Şedinţa publică din data de 28 noiembrie 2024
Deliberând asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cererea de chemare în judecată
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 ianuarie 2008, pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, sub nr. x/2008, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Complexul Sportiv Naţional Sala Polivalentă, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a solicitat obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2.315 mp (teren) situată în str. x (fost nr. 8), Bucureşti, având număr de rol nominal unic 554619, al cărui titular este, în calitate de proprietar, cu vecinătăţile: la N - fostul imobil nr. 383 de pe str. x, la E - proprietatea nr. 10 de pe str. x, la S - proprietatea nr. 14 de pe str. x şi închisoarea Văcăreşti; la V - CI. Văcăreşti, arătând că imobilul este ocupat, în mod nelegal, de către pârâta Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L., care, în prezent, efectuează lucrări de construcţie.
Prin întâmpinare, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, având în vedere că din actele depuse la dosarul cauzei nu rezultă că, în calitatea sa de reprezentant al statului, ar fi proprietarul imobilului aflat în litigiu. De asemenea, a invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că, prin raportare la situaţia de fapt, situaţia juridică a imobilului revendicat de reclamant este reglementată de Legea nr. 10/2001, ce instituie o procedură administrativă prealabilă şi obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Pârâta Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de dispoziţiile art. 1 şi ale art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul Complexul Sportiv Naţional Sala Polivalentă a formulat, la rândul său, întâmpinare solicitând respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă, raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ce impunea parcurgerea unei proceduri administrative obligatorii. A invocat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului având în vedere că acesta nu a făcut dovada faptului că autorul sau şi pretinsul proprietar naţionalizat al imobilului sunt una şi aceeaşi persoană.
Prin sentinţa civilă nr. 2569 din 6 mai 2008, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Tribunalul Bucureşti.
La data de 2 martie 2009, au formulat cerere de intervenţie în interes propriu B. şi C., în calitate de moştenitori ai defunctei D. (decedată la data de 20 iunie 2005), solicitând admiterea, în principiu, a cererii, constatarea că, în speţă, au un interes propriu, legitim, născut şi actual, întrucât terenul revendicat face obiectul unei proceduri speciale, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (aflată în faza controlului instanţelor judecătoreşti), având în vedere că, prin notificarea nr. x din 11 februarie 2002, împreună cu defuncta lor mamă au solicitat restituirea terenului situat în Bucureşti, Calea x, având suprafaţă de 2.500 mp.
Prin încheierea de şedinţă din data de 13 aprilie 2009 a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie formulată de C. şi B., iar, prin încheierea de şedinţă din data de 29 martie 2010, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a cauzelor ce fac obiectul dosarelor nr. x/2007 şi nr. y/2006, judecata fiind reluată la data de 20 octombrie 2014.
La data de 23 martie 2015, reclamantul A. a formulat o cerere precizatoare a acţiunii, prin care a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de revendicarea terenului în suprafaţă de 2.500 mp, situat în Bucureşti, str. x (fost Văcăreşti 387).
2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă
Prin sentinţa civilă nr. 895 din 14 iulie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, ca neîntemeiate, a respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de B. şi C., ca neîntemeiată, şi a respins cererea principală formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu intervenienţii în nume propriu B. şi C. şi cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, Complexul Sportiv Naţional Sala Polivalentă, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, ca neîntemeiată.
3. Hotărârea pronunţată de instanţa de apel
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul A..
Prin încheierea din data de 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că a fost transmisă calitatea procesuală activă de la apelantul reclamant A., decedat la 14.10.2016, către fiii acestuia, E. şi F..
Prin încheierea din data de 25 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti a introdus în cauză Ministerul Tineretului şi Sportului, faţă de faptul că apelanţii - reclamaţi E. şi F. au invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 256 din 18 iunie 2003 emis de Ministrul Tineretului şi Sportului şi a Ordinului nr. 204 din 17 decembrie 2003 emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport.
Prin încheierea de şedinţă din data de 6 septembrie 2023, aceeaşi instanţă a luat act de renunţarea apelanţilor - reclamanţi la excepţia de nelegalitate invocată.
Prin decizia civilă nr. 1658A din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanţii - reclamanţi E. şi F., ambii moştenitori ai lui A., decedat în timpul procesului, împotriva sentinţei civile nr. 895 din 14 iulie 2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Complexul Sportiv Naţional Sala Polivalentă, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului (S.D.C.S) S.R.L., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, intimaţii - intervenienţi B. şi C. şi intimatul Ministerul Tineretului şi Sportului, ca nefondat.
4. Calea de atac formulată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 1658A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, au declarat recurs reclamanţii F. şi E., solicitând admiterea căii extraordinare de atac şi casarea sau modificarea în tot a deciziei recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel. Au solicitat şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată aferente litigiului. Aceştia susţin incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 din C. proc. civ. din 1865.
În primul rând, recurenţii arată că motivul de recurs transpus de legiuitor la art. 304 pct. 5 din actul normativ menţionat anterior îşi găseşte aplicare în cauză prin faptul că doamna judecător G. a pierdut calitatea de magistrat ca urmare a Decretului de eliberare din funcţie nr. 144 din 14 februarie 2024, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 14 februarie 2024, prin pensionare. Decizia recurată a fost pronunţată la data de 13 decembrie 2023, însă a fost redactată la data de 17 mai 2024, când doamna judecător nu mai era magistrat. Prin urmare, actul de procedură este nul.
În al doilea rând, recurenţii susţin că, în cuprinsul deciziei recurate, lipseşte o motivare concretă, reţinându-se o situaţie de fapt eronată, prin raportare la întregul probatoriu administrat la fond şi apel, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 din C. proc. civ.
După o prezentare teoretică a cerinţei motivării unei hotărâri judecătoreşti, recurenţii arată că decizia recurată cuprinde motive contradictorii, este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii şi a probatoriului administrat. Parte din acest probatoriu a fost interpretat în mod trunchiat şi deficitar, lipsind coroborarea efectivă a probelor, iar cealaltă parte a fost ignorată cu desăvârşire.
Astfel, în opinia lor, instanţa de apel şi-a motivat decizia pe două aspecte: amplasamentul terenului revendicat şi faptul că imobilul provenit din Titlul de proprietate nr. x/1914 nu a intrat niciodată în patrimoniul reclamanţilor. Însă, aceasta nu a răspuns, în concret, criticilor din cererea de apel, a ignorat multiplele înscrisuri exhibate de aceştia şi nu a examinat problemele care i-au fost deduse spre analiză. Simpla enumerare a mijloacelor de probă şi emanarea unor aprecieri generale echivalează cu o necercetare a fondului.
De asemenea, recurenţii apreciază că instanţa de apel nu a respectat nici exigenţele principiului disponibilităţii şi nici pe cel al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului. Astfel, petitele cererii de apel au constat în admiterea, în totalitate, a căii de atac, schimbarea sentinţei atacate, iar, pe fondul cauzei, obligarea intimaţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul teren în suprafaţă de 2.535 mp, identificat conform raportului de expertiză judiciară efectuat la fond, obligarea acestora să desfiinţeze toate construcţiile edificate pe teren şi grăniţuirea proprietăţii revendicate.
În ceea ce priveşte argumentele instanţei referitoare la amplasamentul terenului, recurenţii arată că terenul revendicat în cauză este cel indicat în Procesul-verbal încheiat în anul 1951 de inspectorii de pe lângă Secţiunea Financiară R.N. Bălcescu în care se menţionează, expres, că este vorba de un singur teren, format prin comasarea a două suprafeţe. Această împrejurare a fost confirmată de menţiunile cuprinse în Răspunsul la obiecţiuni, depus la data de 7 septembrie 2022 şi înscrisul denumit Completare, depus la data de 25 ianuarie 2023, din care citează pasajele pe care le apreciază ca fiind elocvente în acest sens. Mai arată că instanţa de apel a apreciat că, după identificarea realizată de comisia de experţi a amplasamentului terenului, se impunea a se cunoaşte şi ce construcţii sunt edificate pe acesta. Cu toate acestea, ulterior, nu a dat eficienţă niciunui raport de expertiză topografică, ignorând multe înscrisuri care ar fi dus la o altă concluzie.
De asemenea, aceştia învederează că, prin decizia civilă nr. 278A din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2011, care se bucură de autoritate de lucru judecat, se reţine că autorul lor deţinea o singură suprafaţă de teren cu ieşire la Calea x, aspect confirmat de probatoriile administrate în dosarul respectiv.
Recurenţii afirmă că cele două titluri de proprietate aflate la dosar fac referire la acelaşi teren, cu acelaşi amplasament. Prin Titlul de proprietate nr. x/1921 s-a răscumpărat terenul din Titlul de proprietate nr. x/1914, având o suprafaţă mai mare, de unde rezultă înglobarea celuilalt teren. Imobilul revendicat a avut două adrese poştale, aferente celor două deschideri pe laturile sale: Calea x (fost nr. y, fost nr. 409) şi strada x nr. 8.
În al treilea rând, recurenţii susţin că instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecăţii, a schimbat natura şi înţelesul vădit neîndoielnic al acestora, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 din C. proc. civ.
Astfel, apreciază că, în considerentele deciziei recurate, nu se regăseşte nicio analiză privind operaţiunea de răscumpărare a terenului provenit din Titlul de proprietate nr. x/1914, efectuată în baza art. 58 din Legea din 7 aprilie 1889. Teza răscumpărării este dovedită pe deplin de înscrisurile întocmite în perioadele respective, neanalizate şi necoroborate de instanţa de apel, pe care recurenţii le enumeră în cuprinsul cererii de recurs.
Instanţa de apel a schimbat înţelesul Procesului-verbal din anul 1951, pe care l-a interpretat contrar tuturor înscrisurilor cu care a fost coroborat. În acest sens, recurenţii înţeleg să citeze paragrafele din decizia recurată referitoare la actul menţionat şi concluziile instanţei ce vizează informaţiile cuprinse în acest înscris. În opinia lor, instanţa de apel trebuia să concluzioneze că, din contractul de împrumut din anul 1936, reiese că autorul lor, respectiv H., avea un act de răscumpărare din 1921 şi că terenul provenit din acest act era situat în Calea x fără număr, iar terenul din Titlul de proprietate nr. x avea nr. x, fost 409 din Calea x împrejurare reprezintă un argument în plus în dovedirea faptului că terenul din actul dotal din 1932 nu provenea din terenul cu nr. poştal x, ci din terenul cu nr. y din Calea x, fiind vecin direct cu închisoarea Văcăreşti.
De asemenea, apreciază că instanţa de apel a schimbat înţelesul vădit şi neîndoielnic al înscrisului numit Plan de situaţie a terenului cedat de stat Închisorii Văcăreşti din Moşia Statului Vatra Mănăstirii Văcăreşti din judeţul Ilfov. Nici acest act nu a fost coroborat cu înscrisurile aflate la dosar. Schimbarea înţelesului vădit şi îndoielnic a înscrisurilor menţionate a condus instanţa la concluzia că reclamanţii nu ar fi moştenit terenul revendicat.
Recurenţii susţin că instanţa de apel a schimbat şi înţelesul vădit şi neîndoielnic al concluziilor raportului de expertiză judiciară, pe care nu l-a apreciat ca fiind o probă concludentă pentru stabilirea situaţiei de fapt.
Consideră aceştia că instanţa de apel nu a motivat silogismul logico-juridic privind amplasamentul terenului, în decizia recurată fiind expusă o parte din conţinutul Monitorului Oficial nr. 24 din 10 iunie 1934, şi nici nu a analizat actele de înstrăinare ale autorilor lor, respectiv H. şi soţia acestuia. De aceea, nu a reţinut că suprafeţele din terenul înstrăinat au fost situate în partea din spate a terenului în litigiu, cu deschiderea la strada x.
Mai mult, recurenţii afirmă că întreaga motivare precară, lipsită de silogism logico-juridic, a instanţei de apel se referă exclusiv la titlul reclamanţilor, nefiind alocată nicio propoziţie titlului pârâţilor. Prin urmare, nu a existat o comparare a titlurilor.
În al patrulea rând, recurenţii învederează că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, împrejurare care atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În acest sens, arată că instanţa de apel a ignorat considerentele deciziei civile nr. 278A din 7 noiembrie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care le citează, care se impuneau cu forţă obligatorie, şi care au statuat că sunt proprietarii de drept ai terenului revendicat, identificat prin rapoartele de expertiză din fond şi apel.
În concluzie, recurenţii solicită admiterea recursului, casarea sau modificarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.
5. Apărări formulate în cauză
Prin întâmpinările formulate în termen legal, Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca fiind nefondată, iar Agenţia Naţională pentru Sport, în calitate de succesoare în drepturi a Ministerului Tineretului şi Sportului, a invocat excepţia nulităţii recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.
Prin notele depuse la data de 7 noiembrie 2024, recurenţii au invocat excepţia de nelegalitate a unor acte administrative emise de Ministerul Tineretului şi Sportului.
La data de 22 noiembrie 2024, intimata Societatea de Dezvoltare Comercial Sudului S.R.L. a depus note de şedinţă cu privire la excepţia de nelegalitate, prin care a susţinut nulitatea pentru lipsa de obiect, inadmisibilitatea şi, în subsidiar, netemeinicia acesteia.
Prin notele de şedinţă din data de 25 noiembrie 2024, recurenţii au precizat că actele administrative cu privire la care invocă excepţia de nelegalitate sunt Ordinul nr. 256/2003 şi Ordinul nr. 204/2003, ambele emise de Ministerul Tineretului şi Sportului.
6. Procedura în faţa instanţei de recurs
La termenul din data de 28 noiembrie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia de nelegalitate a Ordinului nr. 256/2003 emis de Ministrul Tineretului şi Sportului şi a Ordinului nr. 204/2003 emis de Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru Sport.
La acelaşi termen, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii căii extraordinare de atac, invocată de Agenţia Naţională pentru Sport, în cuprinsul întâmpinării, şi a rămas în pronunţare cu privire la recursul declarat în cauză.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:
Obiectul prezentei căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1658A din 13 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care recurenţii F. şi E. o critică, susţinând incidenţa mai multor motive de recurs.
În primul rând, aceştia invocă motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. care vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de prevederile art. 105 alin. (2) din acelaşi act normativ. În argumentare, susţin că greşeala susceptibilă de a fi invocată pe calea celui de-al cincilea motiv de recurs constă în aceea că unul dintre membrii completului de judecată, care a soluţionat calea de atac a apelului, a pierdut calitatea de magistrat anterior redactării deciziei recurate.
Criticile formulate se dovedesc a fi nefondate.
Eliberarea din funcţie a unui judecător, ca urmare a pensionării, se realizează în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 201 alin. (2) din Legea nr. 303 din 15 noiembrie 2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, respectiv prin decret prezidenţial, la propunerea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii.
Pornind de la acest text de lege, se poate concluziona că încetarea calităţii de magistrat se produce la data publicării în Monitorul Oficial al României a decretului de eliberare din funcţie.
Din actele depuse de recurenţi la dosarul cauzei, rezultă că doamna judecător G. a fost eliberată din funcţie, ca urmare a pensionării, prin Decretul nr. 144 din 14 februarie 2024 emis de Preşedintele României, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 14 februarie 2024, în baza Hotărârii secţiei pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 223 din 1 februarie 2024.
Prin urmare, încetarea calităţii sale de magistrat, prin pensionare, s-a produs la data publicării decretului menţionat în Monitorul Oficial al României, respectiv la data de 14 februarie 2024.
Decizia recurată a fost pronunţată la data de 13 decembrie 2023, când doamna judecător G. avea calitatea de magistrat în funcţie, astfel încât nu se poate susţine nulitatea hotărârii sub acest aspect.
Eliberarea din funcţie a judecătorului, prin pensionare, după data pronunţării hotărârii şi până la data redactării acesteia, reprezintă un eveniment de ordin administrativ care nu produce efecte juridice împotriva deciziei pronunţate de judecător anterior, în perioada în care era în funcţie, neexistând prevăzută o nulitate expresă în acest sens.
În prezenta cauză, nu se poate reţine existenţa vreunei abateri de la principiul continuităţii completului de judecată. Acest principiu procedural presupune ca judecarea cauzei să se realizeze, de la început şi până la sfârşit, de acelaşi complet, iar hotărârea să fie pronunţată de aceiaşi judecători în faţa cărora au avut loc dezbaterile pe fond ale pricinii şi în faţa cărora s-au pus concluzii privind fondul pretenţiilor formulate. Or, aceste cerinţe, verificate din perspectiva art. 304 pct. 2 din C. proc. civ. (motiv de casarea a unei hotărâri în situaţia în care aceasta "s-a dat de alţi judecători decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii"), au fost îndeplinite în cauză, eliberarea din funcţie fiind ulterioară acestor momente procedurale.
Redactarea hotărârii reprezintă o etapă care se înscrie în dispoziţiile art. 264 din C. proc. civ., şi care se realizează de către judecătorul care a soluţionat procesul. Redactarea hotărârii presupune exprimarea considerentelor de ordin juridic avute în vedere la data pronunţării acesteia, astfel încât pierderea funcţiei de judecător, ca urmare a pensionarii, intervenite după data pronunţării hotărârii, nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a redacta, neexistând nicio altă posibilitate a delegării acestei atribuţii.
Redactarea hotărârii de către unul dintre judecătorii care a participat la dezbateri şi deliberare nu produce nicio vătămare părţilor, ci, mai mult, oferă garanţiile necesare pentru protejarea dreptului la un proces echitabil.
Chiar Curtea Constituţională a arătat, în cuprinsul Deciziei nr. 33 din 23 ianuarie 2018, că "Motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei, constituie expresia independenţei sale şi nu poate fi transferată către o terţă persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, dar şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Or, în condiţiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justiţiabilul este lipsit tocmai de aceste garanţii."
Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., indicate de recurenţi, instituie nulitatea ca sancţiune procedurală care intervine atunci când actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale, sau de un funcţionar necompetent, au pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.
Or, aceste cerinţe impuse de legiuitor, apte să conducă la casarea hotărârii, nu sunt îndeplinite în cauză, acest prim motiv de recurs urmând a fi respins, ca nefondat.
În al doilea rând, recurenţii invocă motivul de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ. apreciind că decizia recurată nu este motivată corespunzător, întrucât este contradictorie, inexactă, insuficientă şi superficială. În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut o stare de fapt eronată, prin raportare la probatoriul administrat şi nu a analizat toate aspectele importante ale cauzei, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului şi încălcarea unor principii ale dreptului civil.
Astfel, aceştia susţin existenţa unei motivări contradictorii, apte să conducă la casarea deciziei pe care au supus-o controlului judiciar.
Însă, pentru a fi incident motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din C. proc. civ., sub acest aspect, trebuie să existe contradicţie între considerente şi dispozitiv, sau între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.
În cadrul acestui motiv de nelegalitate, recurenţii nu aduc nicio critică care să vizeze contradictorialitatea pretinsă. Singura referire la o pretinsă contradicţie se regăseşte în argumentarea motivului de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 din actul normativ menţionat, cu privire la constatările instanţei referitoare la raportul de expertiză . Însă, situaţia învederată, sub acest aspect, nu se încadrează în situaţiile prevăzute de legiuitor, neexistând nicio contradicţie aptă să atragă nelegalitatea deciziei recurate. În realitate, analizând întregul probatoriu administrat în cele două faze procesuale, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că raportul de expertiză întocmit în apel nu este lămuritor, această concluzie fiind exprimată de două ori în cuprinsul deciziei recurate, aspect care nu relevă nicio contradicţie în motivare.
De asemenea, recurenţii afirmă că instanţa de fond a reţinut o situaţie de fapt eronată întrucât nu a analizat toate susţinerile părţilor şi toate probatoriile administrate.
Înalta Curte observă că, potrivit dispoziţiilor art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., în considerentele hotărârii trebuie să se regăsească "motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".
Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.
Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.
Deşi Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil, totuşi în jurisprudenţa sa, s-a reţinut în mod constant faptul că; "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" - Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei.
Prin urmare, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă. Întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei speţe.
În cauză, instanţa a fost învestită cu o acţiune în revendicare, care este acţiunea promovată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. În cadrul acestui tip de cerere, instanţa trebuie să analizeze, cu prioritate, dacă reclamantul este titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în favoarea pârâtului, operează o prezumţie relativă de proprietate, desprinsă din faptul posesiunii bunului.
Curtea de Apel Bucureşti a analizat, în mod amplu, pe parcursul mai multor pagini, susţinerile din cererea de apel, prin raportare la probatoriile administrate şi a concluzionat, în acord cu instanţa de fond, că reclamantul nu a dovedit că terenul pe care l-a dobândit în proprietate de la autorul său este acelaşi cu cel deţinut de pârâţi. Nefiind îndeplinită această cerinţă, instanţa nu a analizat celelalte condiţii pe care le presupune o acţiune în revendicare, nu a realizat compararea de titluri şi nici nu a verificat situaţia construcţiilor.
Recurenţii afirmă că instanţa nu a cercetat parte din susţinerile din actele procedurale depuse şi parte din probatoriile administrate şi a stabilit o situaţie de fapt eronată cu privire la amplasament şi circulaţia juridică a terenului revendicat. În acest sens, citează din înscrisurile depuse la dosar, respectiv: raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de exp. I., Procesul-verbal încheiat în anul 1951 de către inspectorii de pe lângă Secţiunea Financiară R.N. Bălcescu, Răspunsul la obiecţiuni formulat de comisia de experţi, concluzionând că acestea atestă faptul că terenul revendicat este unul singur şi le aparţine în proprietate.
Însă, aceste critici nu pot fi primite. Pe de o parte, aşa cum s-a reţinut anterior, motivarea unei hotărâri nu presupune un răspuns detaliat fiecărui argument, fiind suficientă examinarea problemelor esenţiale ale cauzei, iar, de pe altă parte, prin susţinerile lor, recurenţii tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a probelor, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, limitat, în situaţia de faţă, la cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 din C. proc. civ.
Recurenţii consideră că motivarea generală a instanţei de apel şi analiza trunchiată a dovezilor, echivalează cu o necercetare a fondului, ceea ce înseamnă o încălcare a principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. De asemenea, afirmă că instanţa nu a respectat nici exigenţele principiului disponibilităţii şi nici pe cele ale rolului activ în aflarea adevărului.
Însă, considerentele hotărârii supuse controlului judiciar cuprind situaţia de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Prin urmare, nu se poate reţine o necercetare a fondului.
Susţinerile acestora, referitoare la judecarea pricinii cu nesocotirea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare, disponibilităţii şi a rolului activ în aflarea adevărului, sunt susceptibile de încadrare în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.. Însă, ele nu permit realizarea unui control de legalitate din partea instanţei de recurs întrucât nu sunt argumentate. Criticile de nelegalitate din cererea de recurs trebuie raportate direct la soluţia şi motivele cuprinse în hotărârea recurată, pentru ca instanţa învestită cu soluţionarea recursului să poată să exercite acest control judiciar efectiv, nefiind suficientă menţiunea potrivit căreia instanţa de apel a încălcat o serie de principii care stau la baza procesului civil.
Înalta Curte reţine că, într-o manieră extrem de detaliată şi cu un raţionament juridic corect, logic şi convingător, instanţa de apel a realizat un examen propriu al criticilor apelanţilor-reclamanţi şi o analiză reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării din perspectiva problematicii revendicării bunului în litigiu, argumentând judicios împrejurarea că aceştia nu au calitatea de proprietari asupra imobilului deţinut de intimaţi, neexistând suprapunere între cele două terenuri, astfel că acţiunea nu poate fi admisă.
În consecinţă, motivarea hotărârii s-a efectuat cu respectarea atât a exigenţelor art. 261 alin. (1) din C. proc. civ., cât şi a principiilor jurisprudenţiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât nici aceste susţineri care vizează viciile de motivare a deciziei recurate şi consecinţele pe care, în opinia recurenţilor, le comportă motivarea necorespunzătoare, nu sunt fondate.
În al treilea rând, recurenţii invocă incidenţa motivului de modificare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 din acelaşi act normativ, susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit şi a schimbat sensul Titlului de proprietate nr. x/1914, Titlului de proprietate nr. x/1921, Procesului-verbal întocmit în anul 1951, Planului de situaţie a terenului cedat Închisoarei Văcăreşti, raportului de expertiză judiciară şi a altor înscrisuri care dovedesc că terenul revendicat se suprapune peste terenul deţinut de intimaţi.
Însă, motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Prin urmare, motivul de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiţie se urmăreşte, iar, în sensul acestui motiv de recurs, instanţa ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greşita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite şi vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenţie, supusă regulilor de interpretare prevăzute de art. 977-985 din C. civ.
Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca "interpretarea greşită" făcută de instanţă să vizeze un act juridic supus judecăţii, sub aspectul validităţii sau efectelor, iar nu modalitatea de interpretare a probelor administrate (expertize, procese-verbale, titluri de proprietate).
În cauză, recurenţii impută Curţii de Apel Bucureşti modul în care, pe baza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, instanţa a stabilit starea de fapt, necenzurabilă în recurs. Sensul pe care recurenţii îl ataşează acestei critici este acela că Titlul de proprietate nr. x/1914, Titlul de proprietate nr. x/1921, Procesul-verbal întocmit în anul 1951, Planul de situaţie a terenului cedat Închisoarei Văcăreşti şi raportul de expertiză judiciară vădeau cu prisosinţă o altă stare de fapt decât aceea pe care instanţa a stabilit-o şi faptul că aceasta a ignorat evidenţa impusă de probe.
Aceste chestiuni, însă, nu pot fi plasate în domeniul art. 304 pct. 8 din C. proc. civ. care are un alt înţeles, acela de restabilire a naturii actului juridic dedus judecăţii, prin schimbarea nepermisă a conţinutului şi efectelor sale juridice. De aceea, evaluarea datelor de fapt demonstrate de înscrisuri şi modul în care instanţa le reuneşte într-o concluzie asupra stării de fapt rămân necenzurabile în cadrul unui control exclusiv de legalitate după abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 304 pct. 11 din C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, singurul motiv de recurs care permitea cenzurarea în cadrul acestei căi de atac a greşelilor grave de fapt consecutive greşitei aprecieri a probelor.
Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu este apt să conducă la nelegalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.
În al patrulea rând, recurenţii susţin incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ., afirmând că decizia pronunţată în apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În argumentare, arată că instanţa a modificat considerentele deciziei civile nr. 278A din 7 noiembrie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarului nr. x/2011, care se impuneau cu forţă obligatorie şi care statuau că aceştia sunt proprietarii de drept ai terenului revendicat.
Însă, Înalta Curte arată că invocarea aplicării greşite ori încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune indicarea textului de lege, în mod punctual, dar şi reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare şi modul în care instanţa de apel a înfrânt acest procedeu.
De aceea, nemulţumirea recurenţilor legată de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra efectelor deciziei civile nr. 278A din 7 noiembrie 2013 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2011 nu deduce instanţei de recurs examinarea precisă a vreunei norme de drept încălcate.
Aceştia nu invocă excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât nu există identitatea de părţi, obiect şi cauză, ci susţin lipsa de consecvenţă în judecată, afirmând că ceea ce s-a constatat şi statuat în litigiul anterior, respectiv dreptul lor de proprietate asupra terenului în litigiu, nu trebuie să fie contrazis în actuala cauză.
Mai mult decât atât, recurenţii nu critică raţionamentul instanţei de apel cu privire la această chestiune, care a fost analizată şi prin decizia recurată, ci susţin, la modul generic, că cele statuate de instanţă, în litigiul anterior, se impuneau cu forţă obligatorie şi citează paragrafe din decizia la care fac referire.
Înalta Curte reţine că instanţa de apel a ţinut cont de dezlegările date în dosarul nr. x/2011, dar în contextul analizei presupuse de prezenta speţă. Astfel, instanţa de apel a valorificat parte din considerente drept mijloace de probă în analiza amplasamentului terenului şi persoana ce l-a deţinut în proprietate. Însă, nu s-a raportat exclusiv la acest mijloc de probă, ci a procedat la coroborarea sa cu celelalte probe administrate în cauză şi le-a dat eficienţă în măsura relevanţei lor pentru prezenta cauză, constatând că situaţia stabilită anterior nu o contrazice.
Din acest motiv, nu pot fi primite nici aceste susţineri ale recurenţilor care tind la reaprecierea situaţiei de fapt stabilite de către instanţa de apel şi a probatoriilor administrate, finalitate incompatibilă cu atribuţiile acestei instanţe, de control judiciar, ce sunt circumscrise exclusiv cercetării legalităţii deciziei recurate, iar nu şi temeiniciei acesteia.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 312 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii E. şi F. împotriva deciziei nr. 1658A din 13 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii E. şi F. împotriva deciziei nr. 1658A din 13 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 noiembrie 2024.