în plus intimaţilor suma de 6.732.229 RON, ci a suplimentat valoarea despăgubirilor acordate la fond până la suma de 6.732.229 RON.
Aşadar, în baza hotărârilor judecătoreşti anterior menţionate, care au reprezentat titluri executorii împotriva recurentei, instanţele de judecată nu au dispus acordarea sumei de 11.076.300 RON, cu titlu de despăgubiri, în speţă, fiind incidentă ipoteza îmbogăţirii fără justă cauză.
Recurenta a susţinut că, potrivit aspectelor reţinute în decizia nr. 3636/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reiese că în mod abuziv şi nelegal, fără justă cauză, intimaţii şi-au majorat patrimoniul, în detrimentul patrimoniului său.
Totodată, a făcut referire la dispoziţiile art. 1348 C. civ., prin care legiuitorul a reglementat caracterul subsidiar al acţiunii de in rem verso prin folosirea verbului "a avea" la timpul prezent, susţinând că reiese evidenţa voinţei sale ca persoana păgubită să nu folosească în acelaşi timp acţiunea menţionată şi o altă acţiune civilă pentru a obţine ceea ce este datorat, tocmai pentru a împiedica o utilizare abuzivă a normei de drept.
De asemenea, a învederat că nu a învestit instanţa de judecată cu "stabilirea nelegalităţii executării silite", astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel în cuprinsul deciziei recurate, ci cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile îmbogăţirii fără justă cauză, în vederea restabilirii situaţiei anterioare modificării fără just temei a patrimoniilor părţilor. Or, rezultatul unei astfel de acţiuni este repunerea părţilor în situaţia anterioară faptului exercitat fără temei legal.
Recurenta a menţionat că, în situaţia în care ar fi formulat contestaţie la executare, precum şi cerere de întoarcere a executării, aceasta ar fi generat doua ipoteze: în cazul în care contestaţia la executare ar fi fost admisă şi s-ar fi dispus întoarcerii executării, atunci patrimoniul său ar fi fost reîntregit, întrucât întoarcerea executării generează tocmai acest efect al restabilirii situaţiei anterioare; în cazul respingerii contestaţiei la executare, repunerea în situaţia anterioară nu s-ar fi dispus, iar patrimoniul său nu ar fi fost reîntregit. În acest fel, s-ar fi generat o modificare de patrimonii, care putea fi restabilită printr-o acţiune de in rem verso. Acelaşi rezultat intervenea şi dacă nu ar fi fost formulată contestaţia la executare şi nici cererea de întoarcere a executării, modificarea celor două patrimonii putând fi restabilită printr-o acţiune de in rem verso.
Dacă s-ar trece peste acest raţionament şi s-ar reţine că actio de in rem verso este inadmisibilă pe motiv că nu s-a formulat contestaţie la executare şi cerere de întoarcere a executării silite, atunci însărăcirea celui prejudiciat ar persista în continuare, iar dreptul la un proces echitabil prin restabilirea situaţiei anterioare ar fi lipsit de efect.
Prevalându-se de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a afirmat că instanţa de apel s-a aflat într-o totală contradicţie în ceea ce priveşte termenul de acţiune reglementat de art. 1348 C. civ.
Argumentând acest punct de vedere, a susţinut că instanţa de prim control judiciar a reţinut raţionamentul expus în cererea de apel, admiţând că, în sine, contestaţia la executare nu constituie, în sensul art. 1348 C. civ., o acţiune. Pe de altă parte, curtea a echivalat noţiunea de "contestaţie la executare" cu noţiunea de "acţiune civilă", astfel cum este definită la art. 29 C. proc. civ., respectiv ca un ansamblu de mijloace procesuale prevăzute de lege.
Chiar şi dacă s-ar considera că cele două noţiuni menţionate în cele ce preced sunt echivalente, având ca scop învestirea instanţei cu soluţionarea unui litigiu, raţiunea reglementarii lor ar fi lipsită de sens, norma juridică fiind edictată în scopul de a produce efecte juridice, iar nu în sens invers.
Contestaţia la executare, menţionată de instanţa de apel ca modalitate pe care recurenta ar fi avut-o la dispoziţie pentru recuperarea debitului, reprezintă calea de atac pe care cei interesaţi sau vătămaţi printr-un act de executare o au la dispoziţie împotriva executării silite, a încheierilor executorului judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare, nu o acţiune civilă în sensul dat de legiuitor la art. 1348 C. civ.
Astfel, conform reglementarilor legale, contestaţia la executare reprezintă o cale procesuală distinctă, cu caractere proprii care fac din aceasta un mijloc specific de înfăptuire a legalităţii în faza execuţională. Ca atare, această cale de atac nu poate fi asimilată unei veritabile acţiuni personale (în constatare şi/sau acţiune de realizare, acţiune în revendicare), întrucât această abordare ar fi contrară dispoziţiilor procesuale civile în materie de executare silită.
Recurenta a mai susţinut că, în speţă, instanţa de apel a atribuit un înţeles greşit noţiunii de "acţiune pentru prejudiciul creat", astfel cum aceasta este reglementată la art. 1348 C. civ., în sensul în care contestaţia la executare şi întoarcerea executării intră în sfera noţiunii de "altă acţiune".
În concluzie, a solicitat să se constate că acţiunea sa, întemeiată pe dispoziţiile art. 1345 C. civ. este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru promovarea acesteia, menţionând şi că, potrivit art. 1347 din acest act normativ, cel care s-a îmbogăţit fără justa cauză este obligat la restituire.
5. Apărările formulate în cauză
Intimaţii-pârâţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au invocat nulitatea recursului pentru neîncadrarea motivelor de recurs în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., menţionând că simpla nemulţumire a părţii faţă de hotărârea atacată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia de a-şi întemeiat recursul pe unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 din cod. În subsidiar, intimaţii-pârâţi au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului, iar în cazul admiterii acestuia, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 480 alin. (3) din acelaşi act normativ, înaintarea cauzei la Tribunalul Bucureşti în vederea rejudecării.
Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimaţilor-pârâţi, ca neîntemeiate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, în speţă, reclamanta a invocat, ca fundament al pretenţiilor deduse judecăţii, îmbogăţirea fără justă cauză, solicitând obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 5.188.236,23 RON, care a făcut obiectul dosarele execuţionale nr. x/2019 şi nr. y/2019, şi susţinând nelegalitatea executării silite realizate în baza titlurilor executorii reprezentate de decizia civilă nr. 418A/2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, şi decizia nr. 3636/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1122 din 5 iulie 2022, a respins, ca inadmisibilă, cererea de chemare în judecată formulată de CNAIR S.A., reţinând că, potrivit art. 1348 C. civ., acţiunea întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză are caracter subsidiar, aceasta putând fi formulată numai în măsura în care cel prejudiciat nu are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat. În speţă, însă, reclamanta avea la dispoziţie o altă cale judiciară, cea a contestaţiei la executare, în cadrul căreia avea posibilitatea de a invoca orice neregularitate a actelor de executare sau asupra executării silite înseşi.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel, prin decizia nr. 173 A din 10 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie subliniind că o acţiune fondată pe îmbogăţirea fără justă cauză a pârâtului are, întotdeauna, un caracter subsidiar, fiind condiţionată de inexistenţa la dispoziţia reclamantului, ca însărăcit, a unei alte acţiuni în justiţie care să poată fi exercitată pentru recuperarea prestaţiei. Astfel, valorificarea judiciară a unei pretenţii pe calea actio de in rem verso este îngăduită doar excepţional, ca remediu ultim, care poate fi primit numai atunci când, în situaţia juridică concretă a reclamantului, este vădit că legea nu îi pune la dispoziţie o altă acţiune, condiţie ce rezultă din art. 1348 C. civ.
A apreciat că, în situaţia de faţă, în care se susţine caracterul nelegal al executării silite derulate în dosarele de executare nr. 11/2019 şi nr. 12/2019, reclamanta avea posibilitatea de a formula contestaţie la executare pentru a invoca nelegalitatea executării şi cerere de întoarcere a executării pentru a obţine restituirea sumelor executate silit în mod nelegal, fapt ce exclude angajarea răspunderii pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Instanţa de apel a constatat că suma a cărei restituire se solicită în cauză prin aplicarea regulilor îmbogăţirii fără justă cauză a făcut obiectul unei proceduri de executare silită, în cadrul căreia instanţa de executare a verificat existenţa titlului executoriu, procedură a cărei desfăşurare este supusă controlului judecătoresc. În măsura în care reclamanta considera că întinderea debitului pentru a cărei executare au fost declanşate procedurile execuţionale nu este cea care rezultă din titlurile executorii şi că debitul a fost stins în urma procedurilor de executare anterioare, avea posibilitatea de a invoca aceste aspecte pe calea contestaţiei de executare, care este mijlocul procesual specific fazei executării silite prin care se realizează controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor de executare sau a executării silite înseşi ori prin care se poate solicita lămurirea înţelesului, întinderii şi aplicării titlului executoriu.
În concret, nu contestaţia la executare, în sine, constituia, în sensul art. 1348 C. civ., o acţiune prin care reclamanta ar fi putut obţine ceea ce era datorat, în speţă sumele de bani care ar depăşi debitul calculat conform titlului executoriu, ci cererea de întoarcere a executării formulată în cadrul contestaţiei la executare sau pe cale separată, dar consecutiv desfiinţării titlului executoriu sau executării silite înseşi. Ca atare, reclamanta dispunea de un mijloc juridic pentru recuperarea pierderii pretinse, determinată de o executare silită care, în opinia acesteia, s-a desfăşurat nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor din titlul executoriu, aceasta fiind cererea de întoarcere a executării consecutiv admiterii contestaţiei la executare, iar nu actio de in rem verso.
În recurs, recurenta afirmă că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1348 C. civ., ignorând prevederile art. 1345 coroborate cu cele ale art. 1346 lit. b) din acelaşi act normativ, întrucât, pentru constatarea temeiniciei şi admisibilităţii acţiunii de in rem verso, aceasta avea obligaţia ca, în baza probatoriului de la dosar, să constate că era necesară şi suficientă micşorarea patrimoniului reclamantei cu suma de 5.188.236,23 RON, augmentarea corelativă a patrimoniului pârâţilor cu aceeaşi valoare, precum şi faptul că modificările patrimoniilor părţilor au avut loc fără cauză juridică.
Cererea de recurs este fundamentată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Înalta Curte constată că, deşi recurenta invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în concret aceasta nu formulează critici care să vizeze nemotivarea deciziei recurate ori faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.
În atare condiţii, raportat la criticile deduse judecăţii, analiza cererii de recurs va fi subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs urmând a verifica în ce măsură hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Conform art. 1345 C. civ., "Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri".
Potrivit art. 1346 lit. b) C. civ., "Îmbogăţirea este justificată atunci când rezultă: (...) b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogăţit".
Art. 1348 C. civ. prevede că "Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat".
În drept, îmbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit în detrimentul alteia, în absenţa unui temei juridic.
Normele de drept anterior redate reglementează condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză, aşadar ale acţiunii ce urmează a fi formulată doar atunci când legea nu pune la îndemâna celui care pretinde o dezdăunare o altă acţiune, specifică situaţiei juridice respective. Analiza întrunirii condiţiilor materiale (referitoare la mărirea unui patrimoniu, micşorarea unui patrimoniu, existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice) şi juridice (cât priveşte absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia, absenţa oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către cel care şi-a micşorat patrimoniul, a pierderii suferite) ale intentării actio de in rem verso sunt deduse din textele de lege citate.
În ceea ce priveşte condiţiile juridice ale îmbogăţirii fără just temei, se constată că acestea impun ca verificarea existenţei sau inexistenţei unui temei juridic pentru creşterea, respectiv scăderea patrimonială, să fie realizată prin evaluarea raportului juridic dedus judecăţii.
Totodată, cu referire strict la condiţia juridică privind caracterul subsidiar al actio de in rem verso, se reţine că este necesar ca însărăcitul să nu aibă nici un alt mijloc juridic pentru realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtului, implicit nici căi procedurale specifice procedurii de executare silită.
Astfel, condiţia inexistenţei unui alt demers judiciar la îndemâna reclamantului pentru restituirea sumei de bani pretinse se cercetează prioritar, întrucât, în caz de neîndeplinire, actio de in rem verso devine inadmisibilă, fiind inutilă cercetarea celorlalte condiţii, materiale şi juridice.
În speţă, faţă de soluţia dată de instanţele devolutive, situaţia reclamă ca verificările instanţei de control judiciar să fie limitate la motivele de recurs în cuprinsul cărora recurenta a susţinut admisibilitatea demersului său judiciar.
Plecând de la consideraţiile teoretice expuse, se reţine că, în litigiul de faţă, reclamanta a arătat că, potrivit hotărârilor care constituie titlu executoriu, suma totală pe care o datora era de 6.732.299 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data de 25.04.2018 şi până la achitarea acestei sume, precum şi 3.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, iar debitul principal, în cuantum de 6.732.299 RON, a fost recuperat de creditori în cadrul procedurilor de executare ce au format obiectul dosarelor de executare nr. 1233/2018, nr. 1227/2018, nr. 1566/2018 şi nr. 1565/2018 ale SCPEJ E.. Ulterior, creditorii au formulat noi cereri de executare silită împotriva CNAIR S.A., formându-se dosarele execuţionale nr. x/2019 şi nr. y/2019, în care, deşi erau îndreptăţiţi doar la recuperarea sumei ce reprezenta dobânda legală, debitul principal fiind stins, a fost executată silit prin poprire suma de 5.241.382,85 RON. Potrivit susţinerilor reclamantei, dobânda legala pe care o datora era în cuantum de 53.146,62 RON, astfel că pârâţii au încasat în mod nelegal din conturile CNAIR S.A., în cadrul dosarelor execuţionale nr. 11/2019 şi nr. 12/2019, suma de 5.188.236,23 RON.
În cauză, reclamanta a formulat mai multe contestaţii la executare referitoare la executarea silită ce a format obiectul dosarelor de executare nr. 11/2019 şi nr. 12/2019 ale SCPEJ E., cereri care au fost înregistrate pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti sub nr. x/2019, nr. y/2019, respectiv nr. 7143/299/2019, în niciuna dintre aceste cereri nefiind invocate aspectele susţinute în litigiul de faţă, respectiv executarea unei sume ce depăşeşte creanţa stabilită conform titlurilor executorii şi executarea unei obligaţii deja stinse. Soluţiile pronunţate în dosarele menţionate au fost de anulare a cererii, ca netimbrată, de constatare a perimării, respectiv de respingere a cererii, ca neîntemeiată, în raport cu motivele de contestaţie invocate.
Înalta Curte observă că, în procedura executării silite, instanţa de executare a verificat existenţa titlurilor executorii şi a creanţei, însă nu a examinat, în cadrul contestaţiilor la executare formulate, şi întinderea sumei înscrise în acestea ori dacă datoria a fost stinsă ca urmare a procedurilor de executare anterior formulate de creditori, nefiind învestită în acest sens de partea care reclamă diminuarea nelegală a propriului patrimoniu.
Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, eventuala admitere a acestei căi procedurale specifice fazei de executare silită putea constitui temeiul juridic pentru restituirea sumelor de bani executate nelegal prin mecanismul întoarcerii executării, mecanism ce putea fi declanşat de debitor, în cazul de faţă, de reclamantă.
Aşadar, reclamanta avea la dispoziţie calea contestaţiei la executare, pentru a invoca nelegalitatea executării sumelor indicate, şi întoarcerea executării silite, fiind vorba de un raport juridic de drept execuţional.
În condiţiile în care între părţi s-a stabilit un astfel de raport juridic, dispoziţiile aplicabile nu puteau fi decât cele din materia executării silite, inclusiv din perspectiva identificării acţiunilor puse la dispoziţia părţilor de legiuitor.
Ca atare, aprecierea asupra eventualei nelegalităţii a procedurii executării silite, cu consecinţa restabilirii situaţiei anterioare executării se situează în afara actio de in rem verso, analiza condiţiilor materiale şi juridice prevăzute de dispoziţiile art. 1345 -1348 C. civ. fiind de natură a eluda, în litigiul de faţă, prevederile care reglementează contestaţia la executare şi instituţia întoarcerii executării.
Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de apel a considerat că recurenta dispunea de un mijloc juridic pentru recuperarea pierderii pretinse, determinată de o executare silită care, în opinia acesteia, s-a desfăşurat în mod nelegal, cu încălcarea dispoziţiilor din titlurile executorii opuse, acesta fiind cererea de întoarcere a executării silite consecutiv admiterii contestaţiei la executare. Astfel, nu contestaţia la executare, în sine, constituie, în sensul art. 1348 C. civ., o acţiune prin care reclamanta ar fi putut obţine sumele de bani care ar depăşi debitul calculat conform titlurilor executorii, ci cererea de întoarcere a executării formulată în cadrul contestaţiei la executare sau pe cale separată, dar consecutiv desfiinţării executării silite înseşi.
Prin urmare, Înalta Curte va înlătura susţinerile recurentei cu privire la faptul că era lipsită de orice posibilitate de a invoca un alt temei în drept, altul decât cel al îmbogăţirii fără justă cauză, câtă vreme chestiunea litigioasă dedusă judecăţii putea fi examinată în faza executării silite.
În cauză, reţinând caracterul subsidiar al acţiunii în restituire fundamentat pe dispoziţiile art. 1348 C. civ., instanţa de apel a argumentat de ce demersurile ce puteau fi efectuate în cadrul procedurii executării silite reprezentau mijloace procedurale care permiteau instanţelor de judecată să realizeze controlul judecătoresc asupra legalităţii actelor de executare sau a executării silite înseşi.
În situaţia pendinte, când partea reclamantă pretinde că îmbogăţirea fără justă cauză este consecinţa modalităţii de executare silită, Înalta Curte constată că, pentru a valida soluţia de inadmisibilitate a actio de in rem verso, este suficientă trimiterea pe care instanţa de apel a făcut-o la contestaţia la executare şi la acţiunea în întoarcerea executării, analiza caracterului subsidiar al acţiunii de faţă fiind necesar a fi raportată la momentul la care se naşte dreptul la restituire, care este momentul în care păgubitul a ştiut sau trebuia să ştie că patrimoniul altei persoane s-a mărit în detrimentul patrimoniului său, în lipsa unui temei juridic. Or, recurenta trebuia să cunoască acest fapt la momentul în care a contestat executarea silită pornită în dosarele de executare silită nr. x/2019 şi nr. y/2019. Lipsa sa de diligenţă în pregătirea apărării în cadrul procedurii execuţionale în sensul formulat prin prezentul demers judiciar nu vine să înlăture culpa acestei părţi în neexercitarea unui drept la acţiune pentru a împiedica producerea prejudiciului solicitat a fi recuperat.
Înalta Curte va înlătura, totodată, şi criticile referitoare la faptul că nu reprezintă o veritabilă "acţiune civilă" contestaţia la executare, aceasta fiind doar o cale de atac specifică procedurii de executare silită, care nu ar intra în sfera noţiunii de "acţiune" la care se referă art. 1348 C. civ.
Înalta Curte subliniază că instanţa de apel a reţinut că nu contestaţia la executare, în sine, constituie, în sensul dispoziţiilor legale invocate, o acţiune prin care reclamanta ar fi putut obţine ceea ce nu era datorat, ci cererea de întoarcere a executării formulată în cadrul contestaţiei la executare sau pe cale separată, consecutiv desfiinţării titlului executoriu sau executării silite înseşi.
Noul C. civ. utilizează terminologia "caracter subsidiar", arătând în art. 1348 că restituirea nu este admisibilă dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.
În realitate, este vorba despre imposibilitatea utilizării actio de in rem verso ori de câte ori există un alt mijloc juridic la dispoziţia păgubitului pentru recuperarea pierderii suferite sau mijlocul disponibil nu mai poate fi folosit, datorită unor obstacole de drept. Aşadar, subsidiaritatea are în vedere situaţiile obstacol care impun imperativ reclamantului să uzeze de un alt demers procesual, pe care legea îl pune la dispoziţia acestuia, respectiv de o altă cale legală împotriva celui îmbogăţit şi presupune că acţiunea nu poate fi promovată pentru a suplini o alta născută, spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege. În viziunea legiuitorului, reglementarea are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituţiei prin care să fie deturnate alte instituţii ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogăţire şi o însărăcire, deşi există temei juridic pentru ambele.
Prin urmare, prin caracterul subsidiar al acţiunii în restituire trebuie să se înţeleagă că această acţiune poate fi utilizată doar atunci când însărăcitul nu dispune de alte mijloace juridice pentru recuperarea pierderii patrimoniale suferite.
În cauză, în ipoteza în care a fost pornită executarea silită, iar debitorul executat consideră că şi-a îndeplinit obligaţia, legea îi dă posibilitatea acestuia să formuleze anumite acţiuni în justiţie cu scopul de a opri executarea, respectiv să conteste executarea şi să solicite întoarcerea executării silite, prin care se stabileşte modalitatea concretă de repunere în situaţia anterioară în urma anulării titlului executoriu sau a actelor de executare.
Reclamantul din acţiunea în întoarcerea executării trebuie să demonstreze în contradictoriu cu pârâtul desfiinţarea titlului executoriu, a executării silite sau a unor acte de executare diminuarea suferită de patrimoniul său şi sporirea corelativă a patrimoniului creditorului ca urmare a executării.
De altfel, art. 29 C. proc. civ. statuează că "Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces".
Conform normei de drept citate, acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale prin care, în cadrul procesului civil, se asigură protecţia dreptului subiectiv civil - prin recunoaşterea sau realizarea lui - în cazul în care a fost încălcat sau contestat. Unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune, care înseamnă dreptul de a sesiza instanţa prin cererea de chemare în judecată, dreptul de a obţine sancţionarea pârâtului, dreptul de a exercita căile de atac, dar şi dreptul de a obţine executarea silită.
Atât contestaţia la executare, cât şi cererea de întoarcere a executării silite sunt forme de manifestare a acţiunii civile, neavând relevanţă, din această perspectivă, distincţia pe care recurenta o face între "acţiunea civilă" şi "cale de atac".
Ca atare, existenţa altor mijloace juridice pentru restituirea sumei executate nelegal în cadrul procedurii de executare silită reprezintă, în cauza de faţă, un impediment pentru promovarea unei actio de in rem verso.
În raport de cele expuse în precedent, urmează a se constata că susţinerile referitoare la îndeplinirea celorlalte condiţii materiale şi juridice ale acţiunii în restituire nu se impun a fi analizate. În speţă, date fiind limitele judecării recursului de faţă, instanţa de recurs nu este chemată să stabilească dacă ar fi fondată o acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză, ci trebuie să verifice dacă instanţa de prim control judiciar a considerat în mod corect că reclamanta avea la îndemână o altă acţiune, astfel că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 1348 C. civ.
Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, constatând că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi reţinând că nu este aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de acesta împotriva deciziei nr. 173A din 10 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva deciziei nr. 173A din 10 februarie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Definitivă.
Pronunţată astăzi, 21 noiembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform dispoziţiilor art. 402 din C. proc. civ.