Şedinţa publică din data de 14 ianuarie 2025
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
I.1. Judecata în primul ciclu procesual
I.1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor prin care a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 180.000 (o sută optzeci de mii) de euro, drept despăgubire pentru 300 de zile petrecute în mod nelegal în detenţie.
I.1.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă
Prin sentinţa civilă nr. 2068 din 1 octombrie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la faptele pretinse în perioada 24.07.2012 - 25.01.2016, fiind respinsă acţiunea în raport de această perioadă ca fiind prescrisă şi, pe cale de consecinţă, a respins ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor, cu privire la faptele pretinse în perioada 26.01.2016 - 15.12.2016.
I.1.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin decizia civilă nr. 1448A din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia decăderii ca nefondată şi a unit cu fondul excepţia autorităţii de lucru judecat. A admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Justiţiei - Administraţia Naţională a Penitenciarelor împotriva sentinţei civile nr. 2068/01.10.2019, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generala de Trezorerie şi Datorie Publică. A schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată, ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă.
I.1.4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 747 din 06 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins excepţia nulităţii recursului, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1448A din data de 3 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
I.2. Judecata în al doilea ciclu procesual
I.2.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin decizia civilă nr. 1767A din 7 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împotriva sentinţei civile nr. 2068/01.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019.
I.2.2. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă
Prin decizia civilă nr. 527 din 4 aprilie 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1767A din 7 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
I.3. Judecata în al treilea ciclu procesual
I.3.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie
Prin decizia civilă nr. 507A din 30 aprilie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A. şi de apelanta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor, împotriva sentinţei civile nr. 2068/01.10.2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2019, a anulat în parte sentinţa apelată în ceea ce priveşte cererea formulată pentru faptele pretinse în perioada 24.07.2012 - 25.01.2016 şi evocând fondul a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte cererea formulată pentru faptele pretinse în perioada 27.07.2012 - 25.01.2016 ca neîntemeiată şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
I.3.2. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva deciziei civile nr. 507A din 30 aprilie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul A..
Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 11 iunie 2024, sub nr. x/2019** şi a fost repartizat completului C9, astfel cum reiese din fişa ECRIS şi procesul-verbal de repartizare aleatorie, aflate la dosar.
Prin cererea formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate, învederând că instanţa de apel se află într-o gravă eroare de fapt, întrucât a apreciat şi a judecat o cauză care a fost soluţionată, iar Statul Român a fost condamnat pentru încălcarea sistematică a drepturilor persoanelor încarcerate în penitenciarele din România. Dovadă este cauza Rezmiveş şi alţii vs. România, decizie pilot, cauza Iacov Stanciu vs. România, cauze judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
A mai susţinut că instanţa de apel a apreciat eronat faptul că despăgubirile ce i-au fost acordate de CEDO sunt suficiente pentru chinurile îndurate în perioada de 14 ani de detenţie. Acest fapt este contrazis chiar de jurisprudenţa CEDO care acordă daune morale simbolice pentru încălcarea dreptului, dar nu pentru prejudiciul material, psihic şi fizic suferit de reclamant, motive recunoscute de legiuitorul român prin adoptarea în Constituţie a art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la art. 509 alin. (1) alin. (10) C. proc. civ. - revizuirea în temeiul unei hotărâri CEDO.
De asemenea, instanţa de apel a apreciat eronat daunele primite în dosarul nr. x/09. Or, daunele acordate de CEDO sunt pentru o perioadă anterioară menţionată şi reclamată în cauză, deci nu fac obiectul cauzei.
A mai apreciat eronat instanţa de apel că litigiul de faţă este pentru dovedirea respectării ori nu a art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prezentul litigiu a fost iniţiat în vederea aplicării legii compensatorii, respectiv a art. 551 din Legea nr. 254/2013, pentru 300 de zile de detenţie executate în plus, daune în valoare de 180.000 euro.
În prezenta cauză s-a depăşit termenul rezonabil prevăzut de CEDO, respectiv 4 ani, cu toate că prezenta cauză nu este una dificilă.
De asemenea, a învederat că suma de 600 euro/zi a fost stabilită prin decizia CEDO pronunţată în cauza nr. 64930/09, prin care s-a statuat că pentru 5 zile de detenţie în condiţii ilegale s-au acordat 3000 euro, respectiv 600 euro/zi. Această decizie are autoritate şi putere de lucru judecat în cauză.
În drept, recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.
I.3.3. Apărările formulate în cauză
I.3.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat excepţia netimbrării cererii de recurs şi excepţia nulităţii acesteia.
În ceea ce priveşte excepţia netimbrării cererii de recurs, intimata-pârâtă a susţinut că recurentul-reclamant are obligaţia de a timbra recursul, însă acesta nu a făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, astfel că se impune anularea căii de atac ca netimbrată.
În ceea ce priveşte excepţia nulităţii cererii de recurs, intimata-pârâtă a învederat că prin cererea depusă la data de 23 februarie 2024, recurentul-reclamant a făcut doar o declaraţie de recurs, fără a arăta care sunt motivele pentru care consideră că hotărârea atacată este nelegală.
De asemenea, recurentul-reclamant nu a indicat motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul, respectiv nu a criticat hotărârea atacată, ci a reiterat aceleaşi considerente avute în vedere la instanţa de fond şi care au fost analizate şi respinse ca neîntemeiate.
Aşadar, cererea de recurs nu îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., astfel că aceasta este nemotivată, sens în care devine incidentă sancţiunea nulităţii potrivit art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În ceea ce priveşte fondul recursului, intimata-pârâtă a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunţată este temeinică şi legală, instanţa de apel reţinând în mod corect că ar fi incidentă situaţia unei duble despăgubiri, dacă prezenta cerere ar fi admisă, întrucât reclamantul a fost despăgubit pentru condiţii de detenţie necorespunzătoare prin hotărâri definitive ale Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Aspectele pe care recurentul-reclamant le invocă nu sunt de noutate faţă de acţiunea principală, instanţele de judecată din primele cicluri procesuale analizând în mod temeinic susţinerile reclamantului.
Trimiterile la alte cauze prin care anumiţi deţinuţi au fost despăgubiţi de instanţa europeană pentru alte motive decât cele avute în vedere de reclamant, excedează cadrului procesual stabilit şi antamează fondul cauzei, ceea ce nu poate face obiectul unei cereri de recurs.
Aprecierile subiective ale reclamantului, care solicită suma de 180.000 euro cu titlu de despăgubiri, fac parte dintr-un şir de încercări de îmbogăţire fără justă cauză.
Pe cale de consecinţă, intimata-pârâtă a solicitat anularea recursului, în principal, iar în subsidiar, respingerea ca nefondat.
I.3.3.2. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurentul-reclamant
Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimata-pârâtă, precum şi respingerea apărărilor formulate de aceasta.
Referitor la excepţia netimbrării, a susţinut că recursul este legal timbrat, prezentul litigiu aflându-se în faza de rejudecare după casare. În cazul în care instanţa va considera că a sa cerere trebuie timbrată din nou, va achita cu celeritate taxa de timbru. Totodată, a precizat că nu a fost citat cu menţiunea achitării vreunei taxe de timbru.
Cu privire la excepţia nulităţii, a susţinut că a sa cerere de recurs este temeinică şi legală.
Referitor la dubla despăgubire invocată de partea adversă, a învederat că despăgubirile acordate de CEDO sunt pentru perioade anterioare aplicării legii compensatorii şi nu fac obiectul prezentei cauze.
Respectivele despăgubiri acordate de CEDO sunt pentru încălcarea dreptului de a nu fi torturat sau supus la rele tratamente şi sunt sume simbolice care nu acoperă daunele psihice şi fizice provocate reclamantului pe perioada detenţiei prin încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
A mai susţinut că prin cererea de recurs a arătat exact metoda de calcul şi izvorul de drept civil prin care a ajuns la suma despăgubirilor morale solicitate.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:
Cu titlu prealabil, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită apărarea acesteia vizând faptul că prezenta cerere de recurs este nemotivată, finalitatea fiind aceea a aplicării sancţiunii nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
În aplicarea acestei norme de drept procesual, sancţiunea nulităţii căii de atac intervine numai în situaţia în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege.
Prin urmare, sancţiunea priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - şi chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, aşadar omisso medio.
În cauză, se reţine că recurentul-reclamant a invocat cazurile de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., însă, din cuprinsul cererii de recurs se decelează critici de nelegalitate, cum ar fi cele privind întemeierea cererii pe un alt temei juridic decât art. 3 CEDO apreciat incident de instanţa de apel, aceste critici fiind subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Aşadar, având în vedere că parte din susţinerile recurentului-reclamant se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 486 alin. (1) şi ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinare şi va proceda la analiza pe fond a căii de atac, urmând ca susţinerile ce nu reprezintă critici de nelegalitate să fie înlăturate ca atare.
Aşadar, procedând în continuare la analiza pe fond a recursului, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant critică decizia instanţei de apel, pe motiv că instanţa a apreciat în mod greşit că a sa cerere este întemeiată pe dispoziţiile art. 3 CEDO, deşi aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 551 din Legea nr. 254/2013.
Această critică, care în esenţă vizează încălcarea principiului disponibilităţii şi care este subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată, astfel cum se va arăta în cele ce succed.
Prin demersul judiciar cu care a învestit instanţa, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru săvârşirea unor fapte ilicite în perioada 24 iulie 2012 - 15 decembrie 2016, perioadă în care acesta a fost deţinut în închisoare în condiţiile cunoscute şi condamnate de CEDO.
În cuprinsul deciziei de casare din cel de-al doilea ciclu procesual, decizia nr. 527 din 4 aprilie 2023, s-au statuat în mod definitiv, următoarele:
"Reclamantul A., care nu mai era privat de libertate la data intrării în vigoare a Legii nr. 169/2017 (21 iulie 2017), fiind liberat condiţionat la data de 15.12.2016, nu se încadrează printre beneficiarii reducerii pedepsei, ca măsură compensatorie, astfel cum, în mod corect, a constatat instanţa de apel în prezenta cauză.
Contrar, însă, celor reţinute prin decizia recurată, reclamantul nu a pretins, prin cererea de chemare în judecată, faptul că ar beneficia de prevederile art. 551 din Legea nr. 254/2013. Dimpotrivă, s-a precizat în mod explicit că nu mai există posibilitatea acordării acestui beneficiu, dar există posibilitatea acordării unei compensaţii financiare conform criteriilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, în contextul în care din data de 24 iulie 2012 şi până la data liberării condiţionate- 15.12.2016, reclamantul a executat 300 de zile de închisoare în condiţii necorespunzătoare, cunoscute şi condamnate de C.E.D.O.
Prin urmare, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că fapta ilicită invocată de către reclamant ar consta în neaplicarea prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, în realitate, pretenţia dedusă judecăţii vizând detenţia în condiţii necorespunzătoare.
Reclamantul s-a referit, într-adevăr, şi la Legea nr. 169/2017 (prin care a fost introdus art. 551 în corpul Legii nr. 254/2013), însă pentru a opune pârâtei o recunoaştere din partea Statului Român, prin adoptarea acestei legi, a problemelor preexistente ale sistemului penitenciar din România privind supraaglomerarea şi condiţiile de detenţie.
În acelaşi timp, reclamantul s-a raportat la acest act normativ pentru cuantificarea prejudiciului suferit prin detenţia în condiţii necorespunzătoare, calculând numărul de zile petrecute în penitenciar în funcţie de data prevăzută de art. 551 alin. (8), respectiv 24 iulie 2012, de la care se aplică măsura compensatorie persoanelor îndreptăţite şi de care reclamantul nu a putut beneficia.
Întrucât instanţa de apel a respins pretenţiile reclamantului vizând perioada de detenţie 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016 doar pentru motivul că fapta ilicită nu există, astfel încât nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, dar a stabilit în mod greşit conţinutul faptei ilicite, prin raportare la cererea de chemare în judecată, vor fi admise criticile recurentului şi pe acest aspect, ce urmează a fi reevaluat cu ocazia rejudecării, recursul fiind deja admis, pentru considerentele expuse prin prezenta decizie".
Prin urmare, aşa cum relevă examinarea considerentelor deciziei de casare, anterior redate, instanţa supremă a statuat în mod definitiv şi obligatoriu pentru instanţa de trimitere, potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., faptul că reclamantul a precizat în mod explicit că nu mai există posibilitatea acordării beneficiului prevăzut de art. 551 din Legea nr. 254/2013, însă există posibilitatea acordării unei compensaţii financiare potrivit criteriilor Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, instanţa de casare a mai reţinut şi faptul că instanţa de apel a stabilit în mod greşit conţinutul faptei ilicite, prin raportare la cererea de chemare în judecată, în sensul că, în realitate, pretenţia dedusă judecăţii vizează detenţia în condiţii necorespunzătoare, iar nu neaplicarea prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, acest text de lege fiind indicat de reclamant pentru a opune părţii adverse o recunoaştere a problemelor din penitenciare legate de supraaglomerare şi condiţiile de detenţie necorespunzătoare, precum şi pentru a-şi cuantifica prejudiciul suferit ca urmare a detenţiei în condiţii necorespunzătoare şi a calcula în raport cu data prevăzută de acest text de lege a numărului de zile petrecute în penitenciar, dată de la care se aplică măsura compensatorie persoanelor îndreptăţite, măsură de care nu a putut beneficia.
Astfel, în rejudecare, instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 501 alin. (3) C. proc. civ., a analizat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii prin prisma dispoziţiilor art. 3 CEDO, conformându-se sub acest aspect limitelor rejudecării şi dezlegărilor cu valoare obligatorie date de instanţa de recurs prin hotărârea de casare.
Aşa fiind, analizând apelul formulat de apelantul-reclamant, în raport cu dezlegările date prin decizia de casare referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, pentru pretenţiile aferente perioadei 24 iulie 2012 - 25 ianuarie 2016, instanţa de rejudecare a constatat că motivul de apel privind această perioadă este fondat, sens în care a anulat hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte aceste pretenţii şi a evocat fondul.
A reţinut instanţa de rejudecare a apelului că Înalta Curte a statuat prin decizia de casare, că soluţia dată pretenţiilor aferente perioadei 26 ianuarie 2016 - 13 octombrie 2016 se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce priveşte lipsa prejudiciului.
Pentru perioada 24 martie 2015 - 13 octombrie 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârea pronunţată la data de 7 ianuarie 2020 în dosarele nr. x şi nr. 50276/15, a constatat cu putere de lucru judecat că nu a existat o încălcare a art. 3 din Convenţie cu privire la condiţiile materiale de detenţie ale reclamantului în Penitenciarul Jilava până la transferul în Penitenciarul Ploieşti.
Referitor la perioada 24 iulie 2012 - 24 martie 2015, când reclamantul a fost deţinut în Penitenciarele Giurgiu şi Bucureşti-Jilava, instanţa de apel, făcând aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 3 CEDO, a reţinut că acest text impune autorităţilor o obligaţie pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deţinută în condiţii care sunt compatibile cu respectarea demnităţii umane, că modalităţile de executare a pedepsei nu au supus persoana în cauză unei suferinţe sau unei încercări de o intensitate care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent detenţiei şi că, ţinând seama de cerinţele practice ale detenţiei, sănătatea şi confortul persoanei sunt asigurate corespunzător.
De asemenea, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, inclusiv cu hotărârea-pilot pronunţată în cauza Rezmiveş şi alţii contra României, instanţa de apel a reţinut că instanţele învestite cu soluţionarea unor cereri de despăgubire pentru încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (privind tratamentele inumane sau degradante) trebuie să acorde o despăgubire rezonabilă dacă prejudiciul nu a fost deja reparat.
A mai reţinut instanţa de apel că pretenţiile deduse judecăţii derivă din constatările Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât statele semnatare ale Convenţiei sunt datoare să se doteze cu un regim penitenciar de executare a pedepselor privative de libertate sau a arestului preventiv apte de a asigura celor arestaţi şi condamnaţi respectarea garanţiilor art. 3 din Convenţie.
Aşadar, având în vedere jurisprudenţa CEDO, instanţa de apel a apreciat că pentru perioada analizată, deşi s-a reţinut fapta ilicită ca fiind reprezentată de de supraaglomerarea carcerală, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a intimatei-pârâtei, întrucât nu este îndeplinită condiţia prejudiciului.
Referitor la această condiţie, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul a fost deja reparat, întrucât reclamantul a fost despăgubit pentru condiţiile necorespunzătoare de detenţie din Penitenciarele Giurgiu şi Bucureşti-Jilava, pentru perioada 24 iulie 2012 - 23 martie 2015, dedusă judecăţii şi în acest dosar, prin hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din data de 7 ianuarie 2020, pronunţată în dosarele nr. x şi nr. 50276/15, în cadrul căreia, cu autoritate de lucru judecat, s-a statuat şi faptul că începând cu perioada 24 martie 2015 şi până la data de 13 octombrie 2016, reclamantului nu i-a fost încălcat niciun drept.
Totodată, pentru condiţiile de detenţie din Penitenciarul Ploieşti, pentru perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării apelului, ţinând seama de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea şi aplicarea art. 3 CEDO a apreciat că fapta ilicită constând în supraaglomerarea carcerală există, însă nu este îndeplinită condiţia prejudiciului, neputând fi antrenată răspunderea intimatei-pârâte, întrucât au fost acordate despăgubiri de 1000 euro prin soluţionarea amiabilă a cauzei nr. 79406/2016.
Aşadar, împrejurarea că rejudecarea a avut loc în coordonatele stabilite de Înalta Curte, obligatorii potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., prin care s-a statuat definitiv că pretenţia dedusă judecăţii vizează detenţia în condiţii necorespunzătoare, iar nu neaplicarea prevederilor art. 551 din Legea nr. 254/2013, nu poate atrage concluzia unei încălcări a temeiului juridic al acţiunii, cum eronat susţine recurentul-reclamant, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Ca atare, această critică este nefondată, neputându-se reţine, sub aspectul invocat, încălcarea vreunei norme de procedură a cărei nesocotire este de natură a atrage nulitatea hotărârii recurate şi nici incidenţa din această perspectivă, a vreunui alt motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.
Critica vizând autoritatea şi puterea de lucru judecat a hotărârii CEDO pronunţate în cauza nr. 64930/09, prin care s-a stabilit o sumă de 3000 euro pentru 5 zile de detenţie, respectiv 600 euro/zi, cu titlu de despăgubiri pentru condiţii de detenţie ilegale, critică formulată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nu este fondată.
Astfel, Înalta Curte notează că o hotărâre pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept prevăzut de Convenţie şi poate acorda o satisfacţie echitabilă (despăgubiri), iar jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este direct aplicabilă în ordinea juridică naţională a statelor membre, autorităţile statale având obligaţia de a aplica soluţiile jurisprudenţiale ale instanţei europene.
Or, se observă că deşi recurentul-reclamant invocă instituţia autorităţii de lucru judecat/puterii de lucru judecat, în realitate acesta se prevalează de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - decizia pronunţată în cauza nr. 64930/09 - prefigurată în interpretarea şi aplicarea art. 3 CEDO, în contextul modului de calcul al daunelor morale pentru prejudiciul suferit.
Însă, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor stabilite în cadrul elementului răspunderii civile delictuale reprezentat de prejudiciu, acest element nu poate fi evaluat în faza procesuală a recursului, întrucât el rezultă dintr-o reanalizare a situaţiei de fapt a cauzei, prin prisma elementelor de probatoriu administrate, implicând astfel, aprecieri de fapt, rezervate instanţelor de fond (prima instanţă şi cea de apel), împrejurare ce excedează însă, limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac a recursului (date fiind limitele acestei căi de atac configurate de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), ultima instanţă a fondului, respectiv instanţa de apel, fiind suverană în ceea ce priveşte interpretarea şi aprecierea probelor administrate.
Pentru aceleaşi argumente, nu poate fi primită nici critica referitoare la aprecierea eronată a instanţei de apel cu privire la cuantumul despăgubirilor acordate de CEDO recurentului-reclamant, în sensul că acestea ar fi insuficiente, doar simbolice, întrucât nici aceasta nu vizează o problemă de legalitate a deciziei recurate, ci doar de temeinicie, neputând aşadar, constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control ce vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.
Sub un al doilea aspect, Înalta Curte apreciază că chiar dacă am ignora elementele expuse supra, oricum nu se poate invoca în mod fondat o încălcare de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, fie ea sub aspect pozitiv sau negativ, în referire la hotărârea CEDO pronunţată în privinţa recurentului în dosarul nr. x/09.
Concluzia se impune întrucât din lecturarea acestei hotărâri a instanţei de contencios european, rezultă pe de o parte, că prevalenţa, ponderea în stabilirea cuantumului acordat, a constituit-o o altă faptă ilicită decât cea a detenţiei în condiţii necorespunzătoare, respectiv efectuarea de percheziţii corporale zilnice la adresa recurentului fără un imperativ de securitate convingător şi în cadrul unei camere speciale - izolator (a se vedea în acest sens, paragrafele 43 - 44 din hotărârea CEDO invocată). Aşadar, respectivul cuantum enunţat a fost fundamentat de instanţa europeană pe două fapte ilicite conjugate, dintre care cea a detenţiei în condiţii necorespunzătoare nu a fost cea principală.
Pe de altă parte, hotărârea respectivă CEDO definitivă la 16.12.2012, vizează o perioadă mult anterioară celei care face obiectul prezentei cauze deduse judecăţii, în condiţiile în care cele 5 zile de detenţie în izolator sunt din anul 2009.
Critica recurentului privind aprecierea eronată a daunelor primite în dosarul nr. x, cu privire la care şi recurentul-reclamant susţine că au fost acordate de CEDO pentru o perioadă anterioară care nu face obiectul cauzei, este de asemenea, nefondată.
Astfel, examinarea deciziei recurate relevă faptul că instanţa de apel nu s-a raportat în evaluarea aspectului recuperării prejudiciului, la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza nr. 64930/09 cu ocazia analizării pretenţiilor aferente perioadei concrete deduse judecăţii, ci a aplicat statuările instanţei de contencios european din cuprinsul hotărârii din 7 ianuarie 2020 pronunţate în dosarele nr. x şi nr. 50276/15 prin care recurentului-reclamant i s-au acordat daune pentru perioada 24 iulie 2012 - 23 martie 2015, precum şi din cuprinsul hotărârii din 7 aprilie 2017 pronunţate în cauza nr. 79406/2016 pentru perioada 13 octombrie 2016 - 15 decembrie 2016. Se observă din ansamblul deciziei recurate, că trimiterea instanţei de apel la cauza CEDO nr. 64930/09 a fost realizată doar din punct de vedere istoric, contextual, fără însă, vreo relevanţă juridică în circumscrierea elementului factual reţinut al acoperirii prejudiciului.
A mai susţinut recurentul-reclamant că în prezenta cauză s-a depăşit termenul rezonabil de 4 ani stabilit de CEDO pentru soluţionarea unei cauze, însă o astfel de alegaţie nu poate fi primită de prezenta instanţă de recurs în prezenta procedură, întrucât nu este însoţită de argumente concrete din care să rezulte că durata procedurii invocată ar fi influenţat legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de apel. Or, obiectul prezentului control judiciar de recurs este exclusiv legalitatea deciziei civile pronunţate în faza apelului.
Înalta Curte mai constată şi că scopul despăgubirilor acordate de Curtea EDO cu titlu de satisfacţie echitabilă în baza art. 41 al Convenţiei este de a compensa reclamantul pentru consecinţele prejudiciabile reale ale unei încălcări a drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale.
Principiul aplicabil de CEDO în cazul daunelor pecuniare este cel conform căruia reclamantul ar trebui să fie repus, în măsura posibilului, în situaţia în care s-ar fi aflat dacă încălcarea constatată nu s-ar fi produs - cu alte cuvinte, restitutio in integrum. Aceasta poate însemna acordarea unei compensaţii pentru pierderea efectiv suferită (damnum emergens) şi pentru pierderea sau nerealizarea unui beneficiu anticipat (lucrum cessans).
Scopul despăgubirilor acordate de Curtea europeană cu titlu de daune morale este recunoaşterea încălcării unui drept fundamental care a cauzat un prejudiciu moral, ca de exemplu suferinţa fizică sau psihică, şi acestea sunt cifrate astfel încât să reflecteze cu aproximaţie gravitatea acestui prejudiciu. Prin natura lor, daunele morale nu sunt susceptibile a fi calculate cu precizie. Prin urmare, cererea de compensaţie pentru daunele morale suferite nu e necesar să fie în faţa CEDO, nici cuantificată nici justificată, iar reclamantul poate lăsa estimarea compensaţiei la libera apreciere a Curţii europene.
Raportat la aceste reguli regăsite în Regulamentul Curţii EDO din 22.01.2024, regăsite de altfel, în mod amplu în jurisprudenţa instanţei de contencios european, rezultă că în nici un caz nu se poate aprecia că CEDO acordă în cauzele pe care le judecă doar despăgubiri simbolice, astfel cum invocă recurentul reclamant, făcând trimitere în acest sens la art. 20 din Constituţia României şi art. 509 alin. (1) paragraful 10 din C. proc. civ.
Înalta Curte constată că CEDO nu a rezervat prin hotărârile sale pronunţate în privinţa recurentului prezent, menţionate de instanţa de apel, posibilitatea complinirii daunelor pe care le-a acordat, cu altele care să fie acordate în completare de către instanţele naţionale, întemeiate pe aceeaşi cauză.
Înalta Curte mai constată în prezenta pricină dedusă judecăţii, şi faptul că aspectul recuperării prejudiciului cauzat recurentului reclamant reprezintă un element subsumat situaţiei de fapt a cauzei, situaţie de fapt care ţine de temeinicie şi nu de legalitate, astfel încât instanţa de recurs nu poate proceda în limitele controlului său jurisdicţional, la reevaluarea acestui aspect, în sensul constatării că de fapt, prejudiciul nu ar fi fost integral acoperit, astfel cum solicită practic recurentul reclamant a se proceda. Controlul instanţei de recurs se grefează pe situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv de instanţa de apel, situaţie de fapt din care face parte şi aspectul relativ recuperării prejudiciului.
Acelaşi fine de neprimire menţionat în paragraful precedent este valabil şi în privinţa criticii recurentului în sensul că instanţa de apel ar fi realizat o gravă eroare de fapt, verificarea temeiniciei cauzei reprezentând apanajul instanţelor devolutive ale fondului cauzei şi nu al instanţei de recurs, astfel cum s-a ilustrat şi supra.
Se constată aşadar, că în cauză nu este incident nici motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.
Totodată, se observă că motivul de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., indicat de recurentul-reclamant în finalul cererii de recurs, cu ocazia expunerii temeiului de drept al cererii sale, a fost formal invocat, întrucât, din cuprinsul cererii analizate, nu pot fi decelate critici prin care să se pretindă lipsa motivării ori existenţa în cuprinsul deciziei atacate a unor considerente contradictorii sau numai a unor motive străine de natura pricinii.
Pentru toate motivele anterior arătate, constatând caracterul nefondat al criticilor mai sus analizate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 507A din 30 aprilie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 ianuarie 2025.